Cristian Felea

Din articol:

• Luând mărturia evanghelistului Luca drept temelie, aflăm că pentru prima dată în Antiohia ucenicii s-au numit creștini.
• De atunci poporul creștin a crescut, iradiind din bazinul Mediteranei pe întreg globul. Dar și diversitatea dogmelor și doctrinelor creștine a sporit.
• Ce mai înseamnă să fi creștin astăzi? Cum putem ști că aparținem poporului creștin? Ne-ar putea ajuta să aflăm Nicolae Steinhardt, Lev Tolstoi, Thomas Paine și Nicholas T. Wright.
• Și astăzi, ca și la Cincizecime, creștinul se cunoaște după limbile de foc ale Duhului Sfânt, ce se așază asupra sa: istoria începută în Antiohia acum două milenii continuă să fie scrisă.

Cui se adresează Iisus?

Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez pe (unicul) Ion Creangă, dar eu m-am întrebat mereu cum s-a întâmplat și când s-a întâmplat ca dintr-o sectă evreiască firavă să devenim creștini cu o conștiință a apartenenței la un mare și universal popor denumit cu același nume; chiar dacă acest popor nu are o identitate unică, dar reclamă o credință cu un izvor unic, Evanghelia (învățătura, predicile) lui Mesia Iisus.

Iisus, adică Ieșua, în aramaică și ebraică, Ἰησοῦς–Iesous, în greacă, Iesus, în latină. Mesia, adică Mashiakh, în ebraică, Masih în arabă, Χριστός-Hristos în greacă, Christus în latină, adică Cel Uns (de Dumnezeu). Iisus, din spița lui David, Cel Uns, Cuvântul lui Dumnezeu, Învățătorul tuturor popoarelor, deci atât al evreilor, cât și al “neamurilor”.

Luca, un medic grec

Misiunea lui Iisus, așa cum se știe, nu a fost aceea de a deveni regele salvator al evreilor, care să-i poarte într-un război sfânt și câștigător de eliberare din robia romanilor și a conducătorilor proprii susținuți de Imperiu, ci de a instaura pe pământ un altfel de Împărăție, o Împărăție a lui Dumnezeu, care se construiește sinergic prin aportul fiecărui om care crede în învățătura lui Iisus (Evanghelie), are nădejde că aceasta se va împlini și își clădește viața de zi cu zi în dragoste față de Dumnezeu și de aproapele său.

Ca să aflăm concret cum anume am devenit creștini, un excelent ghid ne-ar fi evanghelistul Luca. Luca (în ebraică Luka sau Louka, în greacă Λουκάς, Loukás) era originar din Antiohia (de pe un teritoriu ce ar aparține astăzi Siriei), posibil grec, în orice caz un om educat în școli grecești, cu statură de intelectual și pregătire de medic.

Luca este autorul unei Evanghelii canonice, dar și al unei istorii care îi continuă Evanghelia, pe care canonul a reținut-o sub titlul de Faptele Apostolilor; împreună, cele două texte reprezintă cel mai bun reper, atât istoric, cât și teologic, pentru a înțelege cum și când anume am devenit creștini.

Cronologie: etapele cele mai importante

Luca etapizează istoria primilor ani ai creștinismului, a instaurării Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, relatându-ne evenimente cum sunt:

(i) misiunea lui Iisus, Hristosul, Cel Uns, Cuvântul lui Dumnezeu, care și-a predicat Evanghelia timp de trei ani în mod special printre evrei, apoi a ajuns în Ierusalim unde preoții și cărturarii l-au condamnat la moarte, iar romanii au dus sentința la îndeplinire;

(ii) momentul îngropării, al Învierii, petrecerea a încă patruzeci de zile printre ucenicii, până la Înălțare;

(iii) Cincizecimea (botezul cu Sfântul Duh), ca eveniment central pentru debutul misiunii apostolice de răspândire universală a învățăturilor Evangheliei; misiune dominată de figura luminoasă a lui Iisus, Hristosul, Cel Înviat și Înălțat, întemeietorul Bisericii noi, creștine și cel ce edifică de atunci încoace Împărăția nouă a lui Dumnezeu pe pământ;

(iv) misiunea de diseminare a Evangheliei prin mai multe figuri de apostoli, dintre care se disting Petru, piatra pe care Iisus a indicat-o ca cea tare, pe care se va înălța Biserica creștină și Pavel, prigonitorul convertit și apostol al “neamurilor”.

Aflăm, astfel, de la Luca (Faptele Apostolilor, cap. XI) că în chiar Antiohia sa natală, unde Barnaba și Pavel au învățat poporul un an întreg, atât evrei, cât și ne-evrei, după exemplul lui Petru care a participat la botezul în Sfântul Duh a familiei păgânului roman Corneliu, noii prozeliți, ucenicii, s-au numit pentru prima dată creștini, adică următori lui Hristos.

Cum rezolvau disputele vechii creștini

Poporul creștin, în zorii în care credința în învățătura lui Iisus, Hristosul a început să se răspândească, s-a format în jurul bazinului mediteraneean, în comunitățile urbane (Antiohia, Corint, Efes, Alexandria, Roma etc.), răspândindu-se apoi destul de rapid, dat fiind nivelul de civilizație și infrastructura pe care Imperiul Roman o punea la dispoziție.

Știm atât de la Luca, cât și din Epistolele apostolului Pavel că de la început comunitățile creștine aveau dispute interne. În timp, aceste comunități au dezvoltat viziuni diferite asupra Evangheliei și au consolidat dogme sau norme diferite de interpretare; așadar nu ar trebui să fim mirați că nici astăzi poporul creștin nu a evoluat sub semnul sinergiei. Diferențele de dogmă sau/și de doctrină creează încă dispute, dar lasă și loc pentru dialog ecumenic.

Steinhardt: trei scriitori pe drumul către Golgota

Pe masa mea de lucru sunt la-ndemână patru autori, trei declarați creștini și un ateu: Nicolae Steinhardt , Lev Tolstoi, Nicholas Thomas Wright și Thomas Paine. Fiecare dintre ei are o anumită viziune asupra creștinismului și niciuna dintre acestea nu-l știrbește, ci-l îmbogățește.

Nicolae Steinhardt vorbește (într-una din predicile cuprinse în volumul Dăruind vei dobândi), modest, nu despre sine, ci despre colegii săi de generație și drumul lor în căutarea mesajului lui Hristos: Eugen Ionescu, Constantin Noica și Mircea Eliade. Fiecare dintre cei trei a străbătut o viață întreagă, mai mult sau mai puțin ezitant, drumul către Golgota, pentru ca în final, așa cum ne încredințează Steinhardt, fiecare dintre ei să se alăture poporului creștin.

Tolstoi: credincios, dar excomunicat

Cazul lui Lev Tolstoi este unul aparte. În anul 1901, pe ușile bisericilor din Rusia era afișat un anunț care-l privea: “În mod deschis și înaintea tuturor, el și-a renegat mama care l-a crescut și educat: Biserica Ortodoxă. Biserica nu-l mai recunoaște printre copiii ei.” A fost urmarea în principal a publicării romanului Învierea, dar și a încercărilor sale de a oferi un nou canon bisericii, prin publicarea unor lucrări ca Evanghelia, pe scurt.

Rescriind Evanghelia, Lev Tolstoi afirma: “…creștinismul nu numai că nu este un amestec de lucruri înalte și obișnuite, nu doar că nu este o superstiție, ci, dimpotrivă, este cea mai puternică, pură și completă învățătură metafizică și etică, deasupra căreia rațiunea omului, până în ziua de azi, încă nu s-a ridicat…”. Lev Tolstoi s-a stins din viață la Iasnaia Poliana fără a-și dori să se împace cu Biserica Ortodoxă Rusă, dar a sfârșit, cu toate acestea, ca un bun creștin, cel puțin în opinia mea.

Paine, între tragedie și sinucidere

Thomas Paine a fost, aparent cel puțin, creat din alt aluat: el s-a declarat raționalist și ateu și nu s-a ferit să atace fundamentele învățăturii creștine, în particular, dar și ale oricărei religii în general. În Epoca Rațiunii, Paine definește ca pur orgoliu omenesc recursul la credința creștină: “Oare sentimentele noastre ordinare nu sunt stimulate de altceva decât de tragedie și de sinucidere? Sau mândria încrâncenată a omului a devenit atât de intolerabilă, încât nu o mai poate măguli altceva decât un sacrificiu al Creatorului?”

Cu toate atacurile sale împotriva creștinismului, chiar dacă a trecut în lumea de dincolo singur și uitat, Thomas Paine și-a afirmat credința în Dumnezeu și speranța într-o viață de apoi fericită; iar până să fi plecat în lumea de dincolo, a militat pentru abolirea sclaviei, ceea ce l-a distanțat de unii dintre părinții fondatori ai Statelor Unite.

N.T. Wright: biserica se construiește continuu

Nicholas T. Wright este teolog anglican, fost episcop de Durham, profesor la Universitatea din St. Andrews și mai recent cercetător la Oxford. Un creștin dedicat, Wright este de părere că Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin Evanghelie și consfințită de sacrificiul lui Iisus Hristos, este prezentă acum printre noi și în continuă edificare, până la Parusie (Al Doilea Advent). Iar agentul catalizator omniprezent este Duhul Sfânt.

Cu sprijinul evanghelistului Luca ne-am edificat asupra momentului și modului în care am început să devenim un popor creștin universal, iradiind în lume din micile comunități creștine ca cea din Atiohia, Ierusalim, Philippi, Efes, Roma, Alexandria, Corint și așa mai departe. Am văzut mai apoi că ideea de popor creștin coexistă cu diversitatea comunităților creștine care și-au dezvoltat propriile dogme și doctrine.

Suntem creștini ori ba? Putem avea certitudini?

Mai mult decât atât, evocând anterior câteva nume de creștini declarați, nedeclarați sau mai puțin creștini, personalități care au lăsat urme în istorie și ne marchează prezentul, ori privind pur și simplu în noi înșine, trebuie să recunoaștem cât de dificil ne este să definim ce anume înseamnă a fi creștin. Sau cum am putea spune dacă cineva are mai mult sau mai puțin dreptul de a se numi creștin?

Ce certitudini avem, prin urmare? Cum bine spunea Nicolae Steinhardt, ne putem baza pe o multitudine de certitudini care ne încredințează că aparținem poporului creștin universal: (i) credința în Evanghelia lui Iisus Hristos și în mesajul său; (ii) nădejdea că Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, veghează asupra noastră și nu așteaptă decât să ne ridicăm puțin ochii spre El și (iii) dragostea din noi, cu care punem propria cărămidă la temelia Împărăției lui Dumnezeu ce se edifică chiar acum, sub ochii noștri, pe pământ.

Și uite așa, istoria ce s-a născut în Antiohia acum două milenii, continuă în mod fericit și astăzi, nu trebuie decât să continuăm și noi să o scriem, după puterile noastre.

Articolul pe scurt:

• Este o criză un semn al predestinării? Atunci când viața ți se schimbă brusc, fără să fi avut anterior sub nicio formă reprezentarea acestei iminențe, nu de puține ori cauți explicații în zona iraționalului, definind destinul implacabil ca fiind potrivnic.
• Există destin? Și de câte feluri este el: individual, colectiv, național, planetar?
• Convingerile noastre intime ne spun că ne aflăm, individual sau împreună, într-o situație de criză ca urmare a alegerilor făcute. Doar că, de la John Nash și Vilfredo Pareto încoace se știe că oamenii își fac alegerile încercând să-și promoveze interesele proprii.
• Adevărata criză este cea din interiorul nostru; iar când suntem în criză interioară, încercările care ne vin din exterior ne găsesc deja în dezechilibru. Și atunci traversăm deșertul iraționalului înscriindu-ne într-un cerc vicios perfect.

Suntem în criză sau nu?

Să convenim că suntem în criză, pentru că toată lumea din jurul nostru – de la momentul în care directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a făcut anunțul că “SARS CoV 2” este o pandemie – vorbește numai despre acest lucru, înșiruind diversele elemente care descriu dezastrul: tot mai multe victime umane, afaceri oprite, libertățile cetățenești puse în paranteze, pierderi economice fără precedent etc.

Ce este o criză, de fapt? Dicționarul explicativ al limbii române dă următoarele definiții ale crizei: (i) manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate; (ii) moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei boli cronice; (iii) tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium.

Ce poate fi explicat?

Nu puțini sunt aceia care leagă manifestarea unei crize de un semn al destinului, individual sau colectiv, ba chiar al destinului unei națiuni sau al întregii planete. Viziuni catastrofice sau apocaliptice irump în perioadele de criză, găsind că toate semnele pe care le cred prefiguratoare se actualizează și se manifestă cu putere.

Atunci când, brusc, viața ți se schimbă fără să fi avut anterior sub nicio formă reprezentarea acestei iminențe, nu de puține ori cauți explicații în zona iraționalului, traversând fără să zăbovești etapa reflecției raționale. Acest recurs la irațional oferă o ancoră îndepărtată, cu cât mai îndepărtată cu atât mai sigură (pare), pentru că toate explicațiile pe care le cauți îți imaginezi că pot fi găsite numai acolo, pe tărâmul destinului implacabil.

Pedagogia destinului

Dacă există destin, atunci el este în primul rând o forță asupra căreia nu ai niciun control. Dacă este destin tu nu poți fi responsabil de manifestările sale, ești sub vremuri. Dacă este destin se cheamă că este implacabil și, cel mult, poți obține o îndurare, o dispensă, rugându-te celui ce-ți ține destinul în mână să aibă milă de tine.

Destinul poate fi și unul colectiv, național, planetar, caz în care, dacă soarta ne este hotărâtă după o lege a numerelor mari, chiar nu mai avem nicio putere de a schimba ceva. Ne mai rămân doar două căi: (i) acceptăm și ne supunem, solidari cu toți ceilalți care suferă împreună cu noi sau (ii) ne revoltăm, ne luăm soarta în mâini și, înlăturând orice piedică ne stă în cale, chiar cu prețul și mai multor suferințe, căutăm calea imposibilă (dar printr-o minune totuși tangibilă) de salvare.

Dacă nu ne grăbim să survolăm raționalul predându-ne prea din vreme în brațele iraționalului, poate că ar mai fi totuși câte ceva de gândit, dezbătut și reflectat: (i) există destin, fie el individual, colectiv sau național ori, chiar mai mult, planetar? (ii) dacă există, este el imuabil, sau avem la dispoziție căi prin care să-l influențăm? și, în fine, (iii) criza este un semn al destinului și, dacă da, este ea o pedagogie, sau pur și simplu o piatră de hotar a căii spre implacabilul nemilos?

Eliade, Shakespeare, Siddhartha și Apostolul Pavel

Ce este destinul? “Destinul este acea parte din timp în care istoria își imprimă voința ei asupra noastră” ne spune Mircea Eliade. William Shakespeare crede, mai mult, că: “Voința noastră și destinul merg atât de opus încât planurile mereu ne sunt răsturnate.” Siddhartha Gautama, cel cunoscut ca Buddha, postulează: “Nu cred într-un destin care cade asupra oamenilor oricum ar acționa. Dar cred într-un destin care cade asupra lor dacă nu acționează.” În schimb Iosif Vissarionovici Stalin, sângerosul dictator sovietic, este ferm în convingerile sale: “Destin? Această noțiune este mistică, este nonsens!”

“Învățătura Ortodoxă respinge cu hotărâre predestinația“, ne explică arhimandritul Mihail Daniliuc, “existența unui drum individual, personal gata jalonat. Suntem liberi să trăim după cum ne dictează propria conștiință. (…) Domnul ne arată binele, ne îndeamnă să-l săvârșim, promițându-ne și răsplata conlucrării cu harul, cu sfatul Său preaînțelept, dar nu ne obligă nicidecum să urmăm calea indicată. Alegerea ne revine nouă.”

Cum anume lucrează Dumnezeu pentru a ne sprijini pe calea mântuirii, care este de fapt destinul nostru, al oamenilor, ne-o spune și Apostolul Pavel în Epistola către Romani (cap. VIII): “Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după voia Lui. Căci cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie Întâi născut între mulți frați. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și mărit.”

Libertate și destin în creștinism, islam, budism

Cu alte cuvinte, potrivit doctrinei creștine, lucrurile care ni se întâmplă sunt consecințele alegerilor noastre (rele sau bune) dar și manifestarea dragostei lui Dumnezeu față de noi. Regăsim aici nuanța de destin, dar nu noțiunea de destin implacabil.

Coranul afirmă într-un mod clar și explicit că Allah este Atotputernic (Qadir). Allah i-a cerut omului să-și folosească voința și a încorporat alegerea liberă a omului în voința sa absolută. Astfel, a stabilit o relație între acțiunile omului și acțiunile sale, înălțând statutul omului. Din această perspectivă, omul din obiect al timpului a devenit subiectul acestuia. În consecință, omul a fost onorat cu contribuția la facerea istoriei, împreună cu Allah.

Atunci când omul își folosește voința, înseamnă că acționează conform predestinării lui Allah. Din această perspectivă omul își alege destinul în ceea ce privește fiecare aspect care se încadrează în aria voinței lui. Ar fi inutil și fără sens să gândim că Allah l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru, care semnifică capacitatea de a alege, pentru ca, mai apoi, considerând voința omului nefuncțională, să credem că Allah a ales. Islamul vede, iată, destinul credinciosului în termeni apropiați de cei ai creștinismului.

Școlile budiste acreditează credința conform căreia fiecare persoană renaște de câteva ori și trece prin diferite tipuri de existență. Calitatea vieții sale curente este o reflectare a Karmei prezente și trecute. În consecință, o viață confortabilă este rezultatul unor fapte bune făcute în viețile anterioare, sau din contră, o viață mizeră este datorată unor fapte rele comise în viețile anterioare. Omul este răspunzător pentru calitatea vieții pe care o duce și nu alte zeități, demoni sau vreun destin imuabil.

Destinul unui popor

Cât privește destinul colectiv sau al unei națiuni, aceste reprezentări sunt extensii mitice ale ideii de destin individual, o însumare nu tocmai aritmetică de consecințe și predestinări care ar forma destinul comun al unor oameni nevoiți sau dornici să evolueze împreună. Mitul destinului comun a fost foarte bine exploatat de doctrina naționalistă, care vedea o predeterminare istorică ca un popor să-și ia propriul destin în mâini și să se afirme în raport cu alte popoare.

Observăm aici unul dintre motivele pentru care religiile transcend ideea de națiune, deși doctrinele creștine nu neagă ideea mântuirii “națiunii” creștine, așa cum nici islamul (termen tradus prin supunere față de voința lui Allah) nu neagă mântuirea “națiunii” supușilor ce se conduc după învățătura Coranului. Asemeni și credința poporului evreu că destinul său a fost legat, prin legămintele făcute de Noe, Avraam și Moise, de Dumnezeu.

Criza este arbitrară?

Întorcându-ne la vremurile de criză, ca indivizi căutăm să înțelegem care este locul nostru în raport cu evenimentele ce se derulează cu repeziciune și ne plasează în afara zonei de confort și a reperelor cu care am fost obișnuiți, atunci când luam deciziile importante pentru noi și pentru cei apropiați nouă. Mai mult de atât, privind în jurul nostru, constatăm că întreaga colectivitate din care facem parte se află în aceeași situație.

Convingerile noastre intime, universul credințelor noastre, ne spun că ne aflăm, individual sau împreună, într-o situație de criză ca urmare a alegerilor noastre și că depinde tot de noi ca, trăgând din evenimentele pe care le trăim învățămintele potrivite și acționând solidar să restaurăm binele comun, evident pe o nouă treaptă, cea dezirabilă.

Libertatea înseamnă soluții personale

Dar, de la John Nash (Teoria jocurilor) și Vilfredo Pareto (Optimalitatea Pareto) încoace, se știe că oamenii își fac alegerile promovând interesele proprii, care pot fi formate în mod rațional ori irațional, și că pun la bătaie diverse strategii (iarăși bazate pe rațional ori irațional) pentru a impune aceste interese celorlalți. Recursul la predestinare poate fi, astfel, o strategie de optimizare pe care individul o pune în joc în raport cu ceilalți, pentru a-și atinge interesul așa cum și-l reprezintă la un moment dat.

Cine poate să scape acestei forme, absolut umană, de manifestare, este greu de spus. Privim în jurul nostru și ne mirăm de opțiunile și comportamentul unor semeni ai noștri în vremuri de criză, pentru ca, la rândul nostru, să fim obiectul mirărilor altora. Ne închipuim că nu o putem scoate la capăt decât dacă toți vor urma strategia de rezolvare a crizei pe care noi o admirăm și o susținem și ne impacientăm să constatăm că alții gândesc diferit și recurg la alte alegeri.

Egocentrismul: durere, frică și frustrare

Am să închei scurtul meu excurs printre ideile legate de destin și crize, cu câteva gânduri ale monahiei Vassa Larin, doctor în teologie și autoarea “Cafelei de dimineață”[1], care spune așa: “Autosuficiența și egocentrismul duc la diverse forme de durere, frică și frustrare – cu privire la mine însumi, la ceilalți și la viață în general. (…) Smerenia, pe de altă parte, mă scoate cu blândețe din mine însumi și mă deschide spre o relație adevărată cu Dumnezeu, cu mine însumi și ceilalți.”

Adevărata criză este cea din interiorul nostru; iar când suntem în criză interioară, încercările care ne vin din exterior ne găsesc deja în dezechilibru. Și atunci ne agățăm de orice pai, ne punem ochelari de cal, traversăm deșertul iraționalului, devenim subiecți ce se înscriu deliberat într-un cerc vicios perfect.

[1] Editura Doxologia, 2018

Articolul în sinteză:

• Regretatul profesor Vintilă Mihăilescu, care ne-a părăsit de curând, vorbea în 2014 despre economia morală, ca despre o “o etică a subzistenței” și “un tip de relații sociale care să împiedice maximizarea profitului individual” (vezi teoriile lui Edward P. Thompson și James C. Scott).
• Problema (lipsei de) morală a actualului model economic global este de ani buni subiect de discuție și în aprigă dispută de la precedenta criză încoace.
• Noi, românii, resimțim acut inechitatea și imoralitatea modelului economic actual și avem cel puțin două motive: prima curbă de sacrificiu (tranziția din anii ’90) și a doua curbă de sacrificiu, criza din 2010-2011.
• Va rezista economia mondială la două crize mondiale în mai puțin de 10 ani? Și dacă trebuie schimbat ceva fundamental, ce anume ar trebui să schimbăm?
• Ecologismul a identificat un mecanism economic diferit de cel actual, și anume cel al sustenabilității ecologice și dezvoltării durabile, care implică și “creșterea zero”. Este această doctrină politico-economică calea salvatoare pentru omenire?

Ce înseamnă economia morală?

În articolul anterior postat pe platforma Matricea Românească spuneam că actuala criză – și îi reamintesc triggerii: reaprinderea competiției economice și militare a marilor puteri după încheierea Războiului Rece, efectele încă prezente ale crizei financiare din 2007-2009 și criza pandemică SARS CoV 2 – va schimba fața lumii, chiar dacă nu putem prezice în ce mod, cu ce amploare, ce suferințe va implica și câte victime umane, la fel cum nu putem ști când și cum se va încheia.

Între timp ne-a sosit și vestea tristă, dureroasă, că profesorul Vintilă Mihăilescu, magistrul care a luminat mințile atâtor generații de studenți ce au absolvit SNSPA, s-a stins. Dar, mă grăbesc să spun, dacă omul s-a stins, candela cu care făcea lumină în mințile din jurul său arde în continuare! Iar eu vă îndemn să o urmăm, pentru că ne poate scoate la liman în vremurile grele ce vor veni.

Vintilă Mihăilescu

Ca să se înțeleagă la ce mă refer, iată mai întâi un scurt citat din articolul publicat de profesorul Vintilă Mihailescu în Dilema Veche, numărul 563 de la finele anului 2014, sub titlul “Revolta morală”:

“În științele sociale există un concept care se cheamă <economie morală>. Prefigurată de Chayanov în Rusia anilor 1920, studiată de Thomson la masele britanice din secolul al XVIII-lea și consacrată de James Scott, analizând revoltele din sud-estul Asiei, <economia morală> se referă, inițial, la o așa-numită etică a subzistenței, proprie țărănimii de pretutindeni. Redusă la esențial, aceasta instituie ca normă și valoare împărtășită un tip de relații sociale care să împiedice maximizarea profitului individual. Motivul este simplu: doar așa se poate păstra echilibrul precar al acestor economii de subzistență. (…) Oricine face valuri – un parvenit intern, statul, piața – va provoca deci revolta. Nu sărăcia propriu-zisă, nu o nedreptate sau alta îi mână pe țărani în luptă, ci încălcarea acestui prag moral pe care și l-au construit pentru a se adapta și pe care este ‘imoral’ să-l depășești.”

Revolta este inevitabilă?

Cheia, în citatul de mai sus, este recursul la morală ca (la un) standard economic și de comportament social.

Edward P. Thompson, istoric britanic (1924-1993)

Pasajul din care am citat a fost introdus de regretatul Vintilă Mihailescu pentru a obține o paralelă între fenomenologia observată și teoretizată de istoricul Edward P. Thompson și antropologul James C. Scott în economiile de subzistență ale ruralului britanic din a doua jumătate a secolului XIX, respectiv din ruralul sud-estului Asiei în secolul XX și mecanismul care a provocat revolta românilor după episodul tragediei de la “Colectiv”; “mânie socială” pe care am mai văzut-o manifestându-se și în anii 2017, 2018 sau 2019, nu intru în detalii ce sunt bine cunoscute.

E.P. Thomson și J.C. Scott explică, în teoria economiei morale, că au studiat un model bazat pe bunătate, corectitudine și dreptate. Un astfel de model economic este unul stabil în format redus, propriu comunităților strâns unite, unde funcționează (poate funcționa) principiul mutualității și este menit să înlăture tendința de dezvoltare a parazitismului.

Dar acolo unde modelul economic depășește schimburile de mărfuri și servicii dintre indivizii care se cunosc foarte bine pentru că aparțin unei comunități unite, sunt de părere autorii, și se desfășoară între persoane care-și sunt străine unul altuia, problema corectitudinii, a echității devine din ce în ce mai greu de rezolvat, deci trebuie să intervină alte mecanisme de control.

James C. Scott, politolog și antropolog american (n. 1936)

Vulcanul social stă să erupă

Și ce are a face? o să întrebați, anticipând că o să teoretizez recursul la morală ca soluție a viitorului. Departe de mine gândul, este simplist și nefolositor. Totuși, cred că suntem cu toții avizați asupra problemelor de etică ce au răsunat pe întreg mapamondul, în presa de toate limbile și orientările atunci când s-a discutat despre salvarea cu bani publici a băncilor și a unor mari corporații de către guverne, în recenta criza financiară. Problema (lipsei de) morală a modelului economic global este pe masă de ani buni și se dispută aprig de zece ani.

Cu simțul său acut de observație, propriu antropologului pur sânge, Vintilă Mihăilescu ne-a arătat în 2014 că și noi românii resimțim acut inechitatea și imoralitatea modelului economic și a comportamentului social și ne revoltăm, identificând în primul rând în mediul politic principalii responsabili. Acest mecanism al nemulțumirii sociale își are rădăcinile la români în special în:

(i) nedreptatea tranziției din anii ’90 ai secolului trecut, care a desenat o uriașă curbă de sacrificiu pentru ca unii dintre semenii noștri să se îmbogățească peste noapte;

(ii) a doua curbă de sacrificiu, care între anii 2010-2011 a pus greul depășirii crizei economice și financiare din România pe umerii bugetarilor, pensionarilor, a micilor antreprenori și a angajaților cu venituri sub media pe economie.

Va rezista economia planetară la două crize consecutive?

Iată, însă, că nici zece ani mai târziu, suntem încercați din nou. Noi și întreaga lume. Ce semnale avem? Să luăm unul singur dintre ele: Goldman Sachs avertizează că economia SUA va avea o cădere de 24% în trimestrul II al anului 2020; spre comparație, în 2007, criza subprime a avut primul semnal de scădere în economia SUA de 8-8,5%.

Goldman Sachs încearcă să ne liniștească, apreciind că trimestrul III va marca revenirea pe creștere, cu un +12%; în 2007 scăderea a continuat până la intrarea în recesiune. Problema este ce ne facem dacă marea economie a SUA se va menține alte două trimestre în scădere? La fel economia Chinei, la fel cea a Europei? Va rezista economia mondială la două crize mondiale în mai puțin de 10 ani? Dar economia României, care este oricum total nepregătită acum pentru o criză economică, pentru că am risipit anii de creștere 2016 – 2019 în cheltuieli publice fără folos?

Și ar mai fi ceva de remarcat: liderii de astăzi ai marilor puteri au devenit mai nerăbdători și sunt foarte puțin dispuși la negociere. Iar Uniunea Europeană a rămas între timp fără Marea Britanie, putere militară și economică cheie și al treilea mare pilon al economiei europene, după Germania și alături de Franța.

Activista suedeză adolescentă Greta Thunberg

O posibilă soluție: ”creșterea economică zero”

Deci timpurile sunt în schimbare; avem toate semnalele să înțelegem cât se poate de clar acest lucru. Dar ce ne facem cu morala, unde-și are locul revolta? Un timp optimiștii lumii și-au pus speranța în doctrina ecologistă, care presupune o schimbare a fundamentelor economiei globale ce are, în teorie, o mare legătură cu morala, corectitudinea și dreptatea.

Potrivit doctrinei ecologiste, modelul economic actual (că-l numim “capitalism” sau “socialism”, e același lucru) pleacă de la ideea că resursele naturale ale planetei sunt nelimitate și că mecanismul fundamental al dezvoltării este reprezentat de creșterea economică. Ecologismul a identificat un alt mecanism, și anume cel al sustenabilității ecologice și dezvoltării durabile, care implică și “creștere economică zero”.

Mulți dintre noi au auzit de Greta Thunberg, tânăra suedeză de 17 ani care a devenit vocea unui nou val de viitori politicieni care prefigurează o altă abordare a modelului economic și social global; pentru că, trebuie spus, dacă nu va fi global, nu va fi deloc.

Ne va fi mai bine sau mult mai rău?

Tânăra Thunberg reprezintă viitorul dezirabil. Ea poate fi reprezentantul acelei generații de politicieni care să gândească în paradigma ecologică, capabili de a dezvolta modelul unei societăți sustenabile și a economiei de creștere zero. Tehnologia de astăzi ne poate ajuta, dacă liderii de mâine îi înțeleg potențialul și îi încurajează aportul în scopuri înalte.

Nu este aceasta o prefigurare a unui viitor luminos, a unui rai pe pământ? Nu-i așa că poate contribui criza actuală la schimbarea opticii omenirii în materie de economie morală? Răspunsul profesorului Vintilă Mihăilescu, de acolo de unde magistrul ne privește acum, cred că este: “Poate, sigur că poate, dar noi ne opunem din toate puterile să fie așa! Ceea ce vrem noi, egoismul nostru neîntrecut, ne va duce cu siguranță la confruntare și suferințe. Nu ne va fi bine (de ne va mai fi bine vreodată) înainte să ne fie foarte, foarte rău.”

Trebuie să spun, domnule profesor, că și eu sunt de aceeași părere.

Notă: intertitlurile aparțin redacției

Omenirea, așa cum o cunoaștem astăzi, cum se legitimează ea prin trecutul istoric, este în fapt o lungă succesiune de crize, unele provocate de diverse calamități naturale, altele având la origine în întregime factorul antropic.

Cea mai veche criză cunoscută s-a sfârșit cu un cataclism

În Vechiul Testament, în Cartea Genezei/Facerea, în capitolele 6 la 9, ne este descrisă o primă criză la nivel global, civilizațional, adică Potopul; așa cum bine știm, această criză a afectat în întregime umanitatea cunoscută biblic și nu numai, pentru că “…a zis Domnul: <Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc și de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut>“.

Nu mi-am propus o analiză a acestui eveniment biblic de ordin cataclismic, vreau doar să remarc împrejurările în care Dumnezeu a început să se îndoiască de proiectul populării pământului cu ființe vii. Mai întâi, “Fiii lui Dumnezeu” și-au ales soții dintre fiicele pământenilor, apoi din această unire au apărut pe pământ uriași și, în fine, răutățile au început a se înmulți foarte mult pe pământ, iar “pământul s-a stricat înaintea feței lui Dumnezeu“.

Potopul nu a fost o soluție: nu a eradicat răul

Cert este însă că, la acel moment, Dumnezeu nu a mai întrevăzut nicio altă soluție decât un reset aproape total, printr-un cataclism global, din care a ales să păstreze dintre oameni doar neamul biblicului Noe, pe atunci de 500 de ani și tată al lui Sem, Ham și Iafet, iar dintre celelalte ființe câte o singură pereche prin care să se perpetueze speciile și subspeciile existente.

Din păcate, nici Noe nu s-a dovedit infailibil. După ce a încheiat legământul cu Dumnezeu, la sfârșitul potopului, s-a reîntors la cultivarea pământului, doar că, pentru prima dată, a cultivat viță de vie și a făcut vin. Și a băut vin, dar licoarea l-a îmbătat și și-a pierdut controlul asupra simțurilor sale. Apoi, văzând consecințele, a ales irațional să-și verse furia pe fiul său Ham și l-a blestemat împreună succesorii săi, neamul canaaniților.

Apocalipsa după Mel Gibson

Vreme trece, vreme vine, multe alte cataclisme și nenorociri, molime, războaie, felurite alte crize regionale și globale au încercat de-a lungul timpului omenirea, în fel și chip.

În pelicula Apocalypto, Mel Gibson descrie o societate relativ primitivă din zona amerindiană, extrem de violentă, unde triburile se măcelăreau între ele pentru controlul resurselor de vânătoare, dar mai presus de toate se aflau la bunul plac al seniorilor locali, care-i puteau sacrifica oricând, în numele zeilor.

Imagine din filmul lui Mel Gibson, ”Apocalypto” (2006)

Și, în timp ce seniorul local făcea sacrificii pentru a îmbuna zeul soarelui, măcelărind sute de prizonieri aduși de războinicii săi din triburile junglei ce înconjurau piramidele și orașul regal, în încercarea de a îndepărta amenințarea profeției privind sfârșitul lumii, apele oceanului tocmai aduceau cu ele corăbiile unei civilizații necunoscute, dar la fel de violentă, care cu puterea armelor și răspândind molime cumplite, prefigura extincția.

Apocalipsa financiară a secolului 21

Mult mai aproape de noi, în anul 2007, lumea globalizată cunoaște începutul unei crize financiare care a remodelat tensiunile la nivel mondial, oricum tot mai încordate după un final al Războiului Rece din care marile puteri economice și militare au înțeles (previzibil, nu-i așa) că cel mai bine ar fi să reintre în competiție: întrebarea era când.

Totul a început cu piața creditelor ipotecare subprime din SUA, industria care a acordat împrumuturi debitorilor cu istorii de credit slabe, adesea cu mijloace mici pentru a-și achita datoriile. Aceste ipoteci subprime au fost apoi ambalate și reambalate împreună cu creditele ipotecare tradiționale și vândute investitorilor. Convinși cu toții că riscul a fost diversificat, aproape nimeni nu s-a mai gândit la risc decât în plaja de “acceptabil“.

Pe termen scurt a funcționat, contribuind la menținerea unui boom al prețurilor la locuințe. Pe termen lung, a început să crească, lent la început, numărul de debitori care au intrat în incapacitate de plată. Piața imobiliară a început să scadă, iar investițiile ipotecare care au fost reambalate au devenit toxice. Doar că nimeni nu mai știa cine păstra datoriile rele în portofoliu.

Urmările crizei au fost drastice: unele instituții bancare au devenit victime definitive

Băncile au făcut ce știu mai bine și au devenit brusc reticente la împrumuturi reciproce. Și a fost și o zi pe care, convențional, o putem nota cu t0: 9 august 2007, când banca franceză BNP Paribas a suspendat trei fonduri expuse pieței ipotecare din SUA și a apărut pericolul riscului sistemic. Nimeni nu are amintiri plăcute despre ce a urmat, nicăieri în lume.

Criza nu a iertat pe nimeni

Pentru o clipă, lumea și-a ținut respirația: una câte una, ca un joc de domino, băncile de investiții, apoi comerciale, apoi chiar și finanțele unor state, cu băncile naționale în frunte, au început să simtă fiorii reci ai falimentului. Criza nu a iertat pe nimeni; cine poate pretinde astăzi că a profitat sustenabil de pe urma crizei, atât timp cât prăpastia dintre bogați și săraci s-a adâncit și mai mult?

Criza a potențat Primăvara Arabă, a pus în mișcare fluxuri nesfârșite de migranți din Africa, Orientul Mijlociu și Asia în căutare de un loc mai sigur în care să poată trăi în Europa, SUA sau Australia. Un raport recent al Institute of International Finance estimează că, la finele lunii martie 2020, datoria globală se va ridica la 257.000 de miliarde de dolari SUA, depășind cu 322% valoarea produsului global brut (adică suma PIB-urilor cumulate la nivel global) – un nivel fără precedent.

Câte nivele de incertitudine putem suporta?

Peste toate acestea, trebuie să suprapunem alte câteva secvențe de incertitudine, și anume: (i) competiția globală dintre marile puteri care a luat un îngrijorător avânt și (ii) criza pandemică adusă de un nou coronavirus (de origine animală), ce a suferit o mutație care i-a permis să infecteze omul, generând așa-numitul sindrom SARS-nCoV 2; și care a debutat, să nu uităm, cu un episod epidemic în China, în noiembrie 2019.

Vine sfârșitul lumii? se întreabă oamenii pretutindeni. Nu este o întrebare nouă. În secolul XIX, de exemplu, evenimentul celui de-Al Doilea Advent, sau Parusia, avea adepți puternici atât în lumea protestantismului creștin (Imperiul Britanic, Prusia, SUA), cât și în Imperiul Țarist. Și unii și ceilalți declanșaseră competiția pentru Ierusalim, încercând să refacă condițiile celei de-a doua veniri a lui Iisus prin popularea orașului sfânt cu evrei (pe cât se poate convertiți la creștinism) și refacerea Templului.

Mai aproape de zilele noastre, Nassim Nicholas Thaleb, un libanez născut într-o familie de creștini ortodocși cu cetățenie franceză, beneficiar al unei educații de tip european atât în Beirut cât și ulterior, astăzi cetățean american, a depășit temerile milenariste  formulând o teorie rațională, a catastrofei neașteptate, denumită lebădă neagră, care poate fi, într-un fel, anticipată și preîntâmpinată.

Iraționalul și anxietatea

De fapt despre ce vorbim? Despre deschiderea perspectivei, desigur. Așa cum ne-a arătat Mel Gibson în Apocalypto, omenirea nu poate evolua decât din criză în criză, doar că nu știm să vedem exact de unde anume vine pericolul și atunci dezvoltăm anxietăți iraționale și ne consumăm în mod irațional și nefolositor energiile. Acesta este de fapt și avertismentul lui Nicholas Thaleb, pe lângă lecția pe care o oferă economiștilor iresponsabili (tocmai în anul de debut al crizei economice globale, 2007), dar tot mai puțini sunt cei care vor să gândească outside the box.

Iisus era, ca om, un evreu crescut și educat în spiritul Tradiției și adept al curentului apocaliptic, asemeni partidei fariseilor, pe care-i considera însă nevrednici, pentru că pierduseră învățătura de credință și prețuiau formalismul. Iisus vedea cum mesajul evanghelic întâlnește pământ pietros, sterp, pentru că se răcise credința și oamenii se transformaseră într-o mulțime angoasată, ce trăia cu speranțe false și cu temeri copleșitoare.

Și atunci ca și acum, oamenii așteptau un Mesia care să le facă viața ușoară și atât; nu aveau de gând să trudească sau să re-dobândească vreo învățătură, voiau pur și simplu o ușurare miraculoasă și imediată. Dar Dumnezeu nu vede lucrurile la fel, pedagogia sa înaltă ne vrea vrednici și nu simpli cerșetori cu mâna întinsă pentru a dobândi condițiile unei vieți ușoare și superficiale.

Cine are urechi de auzit…

În Evanghelia după Matei, Iisus încearcă să le explice discipolilor săi că lucrurile trebuie să se schimbe, dar că schimbarea trebuie înțeleasă și asumată: “Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate (…) Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.”

Puțini au înțeles atunci, la fel de puțini înțeleg acum. Ne lipsește și acum răbdarea (smerenia) și înțelegerea (empatia), ne lipsește dragostea față de aproapele, de fapt; dragostea, așa cum o definește Apostolul Pavel, în prima sa epistolă către Corinteni: care îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu caută ale sale, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Suntem la debutul unei complicate crize mondiale, iar vârful aisbergului este reprezentat de pandemia generată de un coronavirus cu dimensiunea de aproximativ 0,3 microni care testează soliditatea construcțiilor politice, diplomatice și sociale globale, deja șubrezite de competiția dintre SUA, China și Federația Rusă și de lipsa de solidaritate dintre oameni.

Această criză va remodela lumea, cu siguranță, va desăvârși, probabil, ceea ce rămăsese încă suspendat în necunoscut la finele Războiului Rece și al crizei economice din perioada 2007 -2010. Nu știm cât va dura, nu știm unde ne va duce. Dar știm cu siguranță, întăriți prin mesajul evanghelic al lui Iisus, că cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției

”Luați aminte la această poveste (a rabinului Eisik din Cracovia; n.m.)! – obișnuia să spună rabinul Bunam – și primiți învățătura ei: anume că există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept și Sfânt (Zaddik), dar că totuși există un loc unde lucrul acela poate fi găsit.”[1]

Zilele de dinaintea Crăciunului care a trecut le-am petrecut în Ardeal; iar în ziua despre care vorbesc pașii ne purtau agale prin Piața Mare din Sibiu, în Târgul de Crăciun, în apropierea Roții Mari. O seară caldă, în ciuda faptului că cernea ușor din cer o lapoviță măruntă, care se străduia să rămână discretă și să nu stânjenească niciunui oaspete al târgului pofta de plimbare, vin fiert, colac secuiesc sau turtă dulce.

Ne-am așezat lângă Roata Mare la o masă, alături de alți câțiva mușterii ce priveau spectacolul târgului și savurau vinul fiert și luminile care-și schimbau culorile de pe circumferința Roții. ”Doriți să beți ceva? Comanda se face înăuntru” ne întreabă o chelneriță de-a localului, care s-a dovedit a fi o ciocolaterie. ”Să bem ceva, de ce nu? Dar ce? Păi, ciocolată, ce altceva?”, ne zicem noi și intrăm.

Cărțile ca niște aripi

Frumos afară, dar plăcut și înăuntru. Am decis să rămânem puțin în căldura ciocolateriei, alături cu o ceașcă de ciocolată albă, cu cremă de lapte și fructe (soția mea) și de o altă ceașcă cu ciocolată neagră, caramel sărat și chili (eu). Am ales o masă dintr-un colț al localului, iar când am privit mai atent peretele am constatat că era literalmente tapetat cu cărți. Eram amândoi alături de mii de aripi de hârtie tipărită, care te invitau să le frunzărești, să le zbori, să le citești. Ca niște aripi de îngeri.

Mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă

Cumva întâmplarea se leagă cu o alta, care s-a petrecut alte două zile mai târziu, când la mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus căutam în pangar, așa cum facem de fiecare dată când poposim acolo, cărți care să devină amintiri de neuitat. Iar eu am găsit cartea din care am citat chiar la început și, frunzărind-o, mi-au rămas ochii pe următorul pasaj: ”Dumnezeu este, astfel, absența care devine prezență prin așteptarea ta.”

Mi-am amintit că niciodată când pun mâna pe Biblie nu-mi actualizez mai bine prezența lui Dumnezeu decât atunci când răsfoiesc două cărți vecine din cuprinsul său, și anume Eccleziastul și Cântarea Cântărilor. Una deplânge ”nestatornicia lucrurilor pământești”, cealaltă cântă ”iubirea profană” dintre doi păstori și nu găsește că ”săruturile gurii” lui, sau ale ei sunt de rușine, dimpotrivă. Și mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă.

Un profet deghizat în rege

O carte care mi-a trecut demult prin mână, se numea ”Despre mitologia și filozofia Bibliei”, scrisă de un oarecare M. S. Belenki (niciodată n-am știut de unde vin M. și S., iar acum, că nu mai găsesc cartea în bibliotecă, nu știu dacă mai am vreo șansă să aflu), spunea despre Eccleziast că ar fi fost impusă de rabinul Yonahan ben Zakkai într-un Consiliu de rabini și talmudiști care încercau să construiască corpul cărților a ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament, sub motivația că Eccleziastul era Solomon, fiul lui David și împărat al Ierusalimului. Nu a durat foarte mult până când exegeții textului au început să conteste ideea că Solomon ar putea fi autorul textului, pentru că un monarh nu ar avea de ce să deplângă soarta supușilor săi, a ”celor apăsați” pe care ”nu era care să-i mângâie, iar în mâna celor silnici toată asuprirea”, fără a-și recunoaște ca arbitrară domnia sa.

Deșertăciunea deșertăciunilor este viața pe care omul o trăiește

Avem, așadar, de-a face cu o poveste simbolică, cu un profet deghizat în monarh ce vorbește prin textul pe care l-a scris în parabole celor care-l vor citi peste timpuri, despre ”deșertăciunea deșertăciunilor” care este viața pe care omul o trăiește, și ”ce folos are (…) din toată truda lui (…)?” Trebuie să recunoaștem, exercițiul Eccleziastului este plin de înțelepciune, așadar atribuirea textului împăratului Solomon nu face decât să-i recunoască încă de la început marca gândirii drepte și înțelepte.

Povestea e uneori singura cale de a rosti un adevăr

Făcând analiza vorbitului în parabole la Iisus, Andrei Pleșu ne învață că acest tip de transmitere a mesajului este aproape singura cale posibilă pentru oamenii care vor și încearcă să înțeleagă mesajul divin: ”Se vorbește despre ce nu știm, în termenii a ceea ce știm.” (ibidem) Cum să înțeleagă omul atunci mesajul acesta plin de înțelepciune, dar amar ca un leac greu de înghițit, dacă nu ar fi fost de la început atribuit lui Solomon, pentru ca leacul să poată fi înghițit și parabola percepută de start și apoi tratată ca atare, căci: ”Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire sub cer.”

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii s-a schimbat

Dar tot Eccleziastul este cel care face trecerea către textul următor, al Cântării Cântărilor, cu îndemnul de a cântări potrivit și înțelept absolut toate aspectele vieții: ”Cine este ca înțeleptul și cine poate să știe ca el tâlcuirea lucrurilor? Înțelepciunea unui om îi luminează fața și asprimea feței lui se schimbă.” Căci viața nu este doar un prilej de plângere, ci și de bucurie. Și dragostea față de Dumnezeu nu tăgăduiește dragostea oamenilor și nici nu o invidiază, ba chiar dimpotrivă, îi este încununare!

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii în care-mi savuram delicioasa băutură (dulce și picantă ca o viață bună, completă), închisă între pereții unei ciocolaterii sibiene, s-a schimbat și ea: aveam în fața ochilor un tavan cu cadouri. Iată, mi-am spus, ce ne așteaptă dacă ne schimbăm privirea de la orizontala cotidiană și comodă, la verticala care ne impune să îndrăznim.

”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești!”

Cântarea Cântărilor este probabil cel mai comentat text al Bibliei, pentru că i-a intrigat pe mulți cu aparenta sa frivolitate. Este ca o acadea, ca un platou cu fructe pe o masă încărcată, ca o apă rece, proaspătă și ușor acidulată într-o zi dogoritoare. Și cu toate acestea, la fel ca și Eccleziastul, textul Cântării Cântărilor este considerat unul din textele sapiențiale, este unul din cele cinci suluri citite de evrei la marile lor sărbători; în particular pe acesta îl citesc chiar de Paștele Evreiesc (Pesah), care celebrează ieșirea din Egipt.

După leacul amar al Eccleziastului (care, apropo, se citește de către evrei la Sukkot, Sărbătoarea Corturilor), cum anume poți să percepi un text în care citești: ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești! (…) Cât de frumos ești, dragul meu! Și cât de drăgălaș ești tu!” Eu nu am altă imagine în minte acum decât acel tavan cu cadouri! Dar, să nu uităm, verticala este accesibilă doar înțelepților, căror li se ”luminează fața și asprimea feței (…) se schimbă”, pentru a putea gusta cum se cuvine din darul vieții.

Iar dacă nu credem că este așa, textul ne avertizează către final: ”Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.” În iubire suntem mereu la un pas de deșertăciune; tavanul cu cadouri poate rămâne mereu doar o imagine la o distanță infinită, dacă nu luăm aminte cum se cuvine la peretele cu cărți de alături.

Cum se deschide cerul

Și dacă parabola nu vi se pare la locul ei aici, luați aminte că și Iisus a vorbit în parabole, chiar dacă a stârnit mirarea ucenicilor săi. Pentru că: ”Sensul istoriei și al universului creat nu poate fi obiect de cunoaștere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula reală a acestui ′credit′ este ′Împărăția lui Dumnezeu′ și orientarea constantă spre ea.” (Andrei Pleșu, ibidem)

Ne-am ridicat, am plătit și am ieșit din ciocolaterie în aerul ceva mai răcoros al serii. Lapovița se oprise, iar veselia era în toi în Piața Mare, în Târgul de Crăciun. Lângă Pomul de Crăciun o trupă de suflători cânta colinde. Am pornit într-acolo, însoțiți de aroma scorțișoarei și aburii vinului fiert. Se interpreta la acel moment, ”Silent Night, Holy Night”. Cerul deasupra noastră era plin de cadouri.

[1] Martin Buber, citat în ”Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” – Andrei Pleșu; Ed. Humanitas, 2017

Locurile sfinte din Israel sunt o poveste, închisă între coperțile Bibliei, până când într-o zi iei hotărârea că și tu trebuie să ajungi acolo, să vezi totul cu ochii tăi. Știi, desigur, că locurile în care-ți vei purta pașii și istoriile pe care le vei auzi nu au cum să te transpună cu adevărat în atmosfera vechilor așezări din Galileea, Iudeea sau Samaria, că Betleemul, Betania sau Ierusalimul de astăzi nu au cum să fie aceleași cu cele din urmă cu două milenii. Și totuși…

Statistic vorbind:

• pelerinii români sunt printre cei mai numeroși dintre creștinii care calcă anual pe pământul Țării Sfinte;
• peste cinci mii de turiști români vizitează Israelul în fiecare lună;
• între ianuarie și august 2019 peste 75 de mii de români au vizitat Israelul, cu ceva mai mult de două mii decât în aceeași perioadă a anului trecut;
• la acest moment există 90 de zboruri pe săptămână din București, Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu și Craiova către Israel.

Când mă gândesc la aceste lucruri, nu pot să nu mă întreb ce ne atrage atât de puternic într-acolo?

Israelul de azi și dintotdeauna. Credit foto: Cristian Felea

În căutarea tainei: Epektasis

Un lucru mi-era limpede: când voi ateriza pe Ben Gurion nu voi simți ca un turist, nu mă voi comporta ca un consumator modern de vacanțe, ci voi căuta misterul, adică acea stare despre care Grigorie al Nissei spunea că ne ajută să ne ridicăm spre Dumnezeu în mod permanent, printr-o continuă și fără oprire mișcare ascendentă pe scara virtuților către treptele superioare ale plenitudinii harului și până la îndumnezeire. Epektasis.

Primul pas: mânăstirea numită a Sfântului Sava cel sfințit, așezată în defileul Pârâului Cedrilor – Chedron sau Wadi en-Nar – care începe de la poalele muntelui pe care se înalță orașul Ierusalim; locul se află la 13 – 14 km spre est de Betleem, de unde și pornește drumul. Sentiment copleșitor în fața acestui așezământ din pustie, cu cele două biserici închinate Maicii Domnului și Sfântului Nicolae, unde s-a nevoit legendarul sfânt Sava, în grote săpate în calcarul alb al Văii Chedornului.

Povestea lui Efrem, agnostic

Doar că a doua zi dimineața, la micul dejun luat la hotel, lângă noi la masă s-a așezat și Efrem, albanez trăit în Le Midi (de France) pentru câteva zeci de ani, până când a simțit că lucrurile evoluează spre bine și în țara dumnealui și s-a întors.

Efrem se întreba dacă suntem cumva români și i-am confirmat, ceea ce l-a bucurat. Noi l-am întrebat dacă e pelerin în Țara Sfântă ca și noi și ne-a confirmat, dar a ținut să precizeze încă un lucru: e drept, face parte dintr-un grup de pelerini, dar este agnostic. Nu crede în (niciun) Dumnezeu.

Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat la o astfel de mărturisire și atunci sigur că n-am putut să nu-l întreb de ce urmează totuși grupul său de pelerini? Însoțește pe cineva? Sunt sigur că se aștepta să fim mirați, așa că ne-a mărturisit că nu însoțea pe nimeni, era în căutare, erau efortul și curiozitatea proprii pe un drum al sinelui. Bine, un drum, înțelegem, dar către ce, dacă ești de fapt agnostic? întrebăm noi. Un drum prin istorie, ne răspunde.

Grigorie al Nissei credea că epectaza începe și se manifestă încă din viața pământească a omului, chiar dacă omul nu este întotdeauna conștient de acest lucru. Eu nu pot să neg agnosticismul lui Efrem, albanezul contaminat de modernitate, dar am convingerea că harul îl găsise și pe el și îl purta prin ceea ce-i trezea interesul intelectual, adică istoria locurilor sfinte, într-o formă personală de epektasis de care va deveni conștient la un moment dat.

Piața din fața Bisericii Sfântului Mormânt este surprinzătoare după plecarea turiștilor și pelerinilor. Credit foto: Cristian Felea

Cine umple piața din fața Sfântului Mormânt când creștinii pleacă?

Iar apoi a fost Golgota și Biserica Sfântului Mormânt. În piațeta dintre Biserica Sfântului Mormânt (sudică) și moscheea lui Omar poți găsi în fiece clipă un amalgam incredibil de oameni porniți spre Ierusalim din toate colțurile pământului. Majoritatea, firește, sunt creștini.

Dar după ce porțile bazilicii se închid, încet, încet piațeta se golește și puținii oameni rămași formează o imagine a unei alte lumi. O lume din care grijile și nevoile au dispărut, copiii se joacă nestingheriți împreună, indiferent de rasă, și totul este scăldat într-o lumină caldă, cernută, aproape palpabil harică.

Pasul trei, peste Iordan

Drumul către râul Iordan, prin Betania, la granița cu Iordanul, a desăvârșit în sufletul meu ceea ce trebuia să se clădească după vederea Hozevei și, în același timp, m-a adus înapoi, către realitățile prezentului. Apa Iordanului este astăzi puțin adâncă în locul în care oamenii refac Botezul Domnului, dar apele realității sunt adânci și cu multiple meandre.

Dincolo de Iordan este nesigur. Credit foto: Cristian Felea

Ne-au întâmpinat mulțime de porumbei albi și de oameni zâmbind cu sufletele deschise și fețele luminate de bucuria lăuntrică a botezului în apele aceluiași râu în care Sfântul Ioan Botezătorul și-a încununat misiunea profetică. Dar la nu mai puțin de câțiva zeci de metri un gard de plasă metalică și sârmă ghimpată ne avertiza că un pericol de moarte ne pândește încă la granița Israelului cu Iordania: câmpurile de mine.

Ce spune istoria, a cui este Țara Sfântă?

Așa cum știm, religiile avraamice – iudaismul, creștinismul și islamul – pornesc din același personaj biblic născut în localitatea Ur din Caldeea, astăzi în Irak. Avraam primește făgăduința lui Dumnezeu că poporul ce se va zămisli începând cu urmașii săi va fi poporul Său ales și, mai mult, că va fi și izvor de binecuvântare pentru toate neamurile (pentru că, între descendenții săi, se va naște și Mesia, așa cum este consemnat în Facerea; 12:3).

Dumnezeu îi promite lui Avraam și urmașilor săi Țara Canaanului cea mănoasă, doar că israeliții nu reușesc să o cucerească și să stabilească acolo decât după un război sângeros dus cu canaaniții – așa cum ne spune Cartea lui Iosua Navi, ori după mai multe valuri de invazie nomadă a triburilor evreiești de păstori, așa cum cred arheologii.

Oricum ar fi, se cheamă că locurile sfinte au fost luate în stăpânire de triburile de israeliți după ce i-au izgonit pe băștinașii găsiți acolo, undeva la mijlocul secolului XIII î. Hr. Treizeci și două de secole mai târziu, în anul 1967, armatele Iordaniei, Siriei și Egiptului au atacat Israelul pentru a contesta și prin forța armată dreptul evreilor de a stăpâni teritoriul pe care începuseră să-și construiască statul modern. Urmele acestui conflict care a consolidat statul evreu, ce a reușit să ocupe atunci Cisiordania (pe lângă înălțimile Golan, Gaza și peninsula Sinai), se văd și astăzi la granița de pe râul Iordan dintre cele două state.

Este posibilă pacea Israelului?

Probabil că cel mai greu este să vorbești în Israel despre pace: cu toți și-o doresc declarativ, dar rămâne în continuare un deziderat îndepărtat. A doua zi după ce avionul nostru a decolat de pe Ben Gurion, sute de rachete erau lansate din Fâșia Gaza spre Tel Aviv, lovind printre altele o secțiune de autostradă de lângă Gan Yanve, ca răspuns la uciderea de către armata israeliană a unui lider al Statului Islamic din Palestina.

Dar pentru că am fost acolo și am văzut cu ochii mei, simt și cred și eu că pacea este posibilă în perspectiva unui viitor nu foarte îndepărtat. Nu știu prin ce minune acest lucru va deveni real posibil, dar eu nu mă îndoiesc că așa va fi. Poate că este aici  un fel de a crede în epektasis-ul meu personal, de a-l valoriza într-un fel, poate este doar un optimism nejustificat, nu știu; este doar mărturia mea printre atâtea altele.

Celebrarea statuară a reconcilierii dintre Apus și Răsărit din 1964. Credit foto: Cristian Felea

Ultima poveste: 5 ianuarie 1964

Pentru cine m-ar întreba mai insistent, asemeni lui Ilie Moromete: ”bine mă, da’ pe ce te bazezi?”, am pregătită o ultimă poveste și apoi închei. Poate că cel mai frumos oraș palestinian pe care l-am văzut este Nazaretul. Acolo m-am simțit imediat și necondiționat bine, plin de emoții pozitive și dragoste de viață.

În acest oraș este celebrată pacea și deschiderea spre viitor. Am văzut-o cu ochii mei în bazilica Bunei Vestiri catolică, un loc care celebrează ecumenismul creștin. Într-o latură a incintei, după ce treci în revistă toate acele icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul donate de comunitățile creștine din lumea întreagă, te oprești în fața unui ansamblu statuar care celebrează momentul întâlnirii, în 5 ianuarie 1964, la Ierusalim, a Papei Paul al VI-lea și a Patriarhului Constantinopolului, Athenagoras.

Ei bine, eu pe acest lucru mă bazez. Și mai cred că toți cei care pleacă spre Țara Sfântă același lucru îl caută, și o fac cu îndrăzneală și cu dragoste. Epektasis! Să ne vedem cu bine, cu toții, la Ierusalim, Ierusalimul popoarelor!

Minunata toamnă a anului 2019 ne-a scos din casă de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir și ne-a trimis să descoperim, aproape de Ruse, matca ocrotitorului Bucureștilor, adică Basarbovul (sau Basarabovul, ori Basarabovo). Este locul din care moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au ajuns la București, pentru a-și împlini misiunea în istorie, veghind la soarta Capitalei.

Români și bulgari, istorie înnegurată

Toamna dunăreană ne-a întâmpinat la început cu o ceață deasă, să o tai cu cuțitul, inclusiv la momentul traversării marelui fluviu, dar ici colo, prin spărturile de abur puteai ghici căldura soarelui și lumina care lucra neabătut să spargă negura. Am lăsat Ruse în dreapta și ne-am continuat calea spre dealurile Basarbovului prin care apa Lomului a săpat canioane adânci în piatra calcaroasă.

Drumul prin Bulgaria mi-a adus înainte de toate aminte de zbuciumata istorie recentă a relației de iubire și ură dintre noi și bulgari, popor cu care astăzi ne aflăm împreună în Uniunea Europeană, motiv insuficient însă să provoace de unul singur ștergerea micilor ori marilor noastre rivalități, unele la fel de adânci, cred, precum fluviul Dunărea.

Ne amintim de obicei fața frumoasă a istoriei, cu sacrificiile românilor care au participat, alături de armata imperială rusă, la războiul ruso-turc în anii 1877 – 1878, în urma căruia Bulgaria a apărut pe hartă. Inițial, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieșire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică și Marea Marmara.

Pacea de la Berlin (1878), însă, le-a redus teritoriul, lăsând sudul respectivului teritoriu Turciei, pentru a tempera ambițiile Imperiului Rus, care dorea pentru Bulgaria un stat cât mai vast, în ideea că Moscovei îi va fi astfel mai ușor să ajungă la Istanbul, cheia Mării Negre și ieșirea spre Mediterană, conform planului imperial schițat încă din vremea lui Petru cel Mare. De fapt Rusia a văzut războiul și pacea care a urmat ca pe-o etapă în efortul de deschidere a accesului către a doua Romă și consecința sa firească: Marea Neagră să devină o mare rusească.

Faptul că nu trăim astăzi această realitate nu înseamnă nicidecum că Moscova a renunțat la ideologia expansionistă a lui Petru cel Mare. La finele secolului XIX, însă, planul imperial rus a aprins în imaginarul bulgar dorința de a lupta pentru o Bulgarie Mare, ca pe vremea țarilor. O poezie intitulată ”Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofov, poetul curții regale din Sofia, membru al comisiei de educație bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar și are versuri care sună cam așa:

”Și înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, / Să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat / Decât schelete și spectre / Și să nu se urce la cer / Decât mireasma trupurilor arse, / Cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. / Înainte, mereu înainte!”

Poate să pară ciudat că pot să-ți treacă prin minte asemenea gânduri într-o splendidă zi de sfârșit de octombrie, în vreme ce-ai pornit în căutarea semnelor credinței și a lui Dumnezeu pe drumuri bulgare. Rivalitățile naționale în istorie au existat și vor exista mereu, iar energia pe care trebuie să o cheltuim cu toții pentru a le netezi și depăși este însemnată.

Odiseea moaștelor de la sudul Dunării

Dar nimic nu este întâmplător. O privire aruncată din nou în istorie ne arată că, între anii 1768-1774, tot pe fondul războaielor ruso-turce purtate inclusiv pe pământ românesc, dar și în sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei de astăzi, generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu oștile pe care le conducea în satul Basarab – actualul Bararbov (sau Basarabovo).

Pentru ca cinstitele moaște să nu fie profanate de ostașii turci, generalul a decis ca ele să fie transportate în Rusia. Când cortegiul a ajuns cu racla în București, un negustor bogat provenind probabil din Balcanii de Vest, pe numele său Hagi Dimitrie, dar și mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaște ale Sfântului Dimitrie cel Nou Mitropoliei țării, ca o mângâiere pentru multele pagube și suferințe îndurate în cursul conflictului.

A contat, probabil, și argumentul că Sfântul Dimitrie cel Nou era de fapt de neam ”valah”. Ascultându-le dorința, generalul rus a acceptat ca moaștele să fie așezate în catedrala mitropolitană din București, în iulie 1774. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă, totuși, la Kiev, unde se pare că se păstrează și astăzi. În acest fel Sfântul Dimitrie cel Nou a devenit parte a orașului și, în curând, ocrotitor al Bucureștiului.

O cheie de lectură aici este prezența în ecuație a unui macedo-român bogat, acel negustor pe numele său păstrat de istorie Hagi[1] Dimitrie, care a oferit argumentul pecuniar ce a cântărit greu în decizia generalului rus de a lăsa moaștele Sfântului Dimitrie ce Nou să se odihnească la București – o dorință mai veche, de altfel, a urbei. Este de amintit aici că, în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moștenirea Imperiu Otoman, populația aromână a devenit victimă, prinsă între acțiunile de grecizare și cele de bulgarizare, care se manifestau cu violență.

Aromânii erau prinși între bandele de antarți greci și cele de comitagii bulgari, ambele extrem de violente, provocând suferințe greu de imaginat aromânilor în acea perioadă, în efortul de a le impune fie grecizarea sau bulgarizarea, fie moartea; neamul aromân, ramură a românilor, a fost considerat și de greci și de bulgari ca neavenit în teritoriile pe care căutau să le domine.

În primul război balcanic Regatul României i-a asigurat pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea nimic împotriva luptei pentru îmbunătățirea situației creștinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menținerea integrității Turciei. Guvernul de la București a adăugat, însă, că: ”Dacă totuși, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea și ea să-și spună cuvântul său”.

La Londra, când se negociau termenii încheierii conflictului și devenise clar că schimbări profunde se vor produce în Balcani, România a cerut o compensație teritorială la frontiera disputată a Dobrogei, adică jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Șumla – Varna, deci o fâșie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, pe linia Turtucaia – Balcic;  teritoriu locuit la acel moment predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Teritoriu pe care ulterior Bucureștiul l-a ofertat macedo-românilor persecutați din Balcanii de Vest pentru relocare.

Linia respectivă asigura protecția capitalei noastre la un atac dinspre sud, pentru că Bucureștiul se găsește la o distanță mică față de Dunăre și orice forțare a fluviului de către o armată ar fi amenințat direct orașul. Ori linia Turtucaia – Balcic asigura protecția capitalei, prin faptul că o armată ce ar fi încercat să treacă fluviul putea fi atacată din flanc de pe aceasta linie. De altfel așa s-a și întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut mărșălui direct spre București, în ciuda superiorității sale, ci a atacat trupele române din Cadrilater și le-a împins până în Dobrogea, abia apoi forțând trecerea Dunării spre București.

Mausoleul de la Comana

Seara, când am trecut Dunărea înapoi, am apucat-o pe Valea Neajlovului către smârcurile Comanei și ne-am oprit la memorialul eroilor români din primul război mondial, ridicat în incinta Mânăstirii Comana. Aici, în toamna anului 1916, trupele germane, aflate sub comanda lui Anton Ludwig August von Mackensen, au amenajat un cimitir de campanie, în care au fost înhumați 516 eroi, căzuți în luptele de pe Neajlov,  români, majoritatea, dar și bulgari, turci și germani.

În anul 1919 Societatea ”Cultul Eroilor” a hotărât construirea unui mausoleu în incinta Mânăstirii Comana, pe baza indicațiilor date de marele istoric Nicolae Iorga. Osuarul de la Comana vorbește de la sine despre marile rivalități dunărene, care au marcat procesul de formare al națiunilor la finele secolului XIX, începutul secolului XX. Se poate repeta istoria? Nu este aici locul să dăm un răspuns. Putem face totuși remarca tensiunilor în creștere din Balcani, pe fondul interferenței accentuate a forțelor externe Europei și a eșecului procesului de extindere al Uniunii Europene în Balcanii de Vest.

Pământ bulgăresc, spirit românesc

Mânăstirea Basarabovo este însă un loc liniștit, tendința fiind aceea de a vedea locul fie ca pe-un veritabil pământ românesc, dată fiind prezența numeroasă a pelerinilor de la nord de Dunăre, ceea ce ar fi înșelător, fie de a privi spațiul ca pe-un loc al întâlnii unei tradiții creștine comune, așa cum de altfel ar și trebui. Chiar dacă Sfântul Dimitrie, cel din apele Lomului, era valah de origine, el aparține deopotrivă și bulgarilor și oricărui creștin care crede în sfințenia sa.

În anul 1950, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a generalizat cultului Sfântului Dimitrie cel Nou în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a înfăptuit printr-o slujbă specială în ziua de 27 octombrie a anului 1955. A fost ca o rază de speranță în vremea unei negre dictaturi atee.

După căderea comunismului pelerinajele la București (mai ales) dar și la Basarabovo s-au reluat și au crescut în amploare an de an. În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaștele Sfântului a fost dăruită de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind așezată în mănăstire, locul unde s-a nevoit sfântul.

Mai apoi, în anul 2018, Mănăstirea din Basarabovo a primit și un veșmânt care a acoperit mai multă vreme moaștele sale aflate în București. Darul a fost oferit de Patriarhul Daniel Mitropolitului Naum de Ruse, prezent la Hramul Catedralei Patriarhale, Sărbătoarea Sf. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. În cuvântul său, Patriarhul Daniel a precizat că oferă veșmântul ”în semn de aleasă prețuire și binecuvântare” pentru biserica nouă a mănăstirii bulgare, dar și pentru a fi purtat în procesiune la alte biserici din Bulgaria, ”spre folos duhovnicesc și sporire în credință a credincioșilor care se vor ruga cu evlavie Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou”.

O mare minune a Sfântului Dimitrie cel din apa Lomului va fi viitorul comun, în pace și bună înțelegere a tuturor popoarelor dunărene. Să credem într-un astfel de viitor și să ne rugăm pentru el.

[1] Hagi – Hadji sau El-Hajj, este un termen care desemnează un musulman care a ajuns să-și facă pelerinajul la Mecca și Medina. Dar el mai desemna și o persoană în vârstă, respectabilă, care a făcut avere. Pentru creștinii din Balcani, Hagi însemna o persoană care a făcut pelerinajul la Ierusalim, la mormântul lui Iisus Hristos

”Discursul eroic al lui Bukovsky în fața tribunalului, în apărarea libertății și cei cinci ani ai săi de martiraj într-o abjectă închisoare psihiatrică vor rămâne în amintire mult timp după ce călăii săi vor fi putrezit în mormânt.” (Vladimir Nabokov, 1974)

Duminică, 27 octombrie 2019, după câțiva ani de suferință, Vladimir Bukovsky, unul dintre cei mai cunoscuți dizidenți ai regimului comunist sovietic, s-a stins într-un spital din Cambridge, în urma unui atac de cord. Expulzat în decembrie 1976 din URSS, Vladimir Bukovsky a fost schimbat de regimul sovietic, pe aeroportul din Zürich, cu Luis Alberto Corvalán Lepe, secretarul general al Partidului Comunist din Chile, a cărui viață stătea în cumpănă în mâinile dictaturii militare a lui Augusto Pinochet.

Vladimir Bukovsky, la Sighet

În Trei soluții – Testament Politic, textul cu care este prefațat Jurnalul Fericirii, dizidența politică a lui Vladimir Bukovsky este descrisă cu nețărmurită admirație ca un exemplu de verticalitate de Nicolae Steinhardt:

”Bukovski povestește că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc…”

Ei bine, acest dizident intransigent, critic neîmpăcat al autoritarismelor de orice fel, acuzatorul dictaturilor oriunde în lume, începând cu patria sa – Vladimir Bukovsky, a răspuns invitației de a fi prezent la Școala de Vară de la Memorialul Sighet în iulie 2012, spre bucuria regretatului Romulus Rusan, care îl descria ca fiind: ”…alături de Soljenițîn și Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomuniști din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70…”.

”Nu vom mai ști cine e comunist și cine nu e, ne vom confrunta cu răspândirea comunismului prin intermediul crimei organizate” (Vladimir Bukovsky)

Prelegerile lui Vladimir Bukovsky de la Sighet au fost cuprinse în volumul Bukovski la Sighet, editat de Fundația Academia Civică (fundație înființată în anul 1994, a cărei președinte este Ana Blandiana). Atunci, la Sighet, în România – să nu uităm, se întâmpla în urmă cu mai mult de 17 ani acest lucru – Bukovsky, obișnuit cum era să spună mereu adevărul, a lansat lumii un avertisment, a cărui realitate o trăim din plin astăzi:

”Vestul, în realitate (și credeți-mă, am trăit în Vest 25 de ani), nu a luptat deloc în războiul rece. Numai o scurtă perioadă, după al doilea război mondial, și apoi în timpul președintelui Reagan, a existat o luptă din partea Vestului. În rest, au adoptat o politică a ’păcii’.
Tragedia este, deci, că nu am reușit să terminăm cu comunismul, ne lovim încă de aceiași oameni, atât în Rusia cât și în Polonia sau la Berlin.
De ce nu am reușit? În primul rând, pentru că nu ni s-a permis. Lumea nu era pregătită să termine (…) Pentru că nu a fost ucis la Moscova în 1991 dintr-o lovitură, ne vom confrunta cu el ani îndelungați în majoritatea țărilor. Nu vom mai ști cine e comunist și cine nu e, ne vom confrunta cu răspândirea comunismului prin intermediul crimei organizate (care este în realitate KGB-ul). Ce e mafia rusească decât KGB și GRU (spionajul militar)? Și toată această situație confuză s-a creat doar pentru că Vestul nu a avut curajul să recunoască faptul că a fost complicele sistemului sovietic (…)
În definitiv, era o decizie personală, a fiecăruia: să lupte împotriva sistemului sau să se supună. Și trebuie să spun, cu regret, că majoritatea oamenilor din majoritatea țărilor au ales să se supună.”

Exmatriculat și din liceu, și din facultate

Vladimir Bukovsky s-a născut în 30 decembrie 1942 în orășelul Belebei din, la acea dată, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Bașchir (astăzi Bașchiristan), acolo unde familia sa a fost evacuată în timpul celui de-al doilea război mondial. După război, familia s-a întors la Moscova, tatăl său, Constantin Bukovsky, fiind un ziarist cunoscut al regimului comunist.

În ultimul an de liceu, tânărul Vladimir a fost exmatriculat pentru că înființase și editase o revistă fără aprobarea autorităților. A fost nevoit să-și termine cursurile liceale urmând cursuri serale, pentru a putea urma o facultate. S-a înscris la cursurile facultății de biologie a Universității de stat din Moscova, în anul 1960, dar a fost exmatriculat și de acolo, pentru că, un an mai târziu, a publicat o critică dură la adresa organizației studenților comuniști din URSS, cu titlul Teze asupra colapsului Komsomolului.

În anul 1963, la 1 iunie, a fost arestat pentru ”agitație și propagandă” împotriva statului comunist, dar i s-a pus totodată la îndoială sănătatea mintală. La solicitarea tribunalului comunist a fost examinat de psihiatri, membri ai partidului comunist, desigur, și declarat bolnav mintal, cu un diagnostic sever: schizofrenie. A fost internat până în anul 1965 Spitalul Special de Psihiatrie din Leningrad (astăzi Sankt Petersburg).

Spitalul psihiatric, formă de detenție politică

Odată eliberat, s-a alăturat unui grup care, în 5 decembrie 1965, a organizat un protest în Piața Pușkin din Moscova, denunțând procesul înscenat împotriva scriitorilor Andrei Șiniavski și Yuli Daniel. Dar nu a apucat să mai participe la protest, ce trebuia să aibă loc de Ziua Constituției, pentru că a fost din nou arestat. Până în 1966 a fost din nou internat la diverse instituții de tratare a bolilor mintale.

Odată eliberat, în ianuarie 1967, Vladimir Bukovsky a participat din nou la un protest în Piața Pușkin, alături de Vadim Delaunay, Yevgheni Kușnev și Victor Haustov, pentru a denunța arestarea altor dizidenți: Vera Lașkova, Alexei Dobrovolski, Yuri Galanșcov și Alexander Ghinzburg. La proces, în 1 septembrie 1968, Bukovsky și-a susținut pledoaria, una dintre acele pledoarii care ulterior au circulat în samizdat și i-au trezit lui Vladimir Nabokov atâta admirație.

”În definitiv, era o decizie personală, a fiecăruia: să lupte împotriva sistemului sau să se supună” (Vladimir Bukovsky)

În anul 1971, Vladimir Bukovsky a reușit să transmită în Occident un material de 150 de pagini, în care erau documentate practicile sovieticilor de a folosi instituțiile de boli mintale pentru represiunea dizidenților politici. Materialul pe care l-a întocmit a fost furnizat presei occidentale, în martie 1971, de către un grup de francezi autointitulat Comitetul Internațional pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Publicarea raportului său a făcut ca regimul sovietic să reacționeze cu furie. Pravda, oficiosul Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, l-a denunțat în mai multe articole ca fiind un huligan rău intenționat, angrenat în activități anti-sovietice. Apoi, la 27 martie 1971 a fost arestat și purtat prin institute de boli mintale până la procesul din 1972, pledoaria sa finală fiind din nou preluată și circulată în samizdat.

”Comunismul nu este mort…”

În fine, în 1976 a fost expulzat din URSS și schimbat, așa cum aminteam anterior, cu secretarul general al Partidului Comunist din Chile. În martie 1977 Vladimir Bukovsky este primit la Casa Albă de președintele american Jimmy Carter. Se stabilește în Marea Britanie, la Cambridge și își reia studiile universitare în domeniul biologiei.

S-a reîntors la Moscova în anul 1991, în aprilie. În 5 decembrie 1991 Curtea Supremă i-a anulat condamnarea, iar președintele Boris Elțîn i-a redat formal cetățenia, deși aceasta nu i-a fost oficial ridicată niciodată. Speranța sa a fost aceea că rușii vor opta pentru o soluție de tip Nürnberg, pentru a denunța juridic comunismul și toate fărădelegile sale. Ar fi vrut ca Elțîn să ia o decizie în acest sens.

În cele din urmă, dezamăgit, în toate interviurile și scrierile sale – așa cum de altfel am văzut că a făcut-o și la Sighet – Vladimir Bukovsky a insistat asupra unui avertisment transmis atât contemporanilor săi, cât și ca un mesaj pentru posteritate, o profeție pentru vremuri tulburi:

”Până când un tribunal asemeni celui de la Nürnberg nu se va pronunța asupra tuturor crimelor comise de comunism, comunismul nu este mort, iar războiul nu se va termina.”

Gândul mi-a fugit la un film, văzut de mult, cu Octavian Cotescu și Rodica Mureșan în distribuție; se numea ”O lebădă iarna” și era adaptarea cinematografică a regizorul Mircea Mureșan pentru piesa de teatru a lui Paul Everac, ”A cincea lebădă”. Protagoniștii, Dufy, o balerină care în ciuda talentului său nu reușea să obțină un rol principal în ”Lacul lebedelor”, și Mirea, un inginer ajuns la deplină maturitate, dar măcinat de drame sentimentale și conflict emoțional, erau de fapt doi oameni în fața singurătății și care, cu toată atracția pe care o simțeau unul pentru celălalt, au eșuat în separare.

Acea apariție aproape fantomatică, plutind în apa neverosimil de limpede a Mării Negre, la acea oră a unei dimineți de septembrie care semăna cu una de iulie, mi-a adus aminte de personajul Dufy, cu singurătatea sa de neînțeles și alegerea atât de nepotrivită de a căuta apropierea unei alte specii, mai degrabă decât compania suratelor sale.

Cea mai veche moschee din România

În această zi de toamnă mangaliotă ce ar fi putut concura cu orice zi de vară, plină de o lumină eterată, inefabilă, o apariție singuratică cu valențe dramatice everacciene, te pune pe gânduri: și dacă acest loc anume de pe malul mării este o matrice ce alege destine aparte și le oferă o istorie diferită de cea liniară, fără să aleagă între oameni și păsări, între comunitatea din satul pescarilor și cea a înaripatelor.

Răspunsul la o asemenea întrebare nu-l poți găsi decât explorând, așa că am pornit în explorare. Și nu puteam face acest lucru decât într-un singur fel, adică din cel mai vechi loc al orașului, de la geamia Esmahan Sultan din Mangalia, ridicată în secolul XVI, mai precis în anul 1575 și care este nu doar cel mai vechi edificiu al orașului, ci și cel mai vechi lăcaș de cult al musulmanilor din România.

Se pare că pentru construcția în sine s-au folosit blocuri de piatră din ruinele anticei cetăți a Calatisului, în timp ce pentru fântâna rituală materialul de construcție a fost extras dintr-un vechi mormânt roman din perimetrul cetății.

Moscheea a fost construită la cererea fiicei sultanului Selim al II-lea, prințesa Esmahan, soția vizirului sultanului, Sokollu Mehmet Pașa. Zidăria este făcută din piese cioplite din piatră îmbinate cu scoabe din oțel turnat la fața locului, fără vreun alt liant, fiind astfel un unicat și din acest punct de vedere printre geamiile de evul mediu din România.

Dacă este să dăm crezare mărturiilor istorice, în anii în care se făceau planurile de construcție pentru moscheea dorită de fiica sultanului Selim, Mangalia nu era un loc orișicare din imperiul în plină expansiune al otomanilor, ci, așa cum îl numea călătorul derviș (istoric și geograf al imperiului) Elia Celebi (1611-1682), cunoscut și sub numele de Mehmed Zilli, o Kaaba – Mecca a pribegilor și sărmanilor, deci un loc special, primitor, o matrice în care erau distilate învățăturile morale și prețuită compasiunea și spiritul de întrajutorare.

Ancore lăsate și ancore ridicate

Privind dincolo de zidurile și grădina care adăpostește monumentele funerare ale unei neprețuite istorii medievale cu care se mândrește astăzi Mangalia, pe mare, foarte aproape de gura portului o regată a velierelor andocate în portul turistic, ori venite de pe alte mări și primite în gazdă este în plină desfășurare. De obicei, la această vreme Mangalia se organiza Rotary Club Regatta; dar în 2019 această regată a avut loc în luna iunie, așa că spectacolul la care am asistat noi a fost o etapă (a doua) de Campionat Național organizată de porturile turistice din Eforie Nord, Mangalia și Limanu.

Plutind asemeni unor păsări acvatice în grupuri strânse sau dimpotrivă în cercuri largi, velierele urmau trasee greu de descifrat altfel decât în logica jocului și prin legile dansului sub razele de soare. Și după o minunată zi plină, ca la un semn, înainte de apus, atunci când soarele scălda în arămiu penele lebedei singuratice și pietrele geamiei, cercurile de veliere s-au desfăcut și în lung șir au intrat în port, navigând către Limanu.

Dar nu erau singurele ambarcațiuni care luau cu asalt gura portului Mangalia. Așa că, în timp ce marinarii strângeau velele și închinau un pahar de șampanie, pescarii din satul Mangalia și din Limanu părăseau portul pentru a-și întinde plasele în apus. Povestea satului de pescari am descoperit-o cu ajutorul unui barcagiu transformat în ghid pentru turiști, care ne-a luat în șalupa lui bucuros să ne spună povești minunate despre Mangalia, despre mare și soare, despre port și șantierele navale și, în cele din urmă, despre noi înșine.

Barcagiul cu povești

Pescarii, am aflat, pleacă pe mare la apusul soarelui, când își întind plasele și înainte de răsărit, pentru a aduna captura de peste noapte. Uneori captura este bogată, și atunci pescarii nu au cui să o vândă pe toată, pentru că se întâmplă să fie bogată tocmai atunci când litoralul se golește de turiști și cererea scade.

Sunt și multe zile în care captura este puțină și problemele pescarilor devin mari. Dar niciunul dintre ei, pescarii adevărați, nu s-ar gândi să-și schimbe ocupația, viața până la urmă, din acest motiv, pentru că departe de mare rostul lor pe pământ nu s-ar mai găsi cu niciun chip.

Și tot de la barcagiul nostru am aflat poveștile șantierului naval din Mangalia, cel mai mare al țării, până de curând aparținând unei companii sud coreene, vreme în care lansa la apă câte un vapor lunar și avea aproape 4000 de angajați. Apoi șantierul a fost preluat de statul român, contractele s-au pierdut și aproape 3000 de angajați calificați au plecat peste hotare. Cu dificultate s-a găsit un antreprenor olandez pentru șantier, care avea contracte, dar nu mai existau lucrători. Așa că multe din acele prezumtive contracte s-au pierdut din nou și se fac mari eforturi pentru a aduce noi angajați, mulți dintre ei de prin Asia.

Nici în vremea dictaturii comuniste, atunci când șantierul a devenit cel mai mare al României și avea aproape 7000 de angajați, situația nu a fost mai bună. În acele vremuri muncitorii erau transbordați cu barjele peste canalul Limanu ca să ajungă la muncă pe șantier și, la un moment dat, o astfel de barjă supraîncărcată s-a răsturnat și aproape 90 de oameni și-au pierdut viața. Oficial nu s-a știut nimic, dar dictatorul Ceaușescu s-a deplasat de urgență pe șantier și a dispus construirea podului de peste canal, construcție care s-a înfăptuit cu adevărat în scurt timp, adică în numai șase luni.

Șantierul militar, astăzi practic închis, era de asemenea cel mai mare din România și totodată locul unde s-au produs cele mai multe din navele militare de producție românească aflate astăzi, încă, în serviciu. Dar dacă nu mai este o unitate funcțională, a devenit în schimb un muzeu de neprețuit, doar că încă nevalorificat. În acest șantier găsim navele cu care cuplul Ceaușescu naviga pe mare sau pe Dunăre, adică Rândunica și Egreta, ori prima navă de război intrată în dotarea forțelor navale române, Eugen Stihi, și care a fost folosită în ambele războaie mondiale.

Dar, dacă toate acestea coexistă în Mangalia, nu vorbim oare tot despre o matrice, un leagăn al modernității societății românești, un loc care a produs argumente forte pentru națiune și încă poate să o mai facă?

Povestea corabiei englezești scufundată în portul Mangalia

Navigând mai departe pe lanțul de povestiri al barcagiului nostru, am trecut pe lângă satul pescarilor și pe lângă epava scufundată a corabiei Grethe Whitting, inaugurată în anul 1914 pe șantierele britanice Colby Brothers, Lowestoft. Corabia, sub pavilion german, a cărei imagine am reprodus-o mai jos folosind ca sursă presa constănțeană, a ajuns în anul 2008 în Mangalia, după ce a navigat 45 de zile prin Golful Biscaya, Strâmtoarea Gibraltar, Mediterana, ajungând după traversarea Bosforului în Marea Neagră.

Doar că, tocmai aici, și încă în port, corabia s-a scufundat. În ciuda reparațiilor, ea a continuat sa ia apă și, ca un blestem apoi, a fost devastată, jefuită așa că, în cele din urmă, abandonată, s-a scufundat și zace acum în mâl, ca o lebădă imensă eșuată. Nu totul este frumos în Mangalia, nu toate poveștile au aici un final fericit.

Trecând pe lângă cheiul Poliției de Frontieră, o altă poveste tristă aveam să aflăm de la ghidul barcagiu, și anume povestea barcazului turcesc Dardanele 2, surprins de Garda de Coastă cu aproape 90 de refugiați pakistanezi la bord. Nava a fost arestată, pescarii-aventurieri turci reținuți și judecați, iar refugiații plasați în centre specializate, de unde s-au străduit cât au putut să ia calea Germaniei, lucru pe care aproape toți l-au reușit.

Din nou cu pământul sub picioare

După ce barcagiul ne-a lăsat din nou pe chei, în portul turistic Mangalia, am decis că explorarea matricei mangaliote poate fi declarată încheiată. Ni s-au alăturat, plutind pe apele portului câteva zeci de lebede, printre ele și cinci sau șase familii cu pui purtând încă pene cernite. Nu știu dacă lebăda noastră singuratică era printre ele, sau dacă, ca un arc peste timp personajul Dufy a reușit să obțină rolul solistei care interpretează atât prințesa devenită lebădă albă, cât și pe cea neagră în baletul lui Ceaikovski.

Îmi aduc aminte că, în filmul lui Mircea Mureșan, la final inginerul Mirea a plecat cu trenul, peisaje triste de iarnă trecându-i prin fața ochilor, prin geamurile vagonului. Un om singur, un final trist. Nu l-am împărtășit. Ne-am depărtat de Mangalia cu sentimente amestecate, este adevărat, dar în niciun caz cu tristețe și, fără îndoială, cât se poate de străini de ideea de însingurare.

Luând calea către inima Dobrogei, spre Adamclisi, locul despre care istoricul Grigore Tocilescu spunea că reprezintă certificatul de naștere, în piatră, a poporului român, am înțeles că, de fapt, nu există o matrice mangaliotă neapărat, ci, dacă este să vorbim totuși despre o matrice, ea este cea în care s-a născut poporul român creștinat, prezentă în întreaga Dobrogea de astăzi, în care s-au format în armonie și musulmanii care împărtășesc încă valorile neprețuite pe care le remarca acum cinci secole călătorul derviș Elia Celebi.

”Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi.” (Calistrat Hogaș, ”Amintiri dintr-o călătorie”, din volumul ”Pe drumuri de munte”).

Reflectez de câteva zile asupra unui titlu: Avatarurile conștiinței de sine. Ar fi vorba de un titlu pentru o serie de articole, care mi-a venit în minte după ce am rememorat, împreună cu și pentru cititorii Matricea, istoria ajunsă minoră a grevelor minerești din Valea Jiului. Avataruri ar avea aici sensul de transformări succesive prin evenimente care au marcat România și pe români începând cu fondarea Regatului și care, într-un fel sau altul, au contribuit la ceea ce suntem noi astăzi și, cel mai probabil, vor continua să ne modeleze construind implicit România de mâine.

Mă gândeam la aceste lucruri în timp ce peroanele Gării de Nord fremătau de mulțimea călătorilor în care grupul nostru se integrase organic, revendicându-și dreptul la propria-i călătorie și începând să scrie o istorie împreună, pe care mai apoi am decis (eu, fără să mă sfătuiesc cu ceilalți membri ai grupului) să o pun sub un semn inițiatic: călătoria ultimei zile către cea dintâi. Cum adică, de ce așa și nu altminteri, am să dezvălui la sfârșit.

Nu am fost un grup alcătuit la întâmplare, ci emanația unei comunități care ne include și de la care ne revendicăm de fiecare dată când avem ocazia, așa că formăm un tot de multe ori fără să ne dăm seama, acționăm sinergic și pentru mine acesta este un excelent motiv să consemnez în însemnările pe care le fac că tocmai privesc spre unul din avatarurile conștiinței noastre de sine, atât individuală, cât și colectivă.

Trenul ne-a purtat repede de la câmpie la munte, dintre armăturile de metal și pereții de beton și sticlă ai marelui oraș către crestele munților și ne-a depus bucuroși și plini de energie pe peronul gării din Bușteni. N-am avut timp să luăm aminte la fața tristă a clădirilor gării, abandonate de mâna de gospodar ce ar trebui să le mențină cu mândrie strălucirea conferită odinioară de îndrăznețul proiect al modernizării României sub patronajul coroanei regale.

”Totdeauna lucrul tău/ Să-l începi cu Dumnezeu./ Unde-i El cu darul Său,/ Nici un lucru nu e greu”; așa cum am învățat de mici, așa se cheamă că trebuie să ne comportăm în tot ce ne propunem. Prin urmare primul popas al grupului nostru a fost Mânăstirea Caraiman. Edificiu ale cărui baze au fost puse în anul 1998 prin efortul inspirațional al părintelui Gherontie Puiu, cel iluminat de Maica Domnului, pentru a crea la poalele Bucegilor o poartă către Cer pentru cei care cred.

Adulți și copii ne-am recules în apropierea mânăstirii, ne-am bucurat și pregătit să accesăm verticala cu un efort terestru prin care ascensiunea pantelor muntelui în Parcul Natural Bucegi să aducă aminte că orice ascensiune înseamnă efort, dar îți deschide ochii, sufletul și inima către minuni pe care altminteri nu ai cum să le vezi, simți, acomodezi cu conștiința de sine și integrezi în suflet.

Unde, unde mergem? întrebau nerăbdători cei mici și așteptau răspunsuri la fel de curioși și mulți dintre cei acum maturi. La cascada de pe Valea Spumoasă, vine răspunsul și se răspândește prin tot grupul. Cei care au mai vizitat locul dau din cap a aprobare, ceilalți se avântă curioși la drum. Și ascensiunea începe, sub cetină care cerne lumină solară și pe cărare bătută, în aer cu mireasmă vegetală și însoțiți de sunetele blânde al pădurii, susurând în șoapte de pâraie.

Cărarea ne poartă pe lângă vechea captare de apă Caraiman a fabricii de hârtie ”1 Septembrie” din Bucegi, construită în 1885 și extinsă, apoi modernizată în 1912 și 1935. Pentru cei mai puțin tineri, așa cum sunt și eu, emblema fabricii de hârtie de la Bușteni, cu ursul ce împinge o rolă mare de hârtie, mai stăruie încă în amintire; face parte din istoria noastră, a elevilor care am fost și care purtam în ghiozdan caiete fabricate la Bușteni.

Apoi cărarea se desparte de cea care o pornește pieptiș către Babele și se așază molcom la drum către refugiul de la Valea Spumoasă, o cărare ce numai în ultima sa parte îți propune o ascensiune pe-o pantă ceva mai abruptă; dar urcușul se sfârșește repede și te recompensează aproape imediat cu imaginea poienilor de vis și a perdelei de apă a cascadei.

În Valea Spumoasă timpul nu curge, pentru că nu are loc de curgerea de apă. Așa că stă încremenit. Acolo timpul, dacă poți crede cu adevărat, chiar se oprește pentru oricine și nu trebuie decât să asculți șoaptele apei, să vorbești cu muntele și să ții în palmă razele de soare. Cât timp petreci acolo, nimeni nu știe, când te hotărăști să pleci este ca și cum abia ai fi venit și o stare de pace și mulțumire te învăluie cu totul.

Dacă îți culci urechea la pământ, pe stâncă, auzi fără cel mai mic efort istorii vechi și povești despre ceea ce va fi să vină și toate acestea fără să îți dai seama cine anume ți le povestește – un spiriduș poznaș sau un sfânt al locurilor -, când au fost toate posibile și cum tu, dintr-o dată, te-ai transformat deși ai rămas același, ai dormit un somn bun fără să închizi ochii, ți-ai odihnit inima și nu te mai doare pentru că greutățile ce-o apăsau au dispărut.

Om sau viețuitoare a pădurii, la Valea Spumoasă deopotrivă își pot găsi alinare și putere. Side by side, cum ar spune englezul, mereu alături au parte de dulce mângâiere bunici și nepoți, oameni singuri și însingurați, soți și soții, copii și animalele lor de companie, străini care trec unii pe lângă ceilalți salutându-se simplu cu bună ziua!

Am făcut și refăcut ziua din buclele sale, am spart moleculele timpului în fracțiuni de secunde, dar pentru oricine ne-ar fi privit, n-am făcut de fapt altceva decât să ne așezăm cu bucurie la un picnic, să desfacem din șervete și cutii mese îmbelșugate, să împărțim unii cu alții și să ne bucurăm împreună.

Ca la un semn, ne-am ridicat cu toții și am pornit-o apoi pe sub poala muntelui de cremene, cu telecabina urcând tăcută peste capetele noastre pe cărările sale îmbinate din fir de oțel, către cel de-al treilea popas al zilei, cascada de la Urlătoarea Mare.

Din nou calea noastră era bătută înainte și pretutindeni am întâlnit oameni ca și noi, mânați la fel ca noi de o necesitate a reînfrățirii de care nici nu am fi conștienți dacă nu am putea înțelege, chiar și mai târziu, după întoarcerea în lumea noastră mărginită cu pereți, oglinzi și ferestre de realitate virtuală că avem un loc din care am plecat și către care încercăm mereu să ne întoarcem, doar că nu  mai găsim portalul, ne e greu să redibuim intrarea și să ne (re)aflăm calea spre casă.

Om și natură, un alt avatar al conștiinței de sine, o altă transformare (re)modelatoare, un nou mod de a ne regăsi matricea din care coborâm și mai apoi, poate o viață întreagă încercăm fără să mai reușim să urcăm din nou.

În Cântarea Cântărilor, despre care Mircea Eliade credea că încifrează miriade de căi din cele ale mitului eternei reîntoarceri, omul e parte a naturii și natura se exprimă prin om și trăirile sale, prin sentimentele sale care irump și apoi (re)umplu lumea întorcându-i tot bogăție:

”Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin și lapte am băut. Mâncați și beți, prieteni, fiți beți de dragoste, iubiții mei!”

În căldura ultimei zile de gustar, pașii ne-au purtat cu repeziciune pe cărările muntelui cu inimile sus și voie bună până la Urlătoarea Mare, noul loc de popas, nou prilej de desfătare al simțurilor și de redescoperire a armoniilor lumii. Ziua a început să se aplece spre seară, răcoarea apelor ce cădeau cu tumult să atingă cu o strângere și un fior întreaga asistență, fără ca toate acestea să ne oprească din marșul nostru triumfal de întoarcere către noi înșine și către matricea din care provenim.

Nu am dat niciun pas înapoi, niciun semn nu a arătat șovăire, niciun mușchi nu a tresărit, nimeni nu a vrut să meargă decât înainte, să întâmpine seara ultimei zile care pe-un început de drum către noua zi de mâine. Și ce zi glorioasă stătea să vină! O simțeam înfiorați, o așteptam, deși nimeni nu ar fi putut, nici măcar cu un potop de cuvinte să o descrie!

Peronul gării, a altei gări, gara de munte de unde trenul urma să ne ducă spre București, ne aștepta larg și poleit în lumina asfințitului și, mai apoi, a lămpilor electrice care s-au aprins ca la un semn, îngânând lumina astrală cu cea artificială. După o zi plină, pretutindeni în jurul meu întâlneam doar fețe fericite, pline de bucurie și lumină interioară și, aninat undeva într-un colț al privirilor, un mic semn de întrebare, aproape de nebăgat în seamă: și mâine, mâine ce va fi?

De unde să știu eu ce va fi? îmi venea să strig răspunsul, nici eu nu sunt decât un om. Și eu aș vrea să știu ce va fi mâine, dacă voi mai putea să țin calea, dacă fericirea și mulțumirea de astăzi nu trebuie să le plătim, cumva. Țignalul locomotivei care își făcea intrarea în gară mi-a alungat gândurile și a amânat frământările. Pentru că o zi glorioasă nu se cade să se încheie altfel decât într-un marș impetuos, fie el și marșul roților de tren.

Pe geamuri lumini alergau cu repeziciune și ne apropiam de București, de Gara de Nord. Mâine e prima zi a noului an bisericesc, e întâi septembrie, îmi spune Victoria și spatele meu se îndreaptă, privirea mea se adună, mintea lucrează, certitudinile se îngrămădesc: așa este! Mâine este întâia zi a unui an nou! Ziua în care un om născut în Betleem, din Nazaretul Galileii, pe numele său Iisus, a început să predice Evangheliile și a schimbat pentru totdeauna istoria lumii! Trenul a intrat în gară și părintele diacon, ghidul nostru, ne-a spus tuturor: am ajuns mai repede cu câteva minute, sper că nimeni nu se supără!

Adevărata bucurie, a celui care găsește brusc o semnificație, un sens, m-a cotropit și mi-a ostoit neliniștile. Iată, deci, am dibuit povestea noastră, a grupului de drumeți prin munții Bucegilor, pe pietrele Caraimanului: a fost drumul inițiatic al ultimei zile către cea dintâi! La mulți ani tuturor!

”În mină Dumnezeu cu noi!/ Afară – grijă şi nevoi…/ Deasupra noastră n-avem cer,/ C-așa e viața de miner.” (Imnul minerilor)

Pe birou o ceașcă de cafea, un espresso ușor condimentat și molatec totodată, câțiva biscuiți cu unt împrăștiați pe-o farfurioară, o chisea pe jumătate plină cu dulceață blondă de smochine în care odihnește o linguriță, două – trei cărți, ieri despachetate dintr-o legătură pe care am purtat-o vreo două săptămâni în portbagaj, firește laptopul, câteva foi cu însemnări în rest nimic important.

O lumină vie, dar cernută printre perdele inundă spațiul și se joacă vesel pe tastatură, printre foile și cărțile împrăștiate pe birou, formează cosițe de aur pe bucățile cărnoase de smochine ce se odihnesc în siropul lor de zahăr și se oglindește în ceașca de cafea ca un îndemn. Un îndemn la ce? La degustare și bucuria gusturilor, sau pentru a ridica zăgazurile poveștii ca să înceapă să se reverse în complicate dantelării pe ecran?

Am hotărât că ambele îndemnuri pot fi egal valabile. O gură de cafea, o mușcătură pofticioasă de biscuit aromat cu smochină și – ce nu era în plan – o privire fugară aruncată spre cărțile de pe birou. Apoi către piciorul biroului, unde din pachetul golit pe jumătate alte câteva cărți așteptau să fie scoase și examinate. O altă poveste?

Să vedem: mai întâi Giovanni Papini, Un om sfârșit. Face opinie separată față de restul pachetului de cărți, pentru că e micuță și subțirică; începută cândva și abandonată, așa cum mărturisea semnul de carte de la pagina 101. Așa, carevasăzică, abandonată și încă de mine cândva, mai de mult. Citesc la întâmplare de la pagina 170: ”Dar ce-ați vrea să ofere un om care trăiește între somn și cafea, între masă și pat, leneș și somnoros, bun doar să sune alarma, dar luând-o la goană în ziua adevăratei bătălii?”

Aha, Giovanni, de-alde ăsta-mi ești! Nu-i nimic, n-ai făcut decât să-mi arunci mănușa și de astăzi promit că voi citi din scoarță în scoarță capodopera care te-a făcut celebru: strigătul unei generații născută pentru a răsturna lumea și care nu a ezitat să o și facă. Pun Un om sfârșit de-o parte, chiar dacă hotărât să mă țin de cuvânt, și trec în revistă celelalte titluri:

6 August 1929. Ziua de sânge de la Lupeni. O incursiune în anii 1928 – 1929, în patru volume, este o lucrare de întindere și un serios demers istoriografic care-i aparține unui publicist din Valea Jiului, Marian Boboc. După ea vine Lupeni ′77. Sfânta Varvara versus Tanti Varvara, un arc peste timp, o evocare a unei revolte a aceleiași categorii sociale pe care o face același laborios Marian Boboc, de această dată alături de un alt coleg publicist, și anume Mihai Barbu.

Lupeni ′77. Laboratorul puterii tratează același subiect al grevei minerilor care a speriat statul comunist, dar dintr-o altă perspectivă de această dată. Lucrarea le aparține istoricilor și scriitorilor (deopotrivă) Ioan și Dragoș Ștefan Velica (și ei din Valea Jiului). În fine, mai găsesc un volum inedit ce conține, din ce văd la o sumară răsfoire, o trecere în revistă a sute de rapoarte ale unor ofițeri de securitate, redactat de aceiași Marian Boboc și Mihai Barbu: Lupeni 1977. Filajul continuă.

Acest din urmă impresionant volum mai are și un supliment, pe care autorii au considerat util să-l adauge, sub titlul: Nume de cod ”Sîrbulescu”. Ion D. Sîrbu, scriitorul minerilor, în anul marii greve a ortacilor săi. Suplimentul, la fel ca întregul volum din care face parte, selectează și comentează pasaje din rapoartele de filaj ale ofițerilor de securitate, ori ale unor ofițeri de miliție care aveau ca misiune supravegherea scriitorului Ion Dezideriu Sârbu, căruia i se fixase în Craiova un domiciliu obligatoriu pe care nu-l putea părăsi fără acordul autorităților comuniste.

Este o dimineață frumoasă de august în București, dar am rămas dus pe gânduri. Ziua de 6 august tocmai ce-a trecut și realizez că foarte rar cineva mai evocă însemnătatea ei. I se spune Ziua minerului, dar majoritatea discuțiilor din spațiul public sau din mass media privind această zi se leagă eventual de nemulțumirile minerilor de astăzi față de viitorul tot mai incert al locurilor lor de muncă.

Citesc câteva fraze din cele consemnate de Marian Boboc pentru ziua de 6 august în cartea sa, în care reia texte din rapoartele autorităților vremii:

”Cu ocazia somărilor legale făcute de domnul primprocuror în prezența domnului prefect, muncitorii au opus rezistență, fiind agresivi și încercând atacarea armatei cu un foc de revolver, la care s-a produs o încăierare corp la corp trăgându-se în vânt și alungând muncitorii cu patu’ puștii și baioneta. Muncitorii s-au opus prin pietre, cărămizi și drugi de fier. Se afirmă că din partea muncitorilor au rămas 16 morți, din partea armatei a fost rănit un grănicer și un jandarm.”

De fapt pentru marea majoritate a românilor 6 august ne duce cu gândul la sărbătoarea creștină a Schimbării la Față, mult mai prezentă în viața noastră a tuturor. Probabil pe bună dreptate, pentru că vremurile se schimbă, se înnoiesc. Ne mai folosește atunci să ne aducem aminte de trecut, când însăși acel trecut evocă fapte pentru care noile generații aproape că nu mai au niciun reper? Iată o întrebare la care răspunsul devine tot mai dificil de dat.

LUPENI ’29

Ce ne spune Wikipedia despre greva minerilor de la Lupeni, din 5 – 9 august 1929: ”Greva minerilor din Lupeni a avut loc în august 1929 ca rezultat al eșecului unor îndelungate negocieri legate de salarizare și condiții de muncă. Aproximativ 6000 de muncitori au fost implicați în protestul provocat de salariile de mizerie și sărăcia extremă în care trăiau minerii transilvăneni, deznodământul confruntării fiind că 68 de mineri au căzut sub gloanțele trupelor armatei române trimise de către guvernul țărănist să reprime protestul, dintre care 28 au decedat pe loc, mulți dintre ei împușcați fiind în spate.”

Ce voiau, de fapt cei șase mii de mineri, ce disperare îi mâna spre confruntarea sângeroasă cu administrația companiei miniere și cu forțele de ordine și armata aduse de stat în sprijinul companiei miniere? Ei bine, poziția de negociere a sindicatelor, anterior declanșării grevei, era următoarea:

”Muncitorii cer ca noul contract de muncă să prevadă: (i) ziua de lucru de 8 ore pentru toți salariații, lându-se în calcul și intrările și ieșirile din șut (ii) mărirea salariilor cu 40% pentru muncitorii de la focuri și puțuri; (iii) distribuirea retroactivă, începând cu 01.01.1928 a unui procent de 15% din veniturile societății; (iv) revizuirea salariilor pe categorii; (v) desființarea amenzilor; (vi) aprovizionarea cu alimente și bocanci la preț redus; (vii) interzicerea utilizării minorilor în subteran; (viii) cei întorși din armată să fie primiți automat la lucru; (ix) să se ofere locuințe sau alocații de chirie tuturor lucrătorilor în condiții avantajoase și (x) să se furnizeze curent electric și rații de combustibil în mod gratuit.”

Eșecul celor opt luni de negocieri a așezat minerii pe o poziție de conflict ireconciabil cu administrația, care a preferat să ceară guvernului sprijin armat pentru a descuraja mișcarea grevistă. Principala confruntare dintre minerii greviști și forțele de ordine a avut loc la uzina electrică, pe care cei dintâi au încercat să o ia cu asalt, pentru a întrerupe alimentarea cu energie electrică a minelor, forțând astfel administrația să ia în calcul o reluare a negocierilor.

În urma confruntărilor de la uzina electrică au căzut 22 de mineri. Primul miner împușcat a fost Gavrilă Vitoș, despre care, în urma anchetei, s-a consemnat că a fost împușcat din greșeală. Ceilalți 21 de mineri decedați în urma confruntărilor au fost: Martin Gaboși, Vasile Golcea, Gavril Gurcso, Petru Ghvelek, Ioan Groza, Mihai Fulop, Alexandru Negreanu, Francisc Pataki, Ștefan Tătar, Ștefan Hegheduș, Petru Fruja, Irimie Gaal, Ștefan Kolcsar, Loghin Groza, Dominic Szigeti, Antoniu Sandor, Vasile Donciu, Ioan Vulpe, Maxim Toma, Aron Moise și Sigismund Duca. Minerii proveneau de la toate cele trei mine ale Lupeniului de la acea vreme: Ileana, Carolina și Ștefan.

LUPENI ’77

Cafeaua s-a răcit, biscuiții și-au pierdut gustul, iar soarele de august a fugit din fereastra mea, făcând loc unor melancolice și tremurătoare umbre. Am pus de-o parte volumul lui Marian Boboc ca să răsfoiesc puțin cartea celor doi Velica, privind evenimentele de la Lupeni din 1 – 3 august 1977.

Nu poți să nu te întrebi de ce autoritățile comuniste au ales să tensioneze colectivele de mineri din Valea Jiului întocmai ca și guvernul țărănist și bancherii liberali care controlau administrația minelor în 1929, deși denunțaseră ideologic astfel de abordări. Și de la ce pornise totul: de la o lege restrictivă, o obișnuită măsură de austeritate bugetară adoptată în iunie 1977, privind pensiile.

Pe de altă parte, așa cum încearcă să explice cei doi Velica în eseul Lupeni ′77. Laboratorul puterii, minerii de la Lupeni, locul în care s-a declanșat mișcarea grevistă și în august 1977, nu uitaseră că au o tradiție a protestului:

”De ce Lupeni? Lupeniul, în conștiința muncitorilor din Valea Jiului, era simbolul speranței, al solidarității de breaslă, al liniștii și păcii sociale. Aici, în Lupeni, minerii aveau certitudinea că vor rezolva toate problemele lor. Tot ce-i înconjura, uzina, podul, apa, centrul orașului, blocurile sumbre, pavajul străzilor, aerul mohorât de colonie muncitorească, le dădea curaj, curaj că se aflau în mediul lor, că tot ce-i înconjoară nu le era ostil. Hainele de lucru îi apropiau atât de mult încât nu se punea problema infiltrării altora în mijlocul lor.”

Și o amintire fulgurantă, de copil: parcă văd cum ne oprisem jocul și priveam elicopterele survolându-ne cerul, deasupra capetelor noastre bălaie și a ochilor uimiți. Elicopter, elicopter! strigam, alergând fericiți și apoi ne-am oprit nedumeriți privind la fețe îngrijorate ale celor maturi: femeile în vârstă acoperindu-și gura cu colțul basmalei, bătrânii oprindu-și jocul de cărți, ridicându-se și plecând către casele lor (ceea ce era inimaginabil la acea oră a zilei).

Am prins cuvântul grevă din zbor și mi s-a părut că merită ținut minte. Seara ai mei șușoteau preocupați și mă bag și eu în vorbă: când mai e grevă să vină iarăși elicoptere pe la noi? Se opresc și mă privesc înghețați. Ce vorbești acolo? Ce grevă? mă întrebă ei. Mă fâstâcesc: așa am auzit. Taică-meu sparge clipele de tăcere: cât e vacanța de lungă nu ai făcut nicio lecție. Mâine nu ieși din casă și faci lecțiile de vacanță, că te controlez. Înciudat, am decis că e preferabil să uit cuvântul grevă, pentru că mi-aduce instantaneu necazuri.

Comuniștii nu au reprimat în forță greva, de altminteri nici nu au recunoscut că ar fi fost o grevă, ci niște tulburări sociale. S-au întocmit 150 de dosare penale, au fost condamnați penal 15 mineri greviști și 50 de mineri au fost internați la psihiatrie. Constantin Dobre, minerul care a negociat față în față cu Ilie Verdeț și fostul dictator comunist Nicolae Ceaușescu a fost condamnat penal și ulterior i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în…Craiova, asemeni lui Ion Dezideriu Sârbu. Între 2000 și 4000 de mineri au fost dați afară, sub diverse motive.

Lupeniul de astăzi a devenit o umbră a istoriei sale de ieri, tot așa cum, în curând, meseria de miner va deveni o amintire. Probabil că, în timp, orașul va rămâne un simplu reper pe hartă, util turiștilor care încearcă să ajungă la pârtiile de schi din stațiunea montană Straja.

Așez în bibliotecă cărțile despre gloria apusă a Lupeniului și ale mineritului huilei totodată. Probabil până la anul în august, cine știe? Ah, uite-l și pe Papini! Știu, am promis să citesc din scoarță în scoarță Un om sfârșit. Și o voi face, am starea de spirit necesară pentru asta. Răsfoiesc și răsfoiesc, tot ce-mi cade sub ochi e incitant și bine întocmit pentru sufletul meu.

Și cu cuvintele lui Giovanni Papini am să și închei, somându-vă în același timp să nu uitați că 6 august a modelat o bucățică din patria aceasta a noastră, chiar dacă nu ne dăm seama: ”Într-o lume în care fiecare se gândește la hrană și la bani, la distracții și la putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să ne împrospăteze viziunea lucrurilor, să scoată la iveală extraordinarul ce se ascunde în lucrurile ordinare, misterul din banalitate, frumusețea din gunoi.”

Dacă vrei să simți Grecia cu adevărat, trebuie să-i vizitezi insulele. Nu știu cine a spus-o, poate este doar un slogan inventat pentru campania publicitară a vreunei agenții de turism, oricum nu contează, pentru că este absolut adevărat. Dar Grecia insulară nu este doar turism, este istorie, civilizație, religie și peste toate sentimentul copleșitor de apartenență la un spațiu și la un destin comun.

ZAKYNTHOS

Pentru mine povestea insulei Zakynthos începe în secolul XIX, odată cu Philiki Hetairia, sau cum o cunoaștem noi, Eteria, organizația secretă a patrioților greci care a aprins făclia luptei pentru eliberarea Greciei de sub dominația Imperiului Otoman.

Marea idee a inițiatorilor Eteria încă de la înființarea sa, în anul 1814, a fost eliberarea creștinilor ortodocși din sud-estul Europei de sub dominația otomanilor și crearea unui stat creștin cu capitala la Constantinopol; o idee care le-a surâs și țarilor ruși, care se vedeau salvatorii creștinătății, iar Moscova devenind o a treia Romă (de altfel Eteria a fost înființată, cum se știe, la Odessa).

La acel moment Zakynthos avea deja o istorie revoluționară, impulsionată de Revoluția Franceză, înăbușită în forță de britanici și otomani.  În 1809 britanicii au preluat administrarea insulelor grecești din Marea Ionică și au constituit Statele Unite ale Insulelor Ionice, administrate din Zante, capitala insulei Zakynthos. În acest peisaj tulbure Eteria, prigonită, își găsea refugiul la Zante, în anul 1818. Trei ani mai târziu, frăția greacă punea umărul și la revoluția lui Tudor Vladimirescu, dar nu pentru mult timp; ambițiile liderului din Oltenia de a răsturna și domniile fanariote nu erau în planurile revoluției pornite de Eteria.

Pe de altă parte, Zakynthos respiră istorie, civilizație și tradiție venețiană; ceea ce vedem în Zante chiar și după devastatorul cutremur din 1953 poartă tiparul venețian pe care nici otomanii, nici englezii nu l-au putut șterge. Știind toate acestea, poate că anumite nuanțe pe care insulele ionice le oferă, iar aerul grecesc omniprezent nu le poate ascunde, pot fi mai bine înțelese.

Cazați în Argassi, singurul nostru gând a fost să străbatem insula aceasta pe jumătate stâncoasă, pe jumătate locuită și fertilă, în lung și în lat. Din punct de vedere turistic, vedeta insulei este stațiunea Laganas, în sud, situată la egală distanță față de aeroportul Dionysios Solomos ca și capitala port, aflată în estul insulei.

Dar am vizitat, într-un circuit pe mare în jurul insulei și un altul pe uscat, cu autocarul, multe alte locuri de o frumusețe rară. În primul rând capitala, care este o bijuterie venețiană cu un aer unic și oameni primitori. Acolo l-am cunoscut pe Dimitris, care ne-a arătat plin de mândrie că Taverna Dimitris este cuprinsă într-un ghid de călătorie francez cu referințe excelente (”…Dimitris și fiul său Spiros sunt foarte simpatici și cultivă discuțiile cu clienții…”) și apoi ne-a dovedit și de ce are referințe bune de la francezi.

Impresionantă este și Mânăstirea Strofadelor din centrul orașului, care adăpostește moaștele Sfântului Dionisie, canonizat în anul 1703; sfântul călător, cel căruia măcar o dată pe an i se schimbă încălțările pentru că le tocește în multele sale peregrinări în folosul credincioșilor, iar ciorapii și mai des, pentru că se rup, sunt plini de nisip și uneori chiar și de alge.

În Lithakia am vizitat muzeul producătorilor de ulei de măsline din Zante, dar și fabrica Aristeon, destul de cunoscută și în București, pentru că uleiurile și produsele lor cosmetice sunt bine vândute aici.  Românii sunt o prezență destul de obișnuită în insulă, dovadă că în Mânăstirea Strofadelor se găsesc tot felul de indicații în limba română, pentru uzul credincioșilor care se roagă sfântului călător sau vor să cumpere icoane ale Sfintei Mavra.

Nu a lipsit din drumurile noastre nici mica mânăstire din satul Anafonitria, din nord-vestul insulei, acolo unde Sfântul Dionisie și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale pământești, într-o zonă stâncoasă și foarte apropiată de promotoriul cu panorama plajei Naufragiu, cea mai vestită dintre plajele Zakynthos-ului.

Zakynthos face parte din cvartetul celebru de insule grecești din marea Ionică, alături de Kefalonia, cea mai întinsă dintre cele patru mai importante, Corfu, ceva mai la nord, aproape de Albania și istorica Itaca, regatul pietros al lui Odiseu rătăcitorul. Preferate de turiștii din Marea Britanie, Corfu, Zakynthos și Kefalonia au rămas în memoria englezilor datorită lordului Byron, cel care a sprijinit lupta pentru independența Greciei și și-a pierdut viața pe pământ grecesc, la Mesolongi (sau Missolonghi).

Moartea sa l-a inspirat pe Dionysios Solomos, poetul născut în Zakynthos, creatorul faimosului Imn pentru Libertate din 1823 (versuri preluate în parte astăzi de imnul național al Greciei), să scrie poemul La moartea Lordului Byron, în 1824. Se spune că Solomos și Byron ar fi fost prieteni. De altfel doi oameni de un asemenea calibru nu puteau să treacă nepăsători unul pe lângă celălalt pe străzile înguste din Zante, ori să refuze să închine un pahar de vin parfumat la una din tavernele din port.

THASOS

Situată în nordul Mării Egee, adică exact în partea opusă față de Zakynthos, insula Thasos este foarte cunoscută românilor, care o preferă pentru că este apropiată și are plaje splendide. Thasos este patria mierii de pin, celebră pentru carierele sale de marmură, exploatate încă din antichitate, și pentru mielul la proțap, servit cu sos tzatziki (sau, dacă vreți, țațichi) și reconfortantul vin Retsina, păstrat în butoaie de pin și servit foarte rece.

Istoricește, Thasos a fost printre cele din urmă teritorii grecești eliberate de otomani. Revoluția de eliberare începută în 1821, condusă de Hatzigiorgis Metaxas (eroul a cărui locuință se găsește în Theologos, fosta capitală a insulei), a eșuat, iar turcii au încredințat insula spre guvernare unui pașă egiptean, Muhammad Ali. Egipteanul s-a dovedit un conducător milos, așa că insula a prosperat.

Thasos oferă și contrastul localităților (și stațiunilor) de coastă în comparație cu localitățile de munte, așa cum este cazul celebrului sat Theologos, vechea capitală (actuala capitală se numește Limenas Thasou sau Thasos), a satelor Sotiros sau Prinos. Din sudul insulei (Potos, Limenaria, Alyki), în zilele senine și cu nebulozitate scăzută, se vede foarte frumos muntele Athos.

Thasos este extrem de ofertantă și ca suprafață este asemănătoare cu Zakynthos. Cum o comparație între cele două insule este inutilă, am preferat mai degrabă să-mi consult însemnările și să fac un mic rezumat al peregrinărilor noastre prin insula egeeană.

În ziua de ”safari”, așa cum l-au prezentat localnicii, am vizitat în mașini de teren și pe drumuri de munte, trei plaje celebre ale insulei – Giola, ochiul de apă în care se scălda zeița Afrodita în vremurile de demult, plaja Paradis și plaja de marmură – și o carieră de marmură.

Apoi, în ziua  excursiei oferită de una din multele firme locale, am vizitat Mânăstirea Arhanghelul Mihail, situl arheologic impresionant de la Alyki, unde se văd foarte bine și urmele exploatării marmurei în antichitate și satul Panaghia, cu izvoarele Afroditei și (obligatoriu din punctul de vedere al organizatorilor) fabrica de ulei de măsline Sotiros.

Dar ceea ce ne-a mers la suflet câtă vreme am petrecut în Thasos, au fost excursiile noastre cu piciorul între Potos și Limenaria, pe o promenadă foarte frumos amenajată pe faleza stâncoasă și care se oprește în situl industrial Metallion, care a aparținut cândva germanilor de la Spindel și unde se procesau metale prețioase.

Fabrica Metallion, numită Palatul, a fost transformată cu bani europeni într-un sit turistic, dar și într-un sat al artiștilor; locul fiind frecventat și de amatorii de ezoterism (doar că fanii echipei de fotbal PAOK din Salonic, cărora li s-a părut că situl este ”profanat” cu sculpturi ce conțin simboluri păgâne, le-au ”corectat” cu vopsea neagră).

Într-o zi de duminică am ales să participăm la slujbă în biserica din Potos. Surprinzător, sau poate dimpotrivă, deși limba greacă ne este complet străină, nu am resimțit nicio împuținare din această pricină atât cât a durat liturghia, ba chiar dimpotrivă.

La liturghie au fost prezenți și credincioși de limbă slavă, ruși și sârbi, turiști ca și noi, iar la sfârșit, după ce preotul ne-a miruit, am primit la ieșirea din biserică prescură și colivă, dar o colivă uscată, un fel de pesmet aromat cu stafide, delicios.

Thasos mi-a adus aminte de Zorba Grecul și de imaginile acelea incredibile cu livezi de măslini, capre, dealuri stâncoase și păstori cu mustăți țepoase și șepci din lână. Am făcut și eu exercițiul de a fotografia în sepia o veche livadă de măslini, în drum spre Theologos, iar efectul obținut a fost exact cel pe care-l căutam: am recreat într-un frame lumea lui Zorba!

Pe drumul spre Limenaria, după Pefkari, lângă o benzinărie, am oprit întâmplător la o tavernă ce părea sărăcăcioasă, cu fețe de masă în carouri și foarte curate, în contrast cu austeritatea sărăcăcioasă a locului. Taverna se numește Halkia și, dacă se întâmplă să vă iasă în drum, nu o ocoliți!

Noi am ajuns la Halkia dimineața devreme, când proprietarul tocmai pusese mielul la proțap. I-am cerut cafea și apă, el ne-a dat două mâini de caise culese din pomii care umbreau mesele și apa cerută, după care și-a pus repede casca și a plecat cu scuterul să o aducă de undeva din apropiere pe cea care mai apoi ne-a preparat o cafea grecească absolut divină.

Dar caisele, ei bine nu am mâncat niciodată fructe ca acelea: parfumate, corpolente, pline de dulceață și aromă, incredibile! Și nu exagerez câtuși de puțin. Dar știam această lecție și am aplicat-o: în Grecia locurile care par puțin îmbietoare sunt exact cele ce nu trebuie să fie ocolite.

”Până să ne retragem la hotel, am mai făcut o oprire la o micuță galerie de artă din Potos; da știu, cine s-ar fi așteptat? Așa a zis și proprietarul (i-am uitat numele, of fi Nikos, sau Kostadinos? Trebuia să iau o carte de vizită…). Am văzut lucrări deosebite, și pânze și ceramică. Incredibile unele. Proprietarul ne-a sfătuit să urmărim pe Facebook ce expune și să comandăm, că ni le expediază fără probleme în România. Ce-ar fi…?”

Gata, închid caietul de însemnări. Grecia insulară ne fascinează. Dar n-am fost încă la Atena. Va trebui negreșit să mergem și acolo, dar când? Mai sunt atâtea insule de explorat! Atena, va trebui să mai aștepți.

E o dimineață blândă de octombrie și-l văd pe geam pe Laci (Loți, în limba română) deja în curte, pregătindu-se să înceapă ziua. Îi fac cu mâna și-mi răspunde la salut, apoi îmi face semn spre ceasul de la mână: să vă grăbiți, să nu pierdeți trenul. Laci e petrilean, născut în Valea Jiului, la fel și Cecilia, soția lui. S-au luat de tineri, niște copii pe atunci, și au venit în Debrețin să aibă grijă de un unchi singur, iar când el s-a stins au decis să rămână.

Laci și Cecilia sunt buni de pus la rană, și nu-i laud. Dar nu despre ei vreau să vorbesc, pentru că nu le-am cerut acordul, iar pe de altă parte sunt sigur că mi-ar spune că e preferabil să vorbesc despre locurile pe care le-am văzut împreună și nu despre ei. Așa că mă întorc la dimineața în care am luat rucsacii pe umăr și am plecat spre gară, ca să luăm trenul spre Budapesta.

Pusta lui Endre

Inima Ungariei de răsărit este pusta. Poetul ardelean cu care tot ungurul este mândru, născut în satul Erin-Mețenț care astăzi îi poartă numele, Ady Endre adică, a cântat și el pusta maghiară în versuri pline de tristețe și revoltă pentru păstorul bătut de soare, de vânt, de soartă:

”Flăcău cuman cu ochii mari era,/ Menit de doruri multe să bolească,/ Păzea o turmă și-astfel străbătea/ Vestita pustă ungurească. (…) / De mii de ori gândind la viu, la moarte,/ Ori la femei a dat un chip minunii,/ Sfânt cântăreț ar fi putut să fie/ În orișicare altă parte-a lumii.”

În vreme ce trenul alerga la marginea pustei către Budapesta, spre Szolnok, mă gândeam la poetul ardelean, prieten al lui Octavian Goga (care l-a și tradus în limba română) și al pictorului Aurel Popp, admirator al lui Baudelaire și Verlaine, probabil cel mai de seamă reprezentant al curentului simbolist în literatura maghiară.

Imaginile pustei și ale satelor și orășelelor maghiare alergau în ferestrele vagonului așa cum Ady Endre a alergat prin viață, cu iubirea sa nestinsă pentru Diosy Adél Brull, care i-a fost amantă pentru aproape un deceniu și pe care poetul a urmat-o la Paris, boema sa pariziană înecată în alcool și droguri puternice care i-au scurtat viața, dar i-au exaltat imaginația și creativitatea.

Sfârșitul scurtei sale vieți poetul și-a petrecut-o în Oradea, făcând gazetărie la ziarul Vilá, pentru ca în ianuarie 1919 să se stingă din viață la Budapesta. Debreținul și Oradea, din punctul meu de vedere, sunt orașe gemene, chiar dacă sunt situate (sau poate tocmai din acest motiv) de-o parte și de alta a graniței și ambele își asumă memoria lui Ady Endre, din motive ușor diferite, desigur.

Din pragul Debreținului începe pusta, care l-a impresionat și pe Ady Endre, smulgându-i metafore din distilat de alean:

”În această seară de vară, Tisa/ Șoptește tristeți vechi, melancolii/ Soarele-apune, colorând magistral/ Zarea; mă-nvăluie copacul nopții”

iar astăzi, pentru a gusta din imaginea sa de altă dată, mai poți găsi aceleași imagini sau construi propria etichetă pentru cuvântul pustă dacă te cazezi în (mult căutata) stațiune(a) balneară Hajdúszoboszló și apoi vizitezi, în timpul pe care îl ai la dispoziție, cât mai multe locuri din splendidul parc național Hortobágy (Hortobágy Nemzeti Park).

Hortobágy este patria văcarilor maghiari tradiționali și a vitelor acestora, cu coarnele lor impresionante, dar și a dropiei, pe care o mai putem găsi încă în pustă, ori a păsărilor de apă (se pare că peste trei sute de specii diferite). De altfel, drumul de la Debrețin la Eger și Miskolc (Mișcolț, în românește) străbate zone sălbatice, străjuite de foișoare de observare și fotografiere; pe aceste șosele oricând poți întâlni porci mistreți sau căprioare în fața mașinii, așa că este nevoie de atenție.

Budapesta, oraș imperial

Am coborât din tren la gara Nyugati și am pornit-o apoi pe bulevardul Szent István către Dunăre, pentru o zi de plimbare prin centrul istoric al capitalei Ungariei, din care să nu lipsească: Catedrala Sfântul Ștefan și Parlamentul, strada comerciala Vaci (Utca, sau, cum se spune românește, Voți Uțo), Podul cu Lanțuri (Széchenyi Lánchíd), Citadela și, desigur Insula Margareta.

Budapesta respiră un aer imperial și cred că acest sentiment este mult mai pronunțat decât în Viena, de exemplu, iar budapestanii sunt atât de mândri de orașul lor, li se citește pe față, încât nu poți să nu-l respecți la rândul tău și să nu-l admiri. Pe de altă parte, Dunărea este o parte inseparabilă a orașului, pe care budapestanii au introdus-o în viața lor cotidiană ca pe-un reper imuabil; se raportează la fluviu ca la cel mai prețios obiectiv urban și totodată cel mai respectat vecin.

Catedrala/Bazilica Sfântul Ștefan este un edificiu impresionant, început la jumătatea secolului al XIX-lea în stil neoclasic, cu accente arhitecturale proprii Renașterii; la edificiu au contribuit trei arhitecți – József Hild, Miklós Ybl și József Kauser -, lucrarea fiind terminată după cinci decenii.

Cea mai râvnită relicvă din Bazilică este pentru turiști mâna dreaptă a Regelui Ștefan cel Sfânt, canonizat în anul 1083, întemeietorul Ungariei ca stat. Mie mi-a plăcut mult și piața bazilicii, furnicarul turiștilor și încercările lor eroice de a obține cea mai bună fotografie în acel spațiu îngust, pentru că raportat la cadrul fotografic lupta dintre detaliu și monumental se menține neîmpăcată.

Foarte aproape de Catedrala Sfântul Ștefan este Belváros, sau Orașul Interior, cu strada comercială Vaci, de unde, traversând Dunărea pe Podul Elisabeta (Erzsébet híd), se ajunge la Citadelă. Spectaculos este și Palatul Sándor (Șandor, cum citim noi) din Buda, care este și reședința președintelui Ungariei. Palatul Sándor se găsește în dreptul Podului cu Lanțuri, iar de la pod până sus, la palat, se poate ajunge ușor folosind Funicularul palatelor din Buda.

Budapesta nu poate fi limitată la mica listă de obiective pe care am făcut-o mai sus, dar dacă urmezi malurile Dunării pe acest traseu, în Pesta și în Buda, ai captat aproape în întregime vraja capitalei maghiare și, pentru o singură zi, s-ar putea să fi chiar copleșit de bogăția experiențelor și a imaginilor.

Budapesta pentru o zi marchează o experiență frumoasă, doar că ascunde mai mult decât dezvăluie. E bine de știut că între orele două și patru ale după-amiezii vestitele localuri din Buda, de pe malul Dunării, oferă un meniu al zilei tipic unguresc cu numai 20-25 de euro de persoană, iar seara cel mai bine o întâmpini pe Insula Margareta, printre copacii seculari, lângă fântânile arteziene.

Eger și Miskolc, perlele nordului Ungariei

Eger este al doilea cel mai important oraș din nordul Ungariei și totodată cel care găzduiește cel mai nordic minaret turcesc, mărturie a ocupației otomane din perioada 1541 – 1699. Despre minaretul din Eger, localnicii spun că a fost înălțat de turci atât cât a fost nevoie să poată privi de acolo peste zidurile cetății creștine cu care așezarea otomană se învecina.

Cu străzile sale înguste, contemporanul Eger este un oraș turistic din mai multe motive: pentru moștenirea istorică, pentru zestrea de clădiri baroce și terasele din oraș, pentru rețetele de rachiu și vinurile roșii, pentru gulaș și, nu în ultimul rând, pentru băile termale.

Se pare că orașul și-a luat numele de la pâlcurile de arini (în ungurește égerfa) care l-au înconjurat dintotdeauna. Împreună cu Miskolc, Eger împarte frumusețile Parcului Național Bükki și mărginesc împreună, la nord, pusta.

În Eger, am petrecut împreună cu Cecilia și Laci o după-amiază minunată, în apele termale de la Saliris Resort și apoi la cramele orașului, cu gulaș de fasole (babgulyas – bobgulaș, cum spunem noi) acompaniat de vinul locului, negru și dulceag (sânge de taur).

După Budapesta și Debrețin, Miskolc este al treilea oraș ca mărime din Ungaria și un puternic centru industrial. Din acest motiv primul lucru pe care v-aș recomanda să-l faceți când vă apropiați de intrarea în oraș, este să o cotiți dreapta către Lillafüred și băile Tapolca.

Lillafüred este situat în zona ușor muntoasă a parcului Bükki, acolo unde, în ultimul deceniu al secolului XIX, contele András Bethlen, pe atunci ministru al agriculturii, a decis să pună bazele unei stațiuni pe malul lacului Hámori. Așa s-a construit Hotelul Palace, cel cu 365 de ferestre, dar și calea ferată îngustă ce înconjoară parcul natural.

Tapolca (românește Tapolța) este o suburbie a Miskolc-ului, cu băi termale care exploatează o cavernă naturală din munte. Resortul este spectaculos și efectiv invadat de turiști, dar merită efortul de a intra măcar o singură dată în formațiunea carstică ce adăpostește băile; experiența este garantat unică.

Tisa, la Seghedin

Foarte aproape de Arad, Szeged-ul, sau Seghedin, cum i se mai spune pe la noi, este orașul care se confundă cu râul Tisa: este al patrulea oraș ca mărime al Ungariei și totodată un loc fermecător. Așa cum Debrețin și Oradea îmi par gemene, nu mai puțin aș spune același lucru despre Seghedin și Arad. De câte ori am ales să zăbovim în zonă, ne-am fixat totuși cartierul general la Makó, sau cum îi spun românii, Macău.

Macău este patria cepei, recunoscută ca atare în toată țara. Mândria locuitorilor din Makó pentru priceperea lor în cultivarea cepei și usturoiului merge până acolo încât (cu finanțare europeană) și-au construit edificii culturale și un resort balnear cu acoperișuri în formă de… ceapă.

Deși oraș de provincie, Seghedinul nu este nici pe departe prăfuit sau vetust. Promenada centrală este înțesată de cafenele și terase mereu pline de turiști, orașul fiind în același timp un important centru universitar și religios al Ungariei.

Devenit Dioceză catolică în 1930, orașul și-a pus în valoare superba Catedrală Votivă, construită în ultimul deceniu al secolului XIX, după ce întreaga localitate a fost reconstruită, în urma inundațiilor devastatoare din anul 1879.

Situat la confluența Mureșului cu Tisa, Seghedin a fost mereu confruntat cu spectrul inundațiilor, pentru că râul, conștient de forța sa multiplicată cu cea a Mureșului, deși în cea mai mare parte a timpului curge leneș între maluri oglindind citadela, în anumite perioade, umflat de ploi, își schimbă atitudinea și amenință deopotrivă orașul vechi și pe cel nou.

Din fericire, să mergi în Ungaria pe urmele lui Ady Endre este destul de ușor. Țara este străbătură în lung și-n lat de autostrăzi și oriunde vei ajunge, găsești cel puțin două sau trei pensiuni unde te poți caza în condiții excelente. Despre tradițiile culinare și vinurile ungurești cred că nu are rost să (mai) vorbesc, așa că dacă scurta mea relatare v-a trezit curiozitatea, nu pot decât să vă atenționez că realitatea locurilor întâlnite ar putea, uneori, să vă depășească așteptările.

Doi carabinieri mândri călare la poarta Catedralei Sfânta Agata zâmbeau pe sub mustăți și făceau cu ochiul puștoaicelor care-i luau cu asalt pentru selfie-uri. Piața catedralei nu era foarte aglomerată la acea oră, însă dinspre piața de pește, alăturată, se auzeau strigătele negustorilor și larma cumpărătorilor. Când și când trecea prin fața noastră câte un localnic purtând sacoșe din care se ițea coada unui pește, frunze de praz și buchete de verdețuri aromate, divulgând fără intenție meniul de prânz al familiei.

Instalați la Caffè del Duomo cuprindeam perfect piața, cu Domul Elefantului, carabinierii călare, la fel de mândri și încântați de succesul pe care-l aveau la turiști, mai cu seamă la asiatice și nordice, un acordeonist matinal (aveam să vorbim cu el românește a doua zi și să aflăm că are familia undeva la Dunăre, aproape de Drobeta Turnu Severin) și grupurile de seniori catanezi, cu jurnale la subraț, adunați în grupuri de trei-patru, gesticulând și punând țara la cale.

Dacă acasă ai obiceiul să-ți bei cafeaua dimineața în oraș, atunci e bine de știut că în Catania ai să te simți ca acasă, fără să conteze că ești bucureștean, sofiot, londonez, hamburghez, praghez, parizian și așa mai departe. Catania este Europa și Europa este Catania. Dar Catania este și Mediterana, și Africa, așa cum aveam în curând să descoperim; Catania, Sicilia mai bine spus, este centrul lumii noastre de europeni, așa că este demonstrat de ce ne simțim acolo ca acasă!

Datorită poziției sale geografice în mijlocul Mării Mediterane, Sicilia s-a dovedit mai întâi extrem de interesantă pentru fenicieni, care au colonizat-o împreună cu Cartagina, din motive de logistică comercială. Apoi cartaginezii au traversat marea și au colonizat chiar ei Sicilia, urmați fiind de vecinii de mare Ionică, adică de greci, pentru ca, în fine, să ajungă provincie romană. Și provincie romană a rămas aproape un mileniu, până când arabii, în secolele IX-X, au smuls-o de la bizantini.

Dimineața superbă ne-a îndemnat să ne ridicăm, i-am făcut semn ospătarului că plecăm și am lăsat banii sub farfuria de dolci – ne-a răspuns că e ok și grazie mille -, am trecut plini de încântare printre tarabele din piața de pește și am pornit-o pe Via Cardinale Dusmet către port, trecând pe sub arcadele ce susțin calea ferată. De ce în port? Nu știu, dar părea atât de interesantă zona docurilor vechi, cu terasele multicolore de cafenele, doar câteva deschise, cu localnicii și turiștii care făceau jogging înainte ca soarele să fie prea fierbinte, cu agitația de pe docul de ferryboat-uri și liniștea din docurile iahturilor.

La un moment dat, ajunși în zona iahturilor – Circolo Velico Tamata -, am văzut parcate câteva zeci de autocare pe lângă care șoferi plictisiți încercau să-și facă de lucru sau căutau umbra, în timp ce unele erau inspectate de carabinieri care le trasau șoferilor tot felul de sarcini ce pe unii îi scoteau din sărite și protestau, amenințând cu sindicatul. Doar cinci sute de metri mai departe am deslușit pricina mobilizării de forțe și motivul prezenței carabinierilor: pe acele docuri Crucea Roșie, Salvați Copii și autoritățile siciliene organizaseră un punct de triere al refugiaților salvați de pe Marea Mediterană, venind dinspre Libia.

Africa cerea ajutorul Uniunii Europene, dar până să-l primească – după cum știm, nici până astăzi nu avem un consens în privința politicilor de migrație – Italia era la mijloc și trebuia să se organizeze, fiind sprijinită doar de Crucea Roșie și ONG-urile care au închiriat ambarcațiuni și au adus voluntari care să susțină operațiunile de salvare ale celor care plecau pe mare din disperarea de a căuta pacea în bogata, dar nepăsătoarea Europă.

Acum vedeam cu ochii noștri această tristă realitate și, fără să vreau, fulgurant, mi-am adus aminte de jurnalista maghiară Petra Laszlo, care i-a pus piedică unui refugiat sirian cu un copil în brațe ce intrase pe teritoriul Ungariei venind dinspre Serbia și m-am cutremurat. Când am devenit atât de nepăsători și de cinici; cu cât strigăm mai tare că suntem creștini, cu atât mai violent îi respingem pe cei în nevoie sub motivul că au altă religie?

Să spun că am revenit brusc cu picioarele pe pământ ar fi prea puțin. În cele din urmă o doamnă carabinier s-a apropiat și ne-a întrebat dacă suntem jurnaliști și ne-a cerut să nu filmăm. I-am spus că suntem turiști și că pur și simplu vedem pentru prima dată efectele migrației; a făcut o grimasă prin care ne transmitea că, poftim, Italia vede asta de ani buni, după care ne-a cerut să ne îndepărtăm și să ne vedem de drum.

ETNA

Cu ai săi 3340 de metri, Etna a stat cu piscurile ascunse în ceață în mai toate zilele vacanței noastre siciliene. Doar că noi am decis să-l luăm cu asalt pe cât se putea, cu ajutorul municipalității Cataniei, care organizează aproape zilnic excursii ce pleacă din Piața Domului, pe Via Etnea, prin  Gravina di Catania, apoi Mascalucia, Massa Annunziata, Nicolosi pentru ca, în fine, să se oprească la puțin peste 1900 de metri, la Rifugio Sapienza.

Etna trăiește în simbioză cu sicilienii, fiind principalul motiv pentru care câmpiile și dealurile sunt atât de mănoase, dar comportându-se în același timp ca un zeu neîndurător și capricios. Orașul este apărat din loc în loc de ziduri menite să oprească scurgerile de lavă de pe versanți către comunele de la poalele muntelui, dar de câte ori oamenii se întrec cu gluma și îndrăznesc să creadă că pot coloniza muntele, acesta le arată îndată unde le este locul, înghițind în torente de lavă și cenușă casele inconștienților care au cutezat.

Craterul Silvestri, apropiat de Rifugio, deși situat la o cotă destul de joasă, cam pe la jumătatea muntelui de fapt, oferă o priveliște spectaculoasă pentru turiști, și nu este de mirare. Având forma tipică de căldare și de mult stins fiind, craterul se oferă cuminte vânătorilor de fotografii și celor care îl exploatează din tot felul de motive ezoterice. În plus, de pe buza căldării sale peisajul se întinde splendid, fie că privești către mare, fie că privești către vârf, în zilele senine.

Cum n-am avut parte de o zi senină, priveliștea ni s-a deschis cu parcimonie în ambele sensuri ale verticalei, dar n-a fost cu supărare, pentru că oricum ne-am socotit privilegiați pentru prea plinul inimii oferit proximitatea tainelor muntelui și din recunoștința că ne-a primit fără mânie în intimitatea sa.

În ziua secundă pelerinajului pe colinele Etnei am  urmat coasta de tuf vulcanic prin Aci Castelo până la Aci Reale, ca o anticipare a planului de a părăsi Catania pentru două sau trei zile de Taormina. Comunele Aci Castelo și Aci Reale sunt mici bijuterii ale Mării Ionice și te duc cu gândul la surorile lor de pe coastele și insulele grecești, cu care au atât de multe în comun, fără să le semene. Până la urmă, Patras sau Kefalonia sunt mai departe de Catania decât Valleta sau Tunisul, de exemplu.

Mai degrabă Sicilia împarte o istorie comună cu Malta, ambele fiind recucerite în secolul al XI-lea de cruciați de la arabi și intrând sub dominație normandă, apoi fiind cucerite de Regatul Aragonului, în plină expansiune în secolul al XIII-lea.

Dantelăria din tuf vulcanic a țărmului ionicii la Catania se însoțește cu dantelăria multicoloră a comunelor aninate pe colinele și stâncăria costieră, printre care își fac loc omniprezenții cactuși cu fructe aromate (de care sunt pline piețele Siciliei), tufele de grozamă, oleandru, mimoză și hibiscus, eucalipții, migdalii și castanii.

Se spune – așa am aflat și eu, întrebând ce semnificație are capul de meduză cu cele trei picioare, emblema insulei – că Sicilia este caracterizată de treime, de cifra perfectă trei și că numele în vechime era Trinakria, adică trei puncte. Dar numele nou, acela de Sicilia, ar însemna fertil, iar fertilitatea, știe toată lumea, se datorează zeului Etna și zeilor mării, care împreună binecuvântează câmpiile și colinele mănoase ale insulei.

TAORMINA

În mai 2017 Taormina a găzduit un summit G7, organizat de Italia și care ar fi trebuit să se desfășoare inițial în Florența. Doar că fostul premier Matteo Renzi a decis că ar fi mult mai potrivit ca și Sicilia să beneficieze de extraordinara promovare pe care un astfel de eveniment de politică internațională la nivel înalt i-ar oferi-o, așa că a ales drept gazdă stațiunea Taormina.

Situată la 206 metri deasupra mării, Taormina este perla siciliană de la Marea Ionică, sau, cum spunea cândva Ernest Hemingway, este un loc atât de frumos încât te doare să-l privești. Cine oare sunt eu să-l contrazic pe Hemingway, asta dacă mi-ar da prin cap să o fac și nu e cazul. Dar recunosc cu sinceritate că înainte să cobor în gara stațiunii aveam un singur gând, să văd hotelul în care avusese loc reuniunea G7 și să vizitez amfiteatrul grec care apărea în mai toate fotografiile oficiale ale evenimentului.

După ce am ajuns în oraș, deasupra mării, am uitat pur și simplu că în lume din când în când cei puternici organizează reuniuni la care decid tot felul de lucruri care lor le conferă iluzia puterii și nouă iluzia că depindem de hotărârile lor.

I-am dat uitării firesc pe Trump, Renzi, Merkel, May sau Macron; gândul meu s-a debarasat de ei ca de-un balast inutil pentru pastele siciliene, terasele și palatele Taorminei, pentru porțile vechii cetăți și Corso Umberto, biserici, bazilici, tangouri dansate de perechi pasionate sub clar de lună, pentru amfiteatrul natural Castelmola sau pentru Isola Bella.

Țara Siciliei, aleasă sub soare și Taormina, perla sa, un loc de un pitoresc aparte; unde cei avuți ai lumii plutesc în sfere pe care banii lor le construiesc și invizibil îi separă de toți ceilalți, dar tot împart aceleași străzi cu turistul obișnuit fără ca nimeni să se supere din cauza asta. Taormina, unde la Biserica Sfânta Caterina îngerii ne-au purtat pe brațe tot timpul în care am asistat la concertul de chitară a duoului Salerno – Cappellani, cu tema Invitație la dans.

Cu muzica lui Vivaldi, Boccherini, de Falla sau Vittorio Monti am trăit ca martori ai unei liturghii cerești și dacă era vorba de un dans, acela sigur era mișcarea corului de îngeri în fața tronului ceresc.

Da, în fiecare seară în care am rătăcit pe Via Teatro Greco ne-am întâlnit cu Donatella Versace, care-și făcea plimbarea de seară alături de companionul său și de garda de corp. Da, în fiecare seară am văzut cum rușii bogați își îmbracă însoțitoarele în blănuri pe Corso Umberto, dar și cum tinerii iau cu asalt gelateriile și arancineriile stradale fără să le pese de cei indecent de bogați cu care împărțeau același spațiu, pentru simplul motiv că Taormina, Sicilia este a tuturor.

Dar mai cu seamă Sicilia este țara soarelui, fără asemănare, este inima Mediteranei. Și cine ajunge acolo, se află pentru un timp în inima lumii europene, a Europei adevărate, aceea a oamenilor, și nu a continentului politic, despre care nimănui nu-i pasă cu adevărat în tot cuprinsul acestei insule fericite.

Sunt orașe în lume pe care visăm să le putem vizita, să le privim cu ochii noștri, să le străbatem cu pasul nostru pentru a vedea de ce le iubește o lume întreagă și să aflăm astfel de ce le vom iubi și noi. Viena este unul dintre aceste orașe. Uluitor ca frumusețe și surprinzător de accesibil pentru români.

Nichifor Crainic, în Memoriile sale, are istorii pitorești aproape inegalabile cu Viena, unde a ajuns în toamna anului 1920 la insistențele amicului său, Lucian Blaga. A petrecut acolo un an pe care l-a descris în superlative, impregnându-se de civilizația fostului imperiu, studiind și… îndrăgostindu-se de o frumoasă bucovineancă. Despre primele sale impresii legate de Viena, Nichifor Crainic scrie:

Iată un palat vast cu statui ecvestre! E desigur Burgul, fostul cuib habsburgic. Iar în fața lui două clădiri negre, uriașe și gemene. Trebuie să fie vestitele muzee ale Vienei. Și, în fund, Parlamentul, – îl poate recunoaște oricine după stilul grec. E destul pentru astă seară. Prin urmare, asta e Viena, care îmi va legăna o vreme sufletul dezamăgit.”

După ce prima sa escapadă pe străzile capitalei imperiale s-a încheiat, ajuns la hotel, și-a trezit entuziasmat peste poate amicul companion cu care sosise de la București, adică pe Alexandru Busuioceanu, și i-a repetat într-una: ”Scoal′ Alecule, eu am văzut Viena!”

Ei bine, când străbăteam cu taxiul, venind dinspre aeroport, bulevardele Vienei, la primele ceasuri ale zilei, într-o lumină crudă, mi-am spus și eu în gând, la fel ca de alde Crainic cândva, deschide bine ochii amice, ești în capitala Imperiului, în inima Mitteleuropei, acolo unde oameni luminați din neamul tău au scris istorie și au făcut posibilă țara ta de astăzi!

Cu siguranță nu am de gând să descriu în amănunt toate experiențele noastre vieneze, pentru că acest oraș, până la urmă, îi vorbește fiecărui oaspete asemeni unui prieten apropiat și i se strecoară direct în inimă. Dintre toate experiențele am să mă opresc la zilele în care am vizitat suburbia vinului, Grinzing.

Grinzing, descoperit prin învăluire și nu fără efort

Nu descoperi Grinzing așa pur și simplu, este nevoie de pregătire și de abordarea printr-o mică învăluire, care să-i dovedească că ești la înălțimea cuvenită și îi acorzi, cu deferență, atenția pe care un astfel de spațiu o reclamă implicit. Pentru că acest Grinzing nu este doar o suburbie, nu este nici vreun fel de podgorie și, mai cu seamă, nu vrea să fie confundat cu aglomerația Vienei.

Carevasăzică, prima mișcare a fost de tatonare. Ne-am așezat în așteptarea autobuzului municipal Hop-on Hop-off în fața Burgtheater pentru linia verde care trece prin Grinzing și ajunge în vârful Kahlenberg, unde se deschide o formidabilă panoramă asupra Vienei.

Lângă noi s-a așezat o pereche extrem de simpatică și volubilă de canadieni din Toronto cu origini irakiene, care au fost foarte curioși de unde suntem. Suntem români. A, da, români? București, nu? Da, da, chiar din București. Ar trebui să vizităm și noi România, că sunt mulți irakieni acolo, așa am auzit.

Până a sosit autobuzul nostru turistic am mai aflat că cei doi au emigrat în Canada imediat după ce americanii au declanșat ostilitățile din 2003 și că nu-și doresc nimic mai mult decât să se întoarcă, doar că situația din Irak a rămas tensionată.

Ori, dacă este tot mai puțin probabil să se reîntoarcă și să-și sfârșească viața în țara natală, și-ar dori măcar să se mute mai aproape, eventual undeva în Europa. În România? i-am întrebat. Încă nu știm, Germania ne-ar plăcea mai mult, au spus ei. Sau poate în Austria, m-am gândit eu, în vreme ce autobuzul oprea în stație.

Am urcat pe Kahlenberg unde am rămas un timp să privim viile de sus și ne-am făcut pe loc planul pentru ziua următoare: urcăm pe Kahlenberg, apoi coborâm pe jos în Grinzing, vizităm tot ce se poate vizita, bem must sau tulburel, ce-om găsi, și din stația Himmelstrasse luăm autobuzul înapoi spre oraș.

A doua zi am avut parte de o zi superbă pentru excursia planificată și totul a ieșit de minune. Acel început de octombrie ne-a întâmpinat cu soare, iar coborârea de pe Kahlenberg până în Grinzing a fost o rară plăcere.

Sturm und strudel

Mi-am consultat însemnările pe care le făcusem la sfârșitul acelei zile despre drumeția de pe Kahlenberg și am scris așa: …am coborât pe jos, pe aleile de pe traseul marcat cu două dungi roșii și una albă către Cobenzl și apoi către Grinzing. După calculul meu am mers în jur de 6-7 km cu totul. Toată treaba ne-a luat, cu tot cu sesiunile de fotografie, în jurul a două ore.

Ajunși în Grinzing, unde am reușit să întâlnim încă localnici aducând acasă remorci pline cu struguri, ne-am dat seama că nu doar încântarea ochilor ne-a adus aici, ci și dorința de a ne încânta papilele gustative, așa că, citez din nou din însemnări, ne-am oprit să mâncăm la Ospătăria Neuland pentru o masă tipic vieneză, sau cel puțin așa ne place să credem. Au fost supe cremă de roșii atât de gustoase cum nici în Italia și nici în Grecia nu ne-a fost dat să mâncăm (poate pentru că aveau și semințe de dovleac?), proverbialele șnițele vieneze pe care farfuria abia le încape stropite cu sturm (tulburelul vienez), ștrudele cu măr și, firește, espresso, pentru o bună digestie.

Porniți de fapt în căutarea șturmului (sturm, mustul de Grinzing, deja tulburel), cred că am fost inspirați să începem totul cu o drumeție care să ne creeze dispoziția perfectă; ceea ce am găsit a fost o senzațională masă de prânz cu tot ceea ce Viena are mai bun, pe care am stropit-o cu vin nou și am însoțit-o cu priveliștea de poveste a acestei suburbii, senzațională în soarele toamnei.

Unde bate inima Vienei?

În scurtul eseu de antropologie borgesiană, Hotel Ambos Mundos, Vintilă Mihăilescu ne îndeamnă la călătoria cu suflet, adevărata călătorie a omului, pornind de la o scurtă istorie:

”Niște călugări budiști se hotărăsc să viziteze Lumea Nouă. Iau avionul și ajung pe aeroportul din New York. Acolo se așază pe niște scaune și așteaptă în liniște. Trece o zi, trec două… La un moment dat, un ofițer din paza aeroportului se apropie de ei, intrigat, și-i întreabă ce se întâmplă. ′Ne-am hotărât să vizităm Lumea Nouă, așa că am venit la New York′ îi explică un călugăr. ′Dar sunteți la New York!′ le atrage atenția ofițerul. ′Corpurile noastre sunt la New York, acum așteptăm să ajungă și spiritele′ îi răspunde mai-marele budiștilor.”

Românul spune că i-a rămas sufletul acolo atunci când părăsind un loc, părerile de rău îl fac să creadă că sufletul nu i s-a mai întors întreg și o parte din el, ascultându-i dorința intimă, a rămas să-l (în)locuiască mai departe în locul drag, pe care doar cu trupul l-a părăsit.

Nichifor Crainic, cu ale cărui cuvinte mi-am început această poveste despre Viena, descria șirurile de arbori ai Ringului cu nostalgia celui care nici măcar nu vrea să ascundă că o parte din sufletul său a rămas în burgul Dunării Albastre.

O halbă de bere și un pahar de vorbă

Puține sunt frumusețile Vienei pe care Ringul nu le cuprinde, iar o plimbare la pas, cu caleașca sau un automobil de epocă, la alegere, este obligatorie. Să treci în revistă popasurile obligatorii legate de Ring – aș începe cu Café Central, cafeneaua celebrităților, palatele Albertina și Hofburg, minunata Catedrală Votivă, al cărei arhitect a reușit să înfrângă regulile și să o facă mai înaltă decât turnul Primăriei amplasând în vârf o statuie de cinci metri, Catedrala Sfântul Ștefan și altele multe altele de care nu te poți desprinde prea ușor – este o artă cu care e musai să te îndeletnicești în Viena.

Dar noi am avut și altfel de experiențe, ce țin tot de arta ineditului. Undeva aproape de gara centrală am găsit o arteră comercială care se numește Favoritenstraße. Nu despre ea vreau să vă vorbesc, ci despre ospătăria Lendl de pe străduța Reisingergasse, pe care am întâlnit-o aproape de această zonă comercială.

Recomand tuturor celor ce vor să trăiască o experiență vieneză autentică această ospătărie, care este o afacere de familie; acolo fumătorii se simt ca acasă pentru că au spațiul lor din care nimeni nu-i alungă (nu sunt fumător, e doar nostalgia cârciumii de altă dată), iar barmanul nu ezită să ciocnească cu tine o halbă de bere la un pahar de vorbă. Aici și în altă parte, merită să încercați, Viena este mereu surprinzătoare, gata oricând pentru un dialog de la suflet la suflet.

În zborul spre Alghero din acele ultime zile de septembrie erau turiști câți să-i numeri pe degete; sezonul vacanțelor de vară se încheiase de ceva timp și Bucureștiul avea parte de primele ploi reci de toamnă. În schimb foarte multe femei între două vârste, cu bagaje voluminoase și griji care li se citeau pe față, își ocupau tăcute sau vorbind în șoaptă locurile în avion, așteptând decolarea cu gândurile risipite, încordare și un licăr aproape imperceptibil de speranță în privire.

Italienii le numesc badante și cred că nu este nimeni în România să nu știe cu ce se ocupă în Italia o badantă româncă, de ce a ales să facă această muncă, care sunt condițiile în care trăiește și cam câți bani câștigă. Ascultându-le involuntar poveștile, am înțeles că Sardinia era noua destinație pentru aceste femei trecute prin multe, care optaseră pentru insulă după ce în cizmă câștigurile fuseseră dijmuite de criza economică.

În Sardinia se câștiga și cu 300 de euro mai mult, doar că – mereu există și un revers – cei mai mulți dintre vârstnicii asistați trăiau la munte, în sate izolate, așa că era greu de spus dacă badantele erau mai fericite în insulă. Noi, ca turiști, deși călătoream cu ele în același avion, eram la ani lumină distanță de problemele lor, având parte de mai multe oportunități în viață și șanse de a alege; ca fapt divers, ciudat este că avem tendința de a nesocoti darul libertății de a alege, considerându-l firesc.

Tânăra Românie și îndrăzneața Sardinie

Chiar înainte de a vedea Sardinia nu se poate ca două teme ce au legătură ineluctabilă cu istoria insulei să nu-ți aprindă imaginația și dorința de a vizita acest tărâm mediteranean: steagul sard și simpatia, implicarea cu care Regatul Sardiniei a susținut aspirațiile românilor în epoca modernă.

Steagul sard, al celor patru capete, a fost creat în secolul XIII, atunci când Regatul Aragonului, din care Sardinia încă nu făcea parte, a fost împuternicit (dacă se poate spune așa) de Papa Bonifaciu al VIII-lea să cucerească și regnum Sardiniae et Corsicae. Pentru fiecare victorie a Aragonului împotriva maurilor, se spune, pe steag a mai fost adăugat un cap de maur.

Regatul Sardiniei și Corsicii, cu o extraordinară tradiție judiciară pentru acele vremuri, și-a păstrat o oarecare autonomie în cadrul Regatului Aragonului. La începutul secolului XVIII, Casa de Savoia deținea sub titulatura de Regatul Sardiniei atât actuala insulă sardă, cât și teritoriile Savoiei și Piemontului.

La mijlocul secolului XIX, Regatul Sardiniei (și Piemontului) a devenit principala forță politică de eliberare a Italiei, luând parte, alături de Franța, Marea Britanie și Imperiul Otoman, și la războiul Crimeii, împotriva Imperiului Rus. Pe fondul conflictului Crimeii, în anul 1856, la Congresul de pace de la Paris contele Walewski, reprezentantul Franței, a lansat în dezbatere tema unirii principatelor Moldovei și Țării Românești.

În timpul negocierilor de la Paris, puterile care au participat într-un fel sau altul la conflict s-au polarizat în jurul proiectului pe care contele Walewski l-a pus pe masă, iar Regatul Sardiniei, alături de Franța, Rusia și Prusia s-au pronunțat pentru susținerea ideii de unire, în timp ce Austria și Imperiul Otoman s-au opus.

Alghero, moștenire catalană în pământ italian

Istoria Alghero, ca cetate fortificată, începe cu familia genoveză Doria, la început de secol XII. Totuși, în curând locul a început să fie colonizat de catalani și, în secolul XIV, fortificația a fost cucerită de aragonezi, Alghero și Sassari alăturându-se Regatului Aragonului, împreună cu Valencia, Mallorca, desigur Catalonia și Aragonul. Până astăzi, cei din Alghero prețuiesc moștenirea catalană și, simbolic, sunt reprezentați în Generalitat de Catalunya, adică guvernământul Cataloniei autonome, organizată în cadrul statului spaniol.

Alghero este orașul mediteranean fortificat tipic, cu ziduri și turnuri masive profilate dinspre mare, pentru ca în spatele zidurilor să se arate policrom orașul, prosper și vesel, o invitație pentru călători să ancoreze în golf și să tragă barca sub ziduri pentru un vin bun și o porție generoasă de paella.

Pentru turistul modern, Alghero are în ofertă un număr aproape nelimitat de tipuri de pizza, toate delicioase; paste, însă, într-un sortiment mult mai puțin diversificat. Dintre toate locurile în care am oprit pentru o pizza sau o cremă catalană, cel mai mult mi-a mers la suflet cârciumioara Ichnos, de pe Via Don Minzoni, unde am avut mereu senzația că suntem adoptați în familie.

Nu spun acum că în jurul Bastionului sau pe faleza Marco Polo din Bastion nu sunt restaurante minunate, care au în plus o priveliște privilegiată asupra cetății, a mării și a portului, dar în măsura în care este atât de ofertantă turistic, pierde din căldura pe care o dă atmosfera mai puțin formală a unui local familial.

Am oferit o perspectivă asupra ofertei culinare sarde, care în Alghero are un specific pronunțat catalan, pentru că aici nu doar viața turistului ci și cea a localnicului înseamnă mare, pescuit, comerț, istorie, turism și neapărat gastronomie. După ce savurezi deliciile locale, ceea ce urmează este să oferi încântare ochiului și, pentru acest scop avem piațetele, străduțele înguste, bisericile, portul și faleza orașului.

În piețe ca Antonio Sanna, Michele Balzani, Ugo Pioletti, Porta Terra sau Pino Piras găsești negustorii de dulciuri și artizanii de bijuterii din coral, ambele mărci unicat ale cetății Alghero.

Un magazin cu bijuterii de coral din Alghero este un spectacol în sine. Nu contează foarte mult dacă admiri bijuteriile în general, sau dacă bijuteriile meșteșugite din corali sunt pe gustul tău, pentru că este realmente imposibil să îți înfrângi curiozitatea și să rămâi impasibil în fața ofertei care îți copleșește așteptările și imaginația.

Splendida culoare africană a plajelor din Alghero

În apropierea hotelului nostru, de pe Via Puglia, la numai cinci minute de mers, am găsit minunata plajă cu pini Maria Pia, mândria și emblema turismului în Alghero. Spre deosebire de plajele din nordul insulei, de exemplu din Porto Torres, apele Mediteranei sunt mai reci aici, dar limpezi ca un râu de munte.

Plaja Maria Pia este impresionată nu doar pentru cadrul natural de poveste pe care îl oferă, ci și pentru poveștile pe care le spune, și care sunt ale turiștilor care vin să se bucure de soare și de priveliște, ale pacienților aflați în nevoie de la spitalul Regina Margherita ori ale vânzătorilor ambulanți nigerieni, senegalezi sau pakistanezi.

Micii comercianți africani au povești de viață incredibile, așa cum am aflat de la un bătrân nigerian cu o ușoară infirmitate ce-i stânjenea mersul și care vindea sculpturi din lemn. Dorința lui cea mai mare era să se întoarcă acasă și în fiecare an spera că o va face, doar că anul trecea și reîntoarcerea suferea o nouă amânare.

Cei mai tineri își traduceau nostalgia în desenele din cărbune de pe trunchiurile de pini doborâți, iar scenele întruchipate aveau și un nume: Mama Afrika. Când se odihneau sub pini, la mijlocul zilei, atunci când plaja se golea de turiști, privirile lor erau melancolice și timpul potrivit pentru a adăuga noi scene cu elefanți, girafe și rinoceri.

Când plaja redevenea un furnicar, ieșeau din umbră și arborând zâmbete irezistibile, reîncepeau asaltul ofertelor cu mătăsuri, obiecte de artizanat și articole de plajă. Cum am fi putut să rezistăm acestor zâmbete, să rămânem de piatră și să nu cumpărăm nimic?

Poate o chema Idiba sau Anika, ori Djidade, cine știe? Nu se grăbea, îi saluta frumos cu Salam Alaikum pe cei asemeni ei și afișa un zâmbet care lumina în jurul ei. Vindea basmale, cămăși, bluze, eșarfe și cearșafuri albe sau multicolore. Negocia cu voie bună și răbdare și a acceptat să fie fotografiată. Ne-a mulțumit frumos pentru marfa cumpărată și a plecat mai departe: pentru ea plaja nu era doar un fel de bazar, ci părea că înseamnă acasă.

Sassari: lecția optimismului

Ziua în care ne-am abătut cu trenul până în Sassari, capitala provinciei cu același nume, era ușor nehotărâtă, cu un soare năzuros și nori îndrăzneți; o vreme perfectă pentru explorare. Am pornit pe Via XXV Aprile și apoi în sus pe Corso Vittorio Emanuele II până în Piazza Castello și mai departe până în Piazza d′Italia unde am admirat splendidul palat care adăpostește Prefectura Sassari.

Întorcându-se către gară pe Via Turritana am trecut pe lângă Palatul Ducal și ne-am oprit în Piazza Duomo, ca să vizităm Catedrala Sfântul Nicolae și să bem o cafea la barul Al Duomo.

Fiind puțin înainte de prânz, terasa de la Al Duomo am împărțit-o cu o singură tânără, probabil pentru că ora cafelei și a prăjiturilor cam trecuse și se apropia ora principalei mese a zilei. S-a dovedit că tânăra, care era însărcinată, era o conațională originară din Craiova și stabilită de câțiva ani în Sassari. Căsătorită cu un tânăr italian imediat după ce terminase liceul, tânăra doamnă absolvise facultatea în Sardinia și era angajată a aeroportului din Alghero.

Viața este prea scurtă și frumoasă ca s-o lăsăm să fie tulburată de deciziile politicienilor

Deși în general mulțumită de viața sa în insulă, își făcea unele griji pentru că politicienii Forzei Italia încercau să determine aeroportul să renunțe la contractul de parteneriat cu o companie aeriană low cost ce sporise mult numărul curselor în ultimii ani, dar în dauna companiei Alitalia. Dacă contractul era desfăcut, credea ea, numărul de curse aeriene va scădea din nou și după ce va naște nu va mai avea un job la care să se întoarcă.

Dar era optimistă. În Italia niciun cetățean care se respectă nu cedează buna dispoziție din pricina unor politicieni, chiar dacă deciziile lor i-ar afecta locul de muncă. Viața este prea scurtă și frumoasă ca să fie tulburată astfel. O lecție de viață care ne-ar folosi și nouă în România.

E chipul lui Dante sau e doar o iluzie?

Ce este mai frumos, mai plăcut: o zi de târg în Alghero, între Via Liguria și Via Corsica, sau o plimbare cu barca până parcul natural din Porto Conte, la Grota lui Neptun? Este greu de spus.

La Grota lui Neptun am ajuns atât cu barca, cât și cu autocarul, de unde se poate coborî pe faleză, pe scările de piatră până la grotă. De sus se poate fotografia insulița stâncoasă Foradada, despre care se spune că ar profilul lui Dante.

Peisajele din parcul natural sunt impresionante, dificil de descris atunci când nu ai suficient talent pentru a transforma imaginile în cuvinte, pentru ca apoi ele să redevină singure imagini, indiferent cine le evocă. Cum nimic nu se poate compara cu ceea ce ochiul percepe în mod direct, cel mai bine ar fi să ajungeți cândva acolo, dacă nu cumva ați vizitat deja Alghero și Sardinia.

Pentru noi ultima zi în Alghero a fost o zi de târg; târg ce are loc săptămânal miercurea, din zori și până spre prânz. Târgul este impresionant, cu nimic mai prejos decât orice alt târg renumit din Italia.

Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri

Muntenii își etalează brânzeturile și mezelurile, pescarii peștele și fructele de mare, artizanii cuțitele corsicane, încălțămintea și obiectele de mobilier și uneltele, grădinarii legumele și florile într-un adevărat furnicar de mii de oameni veniți din oraș și împrejurimi.

Ne-am simțit ca acasă, forfota ne-a energizat și culorile, mirosurile și gusturile ne-au entuziasmat. Aveam bagajele făcute, dar n-am rezistat să nu mai facem câteva mici cumpărături, așa cum se cuvine la târg. Ne-am desprins de pe pista aeroportului din Alghero odată cu apusul. La București ne-a întâmpinat o ploaie liniștită de toamnă care se așeza pe geamurile taxiului și iriza luminile orașului.