Alexandru Filimon

Dragă Mamă, dragă Tată: generaţia mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos. Alex Filimon scrie despre copii, părinţi şi obârşiile parcă uitate, pe Matricea Românească.

Ce-o fi în sufletul părinților nostri?

Silențios de la caracterul tăbăcit până sub epidermă,

Pătat de culori reci și ros de boală,

Măcinat de tranziții gri și iluzorii,

Ce-o fi în sufletul părinților noștri?

Când privesc în oglindă,

Și nu mai dibuiesc proprii fii,

Ce irup în realitate,

Din vestigiile trecutului,

Au făcut copiii noștri dinți

Și nu mai au poftă nici de trecut, nici de părinți.”

Poezia ne întoarce chipul către esență, o esență subiectivă cu minunate complicații și adâncimi sufletești, un fel de adevăr subiectiv despre veșnicul necunoscut ce se caută pe sine: omul. Un necunoscut pentru el însuși. Prin urmare, să fim subiectivi cu pofta nestăvilită de adevăr.

Sufletul părinților noștri

Cum arată oare sufletul părinților noștri din perspectiva unei tomografii sufletești? Cum deplâng ei dezorânduiala sufletească de astăzi? Ei au învățat pas cu pas să respire corect prin vremuri tulburi, cu epiderma tăbăcită în absența unui soare cald, firesc, promis de o tranziție întinsă pe trei decenii ce le-a intrat în suflet prin efracție, prin impostura deghizată. Acum, după ce circul le-a traversat sufletul, se întorc lucizi către Istorie, căutând o valoare acolo care să ne înalțe din marasmul unui cotidian oarecare. De acolo, de pe piscul Istoriei mari din care fac parte și a istoriei mici din care se desprind cu greu, ne aruncă aripi ce nu cunosc evanescența și uneori săgeți, care să ne amintească să nu călcăm strâmb pe pământ drept. Ne-ar învăța și dorul de glie, dar așteaptă să mai creștem.

Pe ei nu-i mai impresionează ecosistemul, fauna de ceară din jur și nici nu mai au pleoapele disponibile să se aştearnă pe orice decor conturat vag de straşnicii străjeri ai „viitorului fără trecut”, un viitor ce anunță un om golit de istorie și substanță, ce pare să-i dea dreptate gânditorului Ortega Y Gasset, care la rândul lui încearcă prin scris să scape de omul becisnic tăinuit de cinism.

Un prezent cu ambalaj deșertic ne gâdilă ignoranța

Departe de mine să romanțez perspectiva, însă nu pot să nu încerc să pictez un tablou simplu, despre o durere înghițită în eforturi mici și sacadate în timp, asemănătoare metodei de tortură a înghițitului cheii, folosite de către forțele de represiune din regimurile comuniste (Securitatea utiliza o astfel de metodă). Fiecare dintre ei poartă o cheie de care noi astăzi nu mai știm nimic. Ignoranța ne face călăii viitorului cu sedativul prezentului, ambalat deșertic.

O cheie care ar putea să răspundă la întrebarea simplă, dar care înjgheba o întreagă filosofie despre sorgintea fiecăruia, ce înrâurea un destin legat de o fericire. ”Al cui ești?”, întrebau bătrânii din vechime să te cântărească mai bine și să-ți observe orizontul de predictibilitate plecând de la arborele genealogic, de la acel pedigriu de ordin familial care te definește nemijocit, într-un ocean de lumi cu universuri marine paralele sau încâlcite, ce nu-ți promite neaparat un petic de apă pe care să-l numești acasă, dacă nu ai cheia la tine.

Că o porți la gât sau în lumea ta dinăuntru, părinții nu se supără. Ei așteaptă. Tot din dragoste au înghițit și cheia viitorului nostru. Sunt doar speriați puțin de dinții noștri ascuțiți ce răspund la comanda unor ochi dezgoliți de Istorie și încercănați de prezent, cocoșiți de ispite cu chip de aspirații.

”Cine nu-și cunoaște trecutul, nu-și cunoaște părinții”, mărturisea Nicolae Iorga dintr-un prezent ce încă nu culca muzeal trecutul într-un sertar al unui viitor.

Nichita Stănescu, în scrisori de familie, ne dezvăluie o lume plecată dintre noi. Suntem, practic, într-un muzeu al unei limbi de dragoste pentru părinți.

”Vă sărut cu dor din regiunea Timișoara unde mă aflu cu ocazia săptămânii poeziei” – 1967

”Dragi părinți mă gândesc la dumneavoastră cu drag, din inima unei Veneții de vis” – 1971

”Iubiți părinți vă transmit un gând de dragoste și de dor de lângă miraculosul Coliseu roman, din Roma” – 1971

”Draga Mamă și Tată, am sosit cu bine din Anglia. Între timp, v-am trimis niște știri dar nu știu dacă v-au parvenit. Îndată ce voi rezolva treburile de primă urgență, am să vă dau un semn. Vă sărut mâna” – 1971

”Dragii și scumpii mei părinți, mă gândesc cu dragoste la dumneavoastră, dintr-o Londră plină de melancolie” – 1971

”Dragi părinți, vă sărut mâna din Viena cea ploioasă” – 1976

(”Album memorial Nichita Stănescu” – 1984)

Generația mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos, dacă și-ar aminti să nu-și mai judece părinții din colțul strâmt al egoismului. Generația mea urlă după fericire în toate direcțiile, dar nu se încumetă să bage mâna în măruntaiele propriei istorii. În rest, se ascut dinții pentru un prezent ce curge fără ea, în loc să scrie o scrisoare începând sincer și lucid, chiar așa, chiar de azi: ”Iubiții mei părinți, vă scriu cu dragoste întârziată. Nu știu cum arată sufletul vostru…”

Foto deschidere: Ionuţ Văidean, jud. Alba

Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească.

Doina este o formă de durere continuă, fără pauze și sincope. Ea are o putere tămăduitoare foarte mare pentru sufletele erodate de timp și de vicisitudinile Istoriei. Ce se uită de multe ori, sau se omite, este puterea doinei de a salva generațiile, de a vindeca trecutul în prezent, și prezentul în trecut. Tinerii sunt puși, astăzi, în fața unei istorii care nu vorbește pe limba lor și nici nu are încă intuiția de a inventa o doină. Biblioteca de la Freiburg este, poate, cel mai potrivit exemplu în acest sens.

Inițial vă veți întreba ce legătură au tinerii de astăzi cu Biblioteca din Freiburg (o adevărată bijuterie a exilului românesc) în afară de clasica apropiere culturală. Aparent, răspunsul ar fi foarte simplu: identitate, cultură românească, spiritualitate, spirit românesc, românitate etc. Însă, pentru cei tineri, acest univers nobil este mai mult abstract, deoarece le lipseste suferința îndelungată, supliciul sufletesc de a fi înstrăinat nu doar de propria țară, ci de propria persoană în genere. Ei au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare. Biblioteca nu este o proprietate privată, ci un bun public în sens tehnic. Pericolul intervine când această graniță este încălcată și, într-un sens metaforic, biblioteca se retrage într-un Olimp exclusivist, refuzând să-și ocupe locul în societatea actuală. Tinerii nu vor urca în acest tărâm. Pe ei nu îi reprezintă.

În general, tinerii sunt speriați de măreție, de ideal și vise înalte, dar caută necontenit epicul în viețile lor. Cuvinte precum spiritualitate, spirit anticomunist, pribegie îi sperie. De ce spun acest lucru? Generațiile din trecut nu au găsit cele mai frumoase povești pe care să le dea mai departe actualei generații. În schimb, s-au comportat ca și cum junii de astăzi sunt îndatorați în vreun fel să contribuie la conservarea unei lumi pe care au primit-o de-a gata. Aici apare o distanță ireconciliabilă, o prăpastie abruptă între cele două, o formă de neînțelegere care conduce către un conflict între ,,cei noi și cei vechi’’.

Tinerii au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare

Am menționat de ireconciliere deoarece nici una dintre generații nu are unghiul de abordare potrivit. Pe de o parte, generațiile de aur se autoproclamă titanii, păstorii și pionii de sacrificiu ai lumii în care cu toți trăim, pe de altă parte generația tânără, cu o sensibilitate mai mult tehnologică decât culturală, nu îi înțelege. Sunt ferm convins că Biblioteca din Freiburg nu ar muri încet într-o obscuritate a opiniei publice dacă ar avea ceva – sau nișcai, cum spunea Alexandru Paleologu – activitate virtuală. Stiu că mulți interpretează această idee ca fiind un adevărat sacrilegiu. Ar fi frumos între timp să salveze și o bibliotecă românească aflată în spațiul intelectual german.

Orice bibliotecă are nevoie de o poveste. Ea supraviețuiește istoriei cu povești, cu oameni, și are o memorie proprie. Fără o doină a exilului românesc, Biblioteca de la Freiburg va pieri pe limba ei. Cuvintele în sine au o memorie proprie şi vie. Istoria se mai poate încurca în oralitatea evenimentelor, însă cuvintele trăiesc independent de fapte, oferind şi mai multă certitudine când istoria se îngălbenește printre rândurile vremii.

Domnule, fă o bibliotecă românească!

Biblioteca Românească din Freiburg este expresia granitică a forţei Cuvântului în istorie, Cuvânt ce se transformă în „slovă”, „slovă” ce se transformă în „carte” şi „carte” ce se tranformă în „tezaur”. Acest lanţ trofic îmbogăţeste povestea Bibliotecii Române din Freiburg, împământenind-o ca o mărturisire a exilului românesc care îşi reface universul cultural de acasă. Istoricul Matei Cazacu surprinde sorgintea acestui început de exil românesc mărturisind că „după război, venind în Freiburg [Virgil Mihăilescu n.a.] în zona de ocupaţie franceză, a întâlnit un ofiţer francez de origine română care i-a spus: Domnule, fă o bibliotecă românească! Ideea era să-i mai aduni pe români în jurul unei cărţi, a unei discuţii, mai o lacrimă despre ţară”. Virgil Mihăilescu, protagonistul acestei descrieri, după doi ani de pribegie prin Germania, hotărăşte împreună cu un grup de refugiaţi români să organizeze o bibliotecă românească, în spiritul dezideratului „unitate prin cultură”, în spiritul nevoii de refacere a universului românesc, şi sub semnul militării libere faţă de regimul de la Bucureşti.

O astfel de poveste trebuie împărtășită generațiilor tinere. Și nu trebuie să ne mire când vor ”share-ui” povestea Freiburgului pe Facebook. Atunci vom ști că am câştigat ceva ca societate și ca oameni. Până atunci, sper doar ca decalajul inter-generațional să nu se transforme într-o gaură neagră pentru cultura română!

Foto deschidere: europalibera.org