Zi

Martie 21, 2017

Din păcate, a spune că un geniu nu a fost, la vremea sa, apreciat și înțeles de către contemporani, ci numai post-mortem, a devenit o realitate amară a României. Astăzi, ne cinstim valorile prin simpozioane, depuneri de coroane la mormintele îngrijite în preajma comemorării lor, dar în timpul vieții, aceste genii erau socotite drept „incomode” pentru viziunea lor.

Despre scriitorul Ion Luca Caragiale (1852-1912) s-a spus că era „ultimul ocupant fanariot în România”, când el nu era decât un om care știa să facă haz de necaz – o virtute a românilor – și să inspire o neîncetată bună dispoziție. Scriitorul, filosoful și omul de cultură Andrei Pleșu a dezvăluit publicului, în week-end-ul recent încheiat, o suită de lucruri mai puțin cunoscute despre „veselul Caragiale”, în cadrul conferinței Teatrului Național București (TNB), o instituţie culturală aflată sub patronajului marelui dramaturg supus discuției.

„Mai bine închiriam Sala Palatului”, a glumit Ion Caramitru, directorul TNB, la vederea Sălii Studio pline până la refuz de către românii avizi de cultură.

E uimitor că dramaturgul deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt

În debutul conferinței, Pleșu a recunoscut cu modestie faptul că „are dificultăți” în a discuta despre Caragiale, așa cum are oricine vorbește despre un personaj pe care-l apreciază. Însă, intelectualului i-ar fi plăcut să-l cunoască sau chiar să bea cu scriitorul român. Cu toate că românii știu cine a fost Nenea Iancu, folosesc în limbajul colocvial replici din operele sale și îi cunosc umoru-i unic, puțini știu detalii despre viața celui care a devenit un mare om de cultură grație unei virtuți rare: era un autodidact însetat de cunoaştere.

Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB

Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB Foto: Florin Ghioca / TNB

„Nu e clar dacă el și-a terminat liceul. A făcut, la început, la o biserică în Ploiești, niște pregătiri culturale cu preotul de acolo, apoi la un gimnaziu din Ploiești ceva clase gimnaziale, apoi se pare că și ceva la București, dar tot nu e clar. Apoi a făcut un an sau doi de studii de mimică și declamațiune la o școală de teatru. (…) A ajuns să știe românește cum puțini știau la vremea aia, a ajuns să știe franțuzește cum puțini știau la vremea aia, dintre cei fără școală, și să-și facă o cultură, cu ajutorul unor prieteni mai învățați, extrem de solidă”, a spus Andrei Pleșu, continuând prin a evoca vorbele lui Macedonski care, deși avea o „gură rea”, spunea despre Caragiale că era un om extrem de cultivat.

Ştia franţuzeşte mai bine decât francezii!

O situație care confirmă vasta cultură și inteligență ale lui Caragiale a avut loc la Berlin, unde scritorul și-a petrecut, în exil autoimpus, ultimii ani din viață.

„E uimitor că el deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt. Cât era la Berlin, a fost vizitat de unii și de alții, iar printre ei era și Le Corbusier (1887-1965), marele arhitect. La vremea aceea, el era foarte tânăr și făcea turul lumii. Băieții de familie bună aveau bani ca să facă, la 18 ani, o călătorie în jurul lumii. În jurnalul lui, Le Corbusier spunea: «Am cunoscut un român, Ion Luca Caragiale, care știa franțuzește mai bine decât mine»”.

Geniul lui Caragiale nu a rămas în stare latentă, motiv pentru care recunoașterea nu a întârziat să apară. Astfel s-a făcut că, la numai 36 de ani, dramaturgul a fost numit, prin decret regal, director general al teatrelor. Dar visul frumos nu a durat decât un an, deoarece s-a produs o „situațiune” clasică în CV-urile scriitorilor și oamenilor de cultură români: „A trebuit să plece în anul urrmător, și-a dat demisia pentru că au început să-l înjure toți”.

Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar

Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar Foto: destepti.ro

Au urmat o serie de încercări de a activa în mediul cultural, care nu i-au reușit lui Caragiale. Colac peste pupăză, acestuia i s-a refuzat un premiu al Academiei (cu 20 de voturi „împotrivă” și cu 3 „pentru”), unul dintre motivele deciziei fiind acela că scriitorul „prea ia totul peste picior”, contemporanii săi descriindu-l cu răutate drept imoral, antinațional, fanariot. Personalitatea și opera caragialiană păleau și deveneau “ieftine”, în comparație cu cele ale prietenului său Mihai Eminescu.

Tragicul nu a ocolit însă viața lui Caragiale, el trecând prin experiențe prin care niciun părinte nu își dorește: i-au murit două fetițe, când nici nu împliniseră doi ani, din cauza tusei convulsive, păcătoase la acea vreme.

Mai remarcat la berărie, decât în domeniul cultural

Refuzat de contemporanii care nu-l înțelegeau, Caragiale a pătruns, pentru a-și asigura traiul, în lumea comerțului.

