Tag

productivitate

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Ev. Luca 10, 38-42

Reputatul dicţionar Oxford defineşte stresul ca “o stare de tensiune mentală sau emoţională ori tensiune rezultată din circumstanţe adverse sau solicitante”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl caracterizează astfel: “Termen general utilizat pentru orice factor din mediu (traumatism, emoții, frig, căldură etc.) capabil să provoace la om și la animale o stare de tensiune și o reacție de alarmă a organismului, determinând uneori îmbolnăviri grave.”

Nu vorbim, însă, în cele ce urmează despre stresul la găini, ci despre stresul la oameni: primul provoacă, cel mai probabil, doar o amprentă biologică. Ultimul lasă, mai important, o amprentă sufletească, psihică (de la grecescul psyche, însemnând suflet), care distruge finalmente şi trupul. Vom încerca, deci, să vedem care este legătura dintre credinţă şi stres.

Trăim, neîndoielnic, vremuri dintre cele mai angoasante, în care stresul a devenit norma, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei. Nu este însă stresul invaziei tătare, precum pe vremea lui Ştefan cel Mare, ci un stres de o obiectivitate diferită şi, ar spune unii observatori, discutabilă: stresul competiţiei, stresul înavuţirii, stresul aşteptărilor sociale, stresul productivităţii cu orice preţ.

Stresul a devenit norma vieţii moderne, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei

Stresul este ancora vieţii moderne, într-o lume care şi-a pierdut busola. O ancoră care scufundă corabia oamenilor, porniţi pe ape spumegânde în căutarea unei vieţi mai bune.

În acest ocean al nebuniei, o Navă diferită arată sensul ieşirii din volbura stresului: Biserica lui Hristos.

Poate fi creştinul stresat? Ne îndoim. Asemeni Martei, lumea “de multe se îngrijeşte şi pentru multe se sileşte”. Însă creştinul, la fel ca Modelul pe care îl urmează, este şi nu este din lumea aceasta. El dă Cezarului, adică lumii, ceea ce îi revine, dar nici o centimă mai mult. Creştinul nu trece niciodată pragul stresului, pentru că el ştie că “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Ev. Luca 18, 27) şi „totul este cu putinţă celui ce crede” (Ev. Marcu 9, 23). Iată de ce, niciodată, bunicii noştri n-au fost stresaţi: pentru că ei, spre deosebire de noi, aveau credinţă.

Nu poţi fi stresat şi creştin

Nu poţi fi stresat şi creştin, pentru că stresul, îngrijorarea, sunt prin ele însele un semn de necredinţă. Cercetaţi-vă, deci credinţa, dacă morbul stresului v-a atins: nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Ev. Matei 6, 24).

“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Ev. Matei 6, 25-34).

 

Foto deschidere: mindful.org

Ştiu, nimeni dintre noi nu mai are timp. Ni-l consumăm pe tot, alergaţi ca nişte maidanezi între meeting-uri, task-uri, brunch-uri de networking şi issues-uri – fără număr – de rezolvat. La sfârşitul zilei, avem impresia că am realizat ceva, după şirul de liniuţe trase (la propriu, în agendă) – dar ne e neclar ce. Stăm perpetuu peste program, viaţa personală e o Fata Morgana, am fost hiper-eficienţi! – dar nu se ştie cui îi foloseşte această eficienţă. Angajatorului, poate. Sufletului, cu siguranţă că nu. Trăim într-o cultură în care a devenit o virtute diavolească să fii mereu ocupat. Între Wunderlist şi Todoist, Outlook şi o miriadă de alte aplicaţii specializate (time tracker-e, cum ar zice romglezii) menite să ne „monitorizeze” (de parc-am fi bolnavi; da, suntem) timpul şi productivitatea, viaţa ni se scurge din vene, lăsându-ne sclavii perfecţi ai ciclului birou-pat-birou.

Dacă tocmai v-am descris viaţa, “Timeaholics” (de Bogdan Capșa, regia Anca Ciuclaru), văzută la Teatrul Excelsior, e trezirea – la timp, sperăm! – din epidemia de cronofagită la care asistăm – şi ale cărei victime perfecte suntem.

Subiectul e incitant şi, o Doamne, atât de actual: într-o emisiune tip tabloid denumită “Time Show”, moderată de Victoria (Lavinia Şandru), oamenilor li se vinde timp suplimentar.

Ăştia mari fură timpul celor mici. Suntem cârpe care fac voluntariat

Totul se transformă însă într-o şedinţă de psihanaliză cu public, în care Bogdan (tânărul implicat în toate cluburile de voluntariat posibile, singur pentru că şi-a făcut timp pentru toţi), Dragoş (managerul unei companii importante, preocupat de dezvoltarea personală şi enoriaş contribuabil la Biserica Ultra-Eficienţei), Mihaela şi Alexandra (fetele blocate în timp, cu varii probleme personale) şi încheind cu Ghiţă, cameramanul (cu glume) din Moreni sunt oglinzile noastre, ale celor mulţi prinşi în şarlatania perfectă: în iluzia că avem timp să ne pierdem timpul cu lucruri triviale.

Surprinzătoare: Lavinia Şandru în "Timeaholics" Foto: Teatrul Excelsior

Surprinzătoare: Lavinia Şandru în „Timeaholics” Foto: Teatrul Excelsior

Evident că, în marea schemă a lucrurilor, hiper-eficienţa nu înseamnă nimic. Evident că alergăm, vorba lui Sorescu, după nade colorate până observăm, miraţi, că ni s-a terminat oceanul prea repede, şi că am ratat apa vieţii. La ce bun că avem bani, dacă nu avem timp să-i cheltuim? se întreabă, într-un acces de luciditate, unul dintre personaje.

Problema e că avem impresia că avem timp...

Problema e că avem impresia că avem timp… Foto: onsizzle.com

Lavinia Şandru, “şefa” – cum o alintă simpaticul Ghiţă – face un rol solid în această piesă, ajutată şi de experienţa ei în media, şi e sigur că teatrul i se potriveşte mai bine decât politica.

Oamenii nu mai cumpără timp cum cumpărau odată. Nu-şi mai permit să piardă nici un minut

O menţiune specială şi pentru Dan Clucinschi (Dragoş), care străluceşte în rolul corporatistului hiper-stresat (ce pleonasm), care socoate câte secunde îl „costă” un zâmbet de complezenţă, adus la paroxism de minciuna în care trăieşte.

Paroxism... Dan Clucinschi în rolul unui corporatist care n-are timp de pierdut

Paroxism… Dan Clucinschi în rolul unui corporatist care n-are timp de pierdut

La sfârşitul zilei, angoasa lui e temerea noastră, a tuturor: că, prinşi într-un program imposibil, cu obligaţii cel mai adesea artificiale şi auto-impuse, nu mai putem să ne vedem bunica, mama, soţia sau copilul, în momentele care contează.

O piesă de teatru cu arome de „In Time”, care merită scene şi audienţe mai mari.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h

De: Bogdan Capșa

Regia: Anca Ciuclaru

Distribuţia: Lavinia Șandru / Andreea Șovan, Ovidiu Ușvat, Dan Clucinschi, Marian Rădulescu, Robert Robert Emanuel, Iulia Samson, Andreea Șovan / Oana Tofan

 

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Stresul ca necredinţă

18 Septembrie 2018 |
În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:...