Dana Dumitru semnează o nouă recenzie de carte pe Matricea Românească, în care analizează Vara în care mama a avut ochii verzi, roman de Tatiana Ţîbuleac.

Scriitoarea basarabeancă Tatiana Ţîbuleac, jurnalistă de profesie, cunoscută publicului cititor datorită volumului de istorii personale ale emigranților din Franța, Fabule moderne, a publicat anul acesta microromanul Vara în care mama a avut ochii verzi. Scurt, dar intens, acest roman prezintă dramele unui adolescent labil psihic, dar, mai ales, evocă în tușe emoționante relațiile defectuoase dintre copii și părinți.

Narațiunea curge într-un ritm alert, în ciuda absenței dialogurilor, acțiunea fiind conturată prin discurs indirect. Asistăm, poate, la cea mai sinceră declarație concomitentă de dragoste și ură maternală, o confesiune dureros de frumoasă, cum rar îți este dat să citești. Dansul năvalnic al gândurilor perverse amintește de scrierile Petronelei Rotar pe blogul său personal, cu diferența că Tatiana Ţîbuleac concentrează toată suferința într-o singură direcție, și anume, relația cu mama.

De obicei, poveștile personale, tulburătoare, sunt spuse din perspectivă feminină, dar autoarea alege un eu liric masculin. Interesantă și binevenită această opțiune de egalizare a sexelor în sfera emoțiilor fruste, rezervată până acum exclusiv doamnelor. În literatura universală actuală, cel mai bun exponent al acestei tendințe este norvegianul Karl Ove Knausgård, care îndrăznește să redea fără menajamente trăiri și sentimente specifice literaturii psihologice feminine.

Tatiana Țîbuleac, autoarea unui roman inedit despre relația dintre un adolescent și mama lui. Foto: zdg.md

Protagonistul Aleksy este un adolescent cu porniri violente și depresive, la baza cărora stă furia împotriva mamei, acumulată de-a lungul anilor. Disprețul vădit față de aceasta și, în general, față de viață, este ușor de observat încă din primele pagini, când suntem martorii unui portret hidos: „Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început cu părul. Un singur lucru nu se lega în toată povestea aceasta – ochii. Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei.”

Vocabularul bogat în cuvinte și imagini sumbre reflectă chinurile interioare pe care Aleksy le trăiește plenar: „Eram niște resturi umane – niște polipi și chisturi, și aceia operați -, însă aveam pretenții de rinichi și inimi.”

Fiu de emigranți polonezi, locuitor al suburbiei Haringey din Londra, personajul principal este un neînțeles atât în mediul școlar, dar, mai ales, în cel familial. Părăsit de tată („Gândul la tata îmi provoca vomă.”), lipsit de afecțiunea mamei, îi rămân ca singură consolare brațele ocazionale ale bunicii. Dispariția Mikăi, sora mai mică, este cheia către cutia Pandorei ce se revarsă din Aleksy de la vârsta de opt ani. Dorul copleșitor după aceasta, dublat de nepăsarea mamei care se închide în sine odată cu pierderea fiicei, constituie baza furiei clocotitoare ce-l va mistui ani la rând.

Pe măsură ce înaintăm în lectură, Vara în care mama a avut ochii verzi se dovedește a fi o carte despre ispășire și iertare. Grav bolnavă, mama îi propune lui Aleksy să petreacă cu ea o ultimă vară, undeva într-un sătuc din nordul Franței. Din ființele înstrăinate și depresive, cei doi ajung să trăiască aici toată fericirea unei relații normale pe care mama i-a negat-o fiului atâta amar de vreme. Spovedania unei femei muribunde, chinuită de vină și regrete, își găsește ecoul mult așteptat în inima copilului care toată viața a tânjit după un strop de afecțiune.

În vacanța de vară cei doi comunică pentru prima dată cu adevărat, împărțind firimituri de fericire între episoadele depresive ale lui Aleksy și manifestările violente ale bolii mamei. Ura este înlocuită pe rând de acceptare și, mai apoi, de dragoste: „Ochii mamei mele urâte erau resturile unei mame străine foarte frumoase.”

Scris într-un limbaj frust și direct, Vara în care mama a avut ochii verzi este un carusel sfâșietor de emoții, care vorbește despre traumele copilăriei care se închid greu sau deloc, cât și despre puterea magică a vindecării ce vine doar prin descătușarea și acceptarea sentimentelor. Și, nu în ultimul rând, despre putreziciunea umană ce poate fi înlăturată prin terapie:

 Oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că așa e mai ușor. Dar nu toți se pot ascunde mereu. Și uneori toată răutatea și boala și stricăciunea lor erupe și ei se simt bine și fericiți, chiar dacă toți cei din jur îi condamnă și le plâng de milă.

Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, Chișinău, 2017, 121 pagini

Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene.

Jurnalista Ruxandra Hurezean adună în paginile acestui volum poveștile de viață ale sașilor din Transilvania, un mănunchi de oameni care se împuținează pe zi ce trece, și a căror istorie riscă să fie înghițită de negura timpului. Printr-o serie de interviuri realizate între 2005-2015, publicate pe www.hotnews.ro și apoi în revista Sinteza, autoarea culege mărturiile emoționante ale unor oameni în lupta cu timpul și istoria vitregă, dar face și o radiografie a regimurilor politice care au alungat de-a lungul secolelor sașii și șvabii din România.

Istoria oamenilor se face din mici firimituri de viață, dar cineva trebuie să le adune pentru ca povestea lui să spună ceva și după ce el nu va mai fi

Dincolo de istoriile personale, încărcate deopotrivă de nostalgii și tristețe, reportajele se grupează sub tema comună a identității pierdute și regăsite odată cu reîntoarcerea în locurile copilăriei, după căderea comunismului. Neadaptarea în Germania și dorul după meleagurile natale, sentimentul de înrădăcinare pe care doar familia și țara ți le pot conferi, răzbat din fiecare pagină.

Povestea sașilor din Transilvania este utopia Lindenfeld, ce prinde viață sub minunatul condei al Ruxandrei Hurezean, care face portretul unor oameni excepționali. Lumea Transilvaniei în care vechile meserii sunt readuse la viață, iar obiceiurile străvechi sunt păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație, dezvăluie o Românie cu un viitor luminos, plin de speranță.

Sofia Folberth s-a născut la Criț în 1922 într-o familie înstărită de sași. Știe povestea vechii așezări, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criț, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criț, acolo o găsiți vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași.

Sofia deapănă amintiri despre iubitul pierdut în război, fratele care a făcut șase ani de lagăr rusesc, dar, mai ales, despre comunitatea unită și sentimentul de apartenență ce nu o părăsește nicio clipă:

Cum să te obișnuiești acolo când ai capul și pieptul plin de amintirile de acasă? Cum să continui să trăiești, când ai lăsat în spate atâtea lucruri pe care le iubești, pietrele pe care călcai le știi ca pe podul palmei tale, perii de la poarta casei îi visezi noaptea, iubitul și poteca de pe lângă școală le vezi și acum în fața ochilor și te trezești dimineața cu mirosul lămâiței în nări, dar nu, nu ești lângă zidul bisericii tale. Ești la mii de kilometri depărtare.

Eginald Schlattner este al 99-lea și ultimul preot la biserica luterană din Roșia (sau Rothberg) de Sibiu, unde, în prezent, alături de el, mai trăiesc patru sași. A făcut închisoare pentru că a participat la un cenaclu literar, și, din 1991, aduce alinare deținuților, în calitate de preot misionar pentru penitenciarele din toată țara. În ianuarie 2002 fost numit „Ambasador cultural al României“.

Ilustraţie din cartea „Povestea saşilor din Transilvania”, de Ruxandra Hurezean

De ce n-am plecat și eu? Pe mine, Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulți oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca, pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai «intra muros», istoria mea este și cum mă recunosc ceilalți, ce acceptă și confirmă ceilalți că aș fi: sas din Ardeal!

Eginald face o minunată sinteză a spiritului român și a modului cum educația religioasă se răsfrânge asupra socialului și politicului. De reținut atunci când suntem întrebați cu ce contribuie România la Uniunea Europeană:

[…] Am fost întrebat care este contribuția României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! […] Uitați-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apă, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalți. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuțele la poartă sunt două, față în față, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă. Am să vă rog să vă uitați la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificiului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central, și în jurul ei tot restul construcției, iar când ridici privirea, vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranța. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credință în viață!

Johann Schaas şi soția sa Johanna sunt singurii sași care mai trăiesc la Richiș. El este curatorul bisericii, o bazilică gotică, cu detalii celtice (pe basoreliefuri se regăsește figura lui Grünen Mann, omul verde, zeul vieții, al suflului vital și creator).

Hans știe istorie, știe cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la școală Honterus. Hans este și un mecanic pasionat. Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.

În fabula lui Hans, iezenul este un animal harnic, ce-și sapă o vizuină, unde vulpea vine și-și face nevoile. Bătrânul concluzionează că „vulpea e istoria care a făcut la ușa sașilor multe dimineți la rând”.

Paul Hemmerth, născut în Mediaș, pleacă în Germania în anii ‘80, dar se întoarce după Revoluție. Cumpără la Richiș casa străbunicului lui Johann și aduce treisprezece oameni în sat. El va fi păstrătorul cheii bisericii după ce Herr Schaas va trece în lumea celor drepți.

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

Caroline Fernolend a înființat fundația Mihai Eminescu Trust, ce se ocupă cu protejarea și revitalizarea patrimoniului istoric transilvănean. Este fiica Sarei, cea care l-a întâmpinat prima dată la Viscri pe prințul Charles. Înarmată cu un borcan de dulceață și un ștergar tradițional, l-a impresionat pe monarhul britanic, care, de mai bine de douăzeci de ani vine cu regularitate în România și promovează turismul în Transilvania. La Viscri, vechile meșteșuguri au fost readuse la viață: Gheorghiță, cărămidar de mai multe generații, conduce acum o fabrică de cărămidă, fierarii Istvan și Matei fac potcoave-suvenir și alte mici obiecte de feronerie, iar Asociația „Începe” are o producție considerabilă de ciorapi de lână, ce iau calea străinătății.

Sașii din Saschiz sunt grupați în tabloul dezolant al satului părăsit, unde amintirile dureroase îi împiedică pe majoritatea să se întoarcă:

Anneliese stă între cele două lumi, puternică și vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilăriei și multă experiență în a merge mai departe. Nu vrea să se mai întoarcă. Iar casa, după ce va primi cheia, o va vinde.

Peter Trimper locuiește în Charlottenburg, satul circular de lângă rezervația de cerbi lopătari, Șarlota. Este singurul neamț din sat, într-o colonie de rromi. Se îngrijește de biserică, spune istoria satului, și își așteaptă liniștit sfârșitul. Putea să plece la frații săi în Germania, dar, cine s-ar mai fi îngrijit de mormintele părinților?

Margit Șerban este un medic de excepție, şefa Centrului de Transplant Medular din Timişoara, originară din Charlottenburg.

Pentru mine cea mai importantă e unitatea, familia… cei din jurul meu. N-am putut să plec și atunci am zis: fac tot ce pot în viața asta de aici, la mine acasă!

László Rákosy este un biolog renumit, din Sighișoara. Din copilul curios ce se aventura pe dealuri să prindă felurite insecte, astăzi este președintele Societății Lepidopterologice Române și cel care a înființat rezervația cu fluturi din Viişoara, unde se găsesc 850 tipuri de specii. Dulce și melancolică este trecerea în revistă a copilăriei, perioada când a descoperit lumea magică a fluturilor.

Familia Einschenk se ocupă din 1896 cu repararea și comercializarea instrumentelor muzicale, la Brașov, pe fosta Stradă Neagră, nr. 50. Micul lor atelier a rezistat intemperiilor politice, iar meseria s-a transmis mai departe, din generație în generație. Ecourile familiei răzbat din mai toate orgile din Transilvania.

Friedrich Philippi a fost profesor de geografie și este acum cunoscut mai degrabă ca „omul cu berzele”. În plimbările sale, a început să observe cuiburile de berze și s-a gândit să le documenteze pe toate din Transilvania.

Am rămas să păstrez Patria pentru copiii noștri, dacă au aici o ușă deschisă, pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alți nemți n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi. Și când o spune, dincolo de ochelari, vezi cum ochii lui precum cerul înoată în lacrimi.

Hans Prömm s-a născut la Brașov, dar, la 17 ani a emigrat în Germania. Cu studii militare, ajunge să lupte în Iugoslavia în 1996, iar apoi își începe o carieră economică la grupul multinațional Philips. Munca îl readuce pe meleagurile natale în 2005, când înființează cu un vechi coleg de școală o firmă ce acum numără mai mulți angajați la Brașov decât în Germania.

Hans scrie o scrisoare ce ajunge virală pe internet, „despre cât de complicat, dar și cât de frumos este să te accepți pe tine ca să ajungi să-i iubești pe ceilalți. Cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, țări, ocupații. Dar să revii de fiecare dată la tine însuți. Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni.”

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea sașilor așa.

Ruxandra Hurezean, Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 218 pagini

Cele două volume scrise de Ruxandra Hurezean (Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei și Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași) fac parte dintr-un proiect amplu dezvoltat și susținut de către Fundația Michael Schimdt, care vizează conservarea moștenirii săsești în Transilvania.

Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu ușoare accente de realism magic, specifice prozei sud-americane, regăsibil în carte.

Intriga se construiește în jurul descoperirii unor oseminte într-un vechi castru roman, ce incită spiritele locuitorilor dintr-o mică stațiune balneo-climaterică. Groapa comună în care acestea au fost depozitate invită la numeroase speculații, cea mai vehiculată ipoteză fiind cea a unor execuții în epoca comunistă.

E de reținut faptul că autorul plasează acțiunea la începutul anilor ’90, când secretele detențiilor politice încep să fie dezgropate și revelate populației de rând. Astfel, nu-i de mirare că situl arheologic începe să roiască de personaje diferite, ce au sau nu legătură cu investigația. Din partea organelor statului se remarcă maiorul Maxim, Titu Maeriu – inginerul pensionat, reprezentant al foștilor deținuți politici, tânăra ziaristă Caterina, ce întreține amoruri cu procurorul militar Spiru, și soldatul Andrei Butîlchiu. Rolul acestora este însă mai degrabă unul decorativ, căci acțiunile lor nu contribuie cu nimic la descâlcirea firului narativ principal.

Locuitorii orașului W. se dovedesc a fi mult mai interesanți, cu povești savuroase de viață, aceștia fiind și cei care asigură dinamismul lecturii. Relatările acestora, prin intermediul lui Petruș, eul narativ, fac dese trimiteri la epoca interbelică, cu toate nostalgiile aferente. Tanti Paulina, gazda și tălmăcitoarea viselor lui Petruș, se bucură de găsirea întâmplătoare a unor galbeni în peretele casei, cu ajutorul cărora face o călătorie în Grecia. Buna sa prietenă, Lady Embury, cea care i-a prezis în cărți acest noroc, face dese incursiuni în tinerețea sa tumultuoasă, când a fugit de la pension pentru a se căsători cu un lord englez, un industriaș petrolier detașat la Ploiești.

Micul univers al localnicilor este completat și de fotograful Sașa cu dromaderul său Aladin, adus din Iordania, cât și de Dumitru M., cel mai bătrân locuitor al orașului și un bucătar rafinat, care vorbește despre experiența războiului și rechiziția bunurilor de către comuniști.

Toate aceste povești rămân însă dispersate, nu se leagă în niciun fel cu descoperirea de la castrul roman. Liantul dintre aceste două lumi este Petruș, prin calitatea sa de narator și arheolog, venit să analizeze misterioasele oseminte. Suferind de ulcer, printre ritualul ceaiului de sovârf și administrarea de ranitidină, își găsește și timp să o seducă pe Jojo, nepoata Eugeniei Embury. Erotismul acestor scene se rezumă la un vocabular preponderent fructifer, demonstrând bogăția registrului stilistic al acestui text:

Și nu avea doar popoul ca o căpșunică și călcâiele ca niște mere. […] Culorile împrăștiate pe fondul alb duc cu gândul la vișine sau la cireșele pietroase, la zmeură ori la rodii, dar atunci când pielea ta se lipește de pielea ei, când pe spate, chiar pe șina spinării, îi alunecă o bobiță de transpirație în care licărește la rându-i amurgul, când pe unul dintre genunchi i se ivește o pată de la apăsarea cotului tău, când pe gâtul ei pulsează tremurat omușorul, iar buricul i se strânge, apar unele după altele prunele, pepenii galbeni, fragii și strugurii albi, caisele și merele ionatane, și dudele, și câte și mai câte.

Un eveniment notabil este sosirea unor antropologi argentinieni, motiv de speranță cu privire la progresul investigației, cât și de observare a unor vechi obiceiuri socialiste ce încă sunt înrădăcinate în mentalitatea autorităților. Mai mult, vizita acestora este un bun prilej de a face o incursiune în istoria recentă a Argentinei. Printre detaliile interminabile despre Cupele Mondiale de fotbal (vezi și Băiuțeii), naratorul creionează epoca „los desaparecidos” ce corespunde perioadei 1974-1983, când, în urma unei lovituri militare de stat, aproximativ 30.000 disidenți au fost răpiți, și cel mai probabil, aruncați din avion deasupra estuarului Rio de la Plata.

Dar, dimensiunea realistă a narațiunii ocupă cam jumătate din roman, cealaltă parte fiind rezervată unei dimensiuni fantastice, în tradiția eliadescă a opoziției dintre sacru și profan. Călugărul Onufrie, zis și Moțatul, este o apariție stranie, cu calități asemănătoare unui personaj de basm. Smocul de păr negru-albăstrui, ce-i crește neîncetat și trebuie tăiat la un interval de patru ore, este rezultatul unei pofte ciudate a mamei sale de a devora ficații cruzi a patruzeci și nouă de rațe în timpul sarcinii.

Legătura lui Onufrie cu acțiunea principală este simpla lui apariție la groapa comună, dar trecutul său este prezentat în cele mai mici detalii. De la traiul solitar în munți cu prietenia și corespondența neobișnuită cu omul care se credea Sfântul Gheorghe, descinderea în civilizație timp de doi ani când a avut cele mai diverse slujbe, îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă.

Faptul că nu există o legătură reală între cele două dimensiuni narative, împarte cititorii în două tabere. Cei plictisiți de această simplă înșiruire de fapte, sau cei fascinați de amestecul inedit de planuri. Onufrie, care așteaptă venirea Maicii Domnului și întocmește o Evanghelie din coajă de molid despre minunile Fecioarei, este un predicator al revelației divine precum Vespasian Moisa, cu diferența că adepții săi îl urmează în mod natural, nu sunt racolați prin intermediul vreunei organizații.

Degete mici este un roman complex, cu o acțiune mistică creată pe baza unor substraturi de factură politică. Este de apreciat imaginația scriitorului în construcția planului fantastic, dar, stranietatea acestor fapte neînchegate cu restul evenimentelor înfrânează dinamismul narațiunii. Totodată, multitudinea personajelor și a detaliilor sale biografice încarcă textul excesiv, căci multe dintre ele oricum rămân suspendate în aer, fără nicio legătură cu intriga inițială. Intrigă care este rezolvată în final, când oricum aproape că ai uitat de la ce a pornit construcția romanului.

Filip Florian, Degete mici, Editura Polirom, Iași, 2010, 252 pagini

Pârtia, romanul unic al reputatului specialist în slavistică, Emil Iordache, a apărut anul acesta, la doisprezece ani după moartea sa. Manuscrisul datând din comunism, care se pare că zăcea uitat în sertarul unui prieten de-al scriitorului, a fost redat familiei în 2015.

Volumul de față a fost conceput undeva în anul 1983, când autorul lucra ca profesor într-un sat izolat din județul Botoșani, întâmplările descrise aici fiind cel mai probabil inspirate din viața personală. Există, pe pagina manuscrisului, o însemnare „depus la Ed. Cartea Românească (București) la 17 aprilie 1984”, dar, având în vedere că abia acum a văzut lumina tiparului, putem doar presupune că nu a fost publicat atunci din cauza cenzurii.

Apariția neașteptată a acestei cărți nu poate decât să ne bucure, pentru că avem de-a face cu un text despre comunism, scris „la cald”, nediluat sau conceput din amintiri, iar asta se simte în construcția personajelor și a evenimentelor.

Acțiunea din Pârtia este destul de banală, dar, prin intermediul acesteia, naratorul țese o pânză colorată de intrigi, ce dezvăluie mecanismul încârligat al relațiilor și „pilelor”, care, din păcate, mai funcționează și în zilele noastre. Se iau un tânăr profesor de limbi străine, Codreanu, venit la repartiție în urbea S., și o educatoare îndrăzneață și senzuală, Anișoara Proca, și, cu ajutorul acestora, se deapănă povestea unei mici localități de provincie, în care singurele evenimente notabile au de cele mai multe ori legătură cu scandalurile erotice și / sau politice.

Personalități de vază ale orașului, Răzvan Taica, directorul liceului, și Dulgherușu Andrei, funcționar la primărie, sunt cei care asigură bunul mers al lucrurilor, iar prin asta se înțelege că trag sforile în ceea ce privește repartizarea locurilor de muncă. Cea care se interpune planurilor și intereselor personale ale acestora este nimeni alta decât Anișoara, care este supusă unei anchete de „epurare civică”.

Demersurile investigației ne introduc și în lumea școlii românești în plină „Epocă de Aur”, cu precădere în lumea cancelariei profesorilor, un univers cu propriile sale reguli. Bârfele și micile clici formate de-a lungul anilor, în general pe categorii de vârste, asigură dimensiunea comică a acestui roman, scenele fiind deosebit de savuroase. De la sărbătorile bahice la care profesorii se dau în stambă (ziua cadrelor didactice sau petrecerea de pensionare a unei colege), la micile coaliții și clevetiri zilnice, totul denotă apetența pentru uneltiri, și mai puțin pentru educație.

Relațiile amoroase sunt dezbătute cu patos de locuitorii târgului, fie la bufetul Doi unde se adună pătura de mijloc precum Codreanu și Alexa, profesor de sport și un afemeiat notoriu, fie la Central, un local mai de Doamne-ajută, unde își fac veacul Taica și Dulgherușu. Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor. Tevatura ce se naște în jurul educatoarei este și un bun prilej de observare a condiției femeilor în acele timpuri, al căror rol se voia a fi doar în sfera domestică. Orice încercare de emancipare sexuală este pedepsită cu oprobriul public și excluderea socială.

În plan secund, naratorul dezvoltă și o mică poveste cu iz fantastic, dar care, din păcate, rămâne oarecum neterminată. Prima scenă a romanului ni-l înfățișează pe Răzvan Taica în tinerețe, pe vremea când urbea S. era un sat, iar întâmplările ciudate încă dominau lumea spațiului rural. La fântâna evreului Iancu Zeidel, Răzvan are parte de o întâlnire ireală cu fantoma acestuia, pentru ca, mai apoi, să fie vrăjit de apariția misterioasă a unei fete frumoase la un loc de scăldat. Imaginea acestei nimfete se suprapune peste ani cu cea a Anișoarei, care funcționează ca un stimulent erotic și-i acaparează visele directorului. Cercul acesta este închis, dar stranietatea episodului de la fântână nu este înglobată cu restul acțiunii.

Pârtia este o frescă excelentă a unui oraș de provincie în timpul comunismului, un text bine închegat, despre sistemul putred al relațiilor și jocurilor de putere, cât și o scriere amuzantă despre dedesubturile structurii învățământului și povestea colectivizării forțate.

Emil Iordache, Pârtia, Editura Polirom, Iași, 2017, 192 pagini

Aurora Liiceanu, cunoscută mai degrabă ca specialist în psihologie, cu numeroase scrieri în acest domeniu, a publicat anul acesta un volum de auto-ficțiune, Madlena, roman în care recreează atmosfera verilor idilice din anii ’70, petrecute în Vama Veche alături de buna sa prietenă, sculptorița Pusi Cocea. Mai jos, Matricea Românească vă oferă o recenzie a acestei cărţi.

În încercarea de a explica cititorilor mecanismele inspirației scriitoricești, naratoarea face o introducere destul de lungă, pornind pe firul de păianjen al memoriei selective odată cu parcurgerea romanului Amintirea dragostei de Jim Fergus. Descrierea experienței acestei lecturi se împletește cu teoria madlenei lui Proust, Aurora Liiceanu încercând să facă din paginile introductive ale acestei cărți un mic tratat de literatură. Doar că, în practică, nu-i prea reușește.

Primele capitole sunt un soi de recenzie despre Amintirea dragostei, pe marginea cărora naratoarea inserează mici considerații personale, la un nivel școlăresc și simplist. În explicarea teoriei madlenei amintește și de filosoful german Heidegger, efectul Zeigarnik (conform căruia oamenii își amintesc procesele incomplete sau întrerupte mai bine decât procesele complete), pictorul Jules Pascin (supranumit prințul Montparnasse-ului), dar într-o manieră superficială, este mai mult o înșiruire de nume celebre care nu par să se lege nicicum cu acțiunea de mai târziu.

Limbajul simplu, laconic, numeroasele pasaje de vorbire indirectă, și lipsa condeiului în aceste pagini incipiente creează un dezinteres total pentru continuarea lecturii. Îți trebuie multă răbdare să treci peste pasaje de coincidențe nesărate, în care naratoarea divaghează cu grație până să ajungem în mijlocul întâmplărilor. Într-un final, ițele se descâlcesc, dar, paginile cu substrat academic, în care explică pas cu pas teoria memoriei involuntare, știrbesc din valoarea acestui roman.

Dacă iau șirul asociațiilor, atunci ajung să scriu așa: Gregor von Rezzori – Chrysis – Pascin – prințesa Ghica – Pusi – Nayla – Grisha. Dar, de fapt, totul a început cu Jim Fergus. Ce e minunat  în lumea minții este că nu există frontiere, asociațiile sunt libere și năstrușnic de zbenguite. Și poți să te joci cu ele indiferent de unde pornești

Începând cu capitolul La piaza rea, Stoiana, eul narativ Aurora Liiceanu descrie prietenia sa cu Pusi Cocea, un personaj excentric și senzual, care i-a marcat tinerețea. Personalități total opuse, cele două femei au o relație de camaraderie insolită, ce înflorește cu fiecare vară petrecută în Vama Veche. În ciuda perspectivelor diferite pe care le au asupra vieții, Pusi contemplând partea amuzantă a acesteia, pe când Aurora vede doar latura practică, relația lor se armonizează tocmai datorită acestor discrepanțe.

Pusi nu era  genul care se aventurează în proiecții întunecate cu privire la viață și nici nu arăta temeri. Avea acea stare de indiferență cronică, dublată des de umor. Simțea viața ca pe ceva caraghios, deloc dramatic. Parcă viața, lumea, se răsturnau în ea, și nu ea era o parte mică a lumii. Sau poate erau ambele stări

În aceste scene estivale, anii parcă stau în loc. Lipsa unei dimensiuni temporale concrete, cât și a evenimentelor, plasează prietenia lor într-o buclă a timpului, construită pe baza unor senzații și trăiri domoale. Se fac câteva referiri la relația vulcanică de cuplu dintre Pusi și Amin, un stomatolog sudanez, cât și la genealogia interesantă a familiei Cocea, cu mama excentrică, o socialite frumoasă și inteligentă, dar, în mare, totul se rezumă la lâncezeala zilelor, împărțite între plajă și curtea Matrionei, gazda lor anuală.

Mă întreb uneori ce vorbeam când stăteam aproape toată ziua pe plajă. Poate nu vorbeam chiar mai nimic, poate că doar câteodată, ca dintr-o stare de letargie ne uitam după copii. Eu mă simțeam, știu sigur, învăluită într-o pace adâncă, dincolo de gândul la timp, acea pace pe care ți-o dă somnul lângă un copil mic.

Universul magic al verii, atmosfera de dolce far niente („La mare este alt timp, e timpul soarelui, după el se ordonează întreaga viață.”), contribuie la caracterul nostalgic al acestei proze, la fel cum copilăria are acest efect în Inocenții Ioanei Pârvulescu. Tihna unor vremuri simple în colbul Bărăganului, descântecele gazdei Matriona, joaca copiilor de dimineața până seara, compun un tablou idilic la malul mării și constituie și o reușită din punct de vedere stilistic, în contrast cu prima parte a cărții.

Prin Madlena, Aurora Liiceanu pleacă în căutarea timpului pierdut, în anii boemi ai stațiunii Vama Veche, când obișnuiții locului erau artiștii și poeții precum Ion Bitzan sau Nina Cassian, dar, reface și traseul unei prietenii neobișnuite care, în timp, s-a pierdut. Într-o mică măsură, relația lor mi-a amintit de cea dintre Lila și Lenù din faimoasa Tetralogie Napolitană.

Prezența lui Pusi îmi stârnea uneori o stare bipolară, de liniște și neliniște. Știam că firea ei răspândea o liniște, o stabilitate, ca și cum nimic nu se putea întâmpla. Așa cum vezi că merg cămilele. Liniștit și egal. Aproape ca și cum timpul ar sta pe loc. Totuși, câteodată, mă îndoiam de firea ei

Sfârșitul readuce tonul filosofico-academic din prima parte, cu considerații despre amintiri pornind de la părerile lui Sally Man (fotograful american cunoscut pentru controversatele poze nud, alb-negru ale propriilor copii) la cele ale neurologului Oliver Sacks, dar, într-o notă mult mai integrată cu narațiunea centrală. Madlena este un roman al amintirilor, însăilate frumos, începând cu mijlocul poveștii, dar risipite, în primele pagini, prin explicații inutile.

Aurora Liiceanu, Madlena, Editura Polirom, Iași, 2017, 232 pagini

O nouă recenzie de carte autohtonă pe Matricea Românească: Dan Ciupureanu face parte din noul val de autori români, iar „Omar şi diavolii” îl recomandă drept un nume de urmărit. Dana Dumitru vă explică, mai jos, motivele.

Literatura română este mai vie și mai bogată ca oricând. Se scrie mult, și, îmi face plăcere să observ că se scrie și bine. Există, bineînțeles, anumite teme comune pe care scriitorii par să le abordeze și anume, copilăria în comunism (Ioana Pârvulescu, frații Florian, Bogdan-Alexandru Stănescu) sau regimul politic antedecembrist (Marta Petreu, Lucian Dan Teodorovici) și postdecembrist (Bogdan Suceavă, Ioan T. Morar), dar, proza contemporană este străpunsă pe alocuri și de subiecte noi.

Dan Ciupureanu se dovedește a fi unii din autorii inovatori ai generației actuale. Deși acțiunea romanului său, Omar și diavolii, se petrece în anii ‘80-’90, ce surprind anii de școală și mai târziu cei ai tinereții personajului principal, Ian, episoadele relatate au prea puțin de-a face cu nostalgia „generației cu cheia de gât”.

Autoficțiune sfredelitoare, cartea lui Dan Ciupureanu amintește de universul maladiv al scrierilor lui Radu Găvan, cu diferența că, eroul său nu se salvează.

Omar și diavolii este un carusel amețitor de la început până la sfârșit. Pe parcursul celor 160 pagini, naratorul își plimbă schematic personajul din copilărie până în tinerețe, în încercarea de a puncta momentele definitorii ce-i șlefuiesc destinul și personalitatea. Este, din păcate, o relatare telegrafică, lipsită de introspecții, ce nu-i permite cititorului să empatizeze cu protagonistul. Acțiunea este atât de alertă, încât, în decursul unei singure pagini, Ian poate să fie beat într-o bodegă pentru ca, mai apoi, să călătorească într-un autocar spre Italia. Rapiditatea cu care se succedă evenimentele creează impresia unei curse nebune, al cărei singur scop este de a ajunge la final.

Ian provine dintr-un mediu familial violent și instabil, iar asta explică comportamentul său agresiv de mai târziu. Tatăl, inginer și poet respectat, îi aplică din când în când pedepse corporale, fie că este beat sau nu, din cele mai absurde motive, pentru că așa se făcea educația în acele vremuri. Mama, labilă psihic, suferă de halucinații și crede că are puteri bioenergetice, iar, mai târziu este diagnosticată cu schizofrenie și internată într-un spital de specialitate.

Protagonistul este pe rând băiețașul de cartier care aruncă cu pietre în tren, participă la diverse golănii în spatele blocului, sau dă telefoane la linia erotică pentru ca, mai apoi, să treacă prin etapa punk și pasiunea pentru fotbal. Asistăm la o adolescență batjocorită de alcool și nopți pierdute prin baruri și săli de internet, în decursul căreia Ian uită să mai treacă pe la liceu, transferând-se până la urmă la seral. Singura rază luminoasă din viața lui este Roxana, vecina de bloc cu care trăiește prima poveste de iubire și o relație de pseudo-mariaj.

Spuneam că, evenimentele în Omar și diavolii se petrec cu viteza fulgerului. Nici nu ai timp să te acomodezi cu traiul personajului în Italia, lângă Verona, la o mătușă din partea mamei, că Ian pleacă imediat în Spania să lucreze în construcții, pentru ca, la scurt timp, să aterizeze în Franța, unde muncește într-un hotel. Aceste du-te-vino năucitor, pe fundalul bolii fratelui său Costi, creează un dezechilibru emoțional, instabilitatea ereditară spunându-și până la urmă cuvântul. Pe timpul șederii în clinica de la Paris, ni se dezvăluie și semnificația titlului:

Omar era fratele Profetului și, de câte ori mergea pe stradă, diavolul se ținea la o distanță de câteva străzi de el, îmi spunea Nadia la masă, a doua zi, așa că îți voi zice Omar de acum încolo.

Omar ar putea fi și alter ego-ul naratorului, cel care scrie povestea secundară în italice, sau, mai degrabă, reflecțiile filosofice pe marginea întâmplărilor, care-i lipsesc cu desăvârșire protagonistului. Substratul acestor mici texte dezvăluie frica de viață și sfâșierea interioară de care Ian suferă:

Nu înțeleg de ce pe oamenii care stau la terase, râd și par că nu se grăbesc niciunde nu îi stresează nimic. Iar eu, oriunde aș merge, sunt ca pe ghimpi. Mă simt urmărit și tot timpul las impresia că în orice moment m-aș putea ridica, luând-o la fugă.

În microromanul Omar și diavolii, Dan Ciupureanu surprinde printr-un șir de întâmplări sordide toată tristețea unei copilării și tinereți din epoca comunistă, când educația familială se făcea uneori prin violență fizică sau verbală. Este un tablou al durerii ascunse, al unei răni adânci pe care mulți tineri din generația actuală se luptă să o închidă. Este, de asemenea, o oglindă a realității românești actuale, în care oamenii iau calea străinătății pentru a-și asigura un trai decent, odată cu prăbușirea economiei socialiste.

Dan Ciupureanu, Omar și diavolii, Editura Polirom, Iași, 2017, 160 pagini

Recenzie de carte Matricea Românească: Lindenfeld, scris de Ioan T. Morar, este un roman de ficţiune în care satul bănăţean (cvasi-mort) cu acelaşi nume primeşte o viaţă nouă.

Ioan T. Morar, cunoscut jurnalist și om de televiziune, membru fondator al Academiei Cațavencu, este autorul romanului Lindenfeld, un volum minunat ce recreează viața satului bănățean cu nume omonim, prin punerea în scenă a unui spectacol inedit care, dincolo de aspectul istoric, sondează adâncimile sufletului uman în lupta cu timpul.

Întemeiată în anul 1828 de pemii (coloniști germani) din Boemia, Lindenfeld este o mică așezare de munte din județul Caraș-Severin, greu accesibilă, complet izolată de localitățile vecine. Aproape dispărută de pe harta României în 1998, odată cu moartea bătrânului Paul Schwirzenbeck, Lindenfeld exercită un magnetism aparte, este o punte între trecut și viitor ce poate fi exploatată la mai multe niveluri. Deși ficțiunea imaginată de scriitor își are rădăcini într-o arhivă adevărată, întâmplările brodate pe marginea acesteia fac aluzie la o realitate dorită, dar, din păcate, neadevărată.

Premisa și intriga acestei cărți o constituie reîntoarcerea miliardarului Klaus Bernath la vatra satului după ani de pribegie în străinătate, de pe meleagurile Americii de Sud unde a început să pună bazele averii sale, până la revenirea pe bătrânul continent și stabilirea în Germania, țara de origine a strămoșilor săi. Dar, se pare că satul părăsit nu reprezintă o opțiune viabilă de redat în biografia pe care Otto von Romanoff a fost însărcinat să o scrie, așa că, acesta decide reînvierea Lindenfeldului.

Utopia sau „bio-realismul” pe care vrea să îl pună în scenă este un spectacol grandios și bine regizat, o piesă de teatru cu un buget impresionant care se joacă timp de o săptămână pe parcursul vizitei lui Klaus. Stabilirea unui ritm de viață cursiv, integrarea actorilor într-o poveste reală nu se dovedesc a fi ușoare la început, căci recompunerea fragmentelor domestice necesită o întreagă urzeală de minciuni. Reconstituirea minuțioasă a traiului sătenilor, de la aranjarea gospodăriilor, la stabilirea unui rol social, prind contur pe parcurs. Spre sfârșit, asistăm la contopirea ficțiunii cu realitatea, iar povestea aproape că se întoarce împotriva creatorului.

Personajele acestei „piese” sunt foarte bine alese, acestea reușind prin rolurile pe care le interpretează să dea viață unor caractere tipic românești. Pe de o parte, îl avem pe Petrică Florescu-Reinhard, inginerul uns cu toate alifiile, fost membru de partid ce își asumă partitura primarului satului, un rol ce i se potrivește ca o mănușă. Scurta incursiune în trecutul său, de la tânăr membru UTC-ist și funcționar administrativ în slujba Partidului, la antreprenorul anilor 2000, ne arată că Petrică este oportunistul aflat mereu la locul potrivit.

Pe de altă parte, avem grupul de studenți la arte plastice, veniți la Lindenfeld din întâmplare pentru a picta, dar care ajung să se integreze perfect în acest peisaj. Cornel-Armand, Alex, Gabriel, Profu’, Iulia, Hanelore, Cati, Veturia „ies” din realitate și se afundă în stranietate, pe fundalul unor reuniuni cu substrat filosofic pe care le organizează în fiecare seară. Dinamica grupului, conversațiile spumoase și micile flituri constituie și cele mai amuzante episoade ale romanului, veritabile scene desprinse parcă dintr-un serial de comedie.

Rescrierea trecutului micului sat de munte nu este ușoară. Otto von Romanoff (alte ego-ul scriitorului cărții) trebuie să scoată la iveală poveștile despre deportările în Siberia, persecutarea germanilor după încheierea celui de-al doilea război mondial, sau instalarea comunismului și schimbările survenite. În plan metaforic, putem observa cum recuperarea acestei localități pierdute sub asuprirea regimului este și o încercare timidă de refacere a României la standarde europene după decembrie ’89.

Povestea lui Klaus Bernath invită și la mici reflecții auctoriale cu privire la rolul memoriei și al amintirilor în viața individului. Din păcate, amintirile nu îmbătrânesc odată cu noi, iar memoria este incapabilă să facă față trecerii timpului in absentia. De aici și nevoia de întoarcere într-un trecut neatins de schimbări, bineînțeles o utopie ce nu este fezabilă. Poate că, până la urmă, păcăliți am fost doar noi, cititorii, căci este greu de crezut că miliardarul s-a lăsat cu totul prins în acest spectacol.

Lindenfeld este un roman dinamic, cu o narațiune care curge ușor, o piesă bine gândită și regizată, o oglindă a vieții românești la sfârșitul anilor ’90, început de anii 2000 în care trecutul și prezentul se unesc. Scrisă fără efuziuni sentimentale, în ciuda nuanțelor ușor nostalgice, cartea lui Ioan T. Morar este un amestec perfect de tematici social-politice, crâmpeie de poveste de dragoste neîmplinită și meditație asupra trecerii timpului. De altfel, minunat redată este și chestiunea identității personale care se suprapune inevitabil cu cea a locului natal.

Ioan T. Morar, Lindenfeld, Editura Polirom, Iași, 2005, 256 pagini

Moștenirea Babei Stoltz, de Alina Pavelescu, este o carte ce descrie România pitorească a zilelor noastre, exemplificată prin realităţile unei localităţi din Câmpia Bărăganului. Matricea Românească vă oferă, mai jos, recenzia acestei mostre de literatură autohtonă contemporană.

Moștenirea Babei Stoltz, primul și singurul roman publicat la acest moment de Alina Pavelescu, arhivistă de profesie, este un amestec ciudat de comedie, satiră sau dilemă existențială. Scrisă într-un registru stilistic dens, cu fraze ce se succed de-a valma, proza are, la prima vedere, un aspect dinamic care însă se prăbușește sub povara lungirii excesive a gândurilor dispersate.

În ciuda faptului că scriitoarea construiește un text elaborat, dublat de un discurs lingvistic elevat, există prea multe paranteze în firul narativ care nu duc de fapt spre niciun punct culminant. Moștenirea Babei Stoltz este o sarabandă a discuțiilor fără fond, căreia îi lipsește atât un crescendo al acțiunii, cât și fiorul revelațiilor. Cititorul aleargă deconcertat către ultimele pagini, în speranța că acolo va găsi cheia acestei lecturi, doar pentru a trăi o nouă dezamăgire. Platitudinea cu care sunt redate întâmplările rămâne o constantă pe tot parcursul celor trei sute și ceva de pagini.

Într-o localitate din câmpia Bărăganului, personajul principal și eul narativ, secretară la primărie, mândra posesoare a renumelui de „matracuca satului”, se hotărăște să înceapă un jurnalul după modelul cărții lui A. Roberti, „Cum să te psihanalizezi singur”. Dialogul înfocat ce se naște în mintea protagonistei pare desprins din revistele glossy ce oferă sfaturi pentru femei. Povestea amoroasă pe care începe s-o depene îl are în centru pe nimeni altul decât primarul satului, zis și Dobitocu’, o iubire fictivă plămădită în imaginația ei, dar care pare să devină realitate în orice moment.

Este interesant de observat cum, până și într-un colțișor de provincie, jocurile puterii sunt la fel de acerbe ca în marile orașe. Primarul și preotul își dispută pe rând adepții, luptând fiecare cu armele din dotare, și anume, carisma sau patrafirul. În acest context al bătăliei tacite, secretara urzește un plan întortocheat pentru a-și propulsa idolul pe culmile succesului electoral și propune construirea unei biblioteci, menită să-i asigure avântul politic cât și adulația sătenilor.

Intră astfel în peisaj baba Stoltz, misterioasa bătrână pocăită și pe deasupra vegetariană, care-și petrece zilele stând la poartă pentru a-și alunga singurătatea. Legătura ce se stabilește între cele două femei dă naștere multor vorbării prin sat, dar, și mai ciudat este trioul acestora cu primarul. Viața Hermionei Stoltz are veleități de roman, dar, trecutul acesteia, deși interesant, este prezentat anost, fără nicio emoție narativă. „Moartea fistichie” a babei, printr-o stare cataleptică indusă, este un triumf pentru secretara care-și vede împlinit planul cu biblioteca, dar și prilej de întâmplări noi în sat, cu accente de comedie pură.

Episoadele de pelerinaj febril la moaștele babei, devenită peste noapte Sfânta Hermiona, este un prilej numai bun pentru propaganda religioasă și electorală, un scop nobil pentru care popa Șopron și primarul își unesc forțele. Locul acesteia de îngropăciune se transformă în scurt timp în șantierul viitoarei catedralei a nimicniciei umane, denumită pompos Biserica sfinților martiri anticomuniști suferitori întru credință. Amuzamentul acestor episoade este redat prin comicul de situație, și mai puțin prin cel al condeiului, căci limbajul este și de această dată mult prea elaborat și înclinat spre reflecții filosofice. Finalul procesiunilor moaștelor este însă apoteotic, iar caracterul vizual al acestor scene reușește să-ți smulgă un zâmbet în colțul gurii.

Apariția Sfintei Hermiona în peisajul anost al satului din Câmpia Bărăganului este o bună ocazie de analiză a personajelor secundare cu ajutorul cărora povestea este țesută. Cârciuma lui nea Tache devine centrul de adunare al hipsterilor martirologi veniți să se reculeagă la racla babei, dar și locul de unde ziaristul blogger Sulică strânge informații pentru articolele sale.

Prin Moștenirea Babei Stoltz, Alina Pavelescu zugrăvește o Românie tare pitorească, înclinată spre cultul moaștelor și nu spre cultură, spre senzaționalism, pile și scandaluri politice în detrimentul muncii cinstite. Psihanaliza amoroasă dezvăluie și ea tot o realitate contemporană, și anume, dimensiunea lacrimogenă pe care serialele și emisiunile TV ne-o servesc pe tavă, iar noi o îngurgităm fără să clipim. O carte cu o abordare interesantă a mai multor tematici, în care autoarea trage mai multe semnale de alarmă, dar, ușor nedigerabilă din cauza registrului lingvistic prea lucrat.

Alina Pavelescu, Moștenirea Babei Stoltz, Editura Herg Benet, București, 2016, 330 pagini

Venea din timpul diez, scrisă de Bogdan Suceavă, este poate cea mai bizară carte din literatura română contemporană citită până acum, dar și cea care zugrăvește cel mai bine substraturile socio-politice din România post-decembristă. Multe și elucubrante sunt teoriile înțesate în paginile acestui roman, învăluite toate într-un misticism religios sau naționalist care nu mă surprinde foarte mult.

Cultul actual al lui Arsenie Boca, peregrinările orbești la moaște, încrederea în tămăduitori, toate s-au dezvoltat pe fundalul de tranziție al anilor ’90, când populația căuta cu disperare să găsească un lider, o figură autoritară care să se ridice deasupra recentului haos democratic. Bogdan Suceavă reușește să descrie cu precizie tocmai aceste momente fundamentale, care contribuie la înțelegerea spiritului român în complexitatea sa.

Țesătura narativă a romanului este una densă, desfășurată pe mai multe planuri. Asistăm la un text care îmbracă toate caznele politice și religioase într-o poleială fantasmagorică, care stârnește deopotrivă râs și enervare pentru că, la un moment dat, te întrebi cam câte aberații mai poate să scornească scriitorul. Comedie neagră sau satiră, „Venea din timpul diez” este despre miracole și șarlatanii absurde.

Figura centrală, Vespasian Moisa, apărut din neant, un personaj misterios fără trecut, născut cu niște însemne ciudate pe piept, este Învățătorul în jurul căruia se constituie gruparea sectantă Vestea Domnului, ce își propune să aducă „Viața, Adevărul, Libertatea” în sânul mirenilor. Nu-mi este foarte clar cum reușește să-și găsească adepții, dar, rând pe rând, în jurul său începe să roiască o cohortă de personaje care mai de care mai dubioase, desprinse parcă dintr-o realitate paralelă. Vila din piața Lahovari, pusă la dispoziție de un excentric bogat, devine un fel de templu în care discipolii încep să se perinde.

La ideologia Veștii Domnului contribuie și profesorul de istorie Diaconescu, care promovează ca adevăr absolut teoria vechimii limbii române cu rădăcini de peste 7000 ani, prin decodificarea căreia susține că s-ar putea ajunge la materia angelică. Lucrurile se complică și mai mult prin studiile doctorului Apolodor Arghir despre vibrații și convingerea acestuia că fiecare cuvânt corespunde de fapt unui leac. Îți cam prinzi urechile în toate aceste ipoteze ireale care se și sondează cu descoperirea unui remediu împotriva calviției.

Lipsa unei acțiuni propriu-zise și a unui dinamism real devin obositoare pe parcurs. Este o descriere continuă a unor personaje îndoielnice care intră și ies din peisaj doar pentru a adânci și mai mult delirul acestei mișcări de turmă, dar care nu explică succesul de care se bucură această sectă. Toni Trubadurul, Margot și Barbie – angrenați într-un triunghi amoros, investitorul bogat din imaginarul emirat Salibaar, bătrânul cu o bibliotecă imensă în subteran, poreclit Sfântul Petru, sunt doar câteva dintre figurile care trec pragul casei din Lahovari.

În paralel, se formează și un grup ai susținătorilor lui Ștefan cel Mare, așa-zișii Ștefăniști, în frunte cu Darius Georgescu, care își propune să se bată tot cu turcii, dar cei ai lumii moderne, și anume, cu proprietarii magazinelor turcești care împânzesc Bucureștiul. Avem și un tip care susține că este spiritul reîncarnat al domnitorului Moldovei, care dorește să preia conducerea țării, cum altfel decât sub foc și spadă.

E totul un delirium tremens din care nu putea să lipsească și Serviciul Român de Informații care se infiltrează în Vestea Domnului prin intermediul unui agent sub acoperire. Locotenentul Trăistariu este un motan roșcat, redus la această înfățișare felină în urma unui experiment cu radiații al KGB-ului. E de râsu’- plânsu’ încercarea autorităților de a stăvili afluxul de grupări sectante care apar ca ciupercile după ploaie la începutul anilor ’90, iar acestea episoade parodice sunt și printre cele mai reușite.

Venea din timpul diez este o satiră a societății românești, pe fundalul unui substrat biblic, în care Bogdan Suceavă critică și ridiculizează influențele politice și religioase din România. În plan concret, Vespasian Moisa ar putea fi un Gregorian Bivolaru, iar măreața Catedrală a Sfântului Andrei, pe care partidul susținător al Veștii Domnului vrea să o construiască, nimic alta decât Catedrala Neamului. Un roman la granița dintre ficțiune și realitate, o lectură anostă dacă nu poți vedea dincolo de acțiunea aparentă, dar plină de revelații pentru cititorii dispuși să descopere subtilitățile unui regim de conducere, de oricare fel.

Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, Editura Polirom, Iași, 2014, 240 pagini

• Despre
• Ultimele Postari

Dana Dumitru

Pasionată de literatură și călătorii, traducătoare de portugheză. Scrie și pe www.bookishstyle.ro

Ultimele postari ale lui Dana Dumitru (vezi toate)

• Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Ţîbuleac – despre ispășire și iertare în relațiile de familie - 10-01-2018
• Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei - 08-12-2017
• Degete mici, Filip Florian: realism magic pe fundal comunist - 23-11-2017

Volumul de proză scurtă Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, este un colaj al amintirilor din copilăria optzecistă și tinerețea anilor 2000 ce surprinde elementele definitorii ale acestor epoci, cât și parcursul spiritual și profesional al lui Bobiță, personajul principal și eul narativ.

De la lumea violentă a cartierelor bucureștene, la cariera de agent literar, cele doisprezece povestiri se înlănțuie prin forța omogenității scrisului, prin tematicile recurente, cât și prin senzația de ratare ce-l însoțește de-a lungul vieții. Schimbările vizibile se produc poate doar la nivelul reperelor geografice pe care scriitorul le stabilește de fiecare dată cu precizie matematică: din Ion Maiorescu în Vatra Luminoasă, Brâncoveanu sau Militari, din Titan în zona parcului Carol. Harta barurilor și localurilor pe care le frecventează este și ea la fel de bine trasată: din terasa Argentin, club A, și barul Sovata la terasa Local Familial.

Precum misteriosul Kaspar Hauser, tânărul german care pretinde că a trăit izolat într-un pivniță până la șaisprezece ani, așa și Bobiță-Bogdan este prizonierul propriei sale lumi întunecate de dramele copilăriei și mai apoi de tumultul tinereții, înfățișate în doisprezece secvențe.

Tătuțu. Facem cunoștință cu Bobiță, personajul-narator al acestui volum, și Tătuțu, tatăl vitreg și figura paternă principală ce apare recurent în majoritatea textelor. O proză cu amintiri duioase din copilărie, filtrate prin pelicula încețoșată a memoriei, asemenea unui televizor alb-negru Sport. Crâmpeie de viață din cartierul Vatra Luminoasă.

Ion Maiorescu. Despre mentalități românești vechi, dar, la fel de actuale și în ziua de azi, și anume, bârfa și ura între vecini. Figura autoritară a bunicii, doamna Colonel, și cea jovial-bahică a Unchiului, ce prezidă în casa din curtea-vagon, păstrătoarea singurei poze în care Bobiță râde fericit.

Balkan. Are fraze lungi, întortocheate, cu punct doar la final. O sâmbăta în care circulă doar mașinile cu număr cu soț, zi obligatorie de plimbare cu tatăl biologic, care se transformă pe nesimțite într-o discuție despre fotbal, Jabba the Hut și jocuri electronice. Apoi înecul lui Balkan se contopește cu gustul de corcodușe. Un fel de suprapunere de gânduri, din care nu mai știi ce e realitate și ce e SF.

Barbut. Caseta copilăriei derulată cu creionul. Legea cartierului în care golanii mereu câștigă iar Bobiță este un observator timid, prins fără voia lui în conflicte cu tente homosexuale.

Crematoriul.  Intrarea în cercul magic de golani și exmatricularea din liceu. Muzici și faze: Fear of the Dark, AC/DC, Sodom, Flacăra, Sepultura, Slayer în aburii timpurii ai alcoolului și țigărilor. Bizarul și fantasticul se întâlnesc la Crematoriul Cenușa, unde tinerii chiulesc pentru a vedea o strigoaică bătrână. Un episod un pic ieșit din comun față de ce ne obișnuise autorul până acum, dar, în final, revenim la o atmosferă familiară în care un bătrân pervers încearcă să-i inițieze pe băieți în tainele iubirii.

Spre Ciocănești, Călărași. Intermezzo între copilărie și adolescență, într-un autobuz ce-l duce de la București la bunici, la țară. Un text stropit din plin cu bere, un preambul al anilor ce vor să vie.

Duhul din lampă. Visul american împlinit, pe ritmuri de Christina Aguilera. Bobiță este monitor într-o tabără de adolescenți, un fel de Survivor în care grupurile se luptă pentru supremație. Conflictele și jocurile de putere nu diferă cu mult de cele din cartierele bucureștene, doar că aici farsele sunt mai puțin violente. O proză ce unește tinerețea cu maturitatea, o trecere de la Bobiță la Alex, prin dese alunecări în trecut.

Scriu despre Ashbery. Anii euforici de facultate, scăldați în optimismul forței creative. E totul o pâclă încețoșată între băutură și fumat, ieșirile la terasa Argentin, club A, și traiul la comun cu iubita și încă un cuplu, într-o garsonieră din Titan. E frumos și trist în același timp, o povestire despre cum începe să-și rateze viața un intelectual cu pretenții boemo-artistice.

Popa Mihai. Avântul tinereții timpurii s-a fumat, acum Bobiță e redactor la un supliment de cultură și corector la o revistă, și „o arde” zilnic cu doi colegi la terasa Local Familial, undeva pe Calea Moșilor. Bucureștiul nocturn își arată fațetele dubioase când cei trei pornesc în căutarea unui preot bețiv, care locuiește în afara orașului. Filtrul memoriei recuperează iar întâmplări din trecut, când se juca în spatele blocului între șantierele din Brâncoveanu, unde gașca de chiloțari hipioți făcea legea. Tristețea din copilărie, cu mediul familial destrămat, se prelungește inevitabil în prezent.

Ninge în Tyria. Reverii alcoolice pe fundal de Guild Wars, munca la o campanie electorală și relația disfuncțional-masochistă cu Alina, o tipă la fel de pierdută ca și el.

Playing it hard. Un târg de carte în Mexic, prilej de trecere în revistă a tuturor clișeelor și tacticilor de vânzare din lumea editorială. Bobiță este de data asta doar un observator impasibil la viețile celorlalți, așteptând să i se întâmple și lui ceva notabil.

Knossos. O poveste all-inclusive în care eul narativ comprimă ultimii șase-șapte ani de viață. La nici patruzeci de ani e alcoolic, divorțat, pe culmile succesului ca agent literar. În aparență le-a avut pe toate: o familie perfectă, un autor publicat în America, cu drepturile cumpărate de HBO pentru a face un serial din carte (ce fantasmagorie pentru piața literară din România!), dar s-a prăbușit sub forța propriilor demoni. Un text care face oarecum notă discordantă cu celelalte, o adaptare cumva hollywoodiană a vieții acestui intelectual mioritic.

Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, Editura Polirom, Iași, 2017, 256 pagini

Volumul face parte din colecţia Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

La final de săptămână, o nouă recenzie de carte a unui autor autohton pe Matricea Românească: „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, roman de Marta Petreu, este o revelaţie literară ce merită o cunoaştere mai largă.

Tulai, Doamne, mare talent de povestitoare dovedește Marta Petreu în primul și (deocamdată) singurul ei roman Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, publicat în anul 2011. În ciuda titlului cu evidente conotații apocaliptice și biblice, care, trecut prin filtrul unui cititor modern, ar putea crea așteptările unui volum science-fiction, avem de fapt de-a face cu saga unei familii rurale din câmpia Transilvaniei.

Personajul central și forța în jurul căreia gravitează întâmplările descrise de autoare, este Mària (sau Mica), mai întâi fiica și apoi mama terifiantă ce își impune voința și spiritul aprig în toate relațiile sale. Caracterul său puternic și determinarea cu care își îndeplinește planurile amintesc într-o oarecare măsură de arhetipurile feminine clasice, Mara lui Ioan Slavici sau Vitoria Lipan a lui Sadoveanu. Dar, spre deosebire de predecesorii săi, deși Marta Petreu își plasează eroina tot în lumea satului, Mària este mai degrabă preocupată de propriile zbateri sufletești decât de familie și gospodărie.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este o urzeală dulce-amăruie ce surprinde aproape un veac din istoria familiilor someșene din Cutca, Sucurtădean și Vălean, începând cu anii 1900 și ajungând până în zilele noastre. Scrisă cu zvâc și patos, într-un registru lingvistic bogat în regionalisme, povestea are savoarea unei istorisiri la gura sobei, o broderie de înflorituri pe marginea unor întâmplări reale.

În primul capitol al romanului, ițele acțiunii par destul de încurcate, narațiunea glisând între prezentul ritualurilor unei înmormântări ortodoxe și episoade disparate din trecut. E o învălmășeală de personaje din care, ușor-ușor, se conturează eroii acestei cărți: copiii Ana, Tinu și Tabita (eul narativ), părinții Mària (Mica) și Augustin Vălean (Ticu), și bunicul matern Indrei Sucurtădean (Tica). Dar, odată încheiate obiceiurile îngropăciunii, scriitoarea reconstituie aproape cronologic viața Màriei.

Fiică de țărani înstăriți, înzestrată cu ochi negri ageri și plini de farmec și o deșteptăciune scăpărătoare, Mica iubește viața și speră să aibă parte de tot ce e mai bun. Dar, deziluziile unei iubiri trădate o aruncă în brațele taciturnului Augustin, care o iubește cu furie și pasiune deopotrivă. Gelozia mocnită și relația bolnavă care se dezvoltă între cei doi soți le otrăvește atât lor cât și copiilor viața, care, deseori, se văd nevoiți să țină partea când unuia, când altuia.

„Era teribilă Mama noastră care ne făcea să simțim că este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii de pe pământ”

Modelul familial rural reprezentat de neamul Sucurtădean-Vălean nu se deosebește cu mult de cel tradițional-disfuncțional din Moromeții sau Ion. Într-o căsnicie lipsită de iubire, guvernată de disensiuni religioase puternice între cei doi soți, cei trei copii cresc lipsiți de afecțiune. Într-o vreme în care tandrețea era semn de slăbiciune și nimeni nu-și bătea capul cu asta, copilăria este un prilej de ajutat părinții în gospodărie și nicidecum de dezmierdări duioase sau jocuri nesfârșite.

„Trăiam într-o lume reglementată, în care a-ți face părinții de rușine era ușor, dar o vină de neiertat”

Dar, în ciuda mediului ostil de sfadă a părinților, copiii reușesc să găsească mici bucurii în plictisul vieții la țară, presărat pe alocuri de cadourile unchiului Nelu, sau de bunătatea cu care avea grijă de ei o mătușă fără copii.

„O, da, eram niște copii normali, cu poftă de râs, de joacă și de mâncare, chiar dacă lumea noastră parfumată era uneori grea și vrîstată, ca un chec «noapte și zi» de-al lui Mica, cu umbrele lumii de Dincolo și de-Apoi, despre care ne citea Ticu”

Mària, cea care „descuie” morminte în cimitir, femeia înverșunată împotriva vieții și a propriei familii, neînțeleasă de nimeni, își poartă ranchiunele și nemulțumirile în văzul lumii, stârnind deopotrivă ura și dragostea copiilor săi:

„Înviase blestemul urii absolute și al scârnăviei totale la adresa întregului univers – căci, ce poate fi mai scârbavnic decât să îți blestemi prima născută să fie pângărită incestuos, și ce poate fi mai degradant la adresa bărbatului tău legal decât să-l blestemi să păcătuiască cu fiica lui, încălcând toate legile, si-ale oamenilor, și-ale lui Dumnezeu care ne veghează în cer”

Câmpia Armaghedonului, spațiul biblic ce reprezintă locul în care, potrivit Apocalipsei, se va desfășura lupta dintre Dumnezeu și diavol este, în plan metaforic, acel acasă marcat de bătălia religiilor dintre mamă și tată sau tată și fiică (Tabita), pe fundalul unor rupturi relaționale ce nu vor fi niciodată vindecate.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este un tablou al satului ardelean la cumpăna dintre regalitate și comunism, o frescă a unei societăți rurale în plină schimbare. De la venirea Martorilor lui Iehova în 1911 și instalarea regimului stalinist cu raziile aferente, colectivizarea, sau devastarea vechilor proprietăți chiabure, la percepția distorsionată pe care o au copiii asupra istoriei de după 23 august, întreg romanul respiră istorie cu fiecare pagină.

Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Editura Polirom, Iași, 2011, 328 pagini

• Despre
• Ultimele Postari

Dana Dumitru

Pasionată de literatură și călătorii, traducătoare de portugheză. Scrie și pe www.bookishstyle.ro

Ultimele postari ale lui Dana Dumitru (vezi toate)

• Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Ţîbuleac – despre ispășire și iertare în relațiile de familie - 10-01-2018
• Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei - 08-12-2017
• Degete mici, Filip Florian: realism magic pe fundal comunist - 23-11-2017

Suntem în plin sezon estival, când tânjim după zile însorite și relaxante, departe de agitația marilor orașe. Dacă în perioada următoare ajungeți la mare, Matricea Românească vă propune trei cărți cu tematică estivală, de savurat în bătaia brizei, alături de un pahar mare cu limonadă.

Radu Tudoran, Fiul risipitor, Editura Art, București, 2010, 384 pagini

O poveste de dragoste fulminantă, cu rădăcini adânci, născută în adolescența Evei și care o va urmări din umbră pe tot parcursul existenței sale. Cel fără de nume, fiul risipitor, va rămâne de-a lungul romanului un pribeag care, în momentele de rătăcire, revine în viața eroinei pentru a-i distruge fericirea cu greu obținută. Eva trăiește subjugată, la granița dintre dragoste și ură, dar știe că de fiecare dată îl va urma orbește, deoarece forța care îi unește este mai presus de voința sa. Încercările de a-și clădi un trai în absența lui se năruie rând pe rând, în funcțiile de capriciile acestuia. Căsătoria cu Oswald, prietenia cu Luchi, cariera de cosmeticiană – toate acestea pălesc în fața pasiunii mistuitoare pentru fiul risipitor. Este o dragoste bolnăvicioasă, în brațele căreia Eva plonjează cu voluptate cu fiecare ocazie.

Prin Fiul risipitor, roman publicat în 1947, Radu Tudoran rămâne în aceeași zonă romantică și dulceagă ce caracterizează proza interbelică a lui Ionel Teodoreanu. Tristețea apăsătoare, emoția și sensibilitatea dialogurilor – fără însă a cădea în patetic -, lirismul frazelor, sunt doar câteva din elementele ce compun farmecul acestui text.

Un roman care se savurează în tihnă, sub dogoarea soarelui torid al plajelor sălbatice de la Marea Neagră, ce reprezintă și fundalul unor lungi episoade erotice între cei doi protagoniști.

*

Ismail Kadaré, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek, Editura Univers, București, 2015, 208 pagini

Prin intermediul acestui roman, Ismail Kadaré aduce în atenția cititorilor orașul Saranda din Albania, un loc încărcat de istorie, o stațiune estivală fermecătoare și o destinație nemaipomenită pentru următoarea vacanță de vară. Riviera albaneză ni se dezvăluie pe fundalul unui soare arzător, în care protagoniștii trăiesc o idilă romantică, presărată cu comploturi politice, specifice perioadei comuniste. Decorul este întregit de situl arheologic Butrint, un loc ale cărui origini, potrivit legendelor, se află în strânsă legătură cu istoria Troiei, și unde naratorul pune în scenă o „tragedie“ cu iz grecesc ce răstoarnă destinul personajelor.

După cum este prefigurat din titlu, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek prezintă câteva frânturi din destinul personajului cu nume omonim. Tânărul, cu veleități și speranțe artistice, primește ordinul de prezentare în armată, în stațiunea Saranda, cunoscută pentru trecerile ilegale în Grecia. În paralel, intră în scenă personajul principal feminin, Vjollca Morina, stagiară la o bancă, și este caracterizată mai ales printr-o sexualitate debordantă – trăsătură mai rar elogiată la eroinele de roman, chiar și în cele moderne.

Autorul nu se sfiește să contureze portretul unei tinere de o frumusețe răvășitoare, a unei spioane demne de scenariile hollywoodiene, care este angajată de către stat pentru a întreține legături amoroase cu potențialii fugari. Sub soarele fierbinte al verii, propice iubirilor pasionale de o vară, legătura dintre Vjollca și Lul se desfășoară năvalnic.

Dincolo de a fi o carte cu iz de tragedie grecească, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek vorbește despre abuzurile sistemului comunist în Albania, despre restricțiile vieții de armată, dar explorează cu nonșalanță și aspecte legate de instinctul sexual feminin. Cu o acțiune cursivă, un sfârșit bulversant și o idilă de-o vară, Kadaré creează un roman potrivit pentru mai multe gusturi literare, și care te face să-ți dorești să vizitezi Albania și să-i descoperi frumusețile.

*

Mara Wagner, În spatele blocului, Editura Nemira, București, 2017, 264 pagini

Lansat în luna mai, romanul de debut al Marei Wagner, În spatele blocului, redă din plin atmosfera vacanței de vară, prin prisma caracterului ludic al întâmplărilor pe care le descrie. Scrisă cu un optimism debordant, mult umor și nostalgie, cartea este un jurnal al tinereții celor născuți în anii 1970-1980, un fel de oracol ce înregistrează atât micile momente de cumpănă din viața școlarilor, cât și traiul la bloc.

Chiar dacă în miezul acțiunii o avem pe adolescenta Maria, veșnic îndrăgostită și cu multe dileme amoroase, savoarea acestui roman rezidă în micile detalii ce recompun viața în anii comunismului. În spatele blocului este un roman ce surprinde candoarea unei copilării lipsite de comodități și bunuri materiale, dar pline de relații de amiciție și mici complicități ce se traduc printr-un șir nesfârșit de jocuri și distracții.

Pentru cei care au trăit în acele vremuri, cartea Marei Wagner este un cufăr al amintirilor din care vor extrage cu amărăciune cozile la diferite alimente, cartelele pentru pâine, programul limitat la televizor, contrabanda cu casete video, apa caldă duminicală, păduchii luați de pe la colegi, practica la muncile agricole etc. Dar, pe de altă parte, ei vor extrage cu dor sentimentele de comunitate și de prietenie care se nășteau între locatarii unui bloc.

În spatele blocului este ca o vacanță de vară ce nu ai mai vrea să se sfârșească: caldă, amuzantă, și plină de aventuri năstrușnice.

Foto deschidere: fashionoire.com

În plină lună iunie, când gândurile au început să ne zboare inevitabil către zilele de concediu, Matricea Românească vă propune trei cărți cu care să vă răsfățați în vacanța la munte.

Toate bufnițele este atât un tribut adus copilăriei, cât și o descriere a relației duioase ce se naște între un copil și un vârstnic. Într-un mic oraș de la poalele munților, autorul zugrăvește episoade din viața lui Emil Stratin, un pensionar care ajunge să trăiască în același bloc cu puștiul Luci. Țesătura narativă la persoana întâi glisează din lumea magică a năzbâtiilor copilărești de la începutul anilor 2000 în anii 1950, ce surprind venirea comuniștilor și schimbările radicale prin care trece familia intelectuală Stratin.

Filip Florian construiește un roman cu iz nostalgic, atât prin prisma redării idilice a tinereții lui Luci, cât și datorită destinului tragic al lui Emil care nu își pierde doar rudele, ci și dragostea vieții sale.

Puntea de legătură între cele două generații se realizează la nivel metaforic, la sfârșitul cărții, când Luci, ajuns la maturitate, găsește un jurnal cu bufnițe pe coperte și hotărăște să-și consemneze amintirile precum a făcut-o Emil. La adăpostul singurătății stației montane de meteorologie unde lucrează, personajul-narator Luci va da astfel glas unei proze calde, ce reconstruiește timpul nemilos al comunismului și pozitivismul primilor ani de după Revoluție.

Filip Florian, Toate bufnițele, Editura Polirom, Iași, 2012, 280 pagini

*

Mircea Pricăjan aduce în discuție prin romanul său, Calitatea luminii, un subiect foarte actual, și anume, schimbările survenite în cuplu odată cu apariția primului copil. În contextul apariției pe bandă rulantă a cărților cu sfaturi de parenting, care disecă până la epuizare fiecare aspect al acestui nou capitol din viața unor tineri căsătoriți, volumul lui Mircea Pricăjan este deocamdată un episod izolat în proza românească contemporană.

Antim și Carmina sunt părinții tipic corporatiști pe la treizeci și ceva de ani, care, după ce și-au aranjat carierele și au trăit avut parte de experiențe sociale satisfăcătoare, hotărăsc să se inițieze în tainele familiei. Transformările prin care cei doi trec pe parcursul acomodării și stabilirii unei rutine alături de Codin, bebelușul lor, sunt prezentate ca un carusel de emoții, ce pune în pericol armonia cuplului.

Regăsirea echilibrului și motivației interioare, renunțarea la vechile obiceiuri și acceptarea noilor ritualuri se produc treptat, cu pași timizi, în micile momente de respiro pe care copilul începe să le ofere. Un week-end prelungit la o cabană din vârful Apusenilor constituie prilejul perfect pentru Antim și Carmina să se deconecteze, dar și pentru a reînvia pasiunea înăbușită de plânsete și scutece.

Ritmul viu și contemporan al textului se bazează pe o țesătură narativă care curge lin, deși este străpunsă pe alocuri de fraze lungi și întortocheate. Scriitorul trece cu ușurință de la descrierea vieții domestice la probleme socio-politice și rememorări ale trecutului ce se concretizează în stări și trăiri din prezent. Există câteva detalii în acțiunea acestui roman ce par un pic forțate, introduse parcă special pentru a sublinia starea de fericire a cuplului la cabana din Apuseni (prietenia cu ceilalți turiști, noaptea toridă de dragoste, confidențele proprietarului pensiunii etc.), dar, în mare, povestea este bine închegată. Calitatea luminii vorbește despre momentele de cumpănă și provocările inevitabile ale oricărei căsnicii, având însă grijă să presare o notă de optimism în gândurile și acțiunile personajelor.

Mircea Pricăjan, Calitatea luminii, Editura Polirom, Iași, 2016, 208 pagini

*

Munții Înalți ai Portugaliei, cel mai recent roman al lui Yann Martel, este o călătorie spirituală în timp și în spațiu, o meditație asupra caracterului transcendental al durerii și preceptelor religioase. Acțiunea începe 1905, la Lisabona, un oraș ce „lasă impresia unei seri de vară târzie, un amestec de lumină lină, nostalgie și o vagă plictiseală”. În urma morții soției și fiului său, asistentul muzeograf Tomás pornește pe urmele unui crucifix ce ar putea să descifreze misterele umanității. Drumul către Tuizelo, satul retras din inima provinciei Trás-os-Montes (în traducere, în spatele munților sau după munți) și lăcașul obiectului de cult ce aparținuse unui preot misionar, este plin de peripeții. Apariția tânărului călător într-o mașinărie ciudată (unul din primele automobile) este întâmpinată cu reticență și dezaprobare, încercările lui Tomás devenind asemănătoare cu cele prin care trecuse posesorul crucifixului, părintele Ulisses.

Partea a doua a romanului este mult mai reflectivă, un amestec de elemente de realism magic și lungi digresiuni pe teme evanghelice, prin care scriitorul încearcă să interconecteze religia cu un fir narativ detectiv. Doctorul legist Eusebio Lozora se confruntă în anul 1939 cu o cerere ciudată de autopsie a unui bărbat ce a trăit în Tuizelo. Asistăm la o scenă suprarealistă în care văduva cere să fie cusută în trupul soțului mort, de unde, în prealabil, fuseseră extrase o maimuță și un pui de urs. Mai mult, doctorul are și conversații întregi cu soția sa decedată. Astfel, putem observa cum, la nivel metaforic, tema durerii și a religiei leagă această istorisire de mijloc de celelalte părți.

Legătura și continuitatea dintre cele trei povestiri este stabilită și la nivel semantic prin denumirile alese, și anume, Fără casă, Spre casă și Acasă. Repetabilitatea evenimentelor și coincidențele de care au parte personajele demonstrează faptul că emoțiile și trăirile umane transcend deceniile, iar căutarea divinității nu se estompează odată cu schimbarea societății.

În ultimul parte, narațiunea este mult mai dinamică și există o ciclicitate a întâmplărilor care unește frumos temele acestui roman. Suntem din nou în satul Tuizelo, în anul 1981, unde sosește senatorul canadian Peter Tovy, însoțit de un cimpanzeu care stârnește groază printre locuitori, așa cum stârnise și mașina lui Tomás la începutul secolului. Revelațiile pe care Peter le are pe acest tărâm al strămoșilor săi, cât și legătura ce se creează între el și mamiferul Odo, aduc o notă de lirism acestei cărți.

Imaginea rinocerului iberic ce străbate toate capitolele, este o alegorie a trecerii timpului și a credinței oamenilor în făpturi mitice care dau sens existenței lor comune. În Portugalia, a rămas faimos în istorie episodul în care regele Manuel I i-a dăruit Papei Leon al X-lea un rinocer indian, primul exemplar viu zărit pe teritoriul european de pe vremea Imperiului Roman. În acest context, scena finală a romanului capătă o simbolistică aparte și întregește această poveste stranie.

Munţii Înalţi ai Portugaliei este întocmai unei drumeții pe munte. Anevoioasă la început, cu multe suișuri și coborâșuri, dar plină de relevații atunci când ajungi la destinație.

Yann Martel, Munţii Înalţi ai Portugaliei, traducere Dan Croitoru, Editura Polirom, Iași, 2016, 304 pagini

Prin Cel care cheamă câinii, Lucian Dan Teodorovici aduce în prim plan în literatură cancerul, maladia secolului XXI, printr-o relatare relaxată și detașată. După cum însuși scriitorul mărturisește, romanul este unul autobiografic și prin el își propune să consemneze evenimentele ulterioare descoperirii bolii, notând ca într-un jurnal cele mai importante momente ale acestei etape din viață.

„[…] Îmi caut libertatea de a-mi privi scrierea ca pe un roman autobiografic, construit mai degrabă pe obsesii, bucurii, temeri și speranțe decât pe o structură temporală.”

Principalul merit al acestei lecturi este faptul că nu împovărează cititorul cu o perspectivă sumbră și autocompătimitoare. Cu toate acestea, m-aș fi așteptat la un text cu o mai mare încărcătură emoțională, care să puncteze transformările interioare prin care personajul trece. Aș fi preferat ca detaliile redundante (de exemplu, întârzierea unui zbor) să fie înlocuite de introspecții pe marginea schimbărilor apărute, dar vom vedea că, de fapt, acestea nu sunt atât de vizibile precum s-ar crede:

„Nu m-am gândit că, în fond, viața nu ți se schimbă decisiv: vei avea aceleași idei stupide, vei reacționa exact la fel de prost cum reacționai întotdeauna la felurite vorbe sau întâmplări ori la fel de deștept la alte vorbe sau întâmplări. Îți vei face planuri la fel cum ți le făceai înainte. Te vei simți bolnav atunci când vei avea starea ca să-ți amintească asta și sănătos în tot restul timpului. Vei aștepta cu același interes rezolvarea misterului vreunui serial TV […]. În imaginația mea, precedentă îmbolnăvirii, nu-mi acordam nici o șansă la normalitatea de acum: nu puteam să mă văd altfel decât ca pe un soi de martir care, în ciuda permanentului chin, va trebui să se prefacă normal. Și zâmbesc pentru că e de zâmbit: nu am mai multă tristețe în mine decât înainte.”

În carte, regăsim multe capitole “banale” și oarecum plictisitoare despre pendularea între spitale și tratamente, accentul căzând pe ițele încurcate ale sistemului de sănătate și mai puțin pe trăirile personale. Plimbările între doctori și spitale amintesc inevitabil de comedia neagră a regizorului Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, o oglindă vie a mentalităților și funcționării instituțiilor medicale din România.

Dar, ariditatea limbajului din primele capitole se estompează atunci când Teodorovici mărturisește scopul acestui roman. Cel care cheamă câinii este o confesiune, o scriere eliberatoare și o mică teoretizare despre rolul scriitorului și construcția textului. Writing is the only way of life, fraza încărcată de subînțelesuri ce-i apare în cale la scurt timp după descoperirea cancerului, devine laitmotivul mistic ce-l îndeamnă să scrie această carte:

„Nimic, sunt conștient, nu a fost cu adevărat special în perioada asta, ci doar faptul că ea a existat. Iar o pancartă aruncată printre gunoaie, care la rându-i s-ar putea să nu poarte nimic special în ea, m-a obligat să scriu. Nu atât despre mine, nu atât despre boala mea. M-a făcut să scriu o carte despre faptul că scriu o carte.”

Convalescența în spitalul de la Cluj aduce o schimbare la nivelul scriiturii, frazele devin mai dense și elaborate, iar acțiunea capătă ușoare accente ficționale și pierde un pic din caracterul unui jurnal. Asistăm la episoade mult mai dinamice în care protagoniștii sunt pacienții întâlniți în saloane. Umanitatea și nevoia de apropiere a bolnavilor este descrisă în amănunt, prin dialoguri uneori umoristice, alteori aprinse sau de conjunctură.

Totodată, Lucian Dan Teodorovici își asumă rolul de predicator în favoarea metodelor moderne de tratare a cancerului, și denunță naivitatea oamenilor care nu caută răspunsuri logice și speră să se vindece cu ceaiuri sau alte metode miraculoase. Dezbaterile pe această temă sunt o aluzie fină (sau nu chiar) la adresa pseudo-vedetelor din ziua de azi ce dezinformează populația prin alegerile lor, ridicându-le la rang de adevăr absolut.

Realitatea zilnică a lumii, presărată cu amărăciuni politice personale (rezultatul alegerilor din SUA) se întrepătrunde cu spațiul oniric, în care subconștientul împletește personaje reale cu figuri istorice. Astfel, scriitorul reușește să redea boala în toate ipostazele sale, de la fapte medicale concrete, la percepții individuale.

În ciuda subiectului grav pe care autorul îl abordează, Cel care cheamă câinii este o proză optimistă, un proiect literar născut din dorința de a consemna cum cancerul este doar o etapă trecătoare, și nicidecum un mod de viață.

Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, Iași, 2017, 264 pagini

De două mii de ani este confesiunea dureroasă a unui tânăr intelectual de origini evreiești ce încearcă să-și găsească un loc în societatea românească interbelică, dar și o oglindă a unei epoci tumultuoase, ce prefigurează schimbările noii ordini de după cel de-al Doilea Război Mondial. Mihail Sebastian (pe numele său real, Iosif Hechter) scrie un roman aflat la intersecția dintre ficțiune și jurnal, într-o voce narativă extrem de personală și de implicată. Subiectivismul și emoția acestei relatări la persoana întâi creează un text vibrant, în care accentul cade preponderent pe trăirile interioare. (mai mult…)

Moștenirea literară bogată a lui Ioan Slavici este continuată cu succes de către stră-strănepoții acestuia, Filip și Matei Florian, care înlocuiesc studiul mediului rural cu cel al mediului urban, aplecându-se cu precădere asupra perioadei comunismului anilor ’70 și ’80. Scris sub forma unui duet narativ, romanul Băiuțeii este un experiment inedit în care cei doi autori reclădesc universul magic al copilăriei trăite la bloc.

Dacă în Inocenții Ioanei Pârvulescu tonul este unul predominant nostalgic și duios, frații Florian se întorc în trecut cu ceva mai multă detașare, dar cu aceeași bucurie și jovialitate pentru a descrie anii de început ai vieții lor. Pe Aleea Băiuț, în Drumul Taberei, „unde nimic nu era la voia întâmplării”, copiii petrec ore întregi pe aleile cartierului inventând cele mai năstrușnice jocuri, leagă și desfac prietenii, sau trăiesc primii fiori ai iubirii. O imagine un pic bucolică pentru tinerii din ziua de azi, dar ușor recognoscibilă pentru cei care au crescut în acea epocă.

Mintea-ți joacă un „bambilici” când îți amintești de  „zdrumpeș”, „înfășățel”, „bîldîbîc” sau „poimarți”

Scris sub forma unui dialog între cei doi scriitori, Băiuțeii este un mozaic al limbajului oral cu cel confesional și argumentativ. Uneori, ideile sunt prezentate schematic, sub forma unor notițe, alteori sub forma unei proze în versuri sau a unei mici nuvele independente, însă, cuvintele poznașe nu lipsesc niciodată. Mintea-ți joacă un „bambilici” când îți amintești de  „zdrumpeș”, „înfășățel”, „bîldîbîc” sau „poimarți”.

Ceea ce deosebește această carte de altele ce se înscriu în tematica copilăriei în comunism este scriitura pe cele două voci narative alternante, ce se completează de fiecare dată prin explicații și argumente bine structurate. Ping-pong-ul discursiv este evident doar în primele texte, acesta disipându-se pe măsură ce înaintăm în miezul acțiunii, iar cititorului îi devine ușor să navigheze între cele două registre.

Copilăria în comunism, între metaforă și realitate

Filip și Matei Florian își împart egal rolurile auctoriale. În calitate de frate mai mic, Matei rememorează întâmplările fantasmagorice ale primilor ani de viață, acele momente unice și personale pe care cei din jur le privesc cu condescendență și simpatie, pe când lui Filip, în calitate de frate mai mare, îi revine partitura realistă, ancorarea faptelor într-un context politic și temporal. Cele două scriituri, una bogată stilistic și metaforic, cealaltă clară și factuală, se împletesc armonios și recreează atmosfera copilăriei sub toate dimensiunile sale.

«Băiuțeii» nu este doar o ficțiune cu accente biografice, ci surprinde foarte bine și specificul traiului comunist în toate ipostazele sale, fie culturale sau sociale

Universul fantastic descris de Filip Florian, în care luna este un câine rotund, cristoșii zboară, prietenii imaginari apar dintr-un borcan de muștar, iar Bau-Bau este o apariție obișnuită, aduce un pic cu scenele create de Mircea Cărtărescu în nuvela Mendebilul, unde un personaj ciudat sparge ritmul de viață al copiilor de la bloc prin poveștile sale insolite.

Băiuțeii nu este doar o ficțiune cu accente biografice, ci surprinde foarte bine și specificul traiului comunist în toate ipostazele sale, fie culturale sau sociale. Comunitatea strânsă a vecinilor de la bloc, aniversările cu Cico și tort făcut în casă, joaca „de-a mama și de-a tata”, construcția blocurilor noi și jocurile aferente printre molozuri, cucerirea maidanelor sau a fetelor prin săruturi furate în subsoluri, sunt doar câteva dintre reperele unei lumi în care socializarea se făcea afară, și nu doar din spatele unor ecrane de calculator.

Un episod intens și puternic emoțional este vizionarea filmului rusesc „Zboară cocorii”, ce se suprapune cu ratarea unui meci important de-al lui Dinamo

O altă dimensiune importantă a jocului în fața blocului o constituie și meciurile de fotbal, rememorate cu patos prin prisma simpatiei față de echipa Dinamo și mai apoi Steaua, datorită vecinătății cartierului Drumul Taberei cu stadionul Ghencea. Cotidianul vieții anilor ’70-80 este redat și prin micile bucurii ocazionale precum mersul la cinematograf, emisiunile de teatru radiofonic sau colecționarea revistelor cu Rahan. Un episod intens și puternic emoțional este vizionarea filmului rusesc „Zboară cocorii”, ce se suprapune cu ratarea unui meci important de-al lui Dinamo.

Pe lângă prietenii copiilor Filip și Matei, galeria de personaje a romanului este întregită de figura mamei extrem de frumoase, dar și a tatălui absent, plecat mereu pe șantiere. Relațiile afectuoase cu bunicul matern Mircea și mătușa văduvă Uca contribuie la mistificarea perioadei copilăriei, acel tărâm magic în care adulții au puteri supranaturale, iar poveștile lor sunt o sursă de încântare și cunoaștere.

Băiuțeii, publicat prima dată în 2006, este printre primele scrieri ce vorbește despre perioada comunistă din perspectiva copilăriei, recuperând aspectele pozitive ale acelor vremuri. Dincolo de adunările pionierilor, joaca de-a „Elena și Nicolae Ceaușescu” sau lipsurile materiale, Matei și Filip Florian adună în paginile acestei cărți părțile bune ale „Epocii de Aur”.

Filip Florian și Matei Florian, Băiuțeii, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Radu Cosașu, Editura Polirom, Iași, 2012, 240 pagini