Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

putere

Ana a ajuns în campusul facultății de ieri. E totul nou. Și puțin rece. A crezut că este pregătită pentru tot. Și chiar este! Însăă….

Despachetează lucrurile cu grijă. Într-un colț de bagaj găsește un plic mic. Ah! Miroase ,,a mama”. Chiar îi simte parfumul!

Ce bine! Scrisul mamei, cuvintele mamei… Oare ce scrie?

 Draga mea,
În acest început de octombrie, sunt câteva lucruri importante pe care mi-aș dori să ți le amintești cu inima deschisă și blândețe față de tine însăți.

Prieteniile sunt adevărate comori, dar e esențial să înveți cum să le cântărești cu înțelepciune. Un prieten adevărat este cel care te înalță, care îți aduce lumină și îți face sufletul să zâmbească. E acela care se bucură de reușitele tale, fără urmă de invidie, și care strălucește alături de tine, nu în umbra ta. Dacă nu te simți bine în preajma cuiva, dacă prezența lui te apasă, poate că acel cineva nu este cu adevărat prietenul potrivit pentru tine.

 

 

Știu că uneori e tentant să încerci să „te potrivești” într-un grup, să te mulezi pe așteptările lor. Dar oprește-te o clipă și întreabă-te: îți dorești să te potrivești sau să aparții cu adevărat? E o diferență atât de subtilă, dar atât de importantă. A aparține înseamnă să fii tu însăți, autentică și liberă, în mijlocul acelora care te acceptă exact așa cum ești.

Prieteniile au drumuri proprii, ritmuri care uneori sunt line și alteori pline de suișuri și coborâșuri. Sunt perioade de „împreună” și de „nedespartire”, dar și momente de respiro, în care fiecare are nevoie de propriul spațiu. Prieteniile adevărate supraviețuiesc fiecărui anotimp, iar tu trebuie să știi că ele vor rămâne acolo, chiar dacă uneori drumul pare mai anevoios.

La fel de important este să îți cunoști limitele! Învață să spui „nu, mulțumesc” atunci când simți că e prea mult pentru tine. Să ai curajul de a spune „destul” atunci când simți că lucrurile trebuie să se schimbe. Amintește-le cu blândețe prietenilor tăi că prietenia este despre a da, dar și despre a primi, și că respectul este esențial în această ecuație.

Arată-ți limitele cu fermitate, dar și cu blândețe, pentru că prietenii adevărați vor respecta asta. Și, la rândul tău, respectă și tu limitele lor. În felul acesta, legăturile voastre vor deveni mai puternice și, cel mai important, sănătoase pe termen lung.

 Să știi că îți sunt alături mereu, oriunde te va purta acest drum minunat al prieteniilor și al vieții!

Cu drag,
Mama

 

Ana recitește scrisoare. Mama e acolo, cu gândul lipit de ea. Mama știe și înțelege și o aude, chiar de la sute de kilometri distanță. Mama a așezat vorbele potrivite. Mama i-a dat putere și cuvinte înțelepte.

Ana privește pe geam: roșu și galben, culorile cu care se mândrește octombrie. Undeva, în fața altui geam, mama admiră aceleași culori.

Toamna l-a rugat pe Octombrie să le emoționeze pe amândouă la fel, cu dor.

 

 

Să ne amintim prima dată când ne-am spus că ,,Am ajuns la capătul puterilor!”. Unde eram, ce vârstă aveam, ce persoane aveam în jur, care era lucrul care ne încerca? 

Mi-am dat seama că acel moment este unul definitoriu pentru fiecare dintre noi, pentru că atunci înțelegem exact puterea/lipsa puterii din noi și ce reușește să ne pătrundă până la os

 

Întrebări

Faptul că până în ,,momentul zero” am putut (sau am crezut că putem) face față la orice, ar fi bine să trezească întrebări puternice: Cum ne-am comportat și ce am realizat de nu a trebuit să spunem că ,,nu mai pot”? 

