Vacanța mare nu înseamnă doar timp liber – e un timp magic în care copiii pot crește altfel: prin artă, povești și muzică.
Vacanța de vară e o șansă unică să umplem sufletele copiilor cu frumusețe, cu vis, cu emoție.
Copiii au nevoie de artă, povești și muzică la fel cum au nevoie de iubire, mâncare și joacă liberă. Nu sunt mofturi, nu sunt opționale.
Sunt vitamine pentru inimă și minte, mai ales când timpul curge altfel, fără clopoțel și teme, în vacanța cea mare.
O poveste spusă sub un copac, o melodie fredonată în mașină, un desen făcut pe marginea unei mese – toate acestea construiesc universul lăuntric al unui copil. În vacanța de vară, când au libertate, când nu sunt presați de teste și note, copiii pot înflori cu adevărat.
…Dar pentru asta au nevoie să fie hrăniți și altfel.
Să le dăm mai mult decât distracție pasivă. Să le oferim timp pentru visare, pentru pictat, pentru citit cu voce tare, pentru cântat fără rușine, pentru dans cu poftă! În vacanța mare, să le dăm libertatea de a fi ei înșiși – creativi, sensibili, curioși.
Arta, muzica și poveștile nu sunt doar pentru școală. Sunt pentru viață.
Și tocmai în vacanța de vară, când ritmul încetinește, avem cea mai frumoasă ocazie să le cultivăm în suflete. Un copil care trăiește o vacanță plină de frumusețe va duce mai departe o viață plină de sens.
Creionul lui Cristian
Cristian era un băiat tăcut, cu ochi mari și cuminți. La școală, stătea mereu în banca a doua, destul de aproape de tablă, dar niciodată ,,prea în față”. La orele de arte, se simțea mic. Colegele lui, mai ales Ana și Miruna, desenau fluturi care păreau gata să zboare de pe pagină. Prindeau umbre, lumină, proporții… Primeau mereu laude. „Ce talent!”, „Extraordinar!”, „Bravo, fetelor!”, spunea doamna.
Cristian doar își învârtea creionul și colora cât mai simplu. Nu era rău, dar nici „wow”. Așa credea el.
Când a venit vacanța de vară, Cristian s-a dus la țară, la bunicul lui. Acolo era liniște, aer curat și, în fiecare dimineață, miros de iarbă tăiată și ceai cu mușețel și mentă.
Într-o după-amiază leneșă, stătea în curte, mâzgălind ceva cu un băț în nisip. Bunicul s-a apropiat încet, s-a uitat peste umăr și i-a spus simplu:
— Ai mână bună. Dacă îți place, desenează. Nu pentru alții. Pentru tine.
Atât. Fără aplauze. Fără comparații. Doar o ușă deschisă.
A doua zi, Cristian a cerut un caiet vechi. A început cu o frunză. Apoi un măr. A desenat găinile din curte. Apoi motanul. În fiecare zi mai așeza pe coli câte ceva. Bunicul trecea pe lângă el și spunea doar: „Azi pare mai rotund mărul.” Sau „Pisica aia chiar pare să doarmă.”
Niciodată „bravo!” strident. Dar mereu acolo, cald.
Până în august, Cristian avea un caiet plin. Într-o zi, și-a desenat bunicul dormind în șezlong. A dus desenul în bucătărie. Bunicul l-a privit lung, a zâmbit și a zis:
— Aici ai pus suflet din tine. Se simte…
În septembrie, Cristian s-a întors la școală. La prima oră de arte, a scos o foaie curată și a început să deseneze fără teamă. Nu pentru notă. Nu pentru doamna. Pentru că îi plăcea.
Cristian nu mai era băiatul care „nu se pricepea”.
Era băiatul care descoperise, în vacanța mare, că talentul nu strigă. Se așază în liniște și crește, dacă îl lași.
- Când conturul este depășit - 26-09-2025
- Prietenia adevărată strălucește - 24-09-2025
- Cum clădim asertivitatea încă din copilărie - 19-09-2025
