tarani

Subiectul e crud, cu atât mai mult pentru un material de sfârșit de săptămână, moment dedicat relaxării. Dar, nu doar foametea, ci și confortul și uitarea ucid. Este deci clipa perfectă să ne amintim de acei români basarabeni și nu numai, uciși în anii imediat postbelici de o politică forțată de deznaționalizare și de sovietizare, după cum a afirmat istoricul Anatol Țăranu, în cadrul conferinței de prezentare a cărților “Foametea în Moldova sovietică, 1946-1947” și “Rädda Barnen și Securitatea”, de miercuri, 21 februarie, de la Facultatea de Litere.

Istoria are două fețe, ca Ianus: azi, când nu ne lipsește nimic, suntem dezromânizați dacă nu prin îmbuibare, cel puțin prin supraexpunere. În trecutul nu foarte îndepărtat, același proces avea loc sub alte auspicii, uzând de o forță la fel de letală, deși antinomică: foametea forțată și pauperizarea. “Foametea din 1946-47 a fost declanșată în Basarabia pentru ca ea să devină rusească, iar identitatea românească din Basarabia a fost ucisă prin înfometare”, a declarat istoricul Anatol Țăranu la capătul a două decenii de muncă documentară, concretizată în volumul “Foametea în Moldova sovietică, 1946-1947” (Editura Litera, 2017).

Mai jos, Matricea Românească vă prezintă o primă parte din discursul cercetătorului, susținut la mijlocul săptămânii la Facultatea de Litere din București.

Dragii mei consângeni,

A fost nevoie de o muncă de 20 de ani pentru ca aceste documente-mărturii despre foametea postbelică să iasă la lumină în limba română.

Basarabia de azi este o Românie la nivelul conștiinței naționale de pe timpul lui Tudor Vladimirescu. Asta ca să înțelegeți, aproximativ, ce înseamnă Basarabia de astăzi ca și conștiință națională, ca românism.

Noi, această parte a românimii, am avut o istorie extrem de complicată, de tragică, și documentele adunate între coperțile acestei cărți elucidează doar o pagină din această istorie dureroasă prin care au trecut românii basarabeni.

Basarabia de azi este o Românie la nivelul conștiinței naționale de pe timpul lui Tudor Vladimirescu. La acest nivel de românism este. Avem nevoie de timp și de ajutor frățesc

De fapt, motivul principal pentru care regimul sovietic a declanșat foametea din 1946-47, chiar dacă au existat și condițiile de timp pentru ca în Basarabia să existe o penurie alimentară, a fost sovietizarea rapidă a acesteia, nimicirea rapidă și fără urme a ceea ce se numește identitatea românească a acestui ținut. Într-un fel, regimului, acest lucru i-a reușit. Basarabia a fost epurată de elite, a fost  epurată din punct de vedere etnic și social în primul rând. Această „curățire” s-a produs cu condiția ca Basarabia să fie încorporată într-o entitate statală străină românilor. S-a făcut tot posibilul ca Basarabia să nu fie România. Iar foametea declanșată de regimul sovietic a fost orientată în primul rând spre nimicirea caracterului românesc al Basarabiei.

În Uniunea Sovietică, între 1946 – 1947, în plină desfășurare a foametei, în rezervele de Stat erau 10 milioane de tone de cereale. Jumătate din ele erau suficiente pentru a acoperi toate trebuințele populației înfometate. Stalin nu a făcut acest lucru

Ce s-a întâmplat, totuși, în Basarabia în 1946-47? Cum de s-a întâmplat de, într-o perioadă atât de scurtă de timp, 6-8 luni, au murit oameni numeric mai mult decât în orice alt episod al istoriei milenare a Basarabiei? Niciodată, repet, în istoria Basarabiei nu a murit un număr atât de mare de oameni: e vorba de aproximativ 200.000 de oameni, morți de o moarte chinuitoare, de foamete. Acesta a fost “tributul” pe care l-a plătit Basarabia pentru dubiosul privilegiu de a deveni cetățeni sovietici.

Cel mai scump preț… Sovietizarea Basarabiei a fost făcută forțat, prin foametea din 1946-47 și moartea subsecventă a sute de mii de oameni

Este bine documentat că a fost o secetă mare în acei ani în Uniunea Sovietică, în toată Moldova românească, și dincolo de Prut, în Ucraina, în Siberia. 100 de milioane de oameni au suferit de foame, din care 2 milioane au murit. Un foarte cunoscut istoric rus, Veniamin Zima, a demonstrat acest lucru. În Basarabia au murit circa 200.000, a zecea parte. În comparație cu alte regiuni din URSS, ponderea morților a fost cea mai mare. De ce?

În istoria noastră de secole au fost o sumedenie de secete, au fost o mulțime de ravagii înainte, în război și după război, dar niciodată mortalitatea populației nu a atins aceste cote tragice. Regimul sovietic a venit și a nimicit un sistem de gospodărire cu care românii basarabeni s-au deprins de secole. Era imposibil ca țăranul basarabean să se aștepte că va veni cineva, de la județ, să intre la el în casă și să îi ia produsele alimentare, și acelea puține. Cu toate pretinsele abuzuri ale administrației române, cum scria istoriografia sovietică despre exploatarea de către capitaliștii și moșierii români, niciodată așa ceva nu era posibil. Pe când pe timpul Uniunii Sovietice, acest lucru era ca și de la sine înțeles. În fiecare raion era un împuternicit, care venea de la organul sovietic, și avea în custodia sa 20 de gospodării. În acestea, el trebuia să asigure ridicarea impozitului agricol – cu orice preț, cu orice abuz, cu orice încălcare. Și el făcea acest lucru.

E vorba de aproximativ 200.000 de români, morți de o moarte chinuitoare, de foamete. Acesta a fost “tributul” pe care l-a plătit Basarabia pentru dubiosul privilegiu de a deveni cetățeni sovietici

În Basarabia se vorbea despre „măturarea podurilor” (caselor, unde se depozitau grânele, n.r.). Acest lucru nu este o metaforă. Este un lucru care trebuie înțeles direct. Intrau în casa ta și îți luau totul, fără nici o lege. Nici nu se gândeau la bocetele femeilor, la plânsul copiilor, la suferințele bărbaților. Familiile rămâneau fără produse agricole, “planul” trebuia să fie îndeplinit.

Trebuie să vă spun că, în Uniunea Sovietică, din 1946 până la 1 ianuarie 1947, în plină desfășurare a foametei, în rezervele de Stat erau acumulate 10 milioane de tone de cereale. 10 milioane de tone! Cu un milion de tone mai mult decât în 1940, la începutul războiului. Aceste rezerve erau suficiente pentru a acoperi toate necesitățile, toate trebuințele populației înfometate. Jumătate din aceste rezerve erau suficiente.