Cum de am fost mai flexibili și mai pricepuți să navigăm în apele acelea cu provocări?
Cea mai bună întrebare iese în față: De ce am reușit să trecem peste? 

Uitându-ne atent la aceste momente, realizăm cum funcționăm, ce ne afectează și care sunt lucrurile din jurul nostru pe care le putem influența și schimba în bine. 

În aceste momente îmi caut răspunsurile atunci când încerc să fac lucrurile grele, să mut munții din fața mea, să dau răspunsul ce îmi rezolvă tot sistemul de ecuații. Partea mea logică îmi spune că dacă mă uit atent suficient de mult timp, voi găsi o formulă a făuririi soluțiilor pe care o voi putea folosi pentru toate situațiile mele. 

 

 

Frământări

Îmi propun să mă uit foarte atent la momentele în care am învățat să spun ,,am cedat/mă dau bătut/nu mai duc”. 

Care a fost motivul pentru care am ales să renunț la ținta mea? Oare în acel moment am deschis ușa spre calea posibilei renunțări în viitoare acțiuni? Am văzut că e simplu și să renunți?

Sau poate am auzit expresia la cei mai mari ca mine și mi-am dorit să epatez și să pronunț și eu cu obidă că nici eu nu mai pot

Ori am devenit frustrat cu limita de timp impusă de lume pentru a termina ceva și nu mi-am putut vedea de procesul de învățare ce mi-era natural? Ce am simțit când mi-am spus prima dată că nu mai pot? Relaxare, curiozitate, frică, dezamăgire? 

Clar am simțit detensionare când am rostit că nu pot înțelege cum funcționează funcțiile de gradul 2 la matematică, am găsit relaxare și bucurie în a-mi pronunța și primi trăirea! Ce am învățat din asta însă?

 

Ce să fac pentru a fi mai pregătit să înfrunt situațiile grele în viitor?

Am decis să renunț în trecut, de fiecare dată din alt set de motive și mi-am simplificat, pe moment cel puțin, toată viața. Însă am găsit în aceste abandonări și lecții de comportament viitor. Mediul în care lucrez la proiectul meu și oamenii din jur mă pot influența decisiv de mult – fie că e potrivit să am multe persoane în jur sau niciuna sau că vreau să stau într-o cameră mică sau în aer liber – sunt responsabil să schimb mediul și să văd ce se schimbă în mine în bine.

Apoi, trebuie să-mi dau timp suficient să devin curios: unde va străluci reușita mea? 

Am trecut prin drumuri ce erau sortite abandonului dinainte de a porni pe ele și mi-au apărut în cale drumuri ce m-au condus ele pe mine la bun sfârșit fără să depun eforturi. Se întâmplă să mă despart de sforțări fie când realizez că obiectivul meu este nefondat, ori când trebuie să mă transform prea mult (renunțând la autenticitatea mea) pentru a avea succes. 

 

 

Ce rămâne

Când tragem linie, este foarte important să nu renunțăm sub nicio formă la oportunitatea de a ne îmbunătăți. Să renunțăm la rigiditatea față de noi, să grăbim întrebările care pot accelera acțiunea, să ne străduim mereu să respectăm termenele limită. 

Să căutăm mereu acele medii cu oameni care arată direcția cea bună sau care îți arată o oglindă sinceră, bună, curată, ce te ajută să te măsori cu adevărat. 

Cea mai mare pierdere de timp este intarzierea si așteptarea, care depind de viitor. Lăsăm prezentul, pe care îl avem în puterea noastră, și așteptăm cu nerăbdare ceea ce depinde de șansă și, astfel, renunțăm la o certitudine pentru o incertitudine.” Seneca

 

 

Sorin Mihalache a vorbit la Întâlnirile Matricei despre capacitățile uimitoare ale ființei umane, despre faptul de a fi împlinit prin performanță, dar și despre limitele umanului sau despre consumerism ca simptom al unei performanțe incomplet evaluate. Iată câteva extrase din conferința de pe 21 noiembrie.

 

  • Experimentul lui Anders Ericsson, care a luat un student care pretindea că are o memorie slabă și a exersat cu el memorarea unui șir de 6 cifre la prima vedere. Prima dată nu a reușit. Au insistat însă, iar după ce a reușit să reproducă acel șir, a făcut o nouă încercare cu un șir de 7 cifre, apoi cu 8 și cu 9 cifre. La un moment dat studentul a reușit să reproducă din memorie 3 șiruri de 10 și a trecut la 11. De fiecare dată șirurile erau altele și după un alt timp a reușit 3 șiruri de 11 și a trecut la 12, și experimentul a continuat doi ani. După doi de zile studentul a reușit să reproducă trei șiruri de 81 de cifre la prima auzire! Iar experimentul a luat sfârșit pentru că studentul a terminat facultatea!
  • Exemplul acesta ne spune că nimeni dintre noi nu are dreptul să afirme că un anumit lucru îi este imposibil, pentru că imediat vine întrebarea: cât de mult ai încercat? cât de des ai încercat? cât de mult te-ai luptat cu limita asta? Cineva care are memorie atât de slabă încât nu reușește să țină minte un număr de 6 cifre, reușește în 2 ani să ajungă la 81 de cifre memorate. Asta arată de fapt măsura a ceea ce se poate face. O altă întrebare interesantă este oare cât ar fi reușit să țină minte studentul dacă experimentul ar fi durat 10 ani. Și deci care sunt limitele noastre, până la urmă.
  • Plasticitatea cerebrală înseamnă să pot face o anumită operație tot mai ușor, cu un consum de energie tot mai mic. E paradoxal, dar așa funcționează sistemul nostru nervos.
  • Iată un model de inteligență multiplă care a făcut cumva carieră în textele destinate publicului. Sunt opt tipuri de inteligență, iar al nouălea ar fi inteligența spirituală. Fiecare tip de inteligență corespunde unor prestații socioprofesionale.
    • Inteligența lingvistică: faptul de a învăța limbi străine, de a găsi cuvinte potrivite;
    • Inteligența spațială este specifică arhitecților, inginerilor;
    • Inteligența kinestezică este specifică celor care lucrează în coregrafie sau în sport, sau în meserii unde este nevoie de manualitate fină. Are nevoie de foarte multă cultivare. Este folosită în meserii precum pompieri, alpiniști, care au nevoie de o capacitate sporită a corpului de a se controla;
    • Inteligența logicomatematică este capacitatea de a rezolva probleme, de a vedea esențialul într-o bază de date;
    • Inteligența naturalistă ține de capacitatea cuiva de a se adapta la un mediu străin, un mediu sălbatic, în care reușește să improvizeze, să găsească resurse, să se protejeze de pericole, să destingă diverse specii;
    • Inteligența interpersonală este aceea care ne dă șansa să comunicăm foarte bine cu o persoană, înțelegând ceea ce vrea să transmită și ceea nu vrea să transmită și să ne adaptăm mesajul de răspuns;
    • Inteligea intrapersonală este aceea care mă ajută să mă cunosc pe mine, să-mi dau seama care sunt minusurile mele, care sunt pericolele care mă pândesc și pe care de regulă le scap din vedere, să-mi administrez senzațiile, să mă stopez atunci când am prea mare anvergură într-un proiect prea epuizant, să mă coordonez;
    • Inteligența existențială este foarte apropiată de Inteligenta Spirituală și este specifică gânditorilor, eseiștilor, filosofi
    • Inteligența Spirituală se distinge de toate celelalte și ne ajută să nu rămânem captivi oricărei alte inteligențe pe care am putea-o avea.
  • Fiecare din aceste inteligențe reprezintă o sursă de putere. Cineva care are rezultate foarte bune în matematică, spre exemplu, sau care capacitatea de a citi limbajul celorlalți ar putea să facă uz și, de ce nu, abuz de aceste inteligențe. Cineva care este foarte bun în inteligența interpersonală ar putea să abuzeze de această inteligența folosindu-și puterea de a subjuga pe alții, pentru că știe foarte bine ce trebuie să spună că să fie extrem de convingător.

