Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

secolul XIX

Anton Pann a fost elogiat de către istoricul literar Alexandru Mica drept un ziditor al culturii române, într-o conferinţă susţinută la Muzeul Literaturii Române. Matricea Românească are detaliile.

 

Trebuie să-l iubim pe Anton Pann, pentru că el ne-a dat imnul. Locul lui este asigurat în cultura românească fie şi doar pentru asta, dar fiul Pepelei merită să fie iubit pentru mult mai mult, căci el este cel dintâi culegător de folclor românesc și bineînțeles, compozitorul imnului naţional, consideră istoricul literar, folcloristul şi interpretul Alexandru Mica.

Acesta a susținut miercuri, 26 septembrie 2018, o conferință intitulată „Anton Pann şi folclorul românesc”, organizată de Muzeul Național al Literaturii Române în colaborare cu Filiala Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară, a Uniunii Scriitorilor. Filologul a reiterat meritul lui Anton Pann și locul lui în panteonul culturii românești de peste două veacuri.

Alexandru Mica a amintit în Anul Centenarului contribuția lui Anton Pann la cultura română, denumindu-l zămislitor de cultură românească, și notând faptul că Anton Pann trebuie iubit pentru multe lucruri, atât pentru imnul naţional, cât și pentru patrimoniul cultural și liturgic pe care l-a lăsat în urmă generațiilor. Toată lumea mă întreabă ce motiv sau interes aș avea să aduc în actualitate muzica lui Anton Pann. Totul a început dintr-un periplu muzical ce cobora mult în istorie. Așa am configurat marea antologie a cântecului popular românesc de la 1540 până în 2011, care include 662 de piese folclorice vocale și 158 instrumentale. Este un corpus de valori cu adevărat inestimabil, pentru că reprezintă momentele de vârf ale inspirației românului dintotdeauna, în diverse epoci ale viețuirii sale. Din această antologie nu lipseşte niciuna dintre speciile poetico-folclorice cunoscute și consacrate în folcloristica națională”, subliniază Mica.

Trecând prin momentele de vârf ale folcloristicii naționale, istoricul literar ajunge la primul moment consistent în miezul evoluției cercetării sale, reprezentat de Anton Pann. ”Cum am scris deja într-o antologie intitulată «Spiritul balcanic și mirajul Europei», Anton Pann a fost întâiul culegător de folclor muzical românesc în adevăratul sens al cuvântului. El nu s-a erijat și nu s-a considerat culegător propriu-zis, așa cum înțelegem termenul în zilele noastre, dar el practic asta a făcut, a peregrinat prin toată România, venind de la Chișinău și oprindu-se în toate zonele din Moldova, Muntenia, Oltenia, unde a întreprins numeroase activități de promovare a bogatului tezaur al folclorului românesc, dar și a propriei creații literare. El contează și ca scriitor. Anton Pann este un ziditor al culturii române prin întreaga sa activitate”, apreciază Mica.

Toate eforturile lui Anton Pann sunt o omagiere a limbii române

El răspândea limba română încântându-i și îndemnându-i pe români să cânte în această limbă:

Cântă, măi frate Române, pe graiul şi limba ta

Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta.

Cântă să-nţelegi şi însuţi și câţi la tine ascult:

Cinsteşte, ca fieşcare, limba şi neamu-ţi mai mult

, intonează Mica.

”Vă imaginați ce impact au putut să aibă aceste îndemnuri în lumea culturală a țării, atunci când limba română era o floare rară, care abia începea să se înjghebe. Lucra la ea Mihai Eminescu, după ce lucraseră Alecsandri, poeții Văcărești, Grigore Alexandrescu și alții. Anton Pann venise din Bulgaria ca fiu al unui căldărar și al unei grecoaice. Se pare că era aromân, altfel nu se înțelege de unde știa atât de bine românește. Tatăl l-a părăsit de mic și a rămas cu trei frați, toți trei murind în războiul ruso-turc. El, împreună cu mama sa, a peregrinat prin Chișinău, unde a învățat limba rusă și unde a făcut un salt la Marea Catedrală a Basarabiei. Războiul de la 1812 l-a izgonit și de acolo și a venit în București, unde a început să practice psaltirea. Aici, a început o muncă asiduă de valorificare a muzicii care se auzea în capitala României, dar mai ales în domeniul cântărilor liturgice, în care el devenise specialist de la început în anii petrecuți la Chișinău în cor, ca psalt”, afirmă istoricul.

Tatăl Nostru și alte cântări liturgice sunt izvodite de Anton Pann

Acesta subliniază că Anton Pann a fost foarte apreciat pentru munca sa și în rândul Bisericii.

Tatăl Nostru și alte cântări liturgice sunt izvodite de el și au rămas ca atare în patrimoniul cântărilor liturgice ortodoxe române. Anton Pann, spre deosebire de alții, nu intervine pe text să mai schimbe sensul, «îmbrăcămintea exterioară» cum am spune, ceea ce pentru noi astăzi este un mare privilegiu, pentru că aflăm și cum se vorbea în mediul rural sau de unde proveneau cântările respective, cum se pronunța limba, ce melodii circulau pe această limbă. Nu întâmplător Alecsandri, cel mai mare poet al momentului acela, i-a recunoscut meritul lui Anton Pann și spunea: «În Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pann poartă un sigiliu caracteristic și multiinteresant. Ea ne apare cu înțelepciunea filosofică a strămoșilor de frunte și cu râsul malițios al lui Pepelea pe buze»”, amintește Mica.

Pentru prima oară în secolul XIX, Pann a surprins cântecul românesc în mediul în care acesta s-a născut. El fu un veritabil arhelog muzical, dotat cu un spirit ascuțit în cercetarea și evaluarea folclorului.

Pentru omul tânăr de astăzi, descoperirea acestui amalgam de cântece diferite din colecțiile lui Anton Pann ar putea să pară un lucru ciudat și de neînțeles. Pe acela care se poate transpune în epoca în care a trăit și a activat Anton Pann, contactul cu astfel de cântări (bisericești, grecești, muscelești) nu-l mai descumpănește’’, concluzionează istoricul Alexandru Mica.

Ilustraţie deschidere: edusoft.ro

Autor

Alexandru Filimon

Editor
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Nume: Gheorghe Panu (alternativ, George)

Poreclă: Românul (dată pentru că purta ii, la Junimea)

Când a trăit: secolul XIX (1848 – 1910)

Ocupaţia: Polimat. A avut o sumedenie de ocupaţii, dar a trăit cu precădere din jurnalism. Fondator de partid, liderul celui mai important curent de gândire radicală din România secolului XIX, politician, avocat, scriitor, istoric, memorialist.

Încă nu sunt impresionat… A tradus în română din italiana medievală (Petrarca). Este primul român care a vorbit despre hipnotism şi sugestie.

S-a remarcat ca: Excepţional orator şi virulent polemist.

Staţi un pic. Ce face un polemist? Pe scurt, polemizează. Panu a fost apreciat, în cercurile literare ale epocii – inclusiv în cel de la Bucureşti, grupat în jurul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, concurent al Junimii de la Iaşi – pentru talentul său de polemist. A utilizat, foarte eficient, sarcasmul şi satira în text. Textele lui satirice se detaşează clar de cele ale lui G. Dem. Teodorescu sau ale lui Nicolae Orăşanu ori Alexandru Macedonski când era tânăr. Ştia să construiască nişte antinomii foarte inteligente.

Cât timp a polemizat Panu? Aproape toată cariera. Spre finalul vieţii, s-a dedicat unor articole şi studii cu caracter teoretic.

Foarte frumos, dar de ce mi-aş pierde vremea? Panu a fost martorul celei mai importante perioade de modernizări – în mijlocul unor frământări politice şi sociale de tot felul – din Principatele Unite. Este perioada în care intelighenţia românească realizează cât de neînsemnaţi suntem, pentru că, până atunci, nu ne puseserăm această problemă. La Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), boierii români au fost ţinuţi pe la porţi de negociatorii străini, şi puşi în faţa faptului împlinit. Ulterior, pierderea Basarabiei şi dualismul austro-ungar au acutizat sentimentul neimportanţei noastre, care cerea o trezire culturală şi politică.

Am înţeles. Totuşi, ce legătură are cu Junimea? Gheorghe Panu a fost unul dintre membrii marcanţi, din perioada ieşeană, ai societăţii culturale. Important de subliniat este că Panu a avut cu Junimea raporturi mai mult literare, decât politice. În Convorbiri Literare, subiectele sale de căpătâi au fost importanţa culturii naţionale şi importanţa istoriei naţionale.

Cum vedea Panu Istoria Românilor? A fost printre primii intelectuali care au abordat istoria naţională în antiteză cu paşoptiştii. Într-o colecţie de studii publicate în Convorbiri, Gheorghe Panu argumentează cât de important este să ţii la cronici şi la izvoarele istorice, şi mai puţin la comentariile făcute de gloriile istoriografiei, precum Nicolae Bălcescu (sau Nicolae Iorga, peste decenii, n.n.). El exprimă o viziune critică cu privire la naţionalism, în studiul ştiinţific al istoriei.

Pare un om furios. De ce îl înfuria falsul patriotism? Să îl ascultăm, când era foarte tânăr: “Dacă aruncă cineva o privire generală asupra mişcării intelectuale de la noi, rămâne izbit de un fapt foarte caracteristic românilor: exagerarea tuturor cugetărilor şi faptelor ce se îndreaptă la gloria şi mândria naţională, şi aducerea la măsuri foarte, foarte mici, de multe ori chiar la o înţeleaptă tăcere, a tot ceea ce loveşte aste simţiri. Desigur, mijlocul de a vedea astfel lucrurile este foarte măgulitor şi de înţeles. Dar vine întrebarea: este oare atât de folositor ştiinţific?”

Devine interesant! “Meritul lui Panu este de a fi încercat, cel dintâi la noi, să spuie adevărul, oricare ar fi el”, nota despre el istoricul Ioan Filitti. Panu a simţit, mai devreme ca alţii, că trebuie să ne oprim din a minţi în legătură cu noi înşine. Nu e mai puţin adevărat că a face un Stat, cum au creat românii în secolul XIX, presupune nişte ficţiuni necesare.

În ce relaţii era cu Eminescu? “Reci” ar fi un cuvânt cald. Eminescu i-a fost antipatic tot timpul – probabil pentru că îl simţea foarte talentat. La citirea Scrisorii a III-a a lui Eminescu, Panu părăseşte sala, spunând că nu stă să asculte naţionalisme. Ceea ce n-a identificat Panu corect este că talentul artistic al lui Eminescu era suficient încât să i se ierte aproape orice. Chiar şi anacronismele istorice pe care i le-a reproşat în Sărmanul Dionis.

Gheorghe Panu Junimea secolul XIX coleg generaţie Nicolae Orăşanu Alexandru Macedonski interior

Doar patru oameni au fost acuzaţi de crimă de lezmaiestate pe vremea lui Carol I: Gheorghe Panu (înfăţişat aici), G. Dem. Teodorescu, Nicolae Orăşanu şi Alexandru Macedonski

Pentru ce trebuie ţinut minte? Lucrarea lui, Amintiri de la Junimea, este mult mai vie decât lucrarea similară a lui Iacob Negruzzi, în ciuda faptului că autorul nu a avut acces la rapoartele societăţii, precum acesta din urmă.

Atât? Ar mai fi ceva, care i-a marcat viaţa. În ziarul său, Lupta, Gheorghe Panu publică în 1887 un articol violent, la limita calomniei, numit Omul periculos, pentru care a fost acuzat de lezmaiestate. Doar patru oameni au fost acuzaţi de această crimă pe vremea lui Carol I: Gheorghe Panu, G. Dem. Teodorescu, Nicolae Orăşanu şi Alexandru Macedonski, ultimii doi făcând şi temniţă.

Ce a urmat? Panu a primit maximum de pedeapsă (doi ani şi jumătate de închisoare) şi o amendă de 5000 de lei. În consecinţă, a fugit din ţară, în Franţa, unde s-a refugiat un an de zile. Nimeni nu i-a înţeles reacţia, bunul său prieten Constantin Bacalbaşa imputându-i “laşitatea”. După revenirea acasă şi o perioadă de acalmie, Panu – incorigibil – şi-a reluat criticile la adresa monarhului. I-a purtat, toată viaţa, o duşmănie oarbă – cu precădere, nejustificată – regelui Carol I, fără a înţelege că moderatismul şi civilitudinea stăteau la baza concepţiei de guvernare a acestuia.

Cum s-a comportat Carol? Fin, dar neiertător. I-a refuzat lui Panu funcţia de prim-ministru, când acesta ar fi fost propus de liberalii “roşii”, pretextând că “Cel ce nu respectă legile ţării, nu poate conduce guvernul”.

Sună foarte actual. Mai spuneţi-mi o anecdotă cu Panu. Mais bien sûr! Când, la Junimea, s-a citit o traducere din Lamartine, discutându-se asupra felului corect de a traduce, Panu a apreciat că un traducător nu trebuie să se îndepărteze de textul-sursă mai mult de 10%. Alecsandri a replicat, foarte acid, unui vecin: “Dumnealui e de la financiar?”, stârnind hohote de râs.

De ce mai e Panu relevant azi? Fiindcă a fost între primii, dacă nu primul luptător de la noi pentru ideea de libertate de expresie mai presus de orice. A crezut, toată viaţa lui, în acest principiu şi, spre deosebire de Nicolae Orăşanu, Alexandru Macedonski, sau Caragiale, influenţaţi de un context în care activau, Panu – cu toate limitele lui – a făcut asta cu bună-credinţă şi cu onestitate intelectuală. A scris despre drepturile femeilor, despre problema evreiască şi despre votul universal, mergând împotriva valului de gândire ce monopoliza dezbaterea publică.

Dacă l-am catapulta în România anului 2018? Cu siguranţă, ar lupta pentru libertăţi de toate felurile, inclusiv libertăţi ce nu îl privesc ca persoană. Panu, nefiind femeie, a luptat pentru femei, nefiind copil muncitor la uzină, a luptat pentru neexploatarea copiilor şamd.

Cum a ieşit din scenă Gheorghe Panu? Ca orice om de spirit: împovărat de datorii şi nu prea fericit. Spre sfârşitul vieţii, în ultimii lui 4-5 ani, întâmpină greutăţi financiare şi trimite scrisori de ajutor tuturor prietenilor lui, în special din cercurile de socialişti din Iaşi – printre ei, Vasile Morţun. Jena financiară coincide cu traseismul lui politic din finalul existenţei: a făcut de şase ori cale întoarsă între conservatori şi liberali.

Diagnostic final? Un erou discret al secolului XIX. Chiar dacă a ţipat, pe alocuri.

O mare mâhnire te cuprinde, când ai cunoscut de aproape pe Gheorghe Panu, gândindu-te la această carieră începută cu atâta zgomot, şi apusă cu atâta tăcere.

Constantin Bacalbaşa, în Bucureştii de altădată

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Bogdan Simion
Ultimele postari ale lui Bogdan Simion (vezi toate)

    Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet terenul, păstrează însă, o valoare aparte, în cazul primilor poeți români care au clădit temeliile limbii române literare.

    Istoria noastră de astăzi este dedicată celui pe care marele Mihai Eminescu l-a numit ”glas al durerii”, și anume Barbu Paris Mumuleanu sau Mămuleanu, poet român al secolului al XIX-lea. Incertitudinile asupra numelui pornesc de la faptul că există pagini albe în biografia acestui poet, dar se cunoaște că tatăl lui ar fi fost un așa zis ”mămular”, adică negustor de mărunţişuri, de băcănie şi de lipscănie, originar din satul Bârcii.

    Născut în Slatina pe la 1794, poetul provenea din familie de orășeni, care s-au mutat în București după nașterea lui. Despre copilăria lui nu există prea multe mărturii, dar se știe că avea înclinație spre învățare și spre studiu. Iată de ce a fost din fragedă tinerețe angajat în calitate de logofăt la boierul Dinu Constantin Filipescu, cel care l-a îndrumat pe toată durata vieții și de la care a prins dragul de carte și de cuvânt.

    Autodidact prin fire, Mumuleanu începe să scrie mai mult din dorința de a-și căuta un rost în viață, dincolo de cel de logofăt sau îngrijitor al copiilor lui Filipescu. Cert este că începutul activității sale literare poartă pecetea unor modele preluate mai ales din lucrările poeților Văcărești, dar și ale celor francezi, precum Claude Mermet, Jean de la Bruyère. Unul dintre autorii al căror stil erotic și satiric se resimte mai târziu în lucrările lui Mumuleanu este grecul Athanasios Christopoulos.

    Deși începe prin a scrie pe modele deja formate, Mumuleanu nu renunță la învățare, iar anturajul din casa lui Filipescu îi este mai mult decât favorabil pentru asta, boierul fiind un cunoscător al elitelor culturale ale acelor vremi. Este interesant că figura poetului ne parvine și din cronicile timpurilor, așa precum nota istoricul slătinean George Poboran: „În casa lui Filipescu, care era una dintre cele mai ospitaliere, unde se întâlneau toţi românii, ba chiar şi streinii de talent, Mămuleanu găsindu-se mereu în contact cu mulţi învăţaţi, începu a simţi o deosebită aplicare pentru literatură şi a se instrui singur. Ba se spune că a fost chiar câtăva vreme la Paris cu copiii Filipescului.”

    Începuturile creației acestui poet român

    Debutul muncii sale autodidacte vine cu apariția volumului Rost de poezii adecă stihuri, în care adună, în manieră destul de inovativă, versuri de natură erotică, compuse în manieră neoanacreontică, promovând o filosofie hedonistă similară cu cea a lui Christopoulos. Pe lângă asta se resimt și ușoare adieri de sentimentalism lăutăresc împrumutat de la dinastia poeților Văcărești.

    Dar așa cum firea omului nu stă locului, nici talentul nu se plafonează, dacă găsim cheia potrivită. Mumuleanu începe, în timp, să treacă pe baricadele adepților Iluminismului, inspirându-se din munca reprezentanților Școlii Ardelene și lucrând în direcția unei critici centrate pe figura celor care se desfătau într-un lux exagerat și viciat. Ajunge astfel să publice volumul Caracteruri la 1825, în care înglobează o sumă de portrete ironice ale condiției umane în acea epocă și scoate în vileag metehne, blamând vicii și militând pentru o corijare a spiritului. Dovadă stau versurile din poezia ”Cei mari”:

    O, ce ciudă, cât mă mir,

    D-al celor mari caractir!

    Ce schimbate la ei firi,

    Ce gusturi, ce diferiri!

    Precum ceriul de pământ,

    Aşa ei de cei mici sunt.

    Toţi trândavi, toţi lenevoşi,

    Nestatornici, furtunoşi,

    N-au ei fapte bărbăteşti,

    Toţi au minţi copilăreşti

    Toţi de mititei iubesc

    Lucruri care nu-i cinstesc.

    Toţi, de când sunt băieţei,

    Înclinează lângă ei

    Oameni care-i linguşesc,

    Care-i laud’ şi-i slăvesc.

    Totdeauna cei mari vor

    Să aibă-n casele lor

    Prefăcuţi ce le vorbesc

    Tot cele ce ei voiesc.