Stalin nu a făcut acest lucru. Mai mult, între 1946-48, URSS a exportat 6 milioane de tone de cereale, inclusiv în România, cu 2 milioane de tone mai mult decât în 3 ani antebelici. Spuneți-mi, cum poate fi numită această politică a Statului sovietic, decât declanșarea conștientă a foametei, și nimicirea conștientă a oamenilor?

Foametea din 1946-47 s-a resimțit și pe malul drept al Prutului, unde doar misiunea societății suedeze „Salvați copiii” a redus tragedia. Sursa foto: „Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949”, editor Vadim Guzun

Marea întrebare care apare: de ce Stalin a făcut acest lucru, de ce regimul a făcut acest lucru? Bun. Cu românii moldoveni din Basarabia era clar. Trebuia să fie scoasă dintr-înșii identitatea românească, să uite cine sunt ei, și să devină oameni sovietici. Cu aceștia este clar. Dar cu ceilalți până la 2 milioane, de ce? Explicația, iarăși, este la suprafață: așa funcționează un regim totalitar.

Stalin se temea de moarte, se temea de acei soldați biruitori care s-au întors din tranșeele celui de-al Doilea Război Mondial. Acești oameni au văzut Europa, acești oameni au văzut un cu totul alt mod de viață decât acela care exista în URSS. Și acest parfum al libertății, pe care abia-abia l-au mirosit acești soldați, trebuia scos dintr-înșii doar cu prețul fricii. Frica trebuia băgată din nou în mintea omului sovietic, el trebuia să se teamă de moarte, de regim. Și atunci, iarăși a fost declanșat mecanismul foametei.

Anatol Țăranu (centru), un istoric care a studiat timp de două decenii problema marii foamete din 1946-47

(…)

Eu provin din satul Tașlîc, din Transnistria. La mine în cimitir, este un ungheraș. Acolo sunt înhumate victimele marii foamete din 1933 din Transnistria. Nu există, la cimitir, loc unde au fost înhumate victimele foametei din 1946-47. Știți de ce?

Transnistria a evitat pierderile umane în proporția în care le-a trăit Basarabia. Eu, mult timp, nu puteam să înțeleg de ce în aceeași Republică, cu aceeași politică, a fost diferit. Ca mai pe urmă să îmi dau seama, după ce am răsfoit mai multe documente și am înțeles.

Țăranii din Transnistria, care au trăit „școala sovietică”, erau adaptați la sistem. Știau cum să-l ocolească, știau la ce trebuie să se aștepte. Știau unde trebuie să îngroape în gropi produsele alimentare care să nu fie găsite de activiștii satului. Țăranii basarabeni nu au avut această experiență

Pur și simplu, țăranii din Transnistria, care au trăit „școala sovietică”, erau adaptați la sistemul sovietic. Știau cum să-l ocolească, știau la ce trebuie să se aștepte. Știau unde trebuie să îngroape în gropi produsele alimentare care să nu fie găsite de activiștii satului. Țăranii basarabeni nu aveau această experiență. Ei erau, pur și simplu, niște victime inocente în fața acelora care au venit să-i înfometeze prin politici bine puse la punct. Prin asta se explică faptul că la mine în sat, sat transnistrean, memoria foametei din 46-47 este mai ștearsă decât memoria satelor basarabene.

(…)

Avem nevoie de timp și de ajutor frățesc. Azi, în Basarabia, se duce un război identitar, între ce este și ce va fi Basarabia – ori rusească, ori românească.

va urma

Foto deschidere: Copil înfometat din România, circa 1946-47, arhivele Rädda Barnen

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia evurilor trecute şi prezente din România, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne aminteşte câtă suferinţă, câtă frustrare, şi câtă furie amestecată cu geniul prea răbdător al Românului se ascunde în spatele unui simbol naţional fundamental: Tricolorul.

Câţi dintre noi mai simt un foc la inimă atunci când văd stindardul albastru-galben-roşu fluturând în bătaia vântului? Sunt mulţi, vorba unui celebru caz de proprietate intelectuală, cărora „li se fâlfâie” la auzul imnului naţional, la văzul steagului nostru pătat cu sânge. Prostiţi de aproape un secol, ne-am săturat de apeluri la „deşteptare” (trăiască geniul limbii române, care permite astfel de polisemantisme!), înecându-ne în apatie, încercând furibund să negăm cine suntem. Vorba istoricului Ioan-Aurel Pop: un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?

O poezie bună e ca un vin de soi, care în timp îşi îmbogăţeşte buchetul. Tricolorul lui George Coşbuc, scris la 1896, e la fel de aplicabil şi azi, când doar formele s-au schimbat.

View this post on Instagram

Matricea Românească deschide o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege scântâietoarea poezie românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc. Detalii în link-ul de profil. #SerieDeAutor #GeorgeCoşbuc #poezieromânească #patrimoniu #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 22, 2018 at 4:34am PST

Tripticul suferinţei româneşti, aşa cum l-a pictat George Coşbuc

Marele nostru poet transilvan alcătuieşte aici un triptic al suferinţei istorice a Românului, pictând o Sfântă Treime aparte şi viu colorată în nuanţele durerii. Lecţia de patriotism începe calm: „Albastru, române, ți-e steagul, / Dar știi tu de ce? Să te-nvăț”, pentru a căpăta dramatism: „Albastru-nsemnează ciocoii, / Și tot ce-ți aduni tu cu boii / Din mila căldurii și-a ploii / Al lor e, și-acum și de-a pururi, / Și-al tău, cerșetorule,-un băț.” Pronia divină e singura care ajută Românului, pare a sugera Poetul, în vreme ce Păturicii secolelor îşi ascund rapacitatea pretextând – truc mai vechi decât lumea – că poartă de grijă oilor pe care le jupoaie şi-al căror destin îl păstoresc. Ironia şi comentariul social merg mână-n mână şi sunt evidente: „Dar rabdă, c-o fac din iubire: / Să tem că te duce-n pierire / Belșugul prin trai cu răsfăț.” Exploatare din iubire: nu suferă românul o zi bună, el e creştin pentru că-i place să se chinuie spre mântuire! Iar boierii ştiu asta atât de bine! La fel de bine cum ştiu că luxul şi rafinamentul sunt monopolul „elitelor”. Adică al lor.

Dacă belşugul nu e de nasul românului, trebuie că e munca! Şi munceşte, românul, munceşte galben de foame pe „plantaţiile” stăpânilor, de sute de ani, umilit şi rău plătit. „Iar galbenul spune de voi, / De cei de la pluguri, țăranii, / Voi galbeni de foame sărmanii, / De boale purtate cu anii / La scară, și dracul vă ducă!” Din tifosul lui Gheorghe şi Ion, ajunşi azi junior project manager şi altele asemenea, se plătesc toate extravaganţele „stăpânilor”: va banque, adică jocuri de societate cu mize uriaşe, mese copioase şi mai ales amantlâcuri scumpe: „Stăpânii au scumpe nevoi: / Va banque și dineuri și păsuri / Și-amante cu cai și mătăsuri, / Și toată nădejdea-i la voi!”

Se simte, în dureroasele cuvinte ale lui Coşbuc, revolta din Noi vrem pământ („Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!”), care nu întâmplător face parte din acelaşi volum magistral.

Vibrează, române, la ultima strofă a poeziei lui Coşbuc, căci Tricolorul nu e despre o bucată de pânză, despre o bucată de mătase, ci despre tine: ţi-e roşu steagul şi e în geniul neamului tău s-o ştii de ce. E roşu şi de sângele tău şi-al duşmanilor, ca în Dumbrava Roşie, dar parcă mai roşu e de sângele rău pe care ni l-am făcut noi contra noastră: „E roșu de-o tristă rușine, / Că vremea-ndreptării nu vine, / Că tot mai cu multe mânii / Ne-ajunge voitul dezastru;”.

Finalul e apoteotic şi-nchide în versurile sale tâlcul unui popor:

„Abisu-ntre galben și-albastru

Satano, de unde ne vii?”

Poate că acest Satan despre care vorbeşte Coşbuc nu vine din afară, ci dinlăuntrul nostru, trăind şi prosperând tocmai în „abisu-ntre galben şi albastru” al existenţei româneşti. E un lucru la care merită să medităm.

Tricolorul

 

Albastru, române, ți-e steagul,

Dar știi tu de ce? Să te-nvăț.

Albastru-nsemnează ciocoii,

Și tot ce-ți aduni tu cu boii

Din mila căldurii și-a ploii

Al lor e, și-acum și de-a pururi,

Și-al tău, cerșetorule,-un băț.

Dar rabdă, c-o fac din iubire:

Să tem că te duce-n pierire

Belșugul prin trai cu răsfăț.

 

Și galben, române, ți-e steagul.

Iar galbenul spune de voi,

De cei de la pluguri, țăranii,

Voi galbeni de foame sărmanii,

De boale purtate cu anii

La scară, și dracul vă ducă!

Stăpânii au scumpe nevoi:

«Va banque» și dineuri și păsuri

Și-amante cu cai și mătăsuri,

Și toată nădejdea-i la voi!

 

Și roșu, române, ți-e steagul.

Și-un geniu e tâlcul, s-o știi.

Al neamului geniu, vezi-bine:

E roșu de-o tristă rușine,

Că vremea-ndreptării nu vine,

Că tot mai cu multe mânii

Ne-ajunge voitul dezastru;

Abisu-ntre galben și-albastru

Satano, de unde ne vii?

(Fire de Tort, 1896)

Ilustraţie deschidere: Constantin Daniel Rosenthal, România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii

Românii au făcut din suferinţa lor un brand, şi îşi sublimează această stare – dar nu numai – în cântec, crede Grigore Leşe, cel care susţine, într-un interviu pentru Matricea Românească, faptul că doar experienţa “departelui” ne poate face să ne apreciem unicitatea. Un material Matricea Românească despre şansa unică a românilor de a muri în Rai, cu unul dintre “glasurile” care spun cel mai bine povestea noastră.

Matricea Românească: Domnule Leşe, este primul Dvs. interviu pentru Matricea Românească. Atunci când auziţi “Matricea Românească”, la ce vă gândiţi?

Grigore Leşe: Eu, când mă gândesc la Matrice, mă gândesc la doină. La structurile arhetipale, pentru că este un gen neocazional, din păcate necunoscut şi, de cele mai multe ori, confundat. Se confundă doina cu cântecul strofic şi lucrurile acestea nu se cunosc încă în detaliu în România.

Matricea Românească: După 1989, ce s-a schimbat în structura spirituală a românului?

Grigore Leşe: Eu zic că nu s-a schimbat nimic. S-a schimbat ceva, dar foarte puţin. Mă aşteptam ca, după 25 de ani, lucrurile să stea puţin altfel, scara valorilor să se schimbe, oamenii adevăraţi să predomine. Aşa cum spun eu de fiecare dată, trăim în două Românii: o Românie care “joacă” în afară, şi o Românie la noi. Cu alte cuvinte, România profundă nu se cunoaşte. Suntem cunoscuţi în lume cu lucruri nesemnificative. De exemplu: ciocârlia, obiceiuri nesemnificative aduse în scenă, şi-atâtea, şi-atâtea…

Matricea Românească: România profundă de ce este tăcută?

Grigore Leşe: Ştiţi de ce este tăcută? Pentru că nu avem profesionişti pe acest segment, din păcate. Oamenii se pierd în lucruri superficiale. Preferă divertisment păgubos. Există un divertisment artistic – cu care sunt de acord. Dar nu sunt de acord cu divertismentul păgubos. Şi unde întâlnim divertismentul, la ce se apelează când se “performează” acesta? Se apelează la cultura tradiţională. La conştiinţă, cu alte cuvinte.

Matricea Românească: Ce încercaţi să le insuflaţi elevilor Dvs.?

Grigore Leşe: Lucrurile adevărate. Eu nu m-am înscăunat în Universitate. Nu prefer o catedră specială nici în Universitatea Naţională de Muzică, şi nici în Universitatea Bucureşti. Cântecul popular nu se predă: cine horeşte, horeşte, cine nu horeşte, nu horeşte! Prefer studiul muzicologiei, dar cu aplicaţie. Nu este de ajuns să fii un bun teoretician. Trebuie să fii practician. Adică să împlineşti, şi apoi să interpretezi.

Oamenii se pierd în lucruri superficiale. Preferă divertisment păgubos. Există un divertisment artistic – cu care sunt de acord. Dar nu sunt de acord cu divertismentul păgubos

Matricea Românească: Cum vedeţi rolul profesorului – şi nu doar în domeniul Dvs.?

Grigore Leşe: Profesorul trebuie să fie tot timpul inventiv. Trăim alte vremuri, altfel se raportează lumea. De 25 de ani, oamenii umblă mult. Trebuie să avem experienţa departelui. Nu putem trăi din obişnuinţă. Din păcate, obişnuinţa ne aruncă în derizoriu. Trebuie să ne raportăm tot timpul la marea cultură, să ştim ce se întâmplă în jurul nostru. Nu suntem noi buricul pământului!

Matricea Românească: Pe ţăranul român cum îl simţiţi? Mai este senin?

Grigore Leşe: Ţăranul român? Eu aş spune că nu mai avem ţărani. Umblu mult, am umblat mult, am realizat atâtea emisiuni, am umblat în toate zonele ţării. Am peste 300 de episoade realizate în diferite comunităţi din România. Vremea ţăranului a dispărut demult. Trăim alte vremuri, aşa cum am spus. Oamenii doresc altceva. Sigur, ne raportăm la structurile arhetipale, ne raportăm la obiceiuri, ne raportăm la trecut, dar noi trebuie să trăim în prezent. Prezentul nu este cum ar trebui să fie. Tot timpul ne raportăm la un trecut, la un trecut pe care nu îl putem percepe. Eu mă raportez la trecut, dar nu la un trecut îndepărtat, ci la un trecut apropiat. De exemplu, în cazul meu, la horit: eu mă pot raporta la horit, la străbunicul, la străbunica mea, la bunicul, la bunica, la unchi, şi gata! Ce s-a întâmplat înainte de ei, nu pot şti. Eu trebuie să trăiesc clipa. Aşa sunt eu în ziua de astăzi. Aşa trebuie să trăiesc – să fiu prezent, să fiu trăitor, să aduc lumină, să aduc bucuria prin horit. Nădejdea.

Grigore Leşe, o veritabilă comoară naţională a României

Matricea Românească: Mulţi sunt paseişti, nu?

Grigore Leşe: Da. Adică, avem mulţi imitatori, mulţi mintitori în societate, nu sunt trăitori, nu împlinesc ceea ce fac, nu duc un lucru până la capăt. Trebuie să creăm o poveste. Dacă lucrăm în economie, trebuie să ştim ce poveste vrem să spunem, ce vrem să împlinim. Dacă trăim din cultura tradiţională, eu trebuie să spun întotdeauna o poveste. În cazul meu, când mă duc la Ateneul Român, sau unde mă duc cu concertul, eu trebuie să spun o poveste – să aibă povestea un început şi un sfârşit. Dacă nu am aceste calităţi, dacă nu am sensibilitate, dacă nu am talent, dacă nu am intuiţie, trebuie să mă reprofilez. Trebuie să fac altceva, la ce sunt potrivit. În lumea asta este loc pentru fiecare, dar fiecare trebuie să ştie unde îi este locul. Eu nu pot fi pe locul altuia, eu trebuie să fiu pe locul meu. Pentru asta trebuie să am conştiinţă. Trebuie să ştiu la ce sunt bun eu pe lumea asta.

Matricea Românească: Şi să nu fac umbră pământului degeaba.

Grigore Leşe: Da!

Avem mulţi imitatori, mulţi mintitori în societate, nu sunt trăitori, nu împlinesc ceea ce fac, nu duc un lucru până la capăt. Trebuie să creăm o poveste. Dacă lucrăm în economie, trebuie să ştim ce poveste vrem să spunem, ce vrem să împlinim. (…) Trebuie să ştiu la ce sunt bun eu pe lumea asta

Matricea Românească: Diletantismul, impostura aceasta este cea mai mare ameninţare la adresa românismului?

Grigore Leşe: Ştiţi cum? Cultura tradiţională românească, de 25 de ani, se raportează la Europa, la ţări. Fiecare ţară îşi caută identitatea. Dacă Dvs. mă întrebaţi, să spunem, pe mine: “Prin ce sunt românii identitari?”, mi-e greu să spun. Există o asemănare în lume, în Europa, până la contopire. De cântat, toată lumea horeşte. În lumea asta, este o hore. Şi horea asta are «pui». Şi s-a împrăştiat prin toată Europa. Nu-s multe hore pe lume. Cum horim noi, se horeşte şi în Iran, se horeşte şi în Irlanda. Se zice în cimpoaie şi în Scoţia, se zice în cimpoaie şi în Franţa, se zice în cimpoaie şi în Bulgaria. Suntem în lume, toţi suntem în lumea asta. Problema ştiţi care este? Că lumea asta, când a apărut, a fost făcută şi din rău, şi din bine. Eu, când mă duc la un concert şi, din oamenii răi câţi au fost la concert, fac din ei să fie buni, eu sunt deplin fericit. Nu pot schimba eu lumea…

Matricea Românească: Prin cântec, românul şi-a transmis toate stările şi toate momentele definitorii ale vieţii: de la naştere, până la moarte.

Grigore Leşe: Dar nu numai românii fac asta! Toate popoarele.

Matricea Românească: Ce mai rămâne din noi dacă nu ne cântăm dorul, dragostea, viaţa?

Grigore Leşe: Ce rămâne din noi? Suntem mai săraci. De fiecare dată când mă duc să concertez, eu spun aşa: “Stimaţi spectatori, v-aţi uitat cântecul. Hai să ne readucem aminte de cântec, să cântăm împreună!”. Şi, când îi pun să cânte, simt că şi-au uitat cântecul. Cântecul, la români, are un rol utilitar. Prin cântec, românul şi-a adormit copilul, prin cântec şi-a condus mireasa la cununie, prin cântec şi-a condus la mormânt neamurile. Cântecul are un rol utilitar, asta este foarte important să spunem. Cântecul are un rol utilitar – nu cântăm numai aşa, că ne vine să cântăm! Prin cântec ne ‘stâmpărăm, prin cântec aducem bucuria, aducem iubirea, aducem lumina.

Un suflet românesc: Grigore Leşe

Matricea Românească: Care este poetul Dvs. preferat? Şi de ce?

Grigore Leşe: Am umblat mult. Cred că cea mai frumoasă poezie pe care am auzit-o este poezia oralităţii, poezia nescrisă. Ea, de fiecare dată, înfloreşte. În glasul meu au înflorit textele acestea, despre lume, despre viaţă, despre oameni, despre praguri. Tot timpul se transformă această poezie. Poezia oralităţii este după oameni.

Eu, când mă duc la un concert şi, din oamenii răi câţi au fost la concert, fac din ei să fie buni, eu sunt deplin fericit

Matricea Românească: Aşadar, poetul anonim.

Grigore Leşe: Da. Poetul anonim este poetul meu preferat.

Matricea Românească: De ce face Grigore Leşe parte din matricea românească?

Grigore Leşe: Mi se pune întrebarea asta. Eu ştiu un singur lucru – că mi-am ales un drum. De 40 de ani nu m-am abătut după lumea asta. Ce-am putut să fac, a fost o încăpăţânare a mea! A fost un fix de-al meu! Toţi oamenii, în ziua de azi, au câte un fix. Eu am avut un fix. Ce fix? Să horesc horele adevărate, pe care le-am moştenit. Glasul lor l-am moştenit. Trebuie să moşteneşti asta. Dacă nu eşti în povestea asta, nu ai ce căuta aici! Trebuie să moşteneşti glasul, ăsta nu se învaţă! Nu e bel canto, este glas. Trebuie să cânţi cu inima. Una-i glasul, şi alta-i vocea. Mie îmi place să spun că eu horesc cu glasul, nu cu vocea.

Matricea Românească: Pentru Dvs., ce înseamnă România?

Grigore Leşe: Pentru mine ce înseamnă România? Ştiţi ce înseamnă România? Dacă tot am umblat, eu trebuie să conştientizez asta. Cum am putut conştientiza ce înseamnă România? Având experienţa departelui. Nu pot să răspund la întrebarea asta nici la 20 de ani, nici la 30 de ani. Eu trebuie să îmbătrânesc ca să pot răspunde la întrebarea: “Ce înseamnă România?”. Cu cât intru în vârstă, trebuie să mă înţelepţesc, trebuie să am înţelepciune, ca să pot răspunde la întrebarea asta. Eu trebuie să am experienţa departelui, adică să umblu în lume, să cânt, să văd oameni, să mă duc în ţările nordice, să mă duc în America, să mă duc în Japonia, să mă duc în Coreea, să mă duc în China, să umblu în Occident, să văd lumea.

Ştiţi ce este România? O ţară, un teritoriu din periferia Occidentului şi din periferia Orientului. Totdeauna mă întreabă: “Mă Grigore, când a fi odată România Mare?” Eu nu prefer România Mare, eu prefer România întreagă. Nu poţi arăta lumii nimic, dacă nu eşti întreg. Că se spune între oameni: “Trebuie să-ţi fie mintea întreagă. Mă, tu nu eşti cu mintea întreagă! Întâi să ai mintea întreagă, şi apoi poţi înfăptui alte lucruri”.

Despre România, n-aş putea spune aşa, că este ţara dorului. Eu aş zice aşa: brandul României este suferinţa.

Eu nu prefer România Mare, eu prefer România întreagă. Nu poţi arăta lumii nimic, dacă nu eşti întreg

Matricea Românească: Frapant.

Grigore Leşe: Da, dar prin suferinţă pot ajunge la fericire. Şi repet: brandul României este suferinţa. N-am demonstrat niciodată în lumea asta altceva. Noi totdeauna ne-am dus să arătăm cât de bucuroşi suntem. Noi n-am arătat lucrurile profunde din România. Erorile din cultura tradiţională sunt ale noastre. Noi trebuie să recunoaştem cum suntem noi: aşa suntem noi, pe lume făcuţi! Noi cântăm cu erori, noi avem o viaţă, noi tot timpul avem o poveste de spus. Trăim din poveşti, din povestiri. Viaţa aici, în România, e făcută din poveşti. Dar poveşti despre dor, poveşti despre înstrăinare, poveşti despre jele. Şi dacă acestea s-au adunat la un loc, de aceea avem atâta diversitate în muzica tradiţională. Noi trecem, minten-minten, de la bucurie la tristeţe! Aşa suntem noi pe lume, hâtri. Dar suntem şi vicleni, suntem şi leneşi. De astea ne vin, că amestecăturile în România au fost multe. Suntem o zonă cosmopolită, aici am trăit cu tot felul de oameni: am trăit cu bulgari, am trăit cu turci, am trăit cu ruşi, am trăit cu unguri. Şi, din păcate, de la fiecare am luat şi ce-a fost rău.

Grigore Leşe Foto: Mircea Mocanu

Am întrebat eu un ţăran, odată – era acum vreo trei ani, la Ţibleş – “Cum e în ţara asta”? Şi el mi-a răspums: “Mai bine! Cum e acum în România, n-o fo’ de când e lumea şi pământul”. “Da’ de ce?” Păi, zice: “Am pământul meu, îmi pot creşte animalele…” Adică o vrut să îmi spună că este în libertate. Din păcate, libertatea în România a fost înţeleasă greşit. Ne-am câştigat libertatea în decembrie 1989, dar ne-am câştigat libertatea de a gândi. Avem nevoie de oameni înţelepţi, avem nevoie de oameni de ispravă, cu mintea întreagă, şi să nu credem niciodată că noi reprezentăm buricul pământului.

Noi avem o şansă: se povesteşte că aici, în România, este Raiul primordial. Ce şansă avem noi: să murim în Rai!

Mamaia a murit vineri. Avea 94 de ani și, până cu puțin înainte să ne părăsească, a continuat să îşi facă curat în curte, îngenuncheată, pipăind buruienile şi smulgându-le, deși nu mai vedea. E o etică a muncii pe care o decelez, adesea, pe firul ADN-ului, în propriile-mi excese de zel.

Mamaia era o ţărancă simplă din Bărăgan. Ea n-a avea cont de Facebook sau de Instagram, nu-şi etala telefonul sau hainele scumpe pe uliţa satului, nu monopoliza discuţia, nu făcea pe semidocta la televiziuni. Ieşea la poartă, dar nu ca să bârfească, ci mereu ca să ne aştepte, înfrigurată.

Mamaia n-a fost niciodată în Top 300 Capital, dar asta n-o împiedică să fie numărul 1 în inimile oamenilor. În fapt, mamaia n-avea alte comori decât cei nouă copii şi mulţi alţi nepoţi şi strănepoţi dăruiţi ei de către Dumnezeu. Doi copii i-au murit, patru au ajuns profesori, toţi au devenit oameni respectabili, seminţe bune împrăştiate pe toata întinderea României.

Mamaia n-avea palate în Miliardar Residence, nu era birocrată busy şi nici hipsteriţă plaisiristă. Trăia într-o casă de chirpici, o locuinţă simplă, pe care o (re)construise, de atâtea ori, cu mâna ei de văduvă rămasă singură prea devreme. „Într-o casă mică poate exista o dragoste mare. Când eram copii, mama se trezea cu câteva ore înaintea noastră ca să ne fiarbă lapte şi să ne pregătească lucrurile de şcoală, iar tata mergea până la liziera pădurii, în toiul nopţii, ca să taie lemne cu care să ne încălzească casa. Niciodată nu ne-am trezit în frig. […]

Mama nu ne-a arătat niciodată suferinţele ei, nici cele pe care i le-am pricinuit, doar dragostea.

Mama, deşi nu avea nimic, omenea pe oricine îi trecea pragul, măcar cu o cafea şi un sfat.

Mama n-a mers prea mult la biserică, însă credinţa ei a fost baza pe care şi-a construit întreaga filosofie de viaţă. Mama ne-a educat să nu facem rău altora, ne-a educat să ne respectăm şi să ne cunoaştem valoarea. Am avut o singură cămaşă albă, însă mama o călca şi o spăla mereu, aşa încât toţi cu care mă întâlneam aveau impresia că am o haină nouă. […]

Am avut o singură cămaşă albă, însă mama o călca şi o spăla mereu, aşa încât toţi cu care mă întâlneam aveau impresia că am o haină nouă

Mama nu avea nici măcar ceas, dar mă ducea la gară, pe jos, atunci când plecam în tabără, 11 kilometri până la Călăraşi. Îmi punea în bagaj ouă din gospodăria noastră, castraveţi şi orice mai găsea – ca să fiu om între oameni. Apoi, după ce mă urca în tren, mergea înapoi, pe jos, 11 kilometri de la Călăraşi în satul nostru…”, l-am auzit, duminică, pe unchiul meu, pronunţând discursul funebru.

Mamaia era o femeie severă, un Moromete feminin, care ştia că excesul de afecţiune se poate transforma repede în răsfăţ incontrolabil, şi mai apoi în ingratitudine. Ea ştia să iubească fără paradă, şi să îşi reprime sentimentele pentru un scop mai mare: integritatea, demnitatea şi bunăstarea de mai târziu a copilului, fie el fiu, fiică sau nepot.

Acele ei nu faceau tatoo sub piele, dar exemplul ei de bunătate şi de iubire este cel mai durabil tatuaj în sufletul celor pe care i-a atins.

De fiecare dată când cineva apropiat ne părăseşte, o parte din ceea ce a însemnat dispare, însă o parte din el continuă să trăiască, prin noi.

Mamaia, omul care n-a avut nimic în afară de iubire, e pentru mine mai scumpă decât toate Cuminţeniile Pământului.

Martine Claessens este unul dintre străinii care au simţit pe pielea lor ce înseamnă “Matricea Primitoare” a românilor. Sosită acum 11 ani la noi, dornică de a cunoaşte o civilizaţie nouă, Martine – care se mândreşte cu o mătuşă din România şi, dacă legendele se adeveresc, înaintaşi flamanzi la Viscri – crede că România are “o moştenire uimitoare” de oferit lumii. Matricea Românească a stat de vorbă cu designerul interior despre cum a fost adoptată de localnici, despre pasiunea ei pentru spaţiul rural şi despre ce a determinat-o să pornească un blog dedicat tradiţiilor de la noi. “Ca membri ai UE, este cu atât mai important să vă păstraţi identitatea. Nu puteţi trăi scandinav sau altfel aici, nu este natural”, crede Martine.

Matricea Românească: Martine, o să te întreb mai întâi cum ai ajuns în România, care este povestea ta?

Martine Claessens: Povestea mea a început în Belgia, unde am studiat moda la Academia Regală din Antwerp. Am lucrat acolo ca designer, apoi m-am mutat în Italia. La un anumit moment, îmi căutam de lucru, și s-a ivit oportunitatea de a veni în România. Eu aveam deja câteva contacte aici, din domeniul design-ului, de când eram în Belgia și am avut șansa de a veni aici pentru a crea o colecție pentru copii. Am spus: „OK, de ce nu? Mă voi muta din Italia, în România”. Și, încetul cu încetul, alături de oamenii cu care lucram la producția de modă, am început să fac design de interior. Tot încetul cu încetul, această activitate a crescut. Poate știi showroom-ul La Maison (deschis de Patrick şi Cristina Zelmat, n.r.). Fac design acolo.

Matricea Românească: De când ești aici?

Martine Claessens: De 11 ani. Timpul trece repede.

Matricea Românească: Cum ți se par țara noastră și Bucureștiul?

Martine Claessens: Cred că îmi place aici, altfel nu aș fi stat 11 ani. Îmi place să descopăr zona rurală. Dar cred că este o legătură între interesul față de tradițiile românești și istoricul meu privind moda. Iubesc să realizez lucruri, manual. Îmi plac materialele, îmi plac culorile, îmi plac creațiile și toate aceste elemente puse la un loc s-au legat. Atunci când mi-am creat blogul, am descoperit atât de multe despre România, încât a fost ca o epifanie – ceva evident de făcut.

Matricea Românească: Ai descoperit aspecte comune, între România și Belgia? Există similitudini?

Martine Claessens: Cred că în Europa întreagă există similitudini, nu este ca și cum ar fi populații complet diferite. Dacă am merge în Asia, da, am găsi diferențe. Dar am trăit și șase ani în Italia… Și Belgia are o mentalitate puțin sudică – ne place să mâncăm afară atunci când este soare, să petrecem timp pe terase, întreaga noapte. Și noi, ca şi România, suntem o țară căreia îi place să se bucure de viață.

Matricea Românească: Spuneai că ești de 11 ani în România. Ce te-a făcut să rămâi aici? Este cea mai lungă perioadă pe care o petreci într-o țară diferită de cea natală?

Martine Claessens: Da. Cred că sunt multe oportunități aici. În prezent, este puțin diferit față de acum 11 ani, când am venit. Menționam despre designul interior, despre posibilități. Or, când văd ce se întâmplă în domeniul design-ului aici… Lucrurile sunt abia la început. Se promovează în festival design-ul românesc de abia trei sau patru ani. Nu știu dacă ai participat la Romanian Design Week. Este o diferență atât de mare între calitatea și modelele din prezent și cele de acum doi ani, când am vizitat evenimentul pentru prima oară!

Și Belgia are o mentalitate puțin sudică – ne place să mâncăm afară atunci când este soare, să petrecem timp pe terase, întreaga noapte. Și noi, ca şi România, suntem o țară căreia îi place să se bucure de viață

Matricea Românească: Ce a produs aceste diferențe?

Martine Claessens: Cred că expunerea la lucruri din afara României – oamenii merg la târguri peste hotare -, apoi recunoașterea din partea străinilor, a celor care cumpără produsele. Sunt multe motive.

Matricea Românească: Când călătorești, simţi că înveți mai multe despre tine? Sau despre cultură?

Martine Claessens: Da. Cred că te ajută să fii deschis faţă de noi moduri de viață. Te ajută să fii mai deschis atunci când cunoști oameni din alte culturi. Cred că acesta este aspectul cel mai important: că nu rămâi fixat pe propria ta cultură, pe propriile obiceiuri, pe mâncare – care este diferită atunci când cunoști oameni din Asia, din America de Sud.

Matricea Românească: Când te gândești la România, ce-ți vine în minte?

Martine Claessens: Îmi place enorm viața de la sat. Am fost la Viscri (judeţul Braşov, n.r.), în week-end. După ritmul furibund al vieţii şi al muncii de la oraş, simţi acolo că te întorci în timp parcă o sută de ani, ceea ce mă relaxează și mă inspiră. Pentru mine, este energizant. Auzi păsările, nu este trafic, mi se pare uimitor. Să cunoşti oamenii, să vezi copiii care se joacă pe străzi…

Martine (foto stânga) este îndrăgostită de ia românească, din care a făcut obiect de studiu la atelierul său de la Viscri Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Cum sunt oamenii cu tine? Evident, știu că ești din altă țară.

Martine Claessens: Sunt deschiși, afabili.

Matricea Românească: Ți-a fost greu să te adaptezi aici?

Martine Claessens: Nu. Când mă gândesc la perioada din Italia, toți prietenii mei erau expați. În schimb, aici, 90% dintre prietenii mei sunt români. Deci, nu. Am ajuns să-i cunosc prin intermediul muncii mele, al atelierelor și al cursurilor de seară pe care le susțin.

Matricea Românească: Ce presupun aceste cursuri?

Martine Claessens: Acum trei ani, am început să ţin ateliere de lucru pentru Designist. Mă temeam că nu o să pot vorbi în fața oamenilor, dar mi-am zis să fac o încercare. Deci am debutat cu câteva ateliere, care s-au dovedit a fi un succes, după care s-au transformat într-un curs de seară. Este un modul de zece săptămâni despre design interior. Este ca o introducere, pentru că vorbesc despre stiluri diferite – spații mai mici, spații mai mari.

În luna mai, am început să ţin la Viscri un atelier despre designul interior bazat pe tradițiile românești. Este destul de greu să găsești informații. Este o provocare și chiar sunt bucuroasă că ați început o revistă de acest gen

În luna mai, am început să ţin un atelier la Viscri – este un atelier despre designul interior bazat pe tradițiile românești. Pentru mine, a fost momentul în care am început să mă documentez despre tradițiile românești, despre broderii. Este destul de greu să găsești informații. Găsești puţin câte puțin. Este o provocare și chiar sunt bucuroasă că ați început o revistă de acest gen. Chiar mi-a scris o româncă și mi-a spus cât i s-a părut de interesant și că a descoperit lucruri pe care nici ea nu le știa. Și mai văd că generația tânără este din nou interesată de descoperirea tradițiilor românești – pentru că au fost generații care le-au dat deoparte. Dar oamenii tineri, de 20-30 de ani, chiar și de 40 de ani, le apreciază.

Matricea Românească: Le-au dat deoparte, prin forţa vremurilor, din cauza comunismului.

Martine Claessens: Da, înțeleg foarte bine. În copilărie, bunica mea nu avea mobilă tradițională, totul a fost aruncat după război. Deci oamenii au fost bucuroși că pot începe o viață nouă.

Matricea Românească: Fără îndoială, designul interior nu este o formă convenţională de a exprima cultura unei ţări. Încerci totuşi să faci asta, prin munca ta?

Martine Claessens: Este dificil pentru mine, având în vedere clienții pe care îi am. Dar visul meu este să am o casă la țară, să fac acolo ceva în direcția aceasta, să încep acolo un proiect. Cred că oamenii sunt din ce în ce mai dornici să cumpere o casă sau o proprietate la țară și să o păstreze tradițională.

Atelierul de design interior al belgiancei stabilite în România are ca inspiraţie tradiţiile autohtone

Matricea Românească: Ți-ai dori o casă la țară în România?

Martine Claessens: Da. În Transilvania, pe care o ador. Dar încă mai am multe regiuni din România de descoperit.

Matricea Românească: Zona care te-a impresionat cel mai mult?

Martine Claessens: Cred că zona rurală, în general. Îmi place Sibiul, inclusiv ca oraş, iar în această vară sper să ajung și în Maramureș. Nu am fost niciodată acolo. Ţara este uriașă. Am fost în Bucovina, dar doar în Sucevița, care este şi ea o regiune foarte frumoasă. Așa ceva vezi în Austria. Acolo ar putea fi Austria sau Elveția. Totul este parcă mai curat, mai pur.

Matricea Românească: Probabil ai observat că românii încearcă să afle din nou cine sunt și să-și redescopere tradițiile. Îmi spuneai că ai circa 10% prieteni care sunt expați. Cum văd alţi belgieni România?

Martine Claessens: Nu am prieteni belgieni aici. Cei despre care ţi-am vorbit sunt din Anglia, din America de Sud.

Matricea Românească: Cum i-ai întâlnit aici? Prin intermediul proiectelor tale?

Martine Claessens: Da, și prin biserică și cursuri.

Matricea Românească: Mergi aici la biserică?

Martine Claessens: Da, dar la una americană, evanghelică. A fost mai ușor pentru mine să merg undeva unde se vorbește engleza, nu româna, pentru că nu înțelegeam iniţial nici un cuvânt.

Matricea Românească: Cât este de important să cunoşti alte perspective, alte culturi, pentru dezvoltarea ta profesională şi personală?

Martine Claessens: Ca om, cred că este foarte interesant să vezi lucruri diferite. De asemenea, vorbeam despre biserică, despre diferența faţă de biserica ortodoxă, care este un pic apropiată de cea catolică – apropo de fundalul meu. Am o mătușă româncă, ce a venit în Belgia în anii ‘70 și ea avea câteva obiceiuri, pe care acum le înțeleg mult mai bine, trăind aici. Lucruri care erau, cumva, reacţii la comunism.

Dacă priveşti de la distanţă, ca străin, nu vezi imaginea completă. Nu înţelegi dacă doar vizitezi. Înţelegi însă dacă trăieşti aici

Am fost șocată în România, iniţial, de faptul că oamenii, iarna, îşi încălzeau apartamentele la 25 – 30 de grade, dar stăteau cu ferestrele deschise. Pentru mine, acest lucru era o pierdere de energie. Dar am înțeles în cele din urmă, pentru că în trecut a fost o perioadă în care nu era căldură deloc. Înțeleg mai bine lucrurile acum. Dacă priveşti de la distanţă, ca străin, nu vezi imaginea completă. Nu înţelegi dacă doar vizitezi. Înţelegi însă dacă trăieşti aici.

Matricea Românească: Am citit blogul tău de pe site-ul personal și ai câteva texte ce analizează tradițiile româneşti. Care este tradiția românească ce te-a cucerit?

Martine Claessens: La început, au fost textilele, pentru că este ceva ce vezi peste tot, oriunde. Îmi place ceramica, lemnul lucrat. Merg des la Muzeul Țăranului, pentru că este unul uimitor, este foarte bine făcut. Cred că ar mai fi și arhitectura, casele de la țară, aceste lucruri. Mai am multe de descoperit. Acum pregătesc un blog – care este puțin mai delicat pentru mine – despre ţigani. Există aici magazinul Meşteshukar Boutique, care face proiecte de design cu ţiganii. Au lucruri uimitoare. O cunosc pe organizatoare, cea care lucrează cu ţiganii pentru a le produce, şi mi-a spus că unul dintre produse a câştigat un premiu în Ungaria sau Bulgaria. Acesta este un lucru minunat, despre care voi scrie. Şi mai vreau să realizez un blog, Bohemian Summer, care este despre țiganii care trăiesc în căruţe, ca acum mulți ani. Ceea ce este, pentru mine, o inspiraţie frumoasă pentru a crea un interior boem.

Matricea Românească: Din câte îmi dau seama, ești fascinată de faptul că România este un «creuzet» al culturilor.

Martine Claessens: Da. Se vede foarte clar, în toate… Vorbeam săptămâna aceasta cu o fată, care îmi povestea despre bunicii ei lipoveni, care s-au mutat din Rusia în Delta Dunării. Și îmi spunea că ei încă își poartă costumele tradiţionale atunci când merg duminica, la biserică.

Matricea Românească: Exact. Ar trebui să vizitezi Delta Dunării, dacă nu ai fost încă acolo, pentru că vei vedea multe sate unde sunt ruși lipoveni. Ei şi-au păstrat tradițiile, modul în care se îmbracă, în care își construiesc casele. Este foarte frumos, ca și cum ai păși în altă lume.

Martine Claessens: Da. Sunt și influențe turcești. Dacă mergi mai sus, în nord, vezi și influențe ungare, polone în decorarea caselor. Când te uiți la interiorul caselor românilor, vezi imediat influența poloneză, dacă te documentezi un pic înainte. Dar sunt diferențe, pentru că cele poloneze sunt mult mai colorate. Cele românești sunt mai reduse în culoare: negrul, albul şi roşul sunt, parcă, peste tot. Iar când mergi în Maramureș, interioarele devin mai colorate, mai înflorate. Este o moștenire uimitoare aici în România.

Matricea Românească: Vorbeam despre faptul că designerii români încearcă să scoată la lumină tradițiile țării. Care este riscul în această abordare – fiindcă poate deveni, foarte repede, una comercială?

Martine Claessens: Cred că, dacă este o interpretare, poate fi comercială. De ce n-ar deveni comercială?

Singura temere pe care o am… Când am fost la Sinaia, acum câțiva ani, am cumpărat o față de masă foarte frumoasă, brodată. M-am întors acolo în urmă cu doi ani și de această dată broderiile erau din China. La fel, şi obiectele din lemn. Am fost şocată. Asta ar trebui prevenit. Este păcat.

Pentru Martine Claessens, România este ca o a doua casă Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: La fel, ceramica de la Horezu provine mai nou tot din China.

Martine Claessens: Nu vreau să cumpăr așa ceva.

Matricea Românească: Vrei ceva autentic, realizat de țărani.

Martine Claessens: Da, pentru că vezi diferențele. Vezi și bolurile din lemn, care sunt lustruite și se pierde frumusețea lucrului realizat manual.

O cameră din Nord foloseşte mult alb şi tonuri gri. De ce? Pentru că scandinavii nu au atât de multă lumină. La o cameră din Sud, poți să folosești culori mai calde. Şi aceste aspecte fac parte din identitatea ta. Dacă ai folosi caracteristicile Italiei și le-ai aplica în Scandinavia, ar fi nenatural

Matricea Românească: Aşadar, aceste obiecte tradiţionale ar trebui protejate din punct de vedere legal.

Martine Claessens: Nu știu cum ai putea să le protejezi. Poate să ai mai multe proiecte la țară, în care să implici oamenii. Fiindcă nici mulți dintre români nu văd valoarea lucrurilor pe care le fac. Pentru ei, poate sunt doar nişte obiecte pe care le fac spre folosinţă. Îmi amintesc că, acum câțiva ani, eram în Valea Zălanului sau Zalanpatak, și era acolo un magazin în centru, ca în orice sat mic. Era locul Prințului Charles, numai cu străini, și le-am spus celor din magazin: „De ce nu vindeți boluri din lemn sau ceramică?”. S-au uitat la mine ca la poarta nouă…

Turiștii le-ar cumpăra. Şi ar putea avea săteni care să facă aceste obiecte. Aşa cum fac în Viscri. Ajută oamenii să facă ceva, să creeze ceva.

Matricea Românească: O bună parte din acest demers de a promova tradițiile și cultura românească o reprezintă educația. Oamenii nu îşi pot descoperi ţara fără educaţie.

Martine Claessens: Mă bucur că la Muzeul Țăranului aduc tot mai multe cărți. Îmi amintesc că, atunci când am mers acolo prima oară, nu aveau nici măcar o carte poștală. Acum aduc cărți interesante. Chiar au o carte foarte frumoasă, pe care am cumpărat-o de la BookFest, pentru că la Muzeu nu era de vânzare. Aceasta este altă observaţie: încă nu sunt organizați. Îmi mai amintesc că, acum câțiva ani, când am vizitat Muzeul Eminescu, m-a frapat faptul nu vindeau nici un fel de CD. Poate acum o fac… Câteodată, oamenii nu își apreciază produsele, cred că aceasta este problema. Trebuie să le acorde mai multă importanţă, să și le aprecieze singuri, să le vadă frumusețea.

Matricea Românească: Atât România, cât și Belgia, sunt membre ale Uniunii Europene. Crezi că îți poți păstra identitatea culturală, ca ţară, în contextul acesta european?

Martine Claessens: Cred că trebuie să o faci chiar mai mult. Eu mă simt europeană, nu belgiancă. Dar când gândeşti la un nivel atât de ridicat, cred că este şi mai important să te concentrezi la cine ești, la ce ești și la unde îţi ai rădăcinile.

Nu trebuie, de pildă, să trăieşti într-un mod scandinav aici. Există diferenţe.

Matricea Românească: Deci nu este natural să ne comportăm ca altcineva, dintr-un cosmopolitism gratuit.

Martine Claessens: Nu mi se pare natural. La fel și cu mâncarea – mâncăm anumite tipuri de mâncare ce sunt bune pentru noi, dar nu ar trebui să începem să mâncăm în fiecare zi sushi, pentru că organismele noastre nu sunt făcute pentru acest fel de mâncare. Acesta este un aspect privind gastronomia.

La fel cu interioarele. Când predau despre lumină și utilizarea culorilor, scot în evidenţă faptul că scandinavii folosesc mult alb şi tonuri gri. De ce? Pentru că ei nu au atât de multă lumină. Aceasta este o cameră specifică Nordului. Când ai o cameră din Sud, cu lumina specifică, te uiți de pildă la oamenii din Italia, și poți să folosești culori mai calde. Deci și aceste aspecte fac parte din identitatea ta. Dacă ai folosi caracteristicile Italiei și le-ai aplica în Scandinavia, ar fi păcat, ar fi nenatural.

România este uriașă. Am fost în Bucovina, dar doar în Sucevița, care este şi ea o regiune foarte frumoasă. Acolo ar putea fi Austria sau Elveția. Totul este parcă mai curat, mai pur

Matricea Românească: De câte ori pe an mergi în Belgia, în țara ta?

Martine Claessens: Merg de câteva ori, de sărbători – de Paște, de Crăciun sau la aniversarea părinților mei.

Matricea Românească: Spuneai că ai o mătușă româncă.

Martine Claessens: Aşa este, dar nu am mai văzut-o de foarte mult timp.

Matricea Românească: Deci nu aspectul acesta, în particular, ţi-a trezit interesul pentru România.

Martine Claessens: Nu, deloc.

Matricea Românească: Poate a fost, totuşi, chemarea sângelui…

Martine Claessens: (râde) În Viscri, recent – pentru că mă simt foarte bine în acea parte a țării – mi s-a spus că, atunci când au venit saxonii, a fost și o componentă flamandă. Iar prietenul meu a glumit imediat: „A, deci de aceea te simţi atât de bine aici! Poate că ai rude aici”. Aşa că am decis să mergem la cimitir, să căutăm nume familiare. Nu se știe niciodată!