 

Sorin_2

 

  • Philip Zimbardo este un cercetător care în anii ‘60-‘70 a făcut un experiment care a revoluționat lumea academică. Era într-o perioadă în care nu exista obligativitatea ca cineva care face o cercetare științifică să prezinte această cercetare unei comisii de etică să se vadă dacă sunt respectate drepturile participanților la experiment. Cum s-a desfășurat experimentul: a format două grupuri, alcătuite din oameni care erau prieteni unii cu alții, adică fiecare persoană dintr-un grup avea un foarte bun prieten în celălalt grup. Unii au jucat rol de gardieni, iar ceilalți erau închiși. Timp de 6 săptămâni experimentul trebuia să investigheze felul în care oamenii își respectă obligațiile potrivit unei foi de parcurs, un fel de fișa postului, unde erau trecute comportamentele pe care gardienii trebuiau să le respecte. Cel închiși aveau un aspect foarte credibil ca deținuți, erau rași în cap și aveau haine cu dungi și stătea închiși în subsolul unuia din laboratoarele pe care Zimbardo le avea la dispoziție. După trei săptămâni, el a fost nevoit să oprească experimentul, întrucât comportamentul gardienilor devenise inuman, asta deși gardenii erau prietenii celor care erau închiși și nu era nici o diferință penală sau legală sau etică între ei. Ei au plecat la drum doar pentru a jucat niște roluri. Zimbardo a scris o carte la sfârșitul acestui experiment, ”Efectul Lucifer”. Acolo arată că noi avem tendința să ne identificăm cu rolul de putere în care ne simțim cel mai bine și acela începe încet-încet să ne ocupe viața. De aceea șeful de unitate militară rămâne șef de unitate militară și când vine acasă și stă cu copii lui și le dă comenzi. Ca să ieșim dintr-un rol de putere e foarte importantă inteligența spirituală.
  • Inteligența Spirituală face ceva în plus față de inteligența existențială. Inteligența existențială tine de o anumită percepție, de înțelegere, de un fel de a vedea pătrunzător lucrurile. E ceea ce scriu filozofii de fapt: cauza și scopul lucrurilor naturale, esența lucrurilor, esența vieții, condiția vieții, sensul vieții omenești. Numai că putem sta în zona aceasta a inteligenței existențiale fără să creștem în bunătate, este doar așa, o uimire sau uneori o dezamăgire cu privire la lume și la felul în care ea merge.
  • Inteligența Spirituală leagă totul de Dumnezeu: când îl văd pe celălalt, îl văd ca și chip al lui Dumnezeu. Când mă văd pe mine îmi văd neputințele mele și nevrednicia mea. Creația o văd ca loc a lui Dumnezeu și împrejurările concrete ale vieții ca spațiu unde Dumnezeu mă însoțește. Și duc acea căutare a cauzelor și a finalității, a esenței lucrurilor, a înțelesurilor ultime ale lor le duc pe toate în legătura cu Dumnezeu, în apropierea Lui.

 

Dinicule dragă,

Sunt ani de când îmi ești unul dintre cele mai simpatice personaje, nu doar din literatura, ci din societatea românească.

Te văd în fiecare dimineață grăbind către birou, cum se numește azi casa boierească a stăpânilor tăi. Suporți cu stoicism înghesuielile din carele publice ale condamnaților, fie ele metrouri, autobuze sau tramvaie. Ești silitor, Dinule: primul la birou și ultimul plecat, pentru că știi importanța aparențelor. Știi că e mai puțin important ce faci, ci ce se crede că faci. Achită-te cu slugărnicie de sarcinile înjositoare care ți se dau, fă temenele peste temenele, și într-o fereastră rezonabilă de timp vei avansa. Asta nu înseamnă că vei depăși vreodată poziția de slugă sub-remunerată, ci că vei urca suficient de mult în ierarhia favorurilor, încât să primești la rându-ți privilegiul de a-i umili pe alții. E singurul lucru care te ține în viață, Dinule: anticiparea plăcerii sadice de a comanda peste damnații cu care, ieri, te înghesuiai în metrou.