    Vedem cum de sub penița lui nu au scăpat micile observații, subtilitățile sociale de impact, ceea ce i-a transformat poezia într-o radiografie a societății române din acel secol. Probabil, această dorință de a da în vileag sistemul axiologic defect al societății a fost accentuată și de circumstanțele în care s-a pomenit boierul Filipescu, care condamnat de domnitorul Caragea pentru o așa-zisă conspirație, a fost exilat împreună cu toată familia din București la moşia de la Bucov, iar mai apoi, la Braşov, iar Mumuleanu, în virtutea fidelității sale, l-a urmat. Am putea astfel concluziona, că lucrarea Caracteruri este rezultatul acestei perioade vitrege din destinul poetului, care spunea despre munca sa că:

    ”De-o asemenea mişcare a patimilor celor dinlăuntru fiind plecat şi eu, îndemnul cel de din afară m-au supus acestor ostenele, şi în slobozenia vremii cei politiceşti, am întins condeiul spre ceea ce fandasia au ajuns, iar nu şi ajutoriul știinţelor. Firea mi-au dat aceea, creşterea m-au supus ticăloşiilor.”

    Exilul și frustrarea rezultată din problemele națiunii au transformat și un anumit aspect al viziunilor poetice ale lui Mumuleanu, acesta trecând încet pe baricadele unui patriotism evident, metamorfozat în Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, în care poetul deplângea destinul țării și sublinia imperioasa necesitate a unor domnitori pământeni.

    Elogiat de Mihai Eminescu, uitat de posteritate

    Pe la 1825, data exactă rămâne necunoscută, Mumuleanu se căsătorește cu Bălașa, care îi va dărui trei copii și care îi va fi alături până la timpuriul său final, acesta trecând la ceruri la numai patruzeci și doi de ani, într-o sărăcie lucie. Ion Heliade-Rădulescu, cel care i-a publicat postum volumul Poezii și care i-a ajutat familia în vremuri de restriște, nota:

    „Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mămuleanu: în scârbele cele mai supărătoare, în boala cea mai îndelungată, în neaverea sa şi mai obositoare decât boala, în sfâşietoarea cugetare că se desparte de familia sa numeroasă, fără stare şi fără ajutor. Cine l-a văzut dându-şi sfârşitul a văzut pe adevăratul creştin; cine l-a petrecut la groapă a văzut faţa şi chipul dreptului, când doarme. Pentru cine l-a cunoscut, e o durere adâncă a-i citi poeziile sale, căci îl vede pretutindinea şi nu poate fi chip mai bine nemerit de penelul cel mai învăţător decât poeziile lui, care înfăţişează icoana lui, cu trăsăturile şi nuanţele cele mai adevărate”.

    Epigonii - un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu

    Epigonii – un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu. Foto: tiparituriromanesti.wordpress.com

    Nici Mihai Eminescu nu a trecut cu vederea rolul acestui poet din generația celor care au modelat limba română. Marele autor i-a dedicat un loc aparte în Epigonii, alături de ceilalți părinți ai limbii române literare:

    Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

    Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

    Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

    Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

    Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

    Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

    Supranumindu-l ”glas de durere”, Eminescu încearcă să sublinieze toată empatia cu care Mumuleanu a scris despre problemele poporului român, despre lupta cu deșărtăciunea lumii și superficialitatea anumitor pături sociale din acea epocă.

    Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu

    Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu. Foto: paultiberiu.blogspot.ro

    Trecut cumva în uitarea secolelor, Mumuleanu rămâne înainte de orice un formator al limbii române și un original al liricului, care a crescut în scris și al cărui destin reprezintă o imagine demnă de păstrat în patrimoniul cultural al țării noastre, alături de alte embleme scriitoricești române.

    secolul XIX



    Glasul durerii românești: Barbu Paris Mumuleanu

    27 noiembrie 2017 |
    Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet...

     
    ×

    Donează

    Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

    Donează