De către

Dana Dumitru

Dana Dumitru semnează o nouă recenzie de carte pe Matricea Românească, în care analizează Vara în care mama a avut ochii verzi, roman de Tatiana Ţîbuleac.

Scriitoarea basarabeancă Tatiana Ţîbuleac, jurnalistă de profesie, cunoscută publicului cititor datorită volumului de istorii personale ale emigranților din Franța, Fabule moderne, a publicat anul acesta microromanul Vara în care mama a avut ochii verzi. Scurt, dar intens, acest roman prezintă dramele unui adolescent labil psihic, dar, mai ales, evocă în tușe emoționante relațiile defectuoase dintre copii și părinți.

Narațiunea curge într-un ritm alert, în ciuda absenței dialogurilor, acțiunea fiind conturată prin discurs indirect. Asistăm, poate, la cea mai sinceră declarație concomitentă de dragoste și ură maternală, o confesiune dureros de frumoasă, cum rar îți este dat să citești. Dansul năvalnic al gândurilor perverse amintește de scrierile Petronelei Rotar pe blogul său personal, cu diferența că Tatiana Ţîbuleac concentrează toată suferința într-o singură direcție, și anume, relația cu mama.

De obicei, poveștile personale, tulburătoare, sunt spuse din perspectivă feminină, dar autoarea alege un eu liric masculin. Interesantă și binevenită această opțiune de egalizare a sexelor în sfera emoțiilor fruste, rezervată până acum exclusiv doamnelor. În literatura universală actuală, cel mai bun exponent al acestei tendințe este norvegianul Karl Ove Knausgård, care îndrăznește să redea fără menajamente trăiri și sentimente specifice literaturii psihologice feminine.

Tatiana Țîbuleac, autoarea unui roman inedit despre relația dintre un adolescent și mama sa

Tatiana Țîbuleac, autoarea unui roman inedit despre relația dintre un adolescent și mama lui. Foto: zdg.md

Protagonistul Aleksy este un adolescent cu porniri violente și depresive, la baza cărora stă furia împotriva mamei, acumulată de-a lungul anilor. Disprețul vădit față de aceasta și, în general, față de viață, este ușor de observat încă din primele pagini, când suntem martorii unui portret hidos: „Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început cu părul. Un singur lucru nu se lega în toată povestea aceasta – ochii. Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei.”

Vocabularul bogat în cuvinte și imagini sumbre reflectă chinurile interioare pe care Aleksy le trăiește plenar: „Eram niște resturi umane – niște polipi și chisturi, și aceia operați -, însă aveam pretenții de rinichi și inimi.”

Fiu de emigranți polonezi, locuitor al suburbiei Haringey din Londra, personajul principal este un neînțeles atât în mediul școlar, dar, mai ales, în cel familial. Părăsit de tată („Gândul la tata îmi provoca vomă.”), lipsit de afecțiunea mamei, îi rămân ca singură consolare brațele ocazionale ale bunicii. Dispariția Mikăi, sora mai mică, este cheia către cutia Pandorei ce se revarsă din Aleksy de la vârsta de opt ani. Dorul copleșitor după aceasta, dublat de nepăsarea mamei care se închide în sine odată cu pierderea fiicei, constituie baza furiei clocotitoare ce-l va mistui ani la rând.

Pe măsură ce înaintăm în lectură, Vara în care mama a avut ochii verzi se dovedește a fi o carte despre ispășire și iertare. Grav bolnavă, mama îi propune lui Aleksy să petreacă cu ea o ultimă vară, undeva într-un sătuc din nordul Franței. Din ființele înstrăinate și depresive, cei doi ajung să trăiască aici toată fericirea unei relații normale pe care mama i-a negat-o fiului atâta amar de vreme. Spovedania unei femei muribunde, chinuită de vină și regrete, își găsește ecoul mult așteptat în inima copilului care toată viața a tânjit după un strop de afecțiune.

În vacanța de vară cei doi comunică pentru prima dată cu adevărat, împărțind firimituri de fericire între episoadele depresive ale lui Aleksy și manifestările violente ale bolii mamei. Ura este înlocuită pe rând de acceptare și, mai apoi, de dragoste: „Ochii mamei mele urâte erau resturile unei mame străine foarte frumoase.”

Scris într-un limbaj frust și direct, Vara în care mama a avut ochii verzi este un carusel sfâșietor de emoții, care vorbește despre traumele copilăriei care se închid greu sau deloc, cât și despre puterea magică a vindecării ce vine doar prin descătușarea și acceptarea sentimentelor. Și, nu în ultimul rând, despre putreziciunea umană ce poate fi înlăturată prin terapie:

 Oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că așa e mai ușor. Dar nu toți se pot ascunde mereu. Și uneori toată răutatea și boala și stricăciunea lor erupe și ei se simt bine și fericiți, chiar dacă toți cei din jur îi condamnă și le plâng de milă.

 

Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, Chișinău, 2017, 121 pagini

Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene.

Jurnalista Ruxandra Hurezean adună în paginile acestui volum poveștile de viață ale sașilor din Transilvania, un mănunchi de oameni care se împuținează pe zi ce trece, și a căror istorie riscă să fie înghițită de negura timpului. Printr-o serie de interviuri realizate între 2005-2015, publicate pe www.hotnews.ro și apoi în revista Sinteza, autoarea culege mărturiile emoționante ale unor oameni în lupta cu timpul și istoria vitregă, dar face și o radiografie a regimurilor politice care au alungat de-a lungul secolelor sașii și șvabii din România.

Istoria oamenilor se face din mici firimituri de viață, dar cineva trebuie să le adune pentru ca povestea lui să spună ceva și după ce el nu va mai fi

Dincolo de istoriile personale, încărcate deopotrivă de nostalgii și tristețe, reportajele se grupează sub tema comună a identității pierdute și regăsite odată cu reîntoarcerea în locurile copilăriei, după căderea comunismului. Neadaptarea în Germania și dorul după meleagurile natale, sentimentul de înrădăcinare pe care doar familia și țara ți le pot conferi, răzbat din fiecare pagină.

Povestea sașilor din Transilvania este utopia Lindenfeld, ce prinde viață sub minunatul condei al Ruxandrei Hurezean, care face portretul unor oameni excepționali. Lumea Transilvaniei în care vechile meserii sunt readuse la viață, iar obiceiurile străvechi sunt păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație, dezvăluie o Românie cu un viitor luminos, plin de speranță.

Sofia Folberth s-a născut la Criț în 1922 într-o familie înstărită de sași. Știe povestea vechii așezări, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criț, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criț, acolo o găsiți vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași.

Sofia deapănă amintiri despre iubitul pierdut în război, fratele care a făcut șase ani de lagăr rusesc, dar, mai ales, despre comunitatea unită și sentimentul de apartenență ce nu o părăsește nicio clipă:

Cum să te obișnuiești acolo când ai capul și pieptul plin de amintirile de acasă? Cum să continui să trăiești, când ai lăsat în spate atâtea lucruri pe care le iubești, pietrele pe care călcai le știi ca pe podul palmei tale, perii de la poarta casei îi visezi noaptea, iubitul și poteca de pe lângă școală le vezi și acum în fața ochilor și te trezești dimineața cu mirosul lămâiței în nări, dar nu, nu ești lângă zidul bisericii tale. Ești la mii de kilometri depărtare.

Eginald Schlattner este al 99-lea și ultimul preot la biserica luterană din Roșia (sau Rothberg) de Sibiu, unde, în prezent, alături de el, mai trăiesc patru sași. A făcut închisoare pentru că a participat la un cenaclu literar, și, din 1991, aduce alinare deținuților, în calitate de preot misionar pentru penitenciarele din toată țara. În ianuarie 2002 fost numit „Ambasador cultural al României“.

Ilustraţie din cartea "Povestea saşilor din Transilvania", de Ruxandra Hurezean

Ilustraţie din cartea „Povestea saşilor din Transilvania”, de Ruxandra Hurezean

De ce n-am plecat și eu? Pe mine, Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulți oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca, pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai «intra muros», istoria mea este și cum mă recunosc ceilalți, ce acceptă și confirmă ceilalți că aș fi: sas din Ardeal!

Eginald face o minunată sinteză a spiritului român și a modului cum educația religioasă se răsfrânge asupra socialului și politicului. De reținut atunci când suntem întrebați cu ce contribuie România la Uniunea Europeană:

[…] Am fost întrebat care este contribuția României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! […] Uitați-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apă, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalți. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuțele la poartă sunt două, față în față, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă. Am să vă rog să vă uitați la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificiului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central, și în jurul ei tot restul construcției, iar când ridici privirea, vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranța. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credință în viață!

Johann Schaas şi soția sa Johanna sunt singurii sași care mai trăiesc la Richiș. El este curatorul bisericii, o bazilică gotică, cu detalii celtice (pe basoreliefuri se regăsește figura lui Grünen Mann, omul verde, zeul vieții, al suflului vital și creator).

Hans știe istorie, știe cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la școală Honterus. Hans este și un mecanic pasionat. Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.

În fabula lui Hans, iezenul este un animal harnic, ce-și sapă o vizuină, unde vulpea vine și-și face nevoile. Bătrânul concluzionează că „vulpea e istoria care a făcut la ușa sașilor multe dimineți la rând”.

Paul Hemmerth, născut în Mediaș, pleacă în Germania în anii ‘80, dar se întoarce după Revoluție. Cumpără la Richiș casa străbunicului lui Johann și aduce treisprezece oameni în sat. El va fi păstrătorul cheii bisericii după ce Herr Schaas va trece în lumea celor drepți.

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

Caroline Fernolend a înființat fundația Mihai Eminescu Trust, ce se ocupă cu protejarea și revitalizarea patrimoniului istoric transilvănean. Este fiica Sarei, cea care l-a întâmpinat prima dată la Viscri pe prințul Charles. Înarmată cu un borcan de dulceață și un ștergar tradițional, l-a impresionat pe monarhul britanic, care, de mai bine de douăzeci de ani vine cu regularitate în România și promovează turismul în Transilvania. La Viscri, vechile meșteșuguri au fost readuse la viață: Gheorghiță, cărămidar de mai multe generații, conduce acum o fabrică de cărămidă, fierarii Istvan și Matei fac potcoave-suvenir și alte mici obiecte de feronerie, iar Asociația „Începe” are o producție considerabilă de ciorapi de lână, ce iau calea străinătății.

Sașii din Saschiz sunt grupați în tabloul dezolant al satului părăsit, unde amintirile dureroase îi împiedică pe majoritatea să se întoarcă:

Anneliese stă între cele două lumi, puternică și vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilăriei și multă experiență în a merge mai departe. Nu vrea să se mai întoarcă. Iar casa, după ce va primi cheia, o va vinde.

Peter Trimper locuiește în Charlottenburg, satul circular de lângă rezervația de cerbi lopătari, Șarlota. Este singurul neamț din sat, într-o colonie de rromi. Se îngrijește de biserică, spune istoria satului, și își așteaptă liniștit sfârșitul. Putea să plece la frații săi în Germania, dar, cine s-ar mai fi îngrijit de mormintele părinților?

Margit Șerban este un medic de excepție, şefa Centrului de Transplant Medular din Timişoara, originară din Charlottenburg.

Pentru mine cea mai importantă e unitatea, familia… cei din jurul meu. N-am putut să plec și atunci am zis: fac tot ce pot în viața asta de aici, la mine acasă!

László Rákosy este un biolog renumit, din Sighișoara. Din copilul curios ce se aventura pe dealuri să prindă felurite insecte, astăzi este președintele Societății Lepidopterologice Române și cel care a înființat rezervația cu fluturi din Viişoara, unde se găsesc 850 tipuri de specii. Dulce și melancolică este trecerea în revistă a copilăriei, perioada când a descoperit lumea magică a fluturilor.

Familia Einschenk se ocupă din 1896 cu repararea și comercializarea instrumentelor muzicale, la Brașov, pe fosta Stradă Neagră, nr. 50. Micul lor atelier a rezistat intemperiilor politice, iar meseria s-a transmis mai departe, din generație în generație. Ecourile familiei răzbat din mai toate orgile din Transilvania.

Friedrich Philippi a fost profesor de geografie și este acum cunoscut mai degrabă ca „omul cu berzele”. În plimbările sale, a început să observe cuiburile de berze și s-a gândit să le documenteze pe toate din Transilvania.

Am rămas să păstrez Patria pentru copiii noștri, dacă au aici o ușă deschisă, pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alți nemți n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi. Și când o spune, dincolo de ochelari, vezi cum ochii lui precum cerul înoată în lacrimi.

Hans Prömm s-a născut la Brașov, dar, la 17 ani a emigrat în Germania. Cu studii militare, ajunge să lupte în Iugoslavia în 1996, iar apoi își începe o carieră economică la grupul multinațional Philips. Munca îl readuce pe meleagurile natale în 2005, când înființează cu un vechi coleg de școală o firmă ce acum numără mai mulți angajați la Brașov decât în Germania.

Hans scrie o scrisoare ce ajunge virală pe internet, „despre cât de complicat, dar și cât de frumos este să te accepți pe tine ca să ajungi să-i iubești pe ceilalți. Cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, țări, ocupații. Dar să revii de fiecare dată la tine însuți. Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni.

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea sașilor așa.

Ruxandra Hurezean, Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 218 pagini

Cele două volume scrise de Ruxandra Hurezean (Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei și Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași) fac parte dintr-un proiect amplu dezvoltat și susținut de către Fundația Michael Schimdt, care vizează conservarea moștenirii săsești în Transilvania.

Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu ușoare accente de realism magic, specifice prozei sud-americane, regăsibil în carte.

Intriga se construiește în jurul descoperirii unor oseminte într-un vechi castru roman, ce incită spiritele locuitorilor dintr-o mică stațiune balneo-climaterică. Groapa comună în care acestea au fost depozitate invită la numeroase speculații, cea mai vehiculată ipoteză fiind cea a unor execuții în epoca comunistă.

E de reținut faptul că autorul plasează acțiunea la începutul anilor ’90, când secretele detențiilor politice încep să fie dezgropate și revelate populației de rând. Astfel, nu-i de mirare că situl arheologic începe să roiască de personaje diferite, ce au sau nu legătură cu investigația. Din partea organelor statului se remarcă maiorul Maxim, Titu Maeriu – inginerul pensionat, reprezentant al foștilor deținuți politici, tânăra ziaristă Caterina, ce întreține amoruri cu procurorul militar Spiru, și soldatul Andrei Butîlchiu. Rolul acestora este însă mai degrabă unul decorativ, căci acțiunile lor nu contribuie cu nimic la descâlcirea firului narativ principal.

Degete mici, romanul de debut al lui Filip Florian, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană

Locuitorii orașului W. se dovedesc a fi mult mai interesanți, cu povești savuroase de viață, aceștia fiind și cei care asigură dinamismul lecturii. Relatările acestora, prin intermediul lui Petruș, eul narativ, fac dese trimiteri la epoca interbelică, cu toate nostalgiile aferente. Tanti Paulina, gazda și tălmăcitoarea viselor lui Petruș, se bucură de găsirea întâmplătoare a unor galbeni în peretele casei, cu ajutorul cărora face o călătorie în Grecia. Buna sa prietenă, Lady Embury, cea care i-a prezis în cărți acest noroc, face dese incursiuni în tinerețea sa tumultuoasă, când a fugit de la pension pentru a se căsători cu un lord englez, un industriaș petrolier detașat la Ploiești.

Micul univers al localnicilor este completat și de fotograful Sașa cu dromaderul său Aladin, adus din Iordania, cât și de Dumitru M., cel mai bătrân locuitor al orașului și un bucătar rafinat, care vorbește despre experiența războiului și rechiziția bunurilor de către comuniști.

Toate aceste povești rămân însă dispersate, nu se leagă în niciun fel cu descoperirea de la castrul roman. Liantul dintre aceste două lumi este Petruș, prin calitatea sa de narator și arheolog, venit să analizeze misterioasele oseminte. Suferind de ulcer, printre ritualul ceaiului de sovârf și administrarea de ranitidină, își găsește și timp să o seducă pe Jojo, nepoata Eugeniei Embury. Erotismul acestor scene se rezumă la un vocabular preponderent fructifer, demonstrând bogăția registrului stilistic al acestui text:

Și nu avea doar popoul ca o căpșunică și călcâiele ca niște mere. […] Culorile împrăștiate pe fondul alb duc cu gândul la vișine sau la cireșele pietroase, la zmeură ori la rodii, dar atunci când pielea ta se lipește de pielea ei, când pe spate, chiar pe șina spinării, îi alunecă o bobiță de transpirație în care licărește la rându-i amurgul, când pe unul dintre genunchi i se ivește o pată de la apăsarea cotului tău, când pe gâtul ei pulsează tremurat omușorul, iar buricul i se strânge, apar unele după altele prunele, pepenii galbeni, fragii și strugurii albi, caisele și merele ionatane, și dudele, și câte și mai câte.

Un eveniment notabil este sosirea unor antropologi argentinieni, motiv de speranță cu privire la progresul investigației, cât și de observare a unor vechi obiceiuri socialiste ce încă sunt înrădăcinate în mentalitatea autorităților. Mai mult, vizita acestora este un bun prilej de a face o incursiune în istoria recentă a Argentinei. Printre detaliile interminabile despre Cupele Mondiale de fotbal (vezi și Băiuțeii), naratorul creionează epoca „los desaparecidos” ce corespunde perioadei 1974-1983, când, în urma unei lovituri militare de stat, aproximativ 30.000 disidenți au fost răpiți, și cel mai probabil, aruncați din avion deasupra estuarului Rio de la Plata.

Dar, dimensiunea realistă a narațiunii ocupă cam jumătate din roman, cealaltă parte fiind rezervată unei dimensiuni fantastice, în tradiția eliadescă a opoziției dintre sacru și profan. Călugărul Onufrie, zis și Moțatul, este o apariție stranie, cu calități asemănătoare unui personaj de basm. Smocul de păr negru-albăstrui, ce-i crește neîncetat și trebuie tăiat la un interval de patru ore, este rezultatul unei pofte ciudate a mamei sale de a devora ficații cruzi a patruzeci și nouă de rațe în timpul sarcinii.

De la traiul solitar în munți, la îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă

Legătura lui Onufrie cu acțiunea principală este simpla lui apariție la groapa comună, dar trecutul său este prezentat în cele mai mici detalii. De la traiul solitar în munți cu prietenia și corespondența neobișnuită cu omul care se credea Sfântul Gheorghe, descinderea în civilizație timp de doi ani când a avut cele mai diverse slujbe, îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă.

Faptul că nu există o legătură reală între cele două dimensiuni narative, împarte cititorii în două tabere. Cei plictisiți de această simplă înșiruire de fapte, sau cei fascinați de amestecul inedit de planuri. Onufrie, care așteaptă venirea Maicii Domnului și întocmește o Evanghelie din coajă de molid despre minunile Fecioarei, este un predicator al revelației divine precum Vespasian Moisa, cu diferența că adepții săi îl urmează în mod natural, nu sunt racolați prin intermediul vreunei organizații.

Degete mici este un roman complex, cu o acțiune mistică creată pe baza unor substraturi de factură politică. Este de apreciat imaginația scriitorului în construcția planului fantastic, dar, stranietatea acestor fapte neînchegate cu restul evenimentelor înfrânează dinamismul narațiunii. Totodată, multitudinea personajelor și a detaliilor sale biografice încarcă textul excesiv, căci multe dintre ele oricum rămân suspendate în aer, fără nicio legătură cu intriga inițială. Intrigă care este rezolvată în final, când oricum aproape că ai uitat de la ce a pornit construcția romanului.

 

Filip Florian, Degete mici, Editura Polirom, Iași, 2010, 252 pagini

Pârtia, romanul unic al reputatului specialist în slavistică, Emil Iordache, a apărut anul acesta, la doisprezece ani după moartea sa. Manuscrisul datând din comunism, care se pare că zăcea uitat în sertarul unui prieten de-al scriitorului, a fost redat familiei în 2015.

Volumul de față a fost conceput undeva în anul 1983, când autorul lucra ca profesor într-un sat izolat din județul Botoșani, întâmplările descrise aici fiind cel mai probabil inspirate din viața personală. Există, pe pagina manuscrisului, o însemnare „depus la Ed. Cartea Românească (București) la 17 aprilie 1984”, dar, având în vedere că abia acum a văzut lumina tiparului, putem doar presupune că nu a fost publicat atunci din cauza cenzurii.

Apariția neașteptată a acestei cărți nu poate decât să ne bucure, pentru că avem de-a face cu un text despre comunism, scris „la cald”, nediluat sau conceput din amintiri, iar asta se simte în construcția personajelor și a evenimentelor.

Acțiunea din Pârtia este destul de banală, dar, prin intermediul acesteia, naratorul țese o pânză colorată de intrigi, ce dezvăluie mecanismul încârligat al relațiilor și „pilelor”, care, din păcate, mai funcționează și în zilele noastre. Se iau un tânăr profesor de limbi străine, Codreanu, venit la repartiție în urbea S., și o educatoare îndrăzneață și senzuală, Anișoara Proca, și, cu ajutorul acestora, se deapănă povestea unei mici localități de provincie, în care singurele evenimente notabile au de cele mai multe ori legătură cu scandalurile erotice și / sau politice.

Personalități de vază ale orașului, Răzvan Taica, directorul liceului, și Dulgherușu Andrei, funcționar la primărie, sunt cei care asigură bunul mers al lucrurilor, iar prin asta se înțelege că trag sforile în ceea ce privește repartizarea locurilor de muncă. Cea care se interpune planurilor și intereselor personale ale acestora este nimeni alta decât Anișoara, care este supusă unei anchete de „epurare civică”.

Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor

Demersurile investigației ne introduc și în lumea școlii românești în plină „Epocă de Aur”, cu precădere în lumea cancelariei profesorilor, un univers cu propriile sale reguli. Bârfele și micile clici formate de-a lungul anilor, în general pe categorii de vârste, asigură dimensiunea comică a acestui roman, scenele fiind deosebit de savuroase. De la sărbătorile bahice la care profesorii se dau în stambă (ziua cadrelor didactice sau petrecerea de pensionare a unei colege), la micile coaliții și clevetiri zilnice, totul denotă apetența pentru uneltiri, și mai puțin pentru educație.

Relațiile amoroase sunt dezbătute cu patos de locuitorii târgului, fie la bufetul Doi unde se adună pătura de mijloc precum Codreanu și Alexa, profesor de sport și un afemeiat notoriu, fie la Central, un local mai de Doamne-ajută, unde își fac veacul Taica și Dulgherușu. Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor. Tevatura ce se naște în jurul educatoarei este și un bun prilej de observare a condiției femeilor în acele timpuri, al căror rol se voia a fi doar în sfera domestică. Orice încercare de emancipare sexuală este pedepsită cu oprobriul public și excluderea socială.

În plan secund, naratorul dezvoltă și o mică poveste cu iz fantastic, dar care, din păcate, rămâne oarecum neterminată. Prima scenă a romanului ni-l înfățișează pe Răzvan Taica în tinerețe, pe vremea când urbea S. era un sat, iar întâmplările ciudate încă dominau lumea spațiului rural. La fântâna evreului Iancu Zeidel, Răzvan are parte de o întâlnire ireală cu fantoma acestuia, pentru ca, mai apoi, să fie vrăjit de apariția misterioasă a unei fete frumoase la un loc de scăldat. Imaginea acestei nimfete se suprapune peste ani cu cea a Anișoarei, care funcționează ca un stimulent erotic și-i acaparează visele directorului. Cercul acesta este închis, dar stranietatea episodului de la fântână nu este înglobată cu restul acțiunii.

Pârtia este o frescă excelentă a unui oraș de provincie în timpul comunismului, un text bine închegat, despre sistemul putred al relațiilor și jocurilor de putere, cât și o scriere amuzantă despre dedesubturile structurii învățământului și povestea colectivizării forțate.

Emil Iordache, Pârtia, Editura Polirom, Iași, 2017, 192 pagini

Aurora Liiceanu, cunoscută mai degrabă ca specialist în psihologie, cu numeroase scrieri în acest domeniu, a publicat anul acesta un volum de auto-ficțiune, Madlena, roman în care recreează atmosfera verilor idilice din anii ’70, petrecute în Vama Veche alături de buna sa prietenă, sculptorița Pusi Cocea. Mai jos, Matricea Românească vă oferă o recenzie a acestei cărţi.

În încercarea de a explica cititorilor mecanismele inspirației scriitoricești, naratoarea face o introducere destul de lungă, pornind pe firul de păianjen al memoriei selective odată cu parcurgerea romanului Amintirea dragostei de Jim Fergus. Descrierea experienței acestei lecturi se împletește cu teoria madlenei lui Proust, Aurora Liiceanu încercând să facă din paginile introductive ale acestei cărți un mic tratat de literatură. Doar că, în practică, nu-i prea reușește.

Primele capitole sunt un soi de recenzie despre Amintirea dragostei, pe marginea cărora naratoarea inserează mici considerații personale, la un nivel școlăresc și simplist. În explicarea teoriei madlenei amintește și de filosoful german Heidegger, efectul Zeigarnik (conform căruia oamenii își amintesc procesele incomplete sau întrerupte mai bine decât procesele complete), pictorul Jules Pascin (supranumit prințul Montparnasse-ului), dar într-o manieră superficială, este mai mult o înșiruire de nume celebre care nu par să se lege nicicum cu acțiunea de mai târziu.

Limbajul simplu, laconic, numeroasele pasaje de vorbire indirectă, și lipsa condeiului în aceste pagini incipiente creează un dezinteres total pentru continuarea lecturii. Îți trebuie multă răbdare să treci peste pasaje de coincidențe nesărate, în care naratoarea divaghează cu grație până să ajungem în mijlocul întâmplărilor. Într-un final, ițele se descâlcesc, dar, paginile cu substrat academic, în care explică pas cu pas teoria memoriei involuntare, știrbesc din valoarea acestui roman.

Dacă iau șirul asociațiilor, atunci ajung să scriu așa: Gregor von Rezzori – Chrysis – Pascin – prințesa Ghica – Pusi – Nayla – Grisha. Dar, de fapt, totul a început cu Jim Fergus. Ce e minunat  în lumea minții este că nu există frontiere, asociațiile sunt libere și năstrușnic de zbenguite. Și poți să te joci cu ele indiferent de unde pornești

Începând cu capitolul La piaza rea, Stoiana, eul narativ Aurora Liiceanu descrie prietenia sa cu Pusi Cocea, un personaj excentric și senzual, care i-a marcat tinerețea. Personalități total opuse, cele două femei au o relație de camaraderie insolită, ce înflorește cu fiecare vară petrecută în Vama Veche. În ciuda perspectivelor diferite pe care le au asupra vieții, Pusi contemplând partea amuzantă a acesteia, pe când Aurora vede doar latura practică, relația lor se armonizează tocmai datorită acestor discrepanțe.

Pusi nu era  genul care se aventurează în proiecții întunecate cu privire la viață și nici nu arăta temeri. Avea acea stare de indiferență cronică, dublată des de umor. Simțea viața ca pe ceva caraghios, deloc dramatic. Parcă viața, lumea, se răsturnau în ea, și nu ea era o parte mică a lumii. Sau poate erau ambele stări

În aceste scene estivale, anii parcă stau în loc. Lipsa unei dimensiuni temporale concrete, cât și a evenimentelor, plasează prietenia lor într-o buclă a timpului, construită pe baza unor senzații și trăiri domoale. Se fac câteva referiri la relația vulcanică de cuplu dintre Pusi și Amin, un stomatolog sudanez, cât și la genealogia interesantă a familiei Cocea, cu mama excentrică, o socialite frumoasă și inteligentă, dar, în mare, totul se rezumă la lâncezeala zilelor, împărțite între plajă și curtea Matrionei, gazda lor anuală.

Mă întreb uneori ce vorbeam când stăteam aproape toată ziua pe plajă. Poate nu vorbeam chiar mai nimic, poate că doar câteodată, ca dintr-o stare de letargie ne uitam după copii. Eu mă simțeam, știu sigur, învăluită într-o pace adâncă, dincolo de gândul la timp, acea pace pe care ți-o dă somnul lângă un copil mic.

Universul magic al verii, atmosfera de dolce far niente („La mare este alt timp, e timpul soarelui, după el se ordonează întreaga viață.”), contribuie la caracterul nostalgic al acestei proze, la fel cum copilăria are acest efect în Inocenții Ioanei Pârvulescu. Tihna unor vremuri simple în colbul Bărăganului, descântecele gazdei Matriona, joaca copiilor de dimineața până seara, compun un tablou idilic la malul mării și constituie și o reușită din punct de vedere stilistic, în contrast cu prima parte a cărții.

Prin Madlena, Aurora Liiceanu pleacă în căutarea timpului pierdut, în anii boemi ai stațiunii Vama Veche, când obișnuiții locului erau artiștii și poeții precum Ion Bitzan sau Nina Cassian, dar, reface și traseul unei prietenii neobișnuite care, în timp, s-a pierdut. Într-o mică măsură, relația lor mi-a amintit de cea dintre Lila și Lenù din faimoasa Tetralogie Napolitană.

Prezența lui Pusi îmi stârnea uneori o stare bipolară, de liniște și neliniște. Știam că firea ei răspândea o liniște, o stabilitate, ca și cum nimic nu se putea întâmpla. Așa cum vezi că merg cămilele. Liniștit și egal. Aproape ca și cum timpul ar sta pe loc. Totuși, câteodată, mă îndoiam de firea ei

Sfârșitul readuce tonul filosofico-academic din prima parte, cu considerații despre amintiri pornind de la părerile lui Sally Man (fotograful american cunoscut pentru controversatele poze nud, alb-negru ale propriilor copii) la cele ale neurologului Oliver Sacks, dar, într-o notă mult mai integrată cu narațiunea centrală. Madlena este un roman al amintirilor, însăilate frumos, începând cu mijlocul poveștii, dar risipite, în primele pagini, prin explicații inutile.

Aurora Liiceanu, Madlena, Editura Polirom, Iași, 2017, 232 pagini

O nouă recenzie de carte autohtonă pe Matricea Românească: Dan Ciupureanu face parte din noul val de autori români, iar „Omar şi diavolii” îl recomandă drept un nume de urmărit. Dana Dumitru vă explică, mai jos, motivele.

Literatura română este mai vie și mai bogată ca oricând. Se scrie mult, și, îmi face plăcere să observ că se scrie și bine. Există, bineînțeles, anumite teme comune pe care scriitorii par să le abordeze și anume, copilăria în comunism (Ioana Pârvulescu, frații Florian, Bogdan-Alexandru Stănescu) sau regimul politic antedecembrist (Marta Petreu, Lucian Dan Teodorovici) și postdecembrist (Bogdan Suceavă, Ioan T. Morar), dar, proza contemporană este străpunsă pe alocuri și de subiecte noi.

Dan Ciupureanu se dovedește a fi unii din autorii inovatori ai generației actuale. Deși acțiunea romanului său, Omar și diavolii, se petrece în anii ‘80-’90, ce surprind anii de școală și mai târziu cei ai tinereții personajului principal, Ian, episoadele relatate au prea puțin de-a face cu nostalgia „generației cu cheia de gât”.

Autoficțiune sfredelitoare, cartea lui Dan Ciupureanu amintește de universul maladiv al scrierilor lui Radu Găvan, cu diferența că, eroul său nu se salvează.

Omar și diavolii este un carusel amețitor de la început până la sfârșit. Pe parcursul celor 160 pagini, naratorul își plimbă schematic personajul din copilărie până în tinerețe, în încercarea de a puncta momentele definitorii ce-i șlefuiesc destinul și personalitatea. Este, din păcate, o relatare telegrafică, lipsită de introspecții, ce nu-i permite cititorului să empatizeze cu protagonistul. Acțiunea este atât de alertă, încât, în decursul unei singure pagini, Ian poate să fie beat într-o bodegă pentru ca, mai apoi, să călătorească într-un autocar spre Italia. Rapiditatea cu care se succedă evenimentele creează impresia unei curse nebune, al cărei singur scop este de a ajunge la final.

Omar și diavolii este un carusel amețitor de la început până la sfârșit

Ian provine dintr-un mediu familial violent și instabil, iar asta explică comportamentul său agresiv de mai târziu. Tatăl, inginer și poet respectat, îi aplică din când în când pedepse corporale, fie că este beat sau nu, din cele mai absurde motive, pentru că așa se făcea educația în acele vremuri. Mama, labilă psihic, suferă de halucinații și crede că are puteri bioenergetice, iar, mai târziu este diagnosticată cu schizofrenie și internată într-un spital de specialitate.

Protagonistul este pe rând băiețașul de cartier care aruncă cu pietre în tren, participă la diverse golănii în spatele blocului, sau dă telefoane la linia erotică pentru ca, mai apoi, să treacă prin etapa punk și pasiunea pentru fotbal. Asistăm la o adolescență batjocorită de alcool și nopți pierdute prin baruri și săli de internet, în decursul căreia Ian uită să mai treacă pe la liceu, transferând-se până la urmă la seral. Singura rază luminoasă din viața lui este Roxana, vecina de bloc cu care trăiește prima poveste de iubire și o relație de pseudo-mariaj.

Spuneam că, evenimentele în Omar și diavolii se petrec cu viteza fulgerului. Nici nu ai timp să te acomodezi cu traiul personajului în Italia, lângă Verona, la o mătușă din partea mamei, că Ian pleacă imediat în Spania să lucreze în construcții, pentru ca, la scurt timp, să aterizeze în Franța, unde muncește într-un hotel. Aceste du-te-vino năucitor, pe fundalul bolii fratelui său Costi, creează un dezechilibru emoțional, instabilitatea ereditară spunându-și până la urmă cuvântul. Pe timpul șederii în clinica de la Paris, ni se dezvăluie și semnificația titlului:

Omar era fratele Profetului și, de câte ori mergea pe stradă, diavolul se ținea la o distanță de câteva străzi de el, îmi spunea Nadia la masă, a doua zi, așa că îți voi zice Omar de acum încolo.

Omar ar putea fi și alter ego-ul naratorului, cel care scrie povestea secundară în italice, sau, mai degrabă, reflecțiile filosofice pe marginea întâmplărilor, care-i lipsesc cu desăvârșire protagonistului. Substratul acestor mici texte dezvăluie frica de viață și sfâșierea interioară de care Ian suferă:

Nu înțeleg de ce pe oamenii care stau la terase, râd și par că nu se grăbesc niciunde nu îi stresează nimic. Iar eu, oriunde aș merge, sunt ca pe ghimpi. Mă simt urmărit și tot timpul las impresia că în orice moment m-aș putea ridica, luând-o la fugă.

În microromanul Omar și diavolii, Dan Ciupureanu surprinde printr-un șir de întâmplări sordide toată tristețea unei copilării și tinereți din epoca comunistă, când educația familială se făcea uneori prin violență fizică sau verbală. Este un tablou al durerii ascunse, al unei răni adânci pe care mulți tineri din generația actuală se luptă să o închidă. Este, de asemenea, o oglindă a realității românești actuale, în care oamenii iau calea străinătății pentru a-și asigura un trai decent, odată cu prăbușirea economiei socialiste.

Dan Ciupureanu, Omar și diavolii, Editura Polirom, Iași, 2017, 160 pagini

Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

8 Decembrie 2017 |
Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene. Jurnalista Ruxandra...

Degete mici, Filip Florian: realism magic pe fundal comunist

23 Noiembrie 2017 |
Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu...

Aurora Liiceanu, „Madlena”: în căutarea timpului pierdut

30 Octombrie 2017 |
Aurora Liiceanu, cunoscută mai degrabă ca specialist în psihologie, cu numeroase scrieri în acest domeniu, a publicat anul acesta un volum de auto-ficțiune, Madlena, roman în care recreează atmosfera verilor idilice din anii ’70, petrecute în Vama Veche...

„Omar și diavolii”, despre exorcizarea demonilor interiori

13 Octombrie 2017 |
O nouă recenzie de carte autohtonă pe Matricea Românească: Dan Ciupureanu face parte din noul val de autori români, iar "Omar şi diavolii" îl recomandă drept un nume de urmărit. Dana Dumitru vă explică, mai jos, motivele. Literatura română este mai vie...