Te mai iubesc pentru ceva, Dinule: investești în educație. Știi că pentru tine, copil simplu născut la Bucov și în alte localități provinciale necartografiate de Google Maps, june trimis de părinți, cu mari sacrificii, în București, singura șansă de a deveni un nouveau riche e educația, dublată de intrigă. Intrigantul fără educație e doar un găinar mărunt. Educatul care nu-și face doctoratul în Ipocrizie e destinat să ajungă o fosilă didactică, evident cu pensie de bugetar. Tu ești ambițios, Dinule: tu știi că ai nevoie de studii înalte la școlile vieții pentru a-ți satisface “marea sete de bani și mărire” ce te muncește. Așa că profiți de toate training-urile pe care Boierul ți le plătește: nu ratezi nici o conferință să-ți diversifici cunoștințele, dar și să-ți extinzi rețeaua de „contacte” ce te vor ajuta să accezi în carieră. Mai ești de admirat pentru ceva, Dinule: când alte slugi boierești își folosesc timpul și banii pentru vacanțe și aidoma lucruri superflue, hrănindu-și iluzia că sunt “libere”, tu ești clinic ca un chirurg: îți cizelezi limbile străine și citești pe nerăsuflate marii clasici ai umanității, de la Plutarh și Cezar, la Daniel Goleman, conștient că ai nevoie de “cărți care să-ți subțieze mintea, să te învețe mijlocul de a te ridica la mărire”.

De aici până ca Boierul, impresionat de zelul și de credința ta ardentă în serviciu-i, să ți-o dea pe Duduca în primire, spre pază și îngrijire, e doar un pas, Dinicule, și tu știi asta. E mai puțin important dacă, în 2018 și mai încolo, Duduca e o femeie, o firmă sau un secret neștiut de alții. Oricum ar fi, tu îl vei folosi în scopurile proprii, de la care nu te abați c-un pas, ca habotnicii de la o religie. Știu, Dinule, știu că Dumnezeul tău nu e banul: Dumnezeul tău e puterea.

Aferim, Dinicule, aferim; să trăiești copilul meu; cine slujește cu zilos pe stăpânul seu, pe acela nu-l părăsește Dumnezeu.

Trădarea, așadar, e doar o chestiune de timp. Una care se va termina cu Boierul falit, în pușcărie sau la casa de nebuni, și cu tine în poziția de nou potentat al societății românești. E cert că lumea va șușoti: las-o să șușotească! Nu contează ce se spune despre tine, ci ce se șușotește. Zvonurile te fac mare, și “tot ce e mare e pizmuit”, vorba lui Ipsilant. Tu vei face ceea ce face orice om cuminte: îți vei proteja propriile interese, și te vei înconjura de noi prieteni, unii potriviți proaspetei tale condiții.

De-acum, ești un om nou, Dinule, un om care s-a creat singur! De aceea, tu nu mai ai părinți. Când fostul tău tată te va căuta, îl vei izgoni cu sudălmi și bătăi pe spinare, ca pe-un cerșetor și un necunoscut. Când mama ta, fie că vorbim de mama biologică sau de Patrie, va întinde mâna să te cuprindă, o vei respinge fără sentimente, uitând sânul care te-a hrănit. Un miliardar care câștigă mai bine decât un fotbalist e cetățean al lumii, Dinule, versatilitatea lui transcende granițele: de ce să te rezumi la România, când ai prieteni din Dubai și până-n Washington DC?

Un singur lucru îți mai trebuie, bei-mu, o singură dorință ne-mplinită stă în calea fericirii tale: s-ajungi autoritate publică, om al puterii, să vorbim fără ocolișuri: om politic. Fi-vei, în timp record, Sluger, Mare Pitar, Sameș, Stolnic – pe scurt, boier cu caftan, aflat în husmetul țării, pe cât de inexpugnabil se poate fi. Fi-vei, cum scrie la carte, „om deștept și cu pricepere în treburile țării”.