„În 1893, a deschis o berărie în strada Gabroveni. Macedonski a protestat, spunând că e «inadmisibil ca un scriitor cu talentul domnului Caragiale să ajungă în situația să fie cârciumar». Dar lui Caragiale nu i-a displăcut. Ba mai mult, a fost remarcat mai mult în acest domeniu, decât în domeniul cultural. Dovadă că, la 1 decembrie în același an, a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor. Dar nu s-a descurajat. În 1894, anul următor, a deschis altă berărie, Berăria Academică «Bene Bibenti» de pe strada Sfântul Nicolae din Șelari. În anul următor, a fost șeful restaurantului din Gara Buzău.” Dar încercările de a susține o afacere în lumea cârciumarilor nu s-au sfârșit, Caragiale mergând și la Iași, fără succes, pentru a se reîntoarce în Capitală și a deschide berăriile „Cooperativă” și „Gambrinus”.

La 1 decembrie 1893, Caragiale a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor 

Finalmente, datorită unei moșteniri, Caragiale reușit să se stabilească la Berlin, pentru a-și petrece ultimii opt ani din viață. Chiar dacă era departe, în toți acești ani a făcut nu mai puțin de 20 de drumuri în România și comanda frecvent, de la cârciumile din București, bunătăți care nu se găseau în Germania.

“A murit subit, la 60 de ani, efect al faptului că era un fumător înrăit. La autopsie”, potrivit lui Pleşu, “medicul a spus: «Nu am văzut creier așa frumos, dar nici scleroză așa de avansată». Cu acest trist prilej, țara și-a revenit. Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea în țară a trupului neînsuflețit al marelui dramaturg, pentru înmormântare. Coșciugul a fost depus într-un tren de marfă, a ajuns la București, dar nimeni nu a bănuit, nici șeful trenului, ce era în vagonul cu pricina. S-a zvonit că ar fi fost Caragiale. Au venit prietenii și l-au dus la Bellu. Ne plac geniile naționale moarte. Suntem mari iubitori de parastase. Omul viu ne incomodează, dar cel mort, mai ales dacă e glorios, începe să devină «frecventabil și muzeal». Caragiale încercase tot, câte berării putea să deschidă ca să supraviețuiască?”.

Eternul şi fascinantul Caragiale

După moartea sa, în mod previzibil, fiecare regim care a urmat a încercat să-l preia și să și-l asume. Astăzi, Caragiale este omniprezent în cotidianul românesc, și există în situații cu care ne confruntăm zilnic. Unul dintre motivele pentru care memoria sa este încă vie în conștiința națională este acela că dramaturgul a fost cu mult înaintea epocii sale, de aceea contemporanii săi nu l-au înțeles.

Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului

Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului Foto: Florin Ghioca / TNB

Drept dovadă, redăm un text de-al lui Caragiale, pe care Andrei Pleșu l-a recitat la conferința de la TNB, pentru auditoriu:

„Noi, românii suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Într-o țară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ți se cer și dovezi, unde spiritul public nu are niciun element serios de control, mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni.

Ca să treci cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu, ori fără drept pe alții, ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare, și mai ales în cazul acesta! Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filosof, înșal-o gros, că subțire nu se prinde. E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără griji să săvârșești însuți păcatele de care osândeai odată pe alții buni nevinovați.”

Ilustrație deschidere: metamorfoze.wordpress.com

Despre relația lui Mircea Eliade cu noile mișcări sociale și culturale din perioada în care era profesor la Chicago s-a scris foarte puțin. Andrei Oișteanu se numără printre puținii care au atras atenția asupra acestui lucru în remarcabilul său articol, Mircea Eliade şi mişcarea hippie, publicat în „Dilema Veche” și inclus apoi în volumul Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu.

În timpul perioadei în care își desfășura activitatea de profesor de istoria religiilor în Statele Unite ale Americii, a avut loc marea revoluție spirituală a tinerilor hippie. Raportarea lui Eliade la mișcarea hippie se făcea din perspectiva unui istoric al religiilor, al unui expert în „decriptarea” fenomenelor de natură religioasă și a implicațiilor lor sociale. Curiozitatea și dorința de a cunoaște mai mult l-au determinat să se apropie de studenții lui, care erau parte integrantă a acestei mișcări. Exegetul din el îl forța să privească mișcarea tinerilor americani dintr-o perspectivă externă, detașată, cu scopul de a descoperi mecanismele raționale din spatele noii credințe.

Există foarte multe asemănări între tinerii rebeli de la începutul deceniului 6 al secolului trecut și furioșii tineri din generația pe care Eliade o condusese în perioada de la începutul celui de-al treilea deceniu.

„Sînt toţi în revoltă deschisă contra ideologiilor părinţilor şi ale instituţiilor, îndeosebi contra instituţiilor academice (the Establishment)”. Dacă nu am ști că este o frază din cel de-al doilea volum al jurnalului său în care face referire la mișcarea hippie, am putea crede că avem de-a face cu o descriere a generației care a rămas cunoscută în istoria noastră sub diverse nume: generația Criterion, Tânăra Generație, Generația `27.

Tinerii americani, care pledează pentru o „curățenie” a gândirii și a spiritului prin afișarea unei „murdării” trupești, seamănă foarte mult cu revoltații criteroniști, cel mai mult apropiindu-i nemaiîntâlnita energie cu care duc lupta împotriva generației anterioare (pe care o simt ca pe un factor complexator).

Misticismul, liantul între Profesor și tinerii rebeli

Și mai multe aveau în comun cu liderul generației criterioniste, misticismul fiind probabil principalul liant între bătrânul Profesor și mai tinerii lui discipoli. Eliade era cunoscut în America mai ales datorită cărților sale de istoria religiilor, studenții săi fiind la curent cu faptul că acesta scrisese despre tehnici de inițiere, șamanism, experiențe tantrice etc. De aceea, ei nu vedeau în el doar un expert în istoria religiilor care ar fi putut să le legitimeze mișcarea, ei au văzut în el un fel de guru, un om care a trecut prin toate experiențele pe care ei voiau să le încerce și care ar fi putut să le fie un fel de ghid pe acest drum inițiatic. Doar că Eliade încercase în India acest soi de experiențe tot din imensa curiozitate exegetică care avea să-l caracterizeze întreaga viață.

Experiențele pe care acesta le-a trăit în India au fost experiențe provocate și trecute prin filtrul gândirii, nu experiențe spontane cu caracter religios sau mistic. Experiențe provocate cu bună știință pentru a încerca să aprofundeze cât mai mult cultura pe care o descoperea.

Tinerii hipioți ai anilor `60 au găsit în lucrările lui Mircea Eliade răspunsuri la multe întrebări arzătoare

Tinerii hipioți ai anilor `60 au găsit în lucrările lui Mircea Eliade răspunsuri la multe întrebări arzătoare

În romanele sale din ciclul indic sunt descrise iniţieri sexuale sau orgii, inducerea unei anumite stări propice meditaţiei prin consumul unor substanţe halucinogene etc., fapt care i-a determinat pe tinerii americani să se apropie de el ca de un maestru spiritual. Dar, aşa cum menţionam mai sus, experienţele lui Eliade sau ale personajelor sale sunt autoinduse, scopul fiind unul pur raţional şi ştiinţific.

Guru fără voie

Eliade nu era interesat să devină guru-ul vreunei mișcări spirituale, interesul său era acela de a descoperi mecanismele de funcționare ale unei anumite „credințe”, fundamentele și raportarea lor la transcedental / spiritual / arhaic.

Ca mai aproape toate experiențele sale, nici întâlnirea dintre el și mișcarea hippie nu a rămas nevalorificată din punct de vedere literar. După cum el însuși mărturisea în convorbirea cu Claude-Henri Rocquet, Ştefan (personajul principal din Noaptea de Sânziene) împrumută câteva dintre caracteristicile tinerilor revoltați americani: „Este un fel de nostalgie a paradisului, la cea mai de jos treaptă. Această dorinţă de a desfiinţa legile şi structurile inerente oricărei societăţi; de a le desfiinţa pentru a trăi o stare paradisiacă. Mai este adevărat că hippies au voit, şi ei, ca Ştefan, să depăşească condiţiile existenţei obişnuite”. Asemănarea dintre Ștefan și hippies fusese răspunsul la o întrebare care făcea referire la visul tineretului american de a renunța la monogamie.

Monogamia, o preocupare constantă        

Dar, deşi acesta omite să vorbească despre asta în interviul acordat scriitorului francez („Nu, din punct de vedere personal. Ceea ce mă interesa era depăşirea limitelor obişnuite. Dacă această experienţă este posibilă, înseamnă că omul îşi poate transcende condiţia umană. Or, în lumea noastră, modernă, profană, oricine poate visa să iubească două femei în acelaşi timp. Am ales această situaţie pentru că ea poate fi concepută de fiecare din noi”), trebuie remarcat faptul că monogamia fusese o preocupare constantă pentru Eliade, şi nu doar din punct de vedere antropologic, ci şi literar.

Un exemplu în acest sens este romanul Întoarcerea din Rai, în care personajul masculin principal (Pavel Anicet) pendulează între Una şi Ghighi, nereuşind să se desprindă de niciuna dintre ele. Nu trebuie uitat nici faptul că la un moment dat chiar scriitorul s-a aflat în situaţia de a alege între două femei, între Nina Mareş şi Sorana Țopa, prima dintre ele devenindu-i soţie.

Oricare ar fi fost premisele care au condus la această apropiere dintre Eliade şi tânăra generaţie hippie americană, relația stabilită între ei ni se pare interesantă, privită din perspectiva schimbării „rolurilor”: Eliade este acum pus în postura de a nu mai fi un tânăr furios și de a asista la ascensiunea unor tineri care luptau împotriva generației „bătrânilor” din care făcea și el parte.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

De ce vedeau hipioții în Eliade un guru?

21 Martie 2017 |
Despre relația lui Mircea Eliade cu noile mișcări sociale și culturale din perioada în care era profesor la Chicago s-a scris foarte puțin. Andrei Oișteanu se numără printre puținii care au atras atenția asupra acestui lucru în remarcabilul său articol,...