”Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi.” (Calistrat Hogaș, ”Amintiri dintr-o călătorie”, din volumul ”Pe drumuri de munte”).
Reflectez de câteva zile asupra unui titlu: Avatarurile conștiinței de sine. Ar fi vorba de un titlu pentru o serie de articole, care mi-a venit în minte după ce am rememorat, împreună cu și pentru cititorii Matricea, istoria ajunsă minoră a grevelor minerești din Valea Jiului. Avataruri ar avea aici sensul de transformări succesive prin evenimente care au marcat România și pe români începând cu fondarea Regatului și care, într-un fel sau altul, au contribuit la ceea ce suntem noi astăzi și, cel mai probabil, vor continua să ne modeleze construind implicit România de mâine.
Mă gândeam la aceste lucruri în timp ce peroanele Gării de Nord fremătau de mulțimea călătorilor în care grupul nostru se integrase organic, revendicându-și dreptul la propria-i călătorie și începând să scrie o istorie împreună, pe care mai apoi am decis (eu, fără să mă sfătuiesc cu ceilalți membri ai grupului) să o pun sub un semn inițiatic: călătoria ultimei zile către cea dintâi. Cum adică, de ce așa și nu altminteri, am să dezvălui la sfârșit.
Nu am fost un grup alcătuit la întâmplare, ci emanația unei comunități care ne include și de la care ne revendicăm de fiecare dată când avem ocazia, așa că formăm un tot de multe ori fără să ne dăm seama, acționăm sinergic și pentru mine acesta este un excelent motiv să consemnez în însemnările pe care le fac că tocmai privesc spre unul din avatarurile conștiinței noastre de sine, atât individuală, cât și colectivă.
Trenul ne-a purtat repede de la câmpie la munte, dintre armăturile de metal și pereții de beton și sticlă ai marelui oraș către crestele munților și ne-a depus bucuroși și plini de energie pe peronul gării din Bușteni. N-am avut timp să luăm aminte la fața tristă a clădirilor gării, abandonate de mâna de gospodar ce ar trebui să le mențină cu mândrie strălucirea conferită odinioară de îndrăznețul proiect al modernizării României sub patronajul coroanei regale.
”Totdeauna lucrul tău/ Să-l începi cu Dumnezeu./ Unde-i El cu darul Său,/ Nici un lucru nu e greu”; așa cum am învățat de mici, așa se cheamă că trebuie să ne comportăm în tot ce ne propunem. Prin urmare primul popas al grupului nostru a fost Mânăstirea Caraiman. Edificiu ale cărui baze au fost puse în anul 1998 prin efortul inspirațional al părintelui Gherontie Puiu, cel iluminat de Maica Domnului, pentru a crea la poalele Bucegilor o poartă către Cer pentru cei care cred.
Adulți și copii ne-am recules în apropierea mânăstirii, ne-am bucurat și pregătit să accesăm verticala cu un efort terestru prin care ascensiunea pantelor muntelui în Parcul Natural Bucegi să aducă aminte că orice ascensiune înseamnă efort, dar îți deschide ochii, sufletul și inima către minuni pe care altminteri nu ai cum să le vezi, simți, acomodezi cu conștiința de sine și integrezi în suflet.
Unde, unde mergem? întrebau nerăbdători cei mici și așteptau răspunsuri la fel de curioși și mulți dintre cei acum maturi. La cascada de pe Valea Spumoasă, vine răspunsul și se răspândește prin tot grupul. Cei care au mai vizitat locul dau din cap a aprobare, ceilalți se avântă curioși la drum. Și ascensiunea începe, sub cetină care cerne lumină solară și pe cărare bătută, în aer cu mireasmă vegetală și însoțiți de sunetele blânde al pădurii, susurând în șoapte de pâraie.
Cărarea ne poartă pe lângă vechea captare de apă Caraiman a fabricii de hârtie ”1 Septembrie” din Bucegi, construită în 1885 și extinsă, apoi modernizată în 1912 și 1935. Pentru cei mai puțin tineri, așa cum sunt și eu, emblema fabricii de hârtie de la Bușteni, cu ursul ce împinge o rolă mare de hârtie, mai stăruie încă în amintire; face parte din istoria noastră, a elevilor care am fost și care purtam în ghiozdan caiete fabricate la Bușteni.
Apoi cărarea se desparte de cea care o pornește pieptiș către Babele și se așază molcom la drum către refugiul de la Valea Spumoasă, o cărare ce numai în ultima sa parte îți propune o ascensiune pe-o pantă ceva mai abruptă; dar urcușul se sfârșește repede și te recompensează aproape imediat cu imaginea poienilor de vis și a perdelei de apă a cascadei.
În Valea Spumoasă timpul nu curge, pentru că nu are loc de curgerea de apă. Așa că stă încremenit. Acolo timpul, dacă poți crede cu adevărat, chiar se oprește pentru oricine și nu trebuie decât să asculți șoaptele apei, să vorbești cu muntele și să ții în palmă razele de soare. Cât timp petreci acolo, nimeni nu știe, când te hotărăști să pleci este ca și cum abia ai fi venit și o stare de pace și mulțumire te învăluie cu totul.
Dacă îți culci urechea la pământ, pe stâncă, auzi fără cel mai mic efort istorii vechi și povești despre ceea ce va fi să vină și toate acestea fără să îți dai seama cine anume ți le povestește – un spiriduș poznaș sau un sfânt al locurilor -, când au fost toate posibile și cum tu, dintr-o dată, te-ai transformat deși ai rămas același, ai dormit un somn bun fără să închizi ochii, ți-ai odihnit inima și nu te mai doare pentru că greutățile ce-o apăsau au dispărut.
Om sau viețuitoare a pădurii, la Valea Spumoasă deopotrivă își pot găsi alinare și putere. Side by side, cum ar spune englezul, mereu alături au parte de dulce mângâiere bunici și nepoți, oameni singuri și însingurați, soți și soții, copii și animalele lor de companie, străini care trec unii pe lângă ceilalți salutându-se simplu cu bună ziua!
Am făcut și refăcut ziua din buclele sale, am spart moleculele timpului în fracțiuni de secunde, dar pentru oricine ne-ar fi privit, n-am făcut de fapt altceva decât să ne așezăm cu bucurie la un picnic, să desfacem din șervete și cutii mese îmbelșugate, să împărțim unii cu alții și să ne bucurăm împreună.
Ca la un semn, ne-am ridicat cu toții și am pornit-o apoi pe sub poala muntelui de cremene, cu telecabina urcând tăcută peste capetele noastre pe cărările sale îmbinate din fir de oțel, către cel de-al treilea popas al zilei, cascada de la Urlătoarea Mare.
Din nou calea noastră era bătută înainte și pretutindeni am întâlnit oameni ca și noi, mânați la fel ca noi de o necesitate a reînfrățirii de care nici nu am fi conștienți dacă nu am putea înțelege, chiar și mai târziu, după întoarcerea în lumea noastră mărginită cu pereți, oglinzi și ferestre de realitate virtuală că avem un loc din care am plecat și către care încercăm mereu să ne întoarcem, doar că nu mai găsim portalul, ne e greu să redibuim intrarea și să ne (re)aflăm calea spre casă.
Om și natură, un alt avatar al conștiinței de sine, o altă transformare (re)modelatoare, un nou mod de a ne regăsi matricea din care coborâm și mai apoi, poate o viață întreagă încercăm fără să mai reușim să urcăm din nou.
În Cântarea Cântărilor, despre care Mircea Eliade credea că încifrează miriade de căi din cele ale mitului eternei reîntoarceri, omul e parte a naturii și natura se exprimă prin om și trăirile sale, prin sentimentele sale care irump și apoi (re)umplu lumea întorcându-i tot bogăție:
”Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin și lapte am băut. Mâncați și beți, prieteni, fiți beți de dragoste, iubiții mei!”
În căldura ultimei zile de gustar, pașii ne-au purtat cu repeziciune pe cărările muntelui cu inimile sus și voie bună până la Urlătoarea Mare, noul loc de popas, nou prilej de desfătare al simțurilor și de redescoperire a armoniilor lumii. Ziua a început să se aplece spre seară, răcoarea apelor ce cădeau cu tumult să atingă cu o strângere și un fior întreaga asistență, fără ca toate acestea să ne oprească din marșul nostru triumfal de întoarcere către noi înșine și către matricea din care provenim.
Nu am dat niciun pas înapoi, niciun semn nu a arătat șovăire, niciun mușchi nu a tresărit, nimeni nu a vrut să meargă decât înainte, să întâmpine seara ultimei zile care pe-un început de drum către noua zi de mâine. Și ce zi glorioasă stătea să vină! O simțeam înfiorați, o așteptam, deși nimeni nu ar fi putut, nici măcar cu un potop de cuvinte să o descrie!
Peronul gării, a altei gări, gara de munte de unde trenul urma să ne ducă spre București, ne aștepta larg și poleit în lumina asfințitului și, mai apoi, a lămpilor electrice care s-au aprins ca la un semn, îngânând lumina astrală cu cea artificială. După o zi plină, pretutindeni în jurul meu întâlneam doar fețe fericite, pline de bucurie și lumină interioară și, aninat undeva într-un colț al privirilor, un mic semn de întrebare, aproape de nebăgat în seamă: și mâine, mâine ce va fi?
De unde să știu eu ce va fi? îmi venea să strig răspunsul, nici eu nu sunt decât un om. Și eu aș vrea să știu ce va fi mâine, dacă voi mai putea să țin calea, dacă fericirea și mulțumirea de astăzi nu trebuie să le plătim, cumva. Țignalul locomotivei care își făcea intrarea în gară mi-a alungat gândurile și a amânat frământările. Pentru că o zi glorioasă nu se cade să se încheie altfel decât într-un marș impetuos, fie el și marșul roților de tren.
Pe geamuri lumini alergau cu repeziciune și ne apropiam de București, de Gara de Nord. Mâine e prima zi a noului an bisericesc, e întâi septembrie, îmi spune Victoria și spatele meu se îndreaptă, privirea mea se adună, mintea lucrează, certitudinile se îngrămădesc: așa este! Mâine este întâia zi a unui an nou! Ziua în care un om născut în Betleem, din Nazaretul Galileii, pe numele său Iisus, a început să predice Evangheliile și a schimbat pentru totdeauna istoria lumii! Trenul a intrat în gară și părintele diacon, ghidul nostru, ne-a spus tuturor: am ajuns mai repede cu câteva minute, sper că nimeni nu se supără!
Adevărata bucurie, a celui care găsește brusc o semnificație, un sens, m-a cotropit și mi-a ostoit neliniștile. Iată, deci, am dibuit povestea noastră, a grupului de drumeți prin munții Bucegilor, pe pietrele Caraimanului: a fost drumul inițiatic al ultimei zile către cea dintâi! La mulți ani tuturor!
Cristian Felea
Ultimele postari ale lui Cristian Felea (vezi toate)
- ”În Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creștini”. Cum răspund patru emblematice conștiințe la întrebarea despre identitatea creștină din vremea lor și a noastră - 10-04-2020
- Criza văzută prin lupa destinului. ”În situație de criză interioară, traversăm deșertul iraționalului, înscriindu-ne într-un cerc vicios perfect” - 31-03-2020
- Morală și economie în vreme de pandemie. În căutarea soluțiilor, de la Vintilă Mihăilescu la Greta Thunberg - 24-03-2020