O singură piesă a mai rămas de așezat în puzzle-ul măririi tale: o revoluție e ceea ce îți trebuie să te ridice la culmea onorurilor, Dinicule dragă. Dacă revoluția nu se întâmplă, ea va trebui inventată. Iar tu cu asta te hrănești, tu asta respiri: intrigi. Întețită de tine, Revoluția se va întâmpla, și tu vei fi în primele ei rânduri, fluturând de fațadă steagul patriotismului, în timp ce în sinea-ți râzi cu poftă, anticipându-i decesul convenabil:

Voi părăsi pe acești calici ce cântă toată ziua: «Ah! Sabia lui Traian într-o mână de român» și le chiorăie mațele de foame.

Aici, drumurile noastre se despart de literatură, Dinule dragă. Ocnele au dispărut demult, până și cea mai proastă pușcărie pentru miliardari are Wi-Fi. Dar eu nu cred că vei termina în pușcărie, bei-mu. Sunt șanse mai mari să ajungi să ne conduci. Să ne conduci pe noi la ocnă, coborându-ne în Infernul lui Dante.

Îmi ești tare drag, Dinicule, din mai multe motive: primul e că ești unul dintre cei mai muncitori români pe care îi cunosc. Al doilea e că ești un exemplu de tenacitate: puțini oameni sunt atât de dispuși la sacrificiu ca tine, pentru a-și îndeplini visele, chiar imorale. Ai stăpânit arta înțelepciunii lumești: de aceea, lumea ți se așterne la picioare. Și îmi mai ești simpatic, pentru că ești un filosof între nelegiuiți. Ceea ce nu-i puțin lucru.

Atât de drag îmi ești, cocoane Dinule, încât, dacă Providența îmi va dărui un băiețel, sunt hotărât să-i dau numele tău. Doar că, alte valori.

Voi continua să îți urmăresc momentele de cădere și momentele de glorie. Sunt sigur că vei avea multe, în următorii ani.

Al tău prea credincios prieten,

T.

 

Imagine deschidere: litografie a lui Louis Dupré, intitulată Prinţul Moldovei, Mihail Şuţu

“Mai puţin este mai mult”, spune un poster demotivant care a făcut istorie pe Internet. Şi completează sarcastic: “Asta dacă nu stai lângă cel care are mai mult. Atunci «mai puţin» este doar jalnic”.

Demoralizante sau doar provocatoare, vorbele par să se verifice în contemporaneitate (dar poate că lucrurile au stat la fel dintotdeauna; noi nu putem trăi decât un prezent subiectiv), unde a avea mai mult e parcă sinonimul nescris şi dramatic al lui a fi mai mult. Altfel spus, superior celui de lângă tine – privat de resurse, oricare ar fi ele. Se pare că adagiul celebru rămâne în picioare: toate fiinţele sunt desigur egale, dar unele fiinţe sunt mai egale decât altele.

Economicul – barometrul suprem, de toate zilele al existenţei – vine, în sprijinul teoriei, cu statistici ce nu lasă loc de interpretare: companiile cu mai mulţi angajaţi decât competitorii îşi probează vitalitatea şi performează tocmai în virtutea forţei lor de recrutare a (teoretic) celor mai buni. Pe reţelele de socializare, brandurile care au milioane de adoratori sunt şi cele care dictează direcţiile în cultură şi societate, respectiv un magnet pentru noi generaţii de consumatori: succesul, nu-i aşa, atrage succes. În fotbal ca şi în alte sporturi, cluburile care au mai multe fonduri şi mai mulţi suporteri sunt, obligatoriu, şi cele care monopolizează vitrina cu trofee. „Celui ce are i se va da”, spune Biblia. “Dar de la cel ce nu are i se va lua şi ce are” (Marcu 4, 25).

Mai mult a ajuns să fie echivalat – necritic şi inconştient, căpătând statut de sinapsă în mentalul colectiv prin forţa brută a repetiţiei – cu mai bine.

Mai puţin este mai mult. Sau nu?

Mai puţin este mai mult. Sau nu? Foto: despair.com

În această paradigmă a glorificării abundenţei, ca simbol (primejdios) al capacităţii, a nu uita virtuţile şi rostul penuriei este o binecuvântare. Şi poate că scenografa Maria Miu are dreptate, când spune într-un interviu pentru TVR: „Pe vremuri, făceam foarte mult din sărăcie. Acum sunt mulţi bani, dar lipsesc ideile.”

Greutatea circumstanţelor poate fi un filtru util contra capriciului

Este un gând care mă bântuie, după ce, la începutul anului, citeam două fraze absolut ziditoare ale arhitectului chilian Alejandro Aravena, câştigătorul Premiului Pritzker (Nobel-ul domeniului său) pe 2016: “Greutatea circumstanţelor poate fi un filtru util contra capriciului. Un mediu de privaţiuni te opreşte din a face lucruri care nu sunt strict necesare – în vreme ce abundenţa poate duce la o cultură în care faci doar pentru că îţi permiţi”.

Aravena, un arhitect vizionar şi pionier al proiectelor revoluţionare de locuinţe sociale care exploatează puţinătatea convertind-o într-un atu, vorbeşte cu autoritate.

Dar el nu este vreun original: cu multe veacuri în urmă, în secolul IV d.Hr., Sfântul Ioan Gură de Aur observa că “nu strică lipsa cât strică surplusul”.

E o lecţie de viaţă căreia românii – supuşi aproape permanent în istorie penuriei – i-au dat o strălucită expresie. Căci nu e totul a avea mult. Ci mult mai meritoriu este să ai puţin – şi să cucereşti lumea în pofida tuturor obstacolelor, înmulţindu-ţi talanţii.

Întrebaţi-le, doar, pe fetele de la CSM Bucureşti, câştigătoarele unei cupe continentale la handbal fără să aibă la dispoziţie o sală adecvată în care să evolueze.

Foto deschidere: montaj

Notă: text inclus în Revista „Mesagerul Sfântului Anton”, numărul noiembrie-decembrie 2016.

putere

Scrisoarea cu sfaturi bune

8 octombrie 2024 |
Ana a ajuns în campusul facultății de ieri. E totul nou. Și puțin rece. A crezut că este pregătită pentru tot. Și chiar este! Însăă.... Despachetează lucrurile cu grijă. Într-un colț de bagaj găsește un plic mic. Ah! Miroase ,,a mama”. Chiar îi...

Unde e ascuns capătul puterilor?

19 martie 2024 |
Să ne amintim prima dată când ne-am spus că ,,Am ajuns la capătul puterilor!”. Unde eram, ce vârstă aveam, ce persoane aveam în jur, care era lucrul care ne încerca?  Mi-am dat seama că acel moment este unul definitoriu pentru fiecare dintre noi, pentru...

Întâlnirile Matricei. Sorin Mihalache: ”Fiecare dintre cele nouă tipuri de inteligență este o sursă de putere. Inteligența Spirituală ne ajută să nu rămânem captivi oricărei alte inteligențe”

26 noiembrie 2019 |
Sorin Mihalache a vorbit la Întâlnirile Matricei despre capacitățile uimitoare ale ființei umane, despre faptul de a fi împlinit prin performanță, dar și despre limitele umanului sau despre consumerism ca simptom al unei performanțe incomplet evaluate....

Te iubesc, Dinu Păturică! (Scrisoare către Parvenitul român)

5 februarie 2018 |
Dinicule dragă, Sunt ani de când îmi ești unul dintre cele mai simpatice personaje, nu doar din literatura, ci din societatea românească. Te văd în fiecare dimineață grăbind către birou, cum se numește azi casa boierească a stăpânilor tăi....

Despre virtuţile penuriei

17 noiembrie 2016 |
“Mai puţin este mai mult”, spune un poster demotivant care a făcut istorie pe Internet. Şi completează sarcastic: “Asta dacă nu stai lângă cel care are mai mult. Atunci «mai puţin» este doar jalnic”. Demoralizante sau doar provocatoare, vorbele par...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează