Max Blecher, „Inimi cicatrizate” – La intersecția dintre proza confesională și cea psihologică

Proiectat în august 2016 la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, filmul Inimi cicatrizate în regia lui Radu Jude îi readuce în atenția cititorilor pe scriitorul interbelic Max Blecher și romanul său omonim. La intersecția dintre proza confesională a lui Mihail Sebastian și cea psihologică a lui Anton Holban, opera lui Max Blecher depășește, totuși, după spusele lui Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), tematica eului și se îndreaptă către expresionism.

În Inimi cicatrizate, expresionismul textului este însă redat la o intensitate redusă, deoarece căutările psihologice sau spirituale ale protagonistului, Emanuel, sunt aproape inexistente. Așteptările unei lecturi cu o puternică încărcătură emoțională mi-au fost răsturnate încă din primele pagini prin tonul obiectiv, rezervat în ceea ce privește destăinuirile personale, cât și prin rapiditatea cu care se desfășoară evenimentele. Astfel, senzația de detașare completă față de acțiune și personaje m-a însoțit până la sfârșit, în ciuda subiectului delicat.

Max Blecher surprinde în acest roman de dimensiuni reduse, cu puternice influențe biografice, perioada incipientă de diagnosticare a tuberculozei osoase la vertebre (sau morbul lui Pott) și atmosfera apăsătoare din sanatoriul francez de la Berck-sur-Mer. Acceptarea imediată a internării, cât și instalarea în noul cămin retras de la malul mării, se succed în scene scurte și dinamice, o expoziție fadă a unor decizii raționale.

„Emanuel simți că o parte din viața lui, liberă și esențială, dispăruse dintr-însul, poate pentru totdeauna. În locul ei își făcu loc o amărăciune calmă, și dureroasă, ca o nouă lumină interioară plină de tristeți.”

Viața lui Emanuel se scaldă într-o senzație de somnambulism și de amorțire, străpunsă pe alocuri de mici întâmplări cotidiene, precum prietenia cu ceilalți pacienți sau plimbările în aer liber ce-i îngăduie mici momente de reflecție, dar la un nivel destul de superficial. Stranietatea primelor zile este ușor înghițită de ritmul conviețuirii. Universul damnat al sanatoriului, ascuns de ochii lumii, este un spațiu ce reflectă doar realitățile pacienților. Prinși în corsete de ghips, țintuiți la paturi mobile, bolnavii se folosesc de oglinzi pentru a interacționa unii cu ceilalți și pentru a păstra contactul cu lumea lor restrânsă. Imaginea personajelor la orizontală, deplasându-se constant în aceste coșciuge-surogat, este demnă de orice roman SF, căci e greu să-ți imaginezi cum cineva poate trăi așa.

„Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic și demențial? […] Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala această de mâncare cu oameni vii și totuși morți, încrustați în poziții rigide, întinși și mumificați în timp ce palpitau încă de viață?”  

„Berck-sur-Mer e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude Foto: zilesinopti.ro

În mijlocul acestui mediu dezolant, Emanuel găsește consolare în relația cu Solange, o fostă pacientă a sanatoriului. Graba cu care se încheagă această legătură și lipsa emoției în împlinirea actului sexual îndepărtează și mai mult cititorul de drama personajului. Deși amintite trecător, neputința și furia în fața bolii se insinuează treptat în toate acțiunile sale. Dragostea înflăcărată de la început, cât și pasiunea organică mistuitoare se evaporă repede într-un dispreț vădit față de lumea normală. Emanuel devine un singuratic, încorsetat în propriile țesuturi cicatrizate.

„Există momente când ești mai puțin decât tine însuți și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur… Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la mai puțin de tine însuți în imposibilitatea de a face acel efort.”

Max Blecher creează un roman valoros din punct de vedere al stilisticii și imagisticii textului, dar platitudinea cu care redă acest episod grav de boală slăbește forța narativă. Scenele absurde și uneori grotești, limbajul dulceag, presărat cu diminutive și cuvinte cu iz arhaic („o minută”, „plapomă”, „ferești”, „trenișor”, „scoboară”) demonstrează talentul literar al acestui scriitor unic în literatura românească. Rămâne totuși regretul că acest tânăr romancier nu a  împrumutat mai multă profunzime și spirit intelectual alter-ego-ului său, așa cum o face în Întâmplări în irealitatea imediată.

Max Blecher, Inimi cicatrizate, Ediție îngrijită și prefață de Marieva Ionescu, Editura Humanitas, București, 2016, 232 pagini

Foto deschidere: lapunkt.ro

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

recenzie Lizoanca roman Doina Ruști copii abuzaţi
Lizoanca – o Lolită a satului românesc
film Ultimul căldărar romi exod slider (1)
„Ultimul căldărar”: o explicaţie pentru exodul romilor în Occident
interviu Catrinel Popa Facultatea de Litere din Bucuresti Vasile Alecsandri slider
Lector Dr. Catrinel Popa (Facultatea de Litere din Bucureşti): “Ce putem învăţa de la Alecsandri? Este un model de eleganţă aristocratică, de a ieşi cu umor din situaţii conflictuale”
carti vacanta munte roman slider
Lecturi de concediu. 3 cărţi de citit în vacanța la munte