Tag

prietenii celebre

Satul românesc, îndeosebi cel ardelean, a fost rareori mai bine descris în literatură decât în operele lui Ioan Slavici, scriitorul care ne-a dat Moara cu noroc sau Mara. În binecunoscutele sale opere, el creează, din cuvinte magistral alese, tablouri fidele ale vieții de la țară, descriind comportamentul oamenilor, credinţa lor, îmbrăcămintea sau gesturile. Atenția pentru aceste importante detalii a fost remarcată, bineînțeles, de către George Călinescu, ce spunea că Slavici este un „instrument de observație excelent” al mediului rural. Ioan Slavici (1848-1925) s-a născut în satul Șiria din Arad și a fost scriitor, jurnalist și pedagog desăvârșit, activități pe care le-a „slujit” cu pasiunea ce-i este cunoscută posterității.

Deși a fost un copil firav, firea năvalnică a scriitorului nu l-a „ținut locului”, el fiind maestru al năzdrăvăniilor, la fel ca și Ion Creangă: spărgea ferestrele vecinilor, arunca pietre în cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, se urca pe caii altora, fura fructe din curțile oamenilor (deși nu ducea lipsă de ele acasă) sau dispărea cu zilele, fără veste, înnoptând pe la rude sau stând în jurul focului cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Tatăl său nu îl pedepsea, dar mama îl ținea din scurt, pentru a face din el „om între oameni”.

Pe parcursul vieții sale de licean, Slavici a fost nevoit să se angajeze drept preceptor și să ofere meditații copiilor repetenți ai aristocraților, pentru a se întreține.

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante”, a notat scriitorul despre acea perioadă a existenţei sale. Însă, el a fost și un om care a călătorit mult și care a avut grijă să aibă în permanență în jurul său intelectuali, pe care îi observa neîncetat.

Prietenia cu Eminescu, definitorie

Şi cum cine se aseamănă se adună, autorul Morii cu noroc a legat o prietenie strânsă cu Mihai Eminescu, vizibilă atât la nivel sufletesc, cât și la nivel literar. Între ei nu au existat niciodată dispute generate de orgoliul scriitoricesc, cât o emulaţie extrem de fructuoasă pentru cultura autohtonă. Cei doi „titani” ai literaturii române s-au cunoscut la Viena în 1869, când Slavici l-a remarcat pe Eminescu – la acea vreme, poetul lucra la traducerea operei lui Kant – la un curs de economie națională, crezând despre el că este un albanez sau un persan „copt înainte de vreme”.

„Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuirătura-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, a scris Slavici despre Eminescu, în cartea Amintiri.

De nu mai puțin de cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea „Închisorile mele”

Reveniţi în spaţiul românesc, cei doi au locuit o vreme împreună la București, dar modul de viață al poetului era mult diferit de cel al prietenului său: „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”.

Jurnalism asumat, chiar și din spatele gratiilor

Ioan Slavici a fost și un jurnalist reputat, el ocupând multă vreme – precum Eminescu – funcţia de redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, după care a fondat la Sibiu ziarul Tribuna. Activitatea sa jurnalistică, incomodă pentru autorităţile timpului, i-a produs lui Slavici multe neplăceri: în România, el a fost închis pentru că s-a crezut că este spion austro-ungar, iar în Austro-Ungaria a fost închis sub pretext că ar fi fost naționalist român. De nu mai puțin cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea Închisorile mele, publicată cu cinci ani înainte de moartea sa.

Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic

Chiar dacă a fost dedicat trup şi suflet muncii sale, Ioan Slavici a fost un om care a pus, întotdeauna, familia la loc de cinste în viața sa.

Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic. De când trăiesc oamenii pe faţa pământului, totdeauna şi pretutindeni s-au bucurat de obşteasca iubire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cumsecade – şi dispreţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată asprimea au fost cei ce şi-au nedreptăţit părinţii, soţia, copiii, ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşelat, ori i-au asuprit în orişice fel“, a mai scris el în Amintiri.

Acasă, Ioan Slavici și-a creat un obicei din a curăța ridichile de coajă și de a le mânca cu sare și ulei de măsline și, la fel ca mulți alți scriitori pe care contemporaneitatea îi apreciază, fuma foarte mult. Slavici nu a renunțat nici pe patul de moarte, în 1925, la acest viciu, rugându-și soția să-i aprindă o țigară. La scurt timp după ce țigara s-a stins, a murit și scriitorul. El a dorit să fie îngropat în orașul Panciu, unde locuia fiica sa, refuzând cimitirul Bellu din București, unde odihnesc mulți scriitori români.

Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă, unul dintre marii clasici ai României. Scriitorul a lăsat moștenire romane, comedii, nuvele, povești pentru copii, care oglindesc dragostea sa pentru țară și pentru literatură, dar sunt şi expresia unei înalte moralităţi. Romanul Mara a fost cel care i-a adus recunoașterea ca romancier, dar și nuvelele Popa Tanda, Pădureanca, Budulea Taichii sau Moara cu noroc i-au adus laurii meritați.

Este notoriu faptul că autorul Istoriei Religiilor a legat relații de prietenie sau profesionale cu cele mai marcante personalități culturale ale secolului trecut, visul și arhetipul fiind liantul dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung.

Să amintim doar câteva nume din panoplia prietenilor celebri ai lui Mircea Eliade: Giovanni Papini, Carl Schmitt, Ortega y Gasset, Gaston Bachelard, Gabriel Marcel, Raymond Queneau, Roger Caillois, Georges Bataille, René Guénon, Georges Dumézil sau românii Emil Cioran și Eugen Ionescu. La acest şir s-a adăugat Carl Gustav Jung (1875-1961), celebrul psihiatru, psihanalist, discipol și colaborator al lui Freud (de care se desprinde ulterior pentru a-și formula propria teorie), întemeietorul psihologiei analitice.

Unde și de ce se întâlneau Jung și Eliade?

Carl Gustav Jung și Mircea Eliade se întâlneau aproape în fiecare vară la Ascona (stațiune balneară pe malul de nord al Lacului Maggiore în districtul Locarno, cantonul Ticino, Elveția), locul de întâlnire al grupării Eranos. Membrii acestei grupări participau anual la un ciclu de conferințe (discuții) care se desfășurau în decursul unei săptămâni. Conferințele Eranos (Eranos Tagungen) au fost înființate în 1933 de către Carl Gustav Jung și Olga Fröbe-Kapteyn, la sugestia istoricului german al religiilor, Rudolf Otto.

A fost un foarte cunoscut cadru public pentru discuții despre religie, spiritualitate, filosofie, știință, politică și societate. Heinrich Zimmer, Karl Kerényi, Mircea Eliade, Gerschom Scholem, Henry Corbin, Joseph Campbell, Raffaele Pettazzoni, Martin Buber, Gerardus van der Leeuw și alți mari savanți din toată lumea au contribuit de-a lungul timpului la crearea prestigiului acestor conferințe, iar anuarul Eranos (Eranos-Jahrbuch) a fost una din cele mai însemnate publicații ale domeniului. Prin formatul său (o săptămână de prelegeri lungi, urmate de discuții substanțiale, deschise publicului), Eranos a contribuit esențial la consolidarea istoriei religiilor ca domeniu interdisciplinar (evidențiind relațiile cu psihologia, istoria, istoria ideilor, studiile literare, antropologia, științele politice, fizica etc.). După moartea Olgăi Fröbe Kapteyn (1962), a început încet-încet declinul săptămânilor de lucru de la Ascona, Eliade însuşi încetând să le mai frecventeze.

Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung

Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung

Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, intenționa chiar să facă o teză de doctorat care avea ca subiect central grupul Eranos și intervențiile lui Mircea Eliade în cadrul acestui ciclu de conferințe. Proiectul acestuia nu a fost dus la îndeplinire, spre bucuria mentorului său, Culianu luându-și doctoratul cu lucrarea despre gnosticism: „Mă bucur, de asemenea, că ai renunţat la teza despre «Eranos». Nu era un «subiect» pentru D-ta. S-ar potrivi mai degrabă unui bio-bibliograf, cu oarecare interes pentru istoria ideilor controversate în lumea contemporană. Gnosticismul, şi rădăcinile lui, sunt cu adevărat probleme vrednice de a fi cercetate de un tânăr cu pregătirea şi orientarea D-tale.” (Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Ediție îngrijitã și note de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Prefață de Matei Călinescu, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 67-68).

Jung – analistul viselor lui Eliade

Au rămas destule mărturii ale relației acestor doi mari gânditori ai secolului trecut: fotografii, scrisori, notații de jurnal. Scriitorul român aștepta cu nerăbdare participarea la ciclul de conferințe Eranos, acesta fiind momentul în care se putea întâlni cu vechi prieteni și colegi, discutând o săptămână întreagă despre subiectele care îi pasionau. „Și visul meu se prelungea în viața-mi” este una dintre propozițiile din romanul Isabel și Apele Diavolului, care poate descrie cel mai bine relația dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung. Un alt motiv pentru care Eliade aștepta cu nerăbdare „săptămâna de la Ascona” era și faptul că știa că urma să se întâlnească cu Jung și puteau glosa pe baza teoriilor lor asupra mitului și arhetipului. În discuțiile „neoficiale” din cadrul săptămânii dedicate conferințelor, în momentele de relaxare, Eliade îi povestea lui Jung ceea ce visa, iar acesta din urmă îi interpreta visele. Era o „joacă exegetică” foarte interesantă, care revela aspecte interesante referitoare la teoriile și raportările celor doi la vis, imaginar și inconștient.

Ce aveau în comun Carl Gustav Jung și Mircea Eliade?

Pe lângă răspunsurile generale care se regăsesc și se deduc din elementele prezentate mai sus, trebuie precizat că ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade). Acestea au fost unele dintre elementele centrale ale operei celor doi exegeți. Fiecare a studiat și s-a raportat la mit și arhetip din perspective diferite, dar rezultatele cercetărilor lor au avut puncte de intersecție. Optica lor asupra arhetipului pare uneori că merge până la identificarea totală, diferențele de interpretare fiind foarte subtile.

Ambii au trăit cu credința că în spatele dezvoltării omului occidental se află un inconștient colectiv (folosind conceptul lui Jung), un nivel care face apel la omul primordial, la miturile și credințele străvechi, care depășesc luciditatea omului care vrea cu orice preț să se agațe de prezentul istoric. Aceștia erau fascinați de raportarea la sacru a omului modern. Filosofia lui Eliade, potrivit căreia Dumnezeu s-a retras și așteaptă să fie descoperit prin intermediul miturilor a fost adesea comentată în comparație cu filosofiile lui Nietzsche, Hegel sau Jung.

Ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade)

În majoritatea cazurilor, miturile lui Eliade au fost asemuite ca structură și importanță arhetipurilor lui Jung. Ioan Petru Culianu subliniază rolul pe care gândirea lui Eliade l-a jucat în dezvoltarea istoriei religiei și a filosofiei secolului al XX-lea, stabilind în același timp liniile de demarcație între cele patru filosofii.

Discuția asupra congruențelor și incongruențelor acestor teorii este una care s-a purtat de-a lungul ultimelor decenii, subtilitățile și implicațiile depășind cu mult spațiul dedicat acestui articol. Aducând în discuție celebrul citat controversat al lui Malraux („Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”), putem remarca contribuția celor doi gânditori ai secolului trecut la reperarea unor „avataruri” ale spiritualității (fie ele religioase sau nu) într-un secol care s-a auto-construit pornind de la decretarea morții lui Dumnezeu de către Nietzsche.

Foto deschidere: Carl Gustav Jung (centru) și Mircea Eliade (dreapta)

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase