Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
De către

Nicolae Dima

Se împlinesc zilele acestea 30 de ani de libertate pentru români. A fost sfârșitul obținut prin sânge al unei perioade de frică și nedreptate, de sărăcie și izolare.

Perioada comunistă a însemnat pentru români suferință și foame, iar pentru mulți a însemnat închisoare și moarte, familii distruse și o viață trăită sub semnul terorii.

O durere trăită la asemenea dimensiuni nu poate fi uitată, trebuie mereu rememorată și comemorată, pentru ca nedreptatea și crima să nu mai poată avea niciodată loc la o astfel de scară.

Și totuși, cum a început totul? Iată o cronologie a instalării comunismului în țara noastră, schițată pe baza unei cercetări de Damian Anfile.

 

23 august 1944. România întoarce armele împotriva Germaniei naziste, aliindu-se cu Uniunea Sovietică. Ion Antonescu este arestat din ordinul Regelui Mihai I.

Guvernul Sănătescu. Colonelul Constantin Sănătescu a primit de la Regele Mihai sarcina de a prelua șefia Cabinetului de Miniștri după Ion Antonescu. Sănătescu a condus două guverne consecutive în același an 1944, fiind cel care a semnat Armistițiul la Moscova, în septembrie 1944. Din păcate, așa cum observa Iuliu Maniu, armistițiul semăna în unele puncte cu o capitulație.

9-17 octombrie 1944. Winston Churchill face o vizită la Moscova, în timpul căreia semnează scandalosul Acord de procentaj, cunoscut și ca Acordul Churchill-Stalin. Prin acest act, Europa era împărțită în sfere de influență între URSS și Marea Britanie. Pe celebrul șervețel pe care Churchill a schițat viitorul acestei părți a continentului, România era lăsată în proporție de 90% în seama sovieticilor. În schimb, în Grecia influența britanică urma să fie de 90%.

 

Servetel

 

6 decembrie 1944. Este instalat ultimul guvern democratic al României înainte de comunism, condus de Nicolae Rădescu.

1945. Gheorghe Gheorghiu-Dej este desemnat de către Stalin drept secretar general al Partidului Comunist din România.

4-11 februarie 1945. Conferința de la Yalta. Roosevelt, Churchill și Stalin s-au întâlnit pentru a discuta situația de după sfârșitul Războiului. Stalin a avut mult de câștigat ca urmare a acestei conferințe, mai ales că ulterior a extins influența sovietică mai mult decât se discutase.

27 februarie 1945. Andrei Vîșinski, fost procuror sovietic, vine la București, cu mandat de la Stalin. El i-a transmis Regelui Mihai intenția sovieticilor de a fi instalat un nou guvern, condus de Petru Groza. Peste tot în țară, grupuri de comuniști creează revolte și demonstrații. Câteva unități NKVD vin la București și sunt cazate în unitățile militare din Capitală.

6 martie 1945. Petru Groza este numit prim-ministru, ca urmare a șantajului Moscovei, care pretindea că în caz contrar Transilvania nu va reveni în componența teritorială a României.

20 martie 1945. Regele Mihai I îi cere lui Petru Groza să demisioneze. Acesta refuză, ceea ce este o premieră în istoria regalității române. Drept urmare, Regele intră în greva regală, iar guvernul Groza continuă să-și exercite prerogativele în mod neconstituțional.

19 noiembrie 1946. Alegerile sunt câștigate de comuniști. Blocul partidelor democrate, controlat de comuniști, obține 79,86% din voturi. Rezultatele acestea sunt însă masiv falsificate. Rezultatele reale nu sunt cunoscute nici astăzi. Este momentul cheie al consolidării prezenței comuniste în România.

Distrugerea partidelor istorice. Imediat după câștigarea prin fraudă a alegerilor, comuniștii au dus o politică de eliminare a partidelor istorice. În iulie 1947 are loc înscenarea de la Tămădău, când liderilor țărăniști li s-a oferit posibilitatea falsă de a părăsi țara cu un avion. Liderii au fost însă arestați chiar pe aerodromul din Tămădău. Au fost judecați într-un proces demonstrativ, sub acuzația de tentativă de părăsire ilegală a țării. Deși pedepsele pentru această acuzație ar fi trebuit să fie de maximum 6 luni, liderii țărăniști în frunte cu Iuliu Maniu au primit ani grei de închisoare. Procesul acesta a deschis seria de condamnări abuzive și criminale ale regimului comunist. Ulterior, Partidul Național Țărănesc a fost dizolvat.

Noiembrie 1947. Partidul Național Liberal a fost dizolvat.

30 decembrie 1947 – abdicarea Regelui Mihai. Comuniștii sprijiniți de trupele de miliție sovietică prezente în București au obținut prin amenințări și șantaj abdicarea Regelui Mihai. După abdicare, familia regală a fost alungată din țară, iar partidul comunist a proclamat Republica Populară Română. Actul de proclamare a fost neconstituțional, întrucât schimbarea formei de guvernământ trebuia supusă votului public, ceea ce nu s-a întâmplat nici până astăzi.

 

 

Câte sunt Româniile noastre? Este una singură, îmi vor răspunde unii, amintindu-mi că asta și sărbătorim în prima zi a lui Decembrie. De asta au trăit, pentru asta au murit atâția dintre cei de altădată, ca să nu mai fie mai multe țări, ci una singură. Știm că așa a fost.

Dar România cea rotundă, alcătuită din trei părți mari, alcătuite la rândul lor din alte părți mai mici, unită în unele ceasuri magistrale ale istoriei, sfâșiată în clipele de groază ale destinului nostru, s-a rupt în zeci de mii, sute de mii, milioane de bucăți. Fiecare român plecat din țara lui este o mică Românie dezunită de România mare.

N-a plecat nimeni (mă rog, aproape nimeni) pentru că așa a vrut. Îmi amintesc de cuvintele unui prieten pe care nu l-am mai văzut de vreo 10-12 ani, de când a plecat în Scoția. A scris pe blog cu o tristețe dureroasă: N-am plecat de foame, ne era destul de bine. Dar am plecat pentru că nu se mai putea, am plecat cu gândul la copiii noștri, cu disperarea că schimbarea în bine a României a întârziat mult prea mult.

În anii aceștia, despre care se poate spune fără cea mai mică urmă de îndoială că sunt cei mai buni ani în care să trăiești, din toată istoria noastră, în acești ani sărbătorim la 1 Decembrie ceea ce nu mai avem de mult. Și anume, unitatea noastră de neam. Doar fanfaronii mai pot spune azi sloganul că românul e român oriunde s-ar duce, că ne iubim țara și că inima românilor de peste tot bate românește, că Miorița e în sângele nostru și că tresăltăm oriunde-am fi atunci când vedem cele trei culori una lângă alta. În ultimii 20 de ani, România a pierdut probabil un sfert din populația ei. Iar dacă te gândești la vârsta celor plecați, vei găsi că România a pierdut, de fapt, mult mai mult, poate chiar mai mult de o treime din populația activă, care putea produce valoare și putea aduce schimbare. Teritoriul național a rămas intact. Dar viața României s-a diminuat cu o treime.

Neproductiv, poate chiar inutil ar fi să căutăm vinovați. Ce rost are? Lista neputințelor sau a nevredniciilor e nesfârșită.

Dar putem și trebuie să facem ceva: să nu rămânem încremeniți în uimirea că așa ceva a fost cu putință. Pentru că, în timp ce o mulțime de români trăiesc în afara granițelor, cei care au rămas înăuntru fac lucruri care merită văzute și cunoscute. România este un loc în care lucrurile se schimbă greu, dar se schimbă. Au trecut 30 de ani de la recâștigarea libertății, iar mulți dintre vecinii noștri de stradă, de  cartier sau de oraș au călcat cu tălpile groase ale bocancilor lor în bălțile de sânge ale eroilor din 1989. Dar mulți dintre ceilalți vecini ai noștri de stradă, de cartier sau de oraș și-au suflecat mânecile și s-au apucat de treabă. Au făcut studii, au plecat în Occident și au venit și înapoi, au deschis afaceri, au renovat case, au construit locuri și lucruri. Au creat valoare. România de azi nu mai e aceeași cu România de ieri, iar asta li se datorează lor.

Matricea Românească este, de câteva luni, pe urmele acestor români care nu fac zgomot, dar fac să mergă lucrurile. Programul nostru editorial Elite și Proiecte tocmai asta are în intenție, să arate cât de multe s-au schimbat în bine în această țară pe care au slujit-o în ultimii 30 de ani o mulțime de oameni fără vrednicie. Pentru că, de fapt, schimbarea României vine odată cu schimbarea românilor. Vom avea o țară care să arate splendid atunci când va exista o masă critică a oamenilor care gândesc splendid. Și, spre disperarea multora, această masă critică este în plină formare, iar coagularea ei nu mai e doar o speranță, ci este o realitate.

România credinței vii, România valorii apreciate, România solidarității în hărnicie, România perseverenței. Câte Românii avem?

 

 

Sorin Mihalache este una dintre cele mai vii și ascultate voci ale dialogului Știință-Filozofie-Religie. Este un excelent cunoscător al teologiei academice și a celei practice, pentru că slujește ca diacon la biserica ”Sf. Sava” din Iași. Dar este matematician prin formare. A studiat la nivel masteral psihologia, filosofia, teologia și fizica teoretică, iar la nivel doctoral filosofia și medicina. Este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, realizator de emisiuni tv, autor de cărți și conferențiar.

 

Sorin_4

 

La Matricea Românească, Sorin Mihalache a venit pe 21 noiembrie ca să vorbească despre cum Inteligența Spirituală augmentează performanța umană. A impresionat prin erudiție, prin precizie și prin faptul că a demonstrat cum spiritul și materia intră în rezonanță, dacă sunt puse alături într-un mod înțelept. Extrase din conținutul conferinței, aici.

 

Sorin_5

 

Conferința a fost precedată de un scurt dialog cu Miruna Budișteanu, în fața lucrărilor de pictură pe care ea le-a expus în sediul nostru cu acest prilej. Lucrările artistei au fost apreciate pentru  efectul de imponderabil pe care-l creează privitorului, prin suportul translucid pe care artista îl folosește. Tematica inspirată din lumea diafanului și formele care lasă mult spațiu reverberației personale au fost mai mult decât potrivite cu ambianța și contextul întregului eveniment.

 

Rodica-Aida Popa este judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală. A făcut din profesia ei un crez pe care și-a construit toată viața. Am invitat-o să ne vorbească despre cum se formează un judecător și despre cum vede el greșeala, pedeapsa și iertarea. Am vorbit și despre lecturile magistratului, despre pasiunile și credința lui, ca și despre cât loc este pentru subiectivism în actul împărțirii dreptății. Rodica Aida Popa este și reprezentantul României la Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni de pe lângă Consiliul Europei, și este și cadru didactic la Universitatea Nicolae Titulescu.

Aveți acces la interviul audio printr-un clic în fereastra Soundcloud de mai jos. Textul care urmează este o sinteză a interviului audio.

 

 

Judecătorul este omul care împarte dreptatea. Înseamnă că un judecător, etic vorbind, trebuie să fie ireproşabil în viața de zi cu zi?

Da, profesia de a fi judecător implică această componentă a integrităţii: respectul faţă de lege şi apoi asumarea responsabilităţii în aplicarea legii.

Când se enervează în trafic, un judecător ce face?

Eu nu ştiu ce fac alţii, eu încerc să mă autoeduc şi să-mi exersez răbdarea. Fiindcă un judecător trebuie să asculte, și trebuie să-ți educi răbdarea pentru a putea fi în serviciul public, în slujba cetăţeanului care îşi expune solicitările sau apărarea. Deci ca judecător trebuie să ai răbdare.

În România cam câți judecători sunt?

În jur de 4000-4500 de judecători. La o populaţie de 19 milioane, este o cifră mică. Iar ca număr de cauze, în 2018 potrivit statisticilor au fost 2.900.000 de cauze şi 2.199.000 au fost soluţionate. Acestea sunt cifrele din raportul pe starea Justiţiei din 2018 furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Iar la Înalta Curte?

Şi acolo a crescut numărul de cauze, au fost în jur de vreo 32.000 anul trecut pe toate secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Media pe judecător la secţia penală a fost de circa 344 de dosare rulate şi 206 soluţionate, nu este puţin deloc, pentru că sunt cauze complexe. Complexitatea este conferită de numărul de părţi, de probatoriu, de complexitatea şi specificul infracţiunii. La nivelul Înaltei Curţi, la secţia penală este cel mai ridicat grad de complexitate.

Faptul că mereu în mass-media ultimilor ani se vorbeşte despre justiţie, creează un anumit efect asupra mentalul judecătorului?

Îmi e greu să răspund în general. La nivelul Înaltei Curţi pot să spun, colegii mei judecători nu resimt această presiune în mod deosebit. Ceea ce facem este cotidian. Nu ne sunt  indiferente părerile mass-media şi nici ale societăţii cu privire la hotărârile noastre, dar nu ca un factor de presiune, ci ca un factor conştient de asumare a răspunderilor pe care le avem.

Judecătorul are şi sentimente în sala de judecată? Îşi permite în actul de judecată să-şi lase şi partea emoţională să vorbească?

Există şi o componentă sigur subiectivă, intrinsecă, pentru că nu poţi fi robot. Dar în modul în care se pronunţă o hotărâre prevalează cauzele obiective. Există şi cele subiective, în funcţie de probele care sunt administrate de partea civilă,  în ceea ce privește persoana inculpatului, aspectele legate de familie, de starea sănătăţii inculpatului, de rolul său în societate.

Imaginea celebră cu zeiţa justiţiei care ţine balanţa şi este legată la ochi nu spune tocmai că judecătorul nu trebuie să fie altfel decât imparțial?

Judecătorul este un om. Un om care are şi o componentă de subiectivitate, dar nu în sensul de blândeţe la care oamenii se aşteaptă, nu.

Activitatea judecătorului este una care creează efecte imediate în viaţa celor asupra celor care se exercită. Asta are un efect asupra activităţii dumneavoastră de judecător?

Da, sigur că da, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi judecăm, eu cel puţin îmi pun problema dacă am evaluat suficient de bine, cum să fac să apreciez toate nuanţele din probele care sunt administrate. Pentru că, să ştiţi, fiecare gest contează, fiecare mimică a feţei.

Pronunţaţi şi condamnări la închisoare. Știţi cum arată penitenciarele romaneşti?

Am fost să vizitez penitenciarele, orice judecător trebuie să o facă. Nu este o obligaţie, dar cred că face parte din etica profesiei noastre și din componenta de profesionalizare să vezi locurile de detenţie. Există o componentă educaţională semnificativă în locurile de detenţie. Sigur, este loc de mai bine, iar România a fost şi este în atenţia Consiliului Europei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul locurilor de detenţie.

Penitenciarul, așa cum arată el în România, îşi îndeplineşte scopul principal, anume acela de a-l face pe omul care este trimis acolo o perioadă să înţeleagă că a făcut un lucru rău şi să se hotărască să nu îl mai facă?

Sigur că da, dar există şi loc de mai bine.

Dar există și concepţia că puşcăria e un loc de academie a infractorilor, este loc de specializare pentru comiterea de ilegalități.

Din păcate nu vă pot contrazice 100% sub acest aspect, pentru că sunt şi persoane care nu au înţeles rolul pedepsei aplicate şi perpetuează acest comportament şi după executarea unor pedepse. După o perioadă scurtă de timp comit alte fapte şi revin în locul de detenţie. Dar există şi persoane care conştientizează consecinţele pedepsei şi nu o să îi mai vedem acolo. Restrângerea dreptului la libertate are consecinţe, ea îşi pune amprenta asupra comportamentului şi atitudinii persoanei care a fost privată de libertate.

De cât studiu este nevoie pentru a ajunge judecător?

Pentru a ajunge judecător sunt studiile de patru ani la facultatea de drept, după care sunt şi cursuri de specialitate. Pentru cine doreşte să fie judecător este Institutul Naţional al Magistraturii, o școală la standarde europene. Și după aceea în activitatea curentă trebuie să fie un studiu permanent. Judecătorul trebuie să fie conectat în timp real cu modificările legislative care nu sunt puţine, cu prevederile legilor justiţiei, cu deciziile Curţii Constituţionale şi cu deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ce citeşte un judecător în afară de legi şi hotărâri şi decizii ale Curţii şi ale Parlamentului?

Citeşte şi beletristică, citeşte şi cărţi de memorialistică, eseistică.

Ne spuneţi trei titluri de pe biroul dumneavoastră?

Am acum o carte despre Regina Maria. Tot acum citesc volumul ”Cum se distrau românii odinioară” a lui Adrian Majuru. Este o lucrare amplă de statistică, de antropologie urbană. Iar în plus ceea ce pe mine mă preocupă foarte mult este arta, am pe birou câteva albume de pictură impresionistă.

Aveţi mult timp liber?

Nu, dar un judecător trebuie să îşi facă şi un timp pentru partea sa de educaţie permanentă şi complementară aspectelor profesionale. Este absolut necesar pentru un judecător să simtă şi pulsul străzii, al societăţii. Fără a cunoaşte realitatea nu cred că ar putea fi un judecător bun, pentru că el judecă oameni.

Ce l-ați întreba pe un licean ca să știți dacă are ce-i trebuie pentru a putea deveni judecător?

Întotdeauna îl voi întreba cum se raportează la lege. Dacă înţelege ce înseamnă să fii integru. Trebuie să ai un comportament strict în raport cu dispoziţia legală şi să fii în acelaşi timp un om al cetăţii, al comunităţii. Să fii judecător este o chestiune de vocaţie, nu ești potrivit pentru ea dacă nu simţi respect faţă de lege și față de asumarea responsabilităţii. Trebuie să înţelegi atât litera legii cât şi spiritul ei.

În viaţa unui judecător religia are un loc, are un rol?

Aş putea să vorbesc doar pentru mine: eu răspund da, dat fiind faptul că justiţia este de origine divină. Componenta credinţei este intrinsecă umanităţii, inclusiv mie. Componenta spirituală există atâta timp cât crezi în liber arbitru şi crezi în Dumnezeu.

 

 

 

Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa au explorat într-o nouă ediție Întâlnirile Matricei răspunsurile posibile la întrebarea ”Ce trebuie iertat, ce trebuie uitat din comunism?” Cei 70 de ani care au trecut de începerea sinistrului Experiment Pitești nu au reușit să estompeze fiorul de uimire îndurerată pe care îl simt toți cei care au auzit de acest episod din istoria represiunii politice din România anilor roșii. Iar cei 30 de ani care au trecut de la Revoluție ne obligă să răspundem la o altă întrebare dificilă: ce facem cu memoria celor care au murit în numele libertății și pentru câștigarea ei.

 

Dezbaterea din Agora casei Bulboacă și Asociații a fost precedată de prezentarea unei expoziții de sculptură. Autorul lucrărilor, Andrei Bălan, a explicat în câteva minute care sunt motivele sufletești după care își alege personajele și tehnicile, inclusiv tehnica ”învechirii” lucrărilor prin abandonarea lor timp de câțiva ani în aer liber.

Prima secvență a dezbaterii a fost prezentarea lui Damian Anfile referitoare la cronologia instalării comunismului în România. El a pus în legătură mișcările politice din țară, dar și contextul internațional în care disputarea zonelor de influență la finalul Războiului a fost determinantă: ”Acordul de procentaj” discutat la Moscova de Churchill în 1944, desemnarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej drept secretar general al comuniștilor români de către Stalin și așa mai departe.

Dezbaterea s-a desfășurat apoi cu evocarea faptelor, a stărilor și mentalităților, a punerii în fapt a subjugării românilor. Și apoi a fost evocată rezistența lor – prin diferite forme de curaj. Iar din când în când s-a revenit asupra întrebării: cum e cu putință iertarea torționarilor, a securiștilor, a delatorilor, a celor care au făcut rău în mod deliberat?

 

Iată câteva extrase din discursul celor doi lectori:

Ana Blandiana:

  • Comunismul a fost ca o societate secretă. În comunism, nu știu decât călăii și victimele ce s-a petrecut, restul este un fel de abur.
  • A spune că regimul comunist este o durere pentru majoritatea populației nu este chiar exact, pentru că tinerii de azi nu știu nimic despre asta. Nu numai pentru că în școală nu se predă asta, dar și pentru că nici părinții lor nu știau nimic despre ce se întâmpla.
  • Mă gândesc la cele două momente esențiale contemporane cu generația mea: revolta din Valea Jiului din 1977 și revolta muncitorilor de la Brașov din 1987. M-am întrebat: de ce nu am fost și noi în Valea Jiului și la Brașov? Răspunsul e simplu, pentru că am aflat doar de la Europa Liberă și doar după 5-6 zile de când s-au întâmplat lucrurile, nu era altă formă de a te informa.
  • Întotdeauna am considerat că cine înțelege mai mult este responsabil pentru mai mult. Că într-un fel intelectualii români care nu au fost niciodată alături de clasele de jos nu au cum să le înțeleagă. Nu se poate imagina în România situația din Polonia.
  • Eu îmi amintesc din copilărie ca, în perioadele când tata nu era arestat, aveam un geamantan cu haine, ca atunci când vin sa-l ridice, geamantanul să fie pregătit. Acest geamantan exista în toate casele prietenilor noștri. Știu că această poveste e ceva de domeniul senzaționalului azi, dar realitatea aceea așa a fost.
  • Ceea ce vrem să facem la Sighet este o restaurare a memoriei colective, sau mai degrabă o construire a acestei memorii în măsura în care ea mai există – și evident există. A ierta înseamnă a cunoaște, pe de-o parte, iar pe de altă parte iertarea nu poate veni decât după mărturisire. Nu poti să ierți niște oameni care nu recunosc ce au făcut. Indiferent dacă ierți sau nu, lucurile nu pot să dispară.
  • Pun sub semnul întrebării noțiunea de iertare în istorie. Forma cea mai perfectă de neiertare este neuitarea, după părerea mea. Prin faptul că nu uităm, de fapt nu iertam ceea ce s-a întamplat. Ceea ce a fost trebuie să rămână în memoria omenirii.
  • Părerea e mea e că Piteștiul trebuie judecat istoric cu toate datele, dar dincolo de asta trebuie judecat și psihologic și filosofic, cred că nimeni care nu a stat în închisoare nu are dreptul să-i judece pe cei care au stat în închisoare, pentru că nu ai cum să știi tu cum ai fi reacționat în condițiile respective. Eu pot să vorbesc despre turnătorii și colaboratorii din anii de după 1960, dar eu nu am dreptul să îmi dau cu parerea despre cineva care a trăit asta, mi se pare indecent. Faptul că sunt oameni care au suferit și apoi povestesc, eu socotesc că este o formă de eroism, e o formă de putere și curaj.
  • Preoții greco-catolici care au fost la Sighet povesteau că pândeau când era un gardian bun, adică știau că e bun și permisiv și când era el atunci mai puteau să se roage sau să facă o slujbă în celulă. Apropo de supraviețuitori, în anul 2000 Ticu Dumitrescu a facut o listă care avea 200 de nume de foști torționari, au ajuns acum să fie condamnați doar doi. Ceaușismul a fost un dezastru ale cărui urmări le trăim din plin și astăzi.
  • Sincer nu credeam că regimul comunist se va termina vreodată, pentru că aparțineam unei generații care nu fusese liberă niciodată, și avea o idee destul de aproximativă cum ar putea să fie libertatea. Tot așa există o diferență între cei care au trăit înainte și înțeleg lucurile într-un anumit fel, și tinerii care sunt născuți după regimul comunist. Tinerii de azi trebuie să facă un efort foarte mare să înțeleagă ce spunem noi.

 

Comunism_2

 

Cosmin Popa:

  • Cred că ceea ce doamna Blandiana a facut la Sighet este mai important decât 10 cărți de istorie, pentru că redă o experiență pe care am cam uitat-o.
  • Defictul de documentare a crimelor în comunsim: în cazul sovietic a fost la fel, se datorează lipsei de expertiză și conștiință profesională.
  • Exista un top al călăilor care au ucis cele mai multe victime. Este un top a NKVD-ului.
  • Contextul concentraționar românesc este atipic. Se foloseau doi termeni: șmecherii, adică cei care nu colaborau cu autoritățile, și cățelele, cei care colaborau cu autoritățile și erau folosiți pentru reprimarea și pedepsirea detinuților politici
  • Experiența concentraționară comunistă este diabolică în esență. În întunericul generalizat al experienței concentraționare, Dumnezeu mai strecoară câteva lumini, dar asta e altceva. Iertarea tebuie să meargă până acolo unde începe lașitatea, asta e ceea ce desparte un creștin de o lichea.

 

Răzvan Ioan a studiat în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. În Universitatea din Leiden a și predat câțiva ani, pe durata doctoratului. S-a întors acum câțiva ani în România, pentru că, spune el, ”mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță”. A fondat aici MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. Cum arată speranțele unui antreprenor în domeniul educației, puteți asculta în interviul audio sau puteți citi în sinteza de text de aici.

 

 

 

Atunci când am văzut MyKoolio, m-am întrebat când a încetat oare școala să mai fie de ajuns.

Nu cred că școala a fost vreodată de ajuns. În fond, la școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale.

Ai trecut prin foarte multe școli, mai ales universitate și post-universitate.

Așa este, mi-am început traseul în învățământul superior la University College Utrecht, în Olanda.

Deci nu ai făcut nici o facultate în România.  Liceul unde a fost?

La Galați, liceul Alexandru Ioan Cuza. Și am plecat la 18 ani la un colegiu de ceea ce americani numesc Liberal Arts, ceea ce înseamnă că nu iți dedici cei trei ani de facultate unei singure discipline. În cazul meu era vorba despre filozofie, istorie și istoria religiilor. Ești obligat să faci cursuri și în celelalte domenii, de exemplu am făcut un curs de antropologie, am făcut un curs de științe cognitive, obiectivul fiind nu să-ți îngusteze orizontul spre o singură materie, ci să îl deschidă.

Acesta a fost primul tău contact cu Occidentul non-turistic.

Da. A urmat un master în Anglia, la Warwick, acolo am hotărât să merg pe drumul filozofiei, mai exact filozofie modernă, așa numita filozofie continentală. Am hotărât apoi că am nevoie de mai mult timp, am obținut o bursa Erasmus pentru al doilea master care m-a dus la Praga în Cehia, în Franța la Toulouse și în Brazilia.

În Brazilia?

Am fost surprins să aflu că brazilienii au o școală filozofică respectabilă și că au contacte importante cu Europa. A fost o perioadă foarte benefică în formarea mea.

Au fost o mulțime de culturi în care te-ai înșurubat pentru o perioadă, apoi te-ai mutat în altă parte. În ce fel asta a fost important pentru formarea ta personală integrală?

Nici nu pot să îmi imaginez acum cum ar fi să stai într-o singură cultură, într-o singură țară. Cred că e vorba și de un mic exercițiu nu numai al deschiderii minții, ci și al generozității, al faptului că poți să accepți și altceva decât lucrurile cu care ești obișnuit.

 

Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea

 

Noi, acum, dacă vrem să fim buni europeni, nu putem face asta decât încercând să facem o sinteză a culturilor care s-au luptat între ele sute de ani și acum își doresc un viitor comun.

Elementele comune ale identității europene există? Adică trebuie inventate, sau sunt acolo și trebuie doar descoperite?

Dacă ar trebui doar să le inventăm, atunci cred că acest proiect nu ar avea succes, cred că avantajul  nostru este că putem nu doar să inventăm ci și să descoperim elemente comune. Trebuie să fim asemenea zeului Ianus, cu două fețe, o față spre viitor și o față spre trecut. Vreau să mai ridic o problemă: educația este fundamentală, dar am văzut în ultimul clasament al universităților, care a apărut acum câteva săptămâni, că Universitatea din București a ieșit din top 1000. Nu a stat niciodată grozav, dar acum că a ieșit din top 1000 este un prag simbolic catastrofal. Cum avem șanse mai mari să urcăm în top? Separat de Europa, de cei care au knowhow-ul potrivit, sau împreună cu ei, cu cei care au tradiție de sute de ani în educație?

Dacă ai fi ministrul învățământului, ce ai schimba pentru a favoriza performanța academică?

Bineînțeles, finanțarea este o problemă. Mai e o problemă faptul că nu ne concentrăm destul de mult pe resursa umană și faptul că în mediul universitar nu avem competiții care sunt evaluate și din exterior, ci doar intern. Ar trebui ca toată lumea să lucreze și în engleză, și sunt din păcate cadre universitare care nu stăpânesc engleza.

Răzvan, ai cercetat toată viața ta filozofie, istorie, adică domeniile care țin de universul ideilor, al principiilor de viată, căutarea binelui, adevărului, idealuri vechi. N-ai avut niciodată dorința de a merge către un domeniu practic?

Ba să știi că am făcut liceul de mate-info, mă gândeam la un moment dat să merg pe drumul informaticii, dar asta e, m-a cucerit Platon între timp. El e de vină!

Pe Platon l-ai descoperit exclusiv din cărți, din lecturi, sau a fost un intermediar care ți l-a tradus?

Am avut norocul să întâlnesc de-a lungul vieții niște oameni remarcabili. Mai ales profesorii de la facultate sunt foarte importanți, ei iți setează drumul. Îmi aduc și acum aminte de primul meu curs de filozofie antică, filozofie greacă, în care profesorul Ian ne-a spus, exasperat de întrebările noastre nepotrivite, că atunci când citim un mare gânditor, întotdeauna să ne gândim că a fost cel puțin la fel de inteligent că noi!

Studierea istoriei ideilor ne clarifică întrebarea fundamentală de unde venim și ce-i cu noi?

Ne ajută să formulăm mai bine întrebarea. Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea, pentru că asta iți descoperă perspective nebănuite.

 

La școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale

 

John Locke, un filozof britanic, spunea că unii oameni aduc mai multă lumină asupra unei probleme punând bine o întrebare decât fac alții vorbind zile în șir despre subiectul respectiv. Educația se face pentru a fi un om întreg, un bun cetățean, o persoană care poate să gândească pe cont propriu, o persoană care nu se lasă păcălită, manipulată. Cred că educația în sens larg ar trebui să ne ajute să ne dezvoltăm gândirea critică. De altfel, în facultate absolut toți studenții erau obligați să facă cursuri de argumentare, de analiză și un curs de statistică. Și un curs de engleză, de prezentare în limba engleză. Sunt aptitudini de care ai nevoie întotdeauna, indiferent de parcursul profesional. Un curs de statistică, să poți să înțelegi un sondaj de opinie, un alt curs, Argumentation and the Analyșis, un curs în care erai învățat să gândești critic, să argumentezi critic, să îți impui punctul de vedere, și un al treilea curs de engleză academică.

Totul în numele acestui scop, de a gândi pe cont propriu, ceea ce unora li se pare greu, iar altora li se pare nepreferabil.

Dacă nu ai fost învățat cât de bine e să gândești pe cont propriu și cum miza gândirii este libertatea, atunci poate nu iți dorești. Dar dacă elevii prind gustul pentru gândire liberă, atunci cred că vom suferi ceva mai puțin.

 

 

Cum e să fii arhitect în Dubai, orașul unei creșteri miraculoase, locul în care bugetul pare că nu e niciodată o problemă? Bogdan Georgescu este arhitect în Dubai, așa că am stat de vorbă cu el. Ne-a vorbit despre programul de lucru, despre termene și echipă, despre clienți și localnici. Un interviu pe care-l puteți asculta în variantă completă dând click pe fereastra de audio de mai jos și pe care îl rezumăm aici.

 

 

Bogdan, acum lucrezi spații de entertainment în case particulare și în parcuri de distracții. Ce ai făcut înainte de asta?

Am ajuns în Dubai acum patru ani și am început cu design interior în retail, spații comerciale. Lucram într-o firmă locală, care-și dorea dezvoltarea de magazine de lux, buticuri de lux pe domeniul parfumerie și marochinărie. Apoi am făcut partea rezidențială, m-am ocupat de construcții de vile, inclusiv interior design. Și am făcut și optimizarea unor spații de producție ale companiei respective.

Ce e diferit acolo, în relațiile cu angajatorii, cu clienții?

Când am ajuns acolo, mentalitatea mi s-a părut foarte asemănătoare cu cea din România. Am plecat în plină criză din România, când clienții începuseră să nu mai plătească facturile. Prima oprire a fost Germania, iar în 2015, când am ajuns în Dubai mi-am zis că e ca acasă, doar că se plătește.

Condiții de lucru?

Pragul de 9 ore pe zi e de mult uitat. Vorbim de 12-14 ore de muncă pe zi. Câteodată ești sunat și în afara acestor ore și întrebat despre detalii lucrate de tine. Sunt multe informații pe care trebuie să le ții minte, este mult efort, nu există o programare strictă a muncii. Repet, acesta este felul de a lucra al firmelor locale, nu sunt toate așa. Multinaționalele sau firmele europene au alte protocoale de lucru. Firmele locale, fiind unicefale, au tendința de a respecta dorința unei singure persoane, ceea ce la o firmă este foarte dificil. Iar termenele sunt nerealist de strânse.

Dar accepți.

Oriunde ai lucra, tot trebuie să depui mult efort. Oricum, dacă ești pasionat de ce faci, anumite lucruri le dai de la tine, fără să te gândești la condiții. Pe de altă parte, există un beneficiu de salarizare care acoperă multe dintre aceste inconveniente. Partea negativă este că niciodată nu reușești să predai un proiect așa cum ți-ai dori, să-l termini așa cum ai fi vrut.

Ai un exemplu?

Imaginează-ți că ai de amenajat într-un mall un butic, un magazin de 30-40 metri pătrați, ceea ce nu ar părea prea mult, dar atunci când vorbesc despre acest butic, vorbesc despre detaliu de concept, producție și execuție, iar cu tot cu pereți și tavane înseamnă vreo 200 de metri pătrați. Tot ce înseamnă finisaje, mobilier, detalii de artă, de materiale și tot ce mai este. Ei bine, vorbim despre 10 astfel de proiecte în fiecare lună!

Pare mult.

Este destul de greu.

Așa se explică, probabil, rata uriașă de creștere a Emiratelor. Acum 40 de ani, acolo era doar nisip.

Dubai e un oraș foarte frumos. Centrul, câteva puncte cheie, Dubai Marina, Business Bay, sunt foarte bine dezvoltate. Dar pentru că totul a fost foarte repede construit, există probleme de infrastructură. Există o luptă zilnică, de exemplu, cu scosul nisipului din oraș.

 

Bogdan_4

 

Cum sunt localnicii?

Emirati sunt un popor tânăr. Senzația mea este că sunt o cultură care se simte în competiție cu celelalte cultură și vor să-și construiască propria lor identitate.

Deci ceea ce se întâmplă acolo e o demonstrație?

Este un vis, de fapt, un loc în care toate etniile și naționalitățile sunt binevenite.

Și chiar așa arată orașul? Ca un mix de etnii?

Chiar așa arată. Dar costurile locuirii în Dubai sunt mari, deci nu există excluderi directe, ci ele apar ca efect al nivelului social, al nivelului economic al orașului.

Nivelul de cheltuieli pentru locuire care este?

E puțin mai ieftin decât Londra, este net superior României, îl pot compara cu Münchenul în acest moment, când cererea este enormă în München și a crescut mult nivelul acolo.

Diferențele culturale între oameni sunt mari. Există conflicte?

Există, dar trebuie să înțelegi Dubaiul ca un Big Brother, emisiunea: există CCTV peste tot, orice spațiu public este acoperit de ele și sunt evitate doar hotelurile, apartamentele și casele, interiorul lor. Efectul direct este că, practic, nu există criminalitate. Acum vreo doi ani a existat un caz, cineva a vrut să spargă un ATM, iar după două ore și jumătate infractorul a fost prins. Există și poliție peste tot, iar regulile sunt stricte.

Pentru tine ca profesionist, Dubai este o etapă de creștere?

Da, pentru mine e o creștere evidentă. Am făcut Institutul de Arhitectură Ion Mincu din București, am profesat cam patru ani în România, apoi am plecat pentru masterat în Germania, și am lucrat acolo cinci ani, iar în 2015 am plecat în Dubai. Deci sunt acolo de patru ani. Sunt trei țări diferite, dar sunt și trei specializări diferite pentru mine. În Dubai m-am specializat în proiecte de lux, rezidențiale și comerciale, iar acum lucrez în aceste proiecte de entertainment, pe care le găsesc foarte importante.

Cum regăsești România? Ți se pare un spațiu bun de afaceri?

România are un potențial fantastic, se vede asta mai ales în ultimii ani. S-a ajuns la un nivel de bugete mari, pentru proiecte de calitate. Cred că este foarte atractivă pentru proiecte comune, adică finanțate din Orientul Mijlociu.

Fiind văzută ca o poartă de intrare în Europa?

Da, poate. Dar și luată în considerare ca potențial de dezvoltare. Problema Europei Occidentale este că toate asset-urile ei sunt foarte bine organizate, cuantificate, există o piață care controlează totul, de aceea fluctuațiile de beneficii sunt foarte mici. Investițiile sunt sigure, dar cu marje foarte mici de profit. În România există un fond deloc evaluat, un patrimoniu foarte bogat, adică terenuri, imobile, iar astfel ea este tentantă pentru investitori.

Pe final, te rog să le spui tinerilor care ar fi tentați să urmeze arhitectura, ce le trebuie ca să ajungă arhitecți mari.

Îți trebuie foarte multă consecvență și răbdare ca să faci arhitectură. Asta e experiența mea personală. Eu aș face-o din nou. Nu poți fi mare arhitect dacă nu ai cultură în spate și o înțelegere multidisciplinară. Nu poți lucra fără spirit de echipă. Arhitectura e și artă, e și știință tehnică. Dar de multe ori rămâne evidentă doar partea tehnică, iar atunci trebuie să ai răbdare multă. Și mai trebuie multă smerenie față de ceea ce faci.

 

 

Este oare posibil să ai succes profesional fără să-ți ruinezi emoțional familia? Cum să faci ca să ai și o familie fericită, dar să fii și performant la serviciu, mai ales dacă ești un antreprenor la început de drum sau un manager de care depind zeci de angajați? Monica Daniela Găitănaru, psihoterapeut analist jungian, dezvăluie concluzii din experiențele de la cabinetul de terapie și din experiența ei de soție și mamă. Un prim articol dintr-o lungă serie pe această temă.

 

Cum face o persoană cu o activitate profesională foarte solicitantă să aibă în același timp și o familie stabilă și împlinită?

Este necesar să existe prioritizări, un sistem de valori setat, stabilit, ca să putem să ne împărțim timpul pentru toate activitățile, inclusiv cele cu familia. Dar fără a neglija timpul personal, adică cel alocat pentru noi înșine. Pentru că, dacă ne dorim să oferim timp de calitate familiei, trebuie să vedem cu ce venim acasă, în familie. Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe. 

Dar eu cu mine sunt toată ziua, și la birou și acasă. De ce-ar trebui să aloc un timp suplimentar pentru asta?

Când sunt eu cu mine la job, nu e același lucru cu a fi eu cu mine în intimitatea mea, în care mă pot descărca de acumulările de energie reziduală, pe care nu vreau să le duc acasă. Poate fi chiar timpul pe care-l petrec în trafic, pe drumul spre casă.

 

Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe.

 

Dacă tot îl am la dispoziție, îl folosesc să-mi acord atenția de care am nevoie: îmi pot face atunci bilanțul zilei, atunci pot să-mi dau seama care au fost lucrurile care m-au stresat, care m-au frustrat cel mai tare și să mă descarc de aceste lucruri. Sunt persoane care îmi spun la terapie că ascultă în mașină muzică dată la maxim și își dau voie atunci să se exteriorizeze, pentru că la birou n-au avut cum.

De ce e necesar să facem asta?

Pentru că după serviciu ajungem acasă, iar în familie ne simțim în siguranță, și în intimitatea căminului putem simți că ne este la îndemână să descărcăm ceea ce am acumulat în anumite situații presante la locul de muncă. Și se întâmplă adesea să ne descărcăm în mod regretabil această acumulare inconștientă negativă pe partenerul de viață sau pe copiii noștri, care sunt cei mai la-ndemână.

Dacă sunt un antreprenor  care vrea să pună o afacere pe picioare, e nevoie de prezența mea fizică acolo, la locul unde se desfășoară activitatea. Ce voi face atunci cu cei de acasă? Pot să mizez pe înțelegerea familiei?

Da, putem face asta, dar mai devreme sau mai târziu vom avea de plătit niște costuri. Ele se vor regăsi în dezechilibrele pe care le vom găsi acasă.

Chiar dacă soția/soțul spune că mă susține?

Da, chiar dacă. E ușor pe termen scurt. Dar când aceste lucruri se prelungesc… Cu timpul, o familie care ar trebui să fie una completă și funcțională, se poate transforma treptat și subtil într-o familie monoparentală. Este foarte dificil pentru o femeie să crească singură copiii și să se ocupe singură de casă, atâta vreme cât ea se știe parte a unui cuplu, a unei familii.

Ce înseamnă pe termen scurt? O afacere aflată la început poate avea nevoie de 2-3-5 ani ca să se maturizeze.

E important să existe un acord de ambele părți: uite, o să facem acest efort, pentru o anumită perioadă de timp bine determinată, o să punem pe picioare afacerea, după care ne va fi tuturor bine. Însă nu cred că patru ani de zile e o perioadă indicată.

 

Copilul ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo, să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea

 

Mi se pare mult și doi ani. Între 6 luni și un an mi se pare că e o perioadă care să evite niște consecințe foarte puternice. Dar deja în doi ani în care copiii nu prea ne văd pe acasă, s-ar putea ca ei să înceapă să caute involuntar alte figuri parentale, poate în profesorii de la școală, poate în părinții altor colegi. Copiii, la fiecare stadiu de vârstă în parte, au nevoie de ambii poli: de cel masculin al tatălui și de cel feminin al mamei. Iar lucrurile nu sunt reversibile: dacă într-o etapă cheie a dezvoltării psihologice și emoționale a copilului noi n-am fost acolo, asta poate avea efecte pe termen lung, în viața lui de adult. Dacă în acea etapă copilul a avut momente de vulnerabilitate, de exemplu a avut conflicte sau au fost situații de bullying, el ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo și să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea. Dar el s-a simțit vulnerabil și descoperit în acele situații. Și probabil și mai târziu în viață el s-ar putea regăsi vulnerabil în situații de conflict.

Să luăm un exemplu: ești o antreprenoare la început de drum, ești de meserie arhitect de interior și vrei să-ți faci un birou de arhitectură propriu. N-ai încotro, clienții te așteaptă la prospecție la ora 8 seara, atunci au ei timp. Iar soțul și copiii te așteaptă acasă. Îți vei spune, evident, că ”mă vor înțelege, pentru că ceea ce fac, fac pentru noi toți”.

Asta funcționează doar dacă este o situație excepțională. Noi nu ne putem permite să pierdem acele ritualuri care sunt mai mult sau mai puțin sacre în fiecare familie, așa cum ar fi ca măcar o masă pe zi să o mâncăm împreună, în familie. Acela este un moment foarte important, de comuniune a familiei, în care ne adunăm cu toții în jurul unei mese. Dar dacă noi nu avem din șapte cine din săptămână decât două împreună, lucrul acesta s-ar putea să aibă repercusiuni.

Dar putem avea două cine și cinci mic-dejunuri?

Se poate și așa. Important este să găsim o variantă în care totuși să fim împreună. În matricea acestei familii se va fixa ideea că suntem flexibili, dar suntem totuși împreună, măcar în anumite momente-cheie ale zilei sau ale săptămânii.

La asta se reduce deci subiectul acesta? Să aloc timp familiei, să fiu fizic acasă?

Nu doar fizic. Sunt de exemplu unii antreprenori care lucrează de acasă și sunt toată ziua în preajma copiilor. Dar dacă vorbesc la telefon sau stau în fața unui ecran, asta nu înseamnă că sunt și emoțional sau afectiv prezenți alături de familia lor.

Dar numai tu știi că nu ești acolo din punct de vedere afectiv.

Ceilalți cu siguranță simt asta. Chiar și copilul bebeluș simte asta. De la cele mai mici vârste simt când mama mă privește. Când mă privește și mă vede pe mine, nu se uită la mine și se gândește la altceva.

 

 

Într-un discurs păstrat pe câteva coli scrise cu tocul acum peste un secol, Sextil Pușcariu vorbește despre un glorios domnitor al românilor, Neagoe Basarab. Marele filolog și pedagog este într-o admirație bine argumentată față de Neagoe, iar discursul face o legătură delicată între personalitatea lui și figura distinsă a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva). Un text inedit, pe care Matricea Românească l-a citit și din care publică unele fragmente prin transliterație de pe manuscrisul MS28517 de la Biblioteca Națională.

 

  • Neagoe este înconjurat de o curte care arată distincție și eleganță, iar cărțile tipărite de el ”se disting printr-o splendoare nemaiîntâlnită până atuncea”. Sextil Pușcariu observă deci că avem de-a face cu un domnitor cu mentalitate nobilă și semeață, diferită de ce ne-am aștepta de la conducătorul unei țări mici, așa cum era Țara Românească.
  • Despre pompa curții domnești: ”Această tendință de întărire a prestigiului exterior nu se aseamănă întru nimic cu lucrul unui parvenit, care voește să ascundă în aur sclipitor lipsa unor însușiri strălucite. La Neagoe ea izvorea dintr-o convingere, și se manifestă printr-o deosebită pricepere pentru frumosul artistic.”
  • Autorul manuscrisului este foarte preocupat să noteze că Neagoe nu era un simplu imitator al modei constantinopolitane și nici al tendințelor occidentale. Atât în arhitectură, cât și în tipărituri el este în avangarda europeană prin inovația tehnică și sinteza artistică.
  • Despre Evanghelia tipărită în 1512: ”atunci când arta tipografică era în fașă și când ea lipsește încă în cele mai multe țări, (…) ea ajunse atunci în Țările române la o perfecțiune fără asemănare în Orient.” 

 

Fragment din discursul lui Sextil Pușcariu. Manuscris aflat la Biblioteca Națională

Fragment din discursul lui Sextil Pușcariu. Manuscris aflat la Biblioteca Națională

 

  • Despre Mănăstirea Curtea de Argeș, construită tot de către Neagoe: ”…el a dat o direcție nouă arhitecturii noastre, emancipând-o de subt jugul tradițional, unind cu stilul convențional bizantin elemente nouă, detalii artistice aduse din Veneția apuseană.”
  • Cine vine să participe la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș? Neagoe a făcut din capitala sa centrul cultural și religios al Europei de la est de Viena: era acolo ”toată lumea clerului oriental, veniseră să asiste la acest act de deosebită solemnitate Patriarhul Teolept al Constantinopolei, patru mitropoliți ai Răsăritului și tot clerul înalt al Atosului, cu Protosul Gavriil în frunte.”
  • Dar Neagoe știe că edificiile se năruie, iar peste fapte se așterne colbul, așa încât, din acest motiv ”scrie el însuși opere de artă mai trainice decât uitarea pe care-o poate așterne timpul peste cele trecute”.
  • Din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, mintea atentă poate contura portretul sufletesc al marelui domnitor: ”o inimă dreaptă și cinstită, un caracter ferm și decis, o minte înțeleaptă, mândrie superioară și o fire poetică, precum numai la cei puțini aleși o aflăm”.

 

Transliterație: Damian Anfile; documentare: Andrei Ispas

 

Noiembrie 2012. Peter Hurley, un irlandez care pentru mulți ar părea excentric, pornește din Săpânța, Maramureș, către București. Aparent nimic neobișnuit. Și totuși, partea uimitoare este următoarea: pe toată distanța de 650 de kilometri, Peter va merge pe jos, nu cu trenul, nu cu mașina și nici măcar cu vreo căruță. Iar ca totul să fie provocator până la capăt, el nu va avea în buzunare niciun ban și niciun card bancar. Va face o călătorie ca pe vremuri, atunci când oamenii se salutau cu prietenie pe drum și când oamenii necunoscuți care băteau la poartă erau primiți și găzduiți românește și creștinește. Douăzeci de zile mai târziu, după un lung drum în vreme de început de iarnă, Peter va ajunge în București. Călătoria a fost deci dusă la bun sfârșit, iar povestea se termină fericit. Și totuși, acesta nu este finalul, ci abia începutul. Pentru că din anul 2010, Peter Hurley a fondat și a condus Festivalul Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, evenimentul lunii august pe dealurile și prin satele Maramureșului. Iar asta e o altă călătorie care merită povestită.

 

 

Cine este Peter Hurley

Dacă îl însoțești pe Peter la o plimbare prin centrul Capitalei, vei rămâne uimit: la fiecare câțiva pași, el este salutat de câte cineva, se oprește câteva secunde sau strânge o mână din mers. Nu doar că-l cunoaște multă lume, dar toți îl simpatizează și îl admiră. Peter vorbește o limbă română excelentă, iar accentul străin pronunțat îl face inconfundabil. Are înfățișarea unui explorator, mereu încălțat cu bocanci, mereu dispus să vadă ceva nou sau să cunoască pe cineva interesant.

A venit în România în anii ‘90, când el era tânăr, iar aici economia capitalistă își făcea cu greu intrarea în scenă. S-a implicat în fondarea a două firme de marketing, Mercury Research și Mercury 360, iar în scurt timp a avut un succes notabil. Locuia și lucra în Capitală, dar mergea adesea în explorări în zonele ascunse și adesea uitate ale țării. Dintre toate, Maramureșul l-a impresionat cel mai mult. Aici a descoperit că tradiția, adică memoria felului cum trebuie făcute lucrurile, rezistă în timp prin oameni.

Încetul cu încetul, Peter și-a lăsat inima să se atașeze fără rezerve de oamenii și locurile din nordul țării. Drept consecință, a pus afacerile pe locul al doilea. Viața sa s-a schimbat, și-a dat seama că misiunea lui este să le spună oamenilor să privească atent în jur și să prețuiască valorile tradiționale pe care le au și pe care inevitabil le vor pierde. Așa cum le-au pierdut și alte națiuni europene, inclusiv Irlanda sa natală.

 

pETER_6

 

Festivalul de la Săpânța

Pentru a face cunoscută bogăția ascunsă a Maramureșului, Peter și-a dorit să-i aducă acolo pe românii de peste tot. Și a înființat festivalul ”Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”. ”Aparent, festivalul era despre cultura Maramureșului, dar de fapt era despre identitatea românească. Iar într-un sens mai larg, festivalul a fost o campanie de conștientizare referitor la valorile europene, până la urmă”, spune Peter. ”Sunt mândru de toate edițiile, dar îmi aduc aminte în mod special de prima ediție, cea din 2010. Atunci s-au auzit prima dată la Săpânța cântecele compozitorului irlandez Sean Davey, atunci a fost și prima colaborare cu Grigore Leșe. Și au fost și mulți lăutari, care au cântat o muzică autentică împreună. Al doilea an a avut tema Drumul lui Leșe în Țara Lăpușului, și a fost o ediție foarte interesantă și reușită.”

 

7 muzicieni din 7 țări în trenul care duce la Săpânța

A patra ediție a avut tema Roots Survival Romania și a fost regizată minuțios și original de Peter. El a invitat în România șapte muzicieni din șapte țări europene diferite, care nu se întâlniseră niciodată până atunci. Au ajuns în aceeași zi la București, cu avionul, și au luat împreună trenul spre Săpânța. Acolo, în tren, ei s-au văzut prima oară și au început să lucreze împreună pentru concertul care avea să aibă loc o săptămână mai târziu. Aveau șapte zile la dispoziție ca să creeze muzica unui concert inspirat din întâlnirea lor și sub impactul descoperirii muzicii și culturii din Maramureș. A fost o uriașă provocare pentru ei, dar rezultatul a fost uimitor: ”Imaginați-vă pe cei 800 de oameni care asistau și care, la ultima strofă din concert, se ridică în picioare și aplaudă ca și când li s-a făcut un dor mare! N-a fost acolo doar o chemare la bis, a fost mult mai mult, ca un strigăt de victorie”, își amintește Peter, care are foarte proaspete în suflet toate eforturile și bucuriile acestor ani. De altfel, Roots Survival Romania s-a concretizat și în două CD-uri, precum și într-un turneu în toată România.

În 2015, participanții la festival au fost invitați La Umbra Marelui Fus, iar în 2016 s-a ținut sub lună plină, printr-o suită de concerte pe dealul Bradova. În fine, un concept plin de viață și de semnificații este Satele Unite ale Maramureșului, care a apărut în 2017 și continuă în diferite forme

De când a apărut ideea festivalului, Peter și-a dorit să fie mai mult decât doar un eveniment legat de muzică. Intenția a fost să fie concentrate în cele șapte sau zece zile mai multe forme ale culturii întregii zone. Gastronomia Maramureșului, meșteșugarii și artizanii care creau obiecte din lână, din fier, din lemn, au fost prezenți nu doar pentru a-și vinde obiectele, ci mai ales pentru a le arăta vizitatorilor cum se fabrică toate acestea.

 

pETER_2

 

Iar dincolo de partea de întâlnire artistică, festivalul a avut și o parte de observare și cercetare științifică: deplasarea muzicienilor spre Săpânța, vibrația care venea din partea sătenilor, venirea vizitatorilor din toată țara și felul cum au fost ei impresionați de felul tradițional de a fi al  maramureșenilor, toate acestea pot fi considerate un mare experiment antropologic. Scopul experimentului fiind să verifice ipotezele referitoare la cum poate fi păstrată și ce șanse de a rezista în timp are o zonă cu un specific local atât de pronunțat.

 

Drumul este lung, dar se oprește la un moment dat

În fiecare an, festivalul de la Săpânța a fost o puternică descărcare de energie. Însă resursele pentru organizarea lui au fost mereu la limită. Peter Hurley a fost în fiecare an un motor puternic, dar pe lângă efortul de organizare, el a trebuit chiar să finanțeze cu bani personali cheltuielile implicate. Acesta este unul dintre motivele pentru care proiectul ”Drumul Lung spre Cimitirul Vesel” este închis acum. Peter își continuă călătoria maramureșeană și românească prin alte idei și proiecte, pentru că dorința sa de a promova cultura tradițională este în continuare vie și puternică.

L-am întrebat dacă festivalul trebuia să meargă înainte. Mi-a răspuns că nu poate să facă el evaluarea aceasta, dar că și-a dat seama pe parcurs că ”lupta nu putea fi câștigată”. Proiectul nu putea avea un final fericit din punct de vedere economic. Și asta, spune irlandezul, este foarte asemănător cu ce se întâmplă azi cu lumea satului românesc: satul obișnuia să aibă în trecut un echilibru economic intern, prin care rezista. ”Acum acest echilibru nu mai există, iar existența însăși a satului românesc este amenințată. Ceea ce înseamnă că este amenințată identitatea națională a românilor”, avertizează Peter.

 

pETER_5

 

Spiritul puternic al României

Peter Hurley a fost întrebat de multe ori de ce el, un irlandez, este atât de interesat de România. El mi-a răspuns din nou la această întrebare: ”Eu cred că este foarte valoroasă identitatea națională a țării voastre. Sunt de 25 de ani în România și am întâlnit sute, dacă nu mii de oameni luminoși, inteligenți, cultivați, umani în cele din urmă, români cu toții, a căror singură puternică dorință era să facă bine. Și cred că după acești ani că spiritul puternic al României este foarte valoros. Este ca o lumină strălucitoare, iar eu mă înclin cu respect în fața acestei culturi.”

 

L-am întrebat pe medicul endocrinolog Virgil Stroescu ce sfaturi de nutriție scurte și eficiente le poate da oamenilor ocupați, celor care stau mult la birou sau în mașină. Medicul a răspuns scurt și a acoperit câteva dintre temele care ne preocupă.

 

Dacă te simți obosit și vrei energie instant, în niciun caz să nu mănânci carne. Zahărul este un adevărat izvor de energie, dar ce te faci când izvorul se transformă în gheizer, iar energia în otravă? Dacă vrei să slăbești eficient și fără riscuri, trebuie să ai grijă la proporția dintre mișcare și mâncare: cantitatea de energie consumată trebuie să fie matematic mai mare decât cantitatea ingestată. Fibrele sunt esențiale, ele mențin echilibrul organismului. Vrei energie și deci ai nevoie de dulce? Mănâncă fructe, pentru că eliberarea zahărului din fruct se face treptat, primești energie în ritmul în care organismul o poate și consuma.

Savuroasele precizări și comentarii ale doctorului Stroescu, în clipul video de mai jos.

 

Montaj video de Gabriel Păun

 

Profesorul universitar Vasile Vasile este unul dintre marii bizantinologi și muzicologi români. În ultimii ani s-a aplecat în mod special asupra lui Anton Pann, studiind aportul lui la cultura română. Rezultatul studiului s-a concretizat în volumul ”Anton Pann, personalitate complexă a muzicii și a culturii românești”. Este o carte care clarifică multe inexactități și care fixează relevanța lui Anton Pann pentru cultura națională. În interviul pe care ni l-a acordat, prof. dr. Vasile Vasile sintetizează biografia lui Pann și frânturi din contextul unui veac XIX neliniștit și aflat în plină schimbare.

 

Este Anton Pann recunoscut ca o mare personalitate culturală în timpul vieții lui?

Îmi vine să spun că da, numai că la timpul respectiv ierarhizări nu se făceau. Să ne gândim: el moare în 1854, Alecsandri era copil, Eminescu nu se născuse. Și atunci el trebuie raportat la cine? La Bolintineanu, la Grigore Alexandrescu, la cei din generația lui, care l-au cunoscut.

”S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, va sa zică Eminescu are cunoștință despre  Anton Pann, Alecsandri scrie despre el, Caragiale scrie despre el, și toți marii cărturari. Numai că scrisul despre Anton Pann a fost disipat, nu s-a scris masiv și concentrat.

 

Anton Pann

 

Ce ar trebui să se știe despre Anton Pann, care sunt lucrurile cele mai interesante și poate inedite pe care ni le spuneți despre el?

Anton Pann a avut public mai interesat de viața lui aventuroasă decât de creațiile lui. Trebuie înțeles că este realizatorul a aproximativ 100 de cărți, care sunt trecute prin mâna lui. Pentru aceste cărți el era traducător, uneori alcătuitor, îngrijitor, editor, tehnoredactor și tipograf. Chiar și tipografie și-a cumpărat. Și de asta spun că e placă turnantă în cultura română, pentru că în tipografia lui Anton Pann se tipăresc 15 cărți de muzică bisericească, iar trei sunt cărți de teorie, esențiale la timpul respectiv, pentru că se trecuse de reforma hrisantică și oamenii avea nevoie de elemente de referință. El tipărește tot ce avea nevoie un cântăreț la strană.

 

O Doxologie din cultul bisericii, inspirată dintr-un cântec oltenesc

 

Ceea ce puțină lume știe este faptul că foarte multe din creațiile lui sunt legate de ceea ce înseamnă înțelegerea și  receptarea românească. La Anton Pann găsim scări muzicale care nu există decât în folclorul românesc. Acum, sigur, sunt și lucruri hai să zicem mai deșuchiate: Anton Pann este cunoscut de foarte multă lume pentru melodia ”Bordeiaș, bordei, bordei” sau pentru ”Până nu mi te iubeam, dor, dorule…”, melodie asiatizată, turcizată. Uneori par lucruri șocante și mi-am făcut mulți inamici pe treaba asta,  uneori le zic colegilor mei: aduceți-vă aminte, cei care știți Doxologia hisar, că această linie melodică nu există la greci. De ce? Pentru că scara în care este scrisă este o scară oltenească, o găsim la ”M-a făcut maica oltean”!

Vreți să spuneți că linia melodică din aceste melodii oltenești este asemănătoare cu cea de la Doxologia hisar?

Scara în sine este la ambele piese! E ușor de explicat cum s-a întâmplat asta:  el a stat mult pe la Tismana, chiar starețul de la Tismana i-a dat bani să-și cumpere casa din București. Și acolo el și-a instalat tipografia. Or, din păcate, lumea înclinată mai mult spre spre lucrurile deșuchiate l-a descalificat în mod nedrept pe Anton Pann. Eu am scris negru pe alb și am îngroșat: este cea mai importantă personalitate a culturii românești din prima jumătate a secolului XIX. Eminescu nu se născuse, Alecsandri abia crește, Caragiale abia crește. Din păcate, creațiile sale nu sunt cunoscute. Eu am găsit pe toate valea asta, în toată zona subcarpatică, locuri unde Anton Pann lăsa cărțile și-și spunea că-i vor fi plătite mai târziu, chiar dacă adesea nu-și mai primea banii.

Dar biografia lui este încă sub semnul întrebării, sunt unele ambiguități.

În primul rând nu se știe precis data nașterii, nu se știe originea lui. După părerea mea, anul este  1798, iar locul este Sliven, în Bulgaria de azi. La deces avea 56 de ani. Tatăl său avea meseria de căldărar, și astfel mai acționează o prejudecată: lumea trăiește cu impresia că era țigan. Dar căldărari  nu erau numai țiganii, erau și căldărari români, adică fabricanți de cazane de țuică.

 

O familie pierdută între Bulgaria, Basarabia și București

 

Mama lui Anton Pann, după ce-i moare soțul, îi ia pe cei trei copii și pleacă din Sliven. Nu era o chestie de joacă, era o situație de viață și de moarte, ea a rămas singură cu trei băieți. Doi au murit la asaltul Brăilei și a rămas Antonică. Cu Anton deci se mută la Chișinău și trăiesc acolo câțiva ani. Dar ce femeie isteață era: femeia asta a intuit pericolul lui Napoleon, și în 1812 de frică a trecut Prutul cu picioarele goale și a venit la București. Anton vine cu ea în București, aici a cântat apoi la foarte multe biserici.

Așa s-a întreținut, din cântat la strană?

Da da, din cântat și din profesorat. El peste tot semnează ”profesorul de muzichie”. Nicăieri nu spune ca că este poet, că este literat că este altceva. Profesorul Școalei Naționale de Cântări bisericești, acesta este Anton Pann.

Școala Naționala de Cântări bisericești? Asta era pe lângă Mitropolie?

Da, era pe lângă Mitropolie, sigur. Mitropolitul l-a ajutat în activitatea de îngrijire și tipărire de cărți, pentru că totuși cărțile alea sunt costisitoare, unele din ele au 500-600 de pagini. Păi la anii 1838-1840 cum se tipăreau asemenea cărți, hârtie, cerneală, toate celelalte… După asta vine perioada stagiului de la Vâlcea: Surpatele, Dintr-un Lemn. La 1821 fuge la Brașov cu mitropolit cu tot, mitropolitul l-a luat cu el pentru că-l aprecia.

 

Anton Pann forțează desprinderea de cântarea grecească din biserici

 

Puțină lume înțelege un lucru foarte important: odată cu Anton Pann se face această desprindere de cultura grecească, iar în cazul nostru desprinderea de cântarea grecească de la strana bisericească.

Pe vremea respectivă erau mulți cântăreți greci în București?

Da, da, scrie la un moment dat chiar Anton Pann despre această luptă a cântăreților români care vor să cânte românește. Grecii nu acceptau să cânte în limba română sub nici o formă, disprețuiau cântarea în limba română.

 

Vasile Vasile_4

 

Iar scrieri originale?

La timpul respectiv nu cred că se pune problema scrierilor originale. Nici ”Spitalul amorului” nu este o scriere originală, nu putea fi originală. Dar trebuie să știm că avea această percepție a valorii indiferent de limba în care vorbea.

 

Manuscrisul de la Tismana, slujba inedită a hramului mănăstirii

 

Avea avantajul mare că știa grecește, știa turcește și știa slavonă,  nu era o problemă pentru el comunicarea în limbi diferite. El este primul om care tipărește cântece de stea, el e primul care tipărește psalmii lui Dosoftei însoțiți de muzică.

Ce se mai păstrează azi din cărțile lui?

Trebuie să vă spun că e foarte greu de ajuns la rădăcinile lui Anton Pann. Singurul manuscris clar a lui Anton Pann este la mănăstirea Tismana, eu l-am avut în mână o singură dată, dar nu mi-am făcut o copie la timpul respectiv. Stareța mănăstirii mi-a primis că-mi face o copie și mi-o trimite, dar deși am insistat, asta nu s-a întâmplat încă.

Manuscrisul despre ce este?

Starețul de la Tismana, cel care i-a făcut casa din București, i-a cerut să-i facă o slujbă a Adormirii  Maicii Domului, care era hramul mănăstirii. Avem trei manuscrise, iar unul dintre ele ne interesează cel mai mult pentru că este scris clar de Anton Pann. Pe foarte multe manuscrise scrie ”de mine Anton Pann”, dar sunt transcrise de școleri, care, când copiau, copiau tot ce era pe hârtie. Manuscrisul acesta autentic de la Tismana e important și pentru că, fiind o slujbă scrisă special pentru sărbătoarea de Adormirea Maicii Domnului, ar fi util pentru atâtea biserici și mănăstiri să cânte această slujbă pe muzica lui Anton Pann.

 

Concertul de la București al lui Charlie Siem de pe 30 septembrie se anunță excepțional. Sunt cel puțin trei motive: mai întâi, că Siem este unul dintre marii violoniști ai momentului, cu un prestigiu mondial. Apoi, pentru că vioara pe care cântă Charlie este un Guarneri de aproape 300 de ani vechime, un instrument care impresionează prin trecutul său. În fine, pentru că Charlie a fost puternic inspirat de Sir Yehudi Menuhin, artist care a deprins rafinamentul violonistic de la George Enescu.

 

Are 33 de ani și cântă la o vioară veche de trei secole

Ioana Adina Oancea, ambasador cultural al Elite Art Club UNESCO, organizatorul evenimentului, a vorbit cu Matricea Românească despre acest concert. ”Charlie Siem cunoaște renumele Ateneului Român, știe că este una dintre cele mai frumoase săli de concerte din Europa. Așa că este foarte bucuros că va cânta aici”. Ioana ne-a spus că vestea recitalului lui Charlie Siem a produs ecouri cu totul neașteptate: deja sunt rezervate bilete pentru 12 persoane care vin din Statele Unite, din Arabia Saudită sau din Germania ca să-l asculte pe Charlie pe scena Ateneului Român. Marele violonist va fi acompaniat la pian de experimentatul Itamar Golan.

Cunoscătorii sunt nerăbdători să întâlnească un tânăr atât de valoros, care cântă la o vioară cu totul specială. ”Este un instrument remarcabil. Este vioara D’Egville, numită așa după contele D’Egville, care a intrat în posesia ei în 1867. A fost creată de Bartolomeo Giuseppe Antonio Guarneri în 1735, undeva lângă Cremona. Vioara este evaluată la peste 10 milioane de euro și i-a fost încredințată lui Charlie Siem în 2010. Are un sunet puternic și bogat, în concordanta cu personalitatea solistului”, spune Ioana Adina Oancea.

 

Cum s-a schimbat viața lui Charlie când l-a ascultat pe Yehudi Menuhin

Unul dintre detaliile evenimentului este că, deși Charlie n-a mai fost până acum în România, totuși vioara sa a mai fost, și anume atunci când marele Yehudi Menuhin a concertat la București. De altfel, povestea intersecției dintre vioară și cei doi mari violoniști stă sub semnul providenței: Charlie povestește cum, la vârsta de trei ani, era în mașină cu mama sa, iar la radio era concertul de vioară de Beethoven, cu Yehudi Menuhin solist. Fascinat de muzica aceasta, micul Charlie a dorit să cânte la vioară, iar apoi i-a cerut mamei sale să-l ducă la un concert în care să-l asculte live pe Menuhin. Când Charlie avea vârsta de cinci ani, întâlnirea a avut loc. Mai mult, Menuhin l-a întâlnit pe Charlie în spatele scenei și a avut o scurtă conversație cu el.

 

2

 

 

Jumătate din încasări vor merge către copiii bolnavi de autism

Organizatorul recitalului de pe 30 septembrie – Elite Art ClLub UNESCO- a decis să dea concertului o dimensiune caritabilă: ”Charlie susține numeroase concerte caritabile, astfel și acest concert a primit o dimensiune caritabilă. Vom direcționa 50% din valoarea biletelor către Asociația Help Autism. Este cel mai mare ONG care luptă pentru recuperarea copiilor diagnosticați cu autism. Programul de recuperare pentru un copil care suferă de autism costă 1000 de euro lunar, și este firesc să ne întrebăm câți părinți își permit o astfel de sumă. Asociația Help Autism a creat programe specializate, cu oameni bine pregătiți, dar au nevoie de susținere. La Centrul Mălin din București al acestei asociații există acum 50 de copii care au nevoie de câte două ore de terapie zilnic. Suntem bucuroși să-i susținem în acest fel. Fiecare bilet cumpărat chiar schimbă ceva!”

 

Concursul Jeunesses Musicales București, la ediția a zecea

Recitalul lui Charlie Siem urmează în programul de concerte al Bucureștiului după concertul de gală al celei de-a X-a Ediții a Concursului Internațional de Dirijat Jeunesses Musicales organizat de Elite Art ClLub UNESCO. Pe 28 septembrie, tot la Ateneu, cei mai buni trei tineri dirijori din concursul din acest an vor sta pe rând la pupitrul Orchestrei simfonice a Filarmonicii ”George Enescu”. Siem este invitat special al acestui concert de gală, iar prezența sa va da un impuls de motivație pentru tinerii artiști care aspiră la afirmare pe scenele mari ale lumii.

Concertul de gală al Concursului Jeunesses Musicales București este un eveniment la care se intră pe bază de invitație. Ioana Adina Oancea spune că acesta este unul dintre evenimentele cele mai speciale ale toamnei: ”Întotdeauna sala a fost arhiplină. și în acest an concertul va fi transmis live online, iar de obicei este urmărit de peste 10 de mii de persoane”.

 

Când l-am întrebat despre alimentația sănătoasă, doctorul Virgiliu Stroescu mi-a spus că mai întâi trebuie să-mi vorbească despre adevăr. Că trebuie să învățăm să căutăm adevărul, iar apoi să-l respectăm. Pentru că adevărul te face liber doar dacă-l accepți, altfel devine și el doar o povară în plus. Dialogul cu domnia-sa a pornit de la interogația atât de des repetată: cum să fac, în lumea asta complicată, să am un stil de viață sănătos. Invitatul nostru a răspuns punctual, cu o pledoarie despre hrana vegetală. Pe care o recomandă fie exclusiv, fie în combinație cu hrana animală, dar într-o proporție care să favorizeze vegetalul. Am extras din dialog doar răspunsurile, din dorința de a puncta tematic, în fraze ușor de reținut.

 

Probleme cu greutatea

  • Când greutatea este prea mare, ea devine boală. Toți obezii sunt oameni bolnavi. Ei cară mereu cu ei o povară de 20, 40, poate 60 de kilograme. E ca și când ai căra în spate o cămară întreagă de alimente!
  • Sunt două căi prin care putem slăbi: mâncare mai puțină și mișcare mai multă. Iar cele două sunt ca două vâsle la aceeași barcă.
  • Carnea nu dă energie, ci fură energie de la noi. Cine mănâncă o friptură mare nu mai poate dansa, doar stă și ascultă muzica! Carnea e bună pentru construcția organismului, face șantier din tine. Ceea ce ne dă energie sunt dulciurile și grăsimile.
  • Colin Mampbell, autorul celebrei cărți ”Studiul China” a spus că trebuie să avem 80% glucide. Dar să fie glucide complexe, să fie integrale și nerafinate.

 

1

 

 

Fibrele sunt miraculoase

  • Cea mai mare inovație a Creatorului știți care este? Fibrele. Toată hrana de origine animală este lipsită de fibre. Deci e o hrană de proastă calitate. În schimb, hrana vegetală are fibre vegetale. Ăsta-i tot secretul, asta este toată înțelepciunea!
  • Ca să înțelegeți cum lucrează fibrele, o să folosesc o comparație. Imaginați-vă că iei o găleată de benzină și arunci în ea un chibrit aprins. Ce se întâmplă? Explodează. Asta este hrana de origine animală, care nu are fibre. Luăm apoi un lemn și aruncăm un chibrit aprins peste el. Ce se întâmplă? Nimic. Ca să se aprindă trebuie să pui niște hârtii, niște surcele, și ia foc încet-încet, până când în sfârșit ajunge să ardă puternic. Aceasta este hrana plină de fibre. Fibrele temperează arderea.

 

Cum apare cancerul de colon în absența fibrelor

  • Tubul nostru digestiv este, așa cum îi spune și numele, un tub. Trebuie să fie curățat, spălat. Cine face igienizarea asta? Fibrele, ele absorb toată murdăria, apoi ies afară împreună cu deșeurile, iar noi rămânem curați.
  • Și eliminarea scaunului este ușurată de prezența fibrelor. Dacă nu ai fibre în colon, scaunul nu se elimină, ci rămâne pe loc și putrezește. Acolo se formează o rană pe colon. Apoi este împins mai departe și face o rană și acolo, apoi se formează în acele locuri un diverticul, apoi un polip, iar acest polip este viitorul tău cancer de colon. De unde a început totul? De la absența fibrelor.
  • Mâncăm grăsimi multe și avem nevoie să le saponificăm. Cu ce? Cu bilă. Dar bila are acizi biliari, care sunt foarte puternici. Acești acizi trebuie la rândul lor temperați, iar de asta se ocupă tot fibrele. Dacă avem în colon doar hrană animală și nu avem fibre, acizii aceia atacă pereții colonului, iar rezultatul este cancerul de colon. Oamenii care mănâncă fibre multe nu se îmbolnăvesc de cancer de colon. Deci oamenii își mențin sănătatea mâncând fibre.
  • Când mănânci mici și muștar și pâine albă și bei bere, acolo nu există nici o fibră care să protejeze tubul digestiv. Și atunci suntem în pericol, mai ales dacă se întâmplă des. Pe când, dacă mâncăm un vas mare cu salată, adică să fie de trei ori mai multă salată decât carne, atunci nu mai este niciun pericol. Neapărat, deci, să nu existe masă fără fibre.

 

2

 

 

În ce alimente găsim fibre

  • Unde găsim fibrele? Fibrele se găsesc în tot ceea ce face zgomot în gură. Când mănânci un ardei, nu poate fi liniște, se aude cum îl mesteci. Când mănânci o gulie, o țelină, un morcov, la fel. Dar când mănânci brânzeturi, când mănânci o friptură, nu e niciun zgomot. Deci fibrele cele mai multe se găsesc în salate, în legume, în leguminoase (fasole, bob, mazăre etc), în fructe, și în general în tot ce este vegetal.
  • Mănânci prea multă glucoză, fibra este acolo și-și spune ”ce-i cu asta aici?” – și o extrage. Mănânci o cantitate prea mare de alimente, ai colesterol mare, fibra spune ”ce-i cu ăsta pe-aici?” – și-l extrage. Fibrele, deci, consumate la fiecare masă, sunt garanția unei vieți sănătoase.

 

Magneziul ne dă relaxare, starea de pace

  • Toată hrana vegetală are în interiorul ei ca element central magneziul. Magneziul este opusul calciului: calciul dă contracții, magneziul dă relaxare. Și atunci, dac ă mâncăm verdețuri, avem drept beneficiu colateral calmitate, liniște. Se creează în mod natural echilibrul calciu-magneziu.
  • Gândiți-vă: mănânci frunze verzi de salată, câtă sănătate este în ele! Dacă iei în schimb o bucată de carne, o prăjești, eventual o și afumi, apoi o mănânci, e o nenorocire pentru organism. Gustos o fi, dar nu e deloc sănătos. De aceea erbivorele n-au cancer, n-au probleme divestive, n-au osteoporoză, nici boli cardiovasculare. Cu alte cuvinte, n-au nicio boală a civilizației.
  • Acum vreo 20 de ani s-a descoperit ceva formidabil: substanțele fitochimice. Este prima mare descoperire a secolului 21. Așadar, în plante se găsesc aceste substanțe fitochimice, cu acțiune antioxidantă. Ele ne lungesc viața, refac organismul. Când mâncăm hrană crudă, nu doar că mâncăm ceva care ne hrănește, dar chiar ceva care repară totul și curăță totul.

 

Melodia imnului național al României are o istorie neașteptată: ea a fost compusă de Anton Pann, dar a devenit cântec de biserică și a avut o circulație folclorică, pentru ca în anii Revoluției pașoptiste să fie preluată de poetul Andrei Mureșanu pentru a deveni suport sonor pentru versurile mobilizatoare ale poeziei ”Un răsunet”. Profesorul universitar Vasile Vasile (foto), muzicolog și bizantinolog, a relatat pentru Matricea.ro cum s-au întâmplat toate acestea.

 

Spiritul Revoluției se alimentează cu muzică și versuri

În casa de la Brașov în care se naște Deșteaptă-te, române, Andrei Mureșanu era cel mai interesat, cel mai avântat în demersul acesta. El era printre cei care au pus la cale, la Brașov, Revoluția pașoptistă din Transilvania, care a avut o cu totul altă desfășurare decât se știe în general și decât s-a desfășurat la Iași, adică trei zile, sau la București. La București revoluția a ținut 5-6 luni, cât a fost Guvernul provizoriu, dar în Transilvania n-a fost așa. În Transilvania, Revoluția a durat doi ani! 

Și atunci, în acel context în care erau adunați fruntașii ardeleni ai Revoluției, împreună cu cei veniți din Regat – erau acolo Magheru, Sion, Brătianu – este chemat în mijlocul lor tânărul cântăreț de strană Gheorghe Ucenescu, pentru ca să le propună o melodie. Ei și-au spus atunci: avem nevoie de un imn al revoluției, ceva mobilizator. Cum să facem? Păi suntem atâția poeți aici, fiecare va face câte o poezie, iar apoi om vedea care este cea mai bună ca să ne devină imn. Bun, dar ce facem cu melodia, cu muzica? 

 

Ce a fost mai întâi, muzica sau versurile?

Este important să știm că, la vremea aceea, noi muzicieni n-aveam, autoritatea numărul unu în muzică era Anton Pann, doar că ei nu-l cunoșteau atât de bine încât să-l poată invita ca să se alăture demersului de a compune un imn. Și probabil că totul s-a desfășurat repede, n-au avut nici timp să se gândească la asta. Și atunci le-a venit ideea: este aici cântărețul ăsta de biserică, Gheorghe Ucenescu, hai să-l chemăm aici. Iar Ucenescu povestește mai apoi, este notat pe manuscrisul 3497 de la Academie: Am cântat în fața lor mai multe melodii, dar când am ajuns la ”Din sânul maicii mele”, ei mi-au spus ”Hop!, oprește-te!”. De aici, Ucenescu trage concluzia că Mureșanu cunoștea cântecul. Și apoi Mureșanu propune ca la următoarea întâlnire să se cânte imnul, urmând să compună versurile între timp.

Ucenescu spune că, atunci când poeții și liderii revoluționari se întâlnesc următoarea dată, el s-a uitat peste textul poeziei ”Un răsunet” scrisă de Andrei Mureșanu și a văzut că ”se potrivește de minune” cu melodia. Era firesc să se potrivească, Mureșanu de fapt construise versurile având melodia aceasta în minte, pe care o știa bine. După care, spune Gheorghe Ucenescu, ”l-am cântat toți împreună”. Ce înseamnă asta? Este indiciul că toți cei de fața cunoșteau muzica, pe versiunea de text ”Din sânul maicii mele”!

 

Și totuși, cine este autorul acestei melodii?

În 1839, viitorul mitropolit Iosif Naniescu de la Iași l-a întâlnit pe Anton Pann la București și a primit de la el ”un cântecel”. Musicescu preia melodia de la Iosif Naniescu, o transcrie pe portative și îi dă drumul astfel în circulație. Iar apoi, melodia s-a folclorizat și trăiește până în timpul nostru. Dar, ca orice piesă folclorică, are multe variante, și mulți spun că sunt autori ai liniei melodice. Ea a circulat pe textul poeziei scrise de Grigore Alexandrescu, ”Din sânul maicii mele”.

Așadar, autorul acestei piese muzicale este Anton Pann, dar melodia nu a ajuns la Andrei Mureșanu direct de la autor, ci pe filiera întortocheată și imprevizibilă a folclorului.

 

Ion Iulian Dumitru a creat Corala Armonia în 2004. Acum, Armonia este cel mai prestigios cor bărbătesc din lume la nivelul premiilor și medaliilor obținute în concursuri internaționale de muzică. I-am cerut lui Ion Iulian Dumitru, care este și cadru didactic universitar și arhidiacon la catedrala din Constanța, să ne vorbească despre cum a ajuns la nivelul acesta de performanță. Mai jos în pagină, un fragment din concertul susținut de Corala Armonia și orchestra Muzica Divertis în Agora casei Bulboacă și Asociații pe 4 iunie anul acesta.

 

– Când ați știut că vreți să faceți muzică?

– Asta a venit mai târziu. Dar dragostea pentru muzică s-a declanșat în copilărie, pentru că membrii familiei mele, atunci când se întâlneau la reuniuni de familie, cântau. Cântau pur și simplu. Mi-aduc aminte de caietele lor cu cântece, scrise de mână, pe unele le aveau de la părinții și de la bunicii lor. Și asta făceau, cântau. De atunci am prins dragoste de cânt.

– Erau cântece religioase?

– Erau de toate felurile. Ai mei nu plecau de acasă până nu-și puneau caietul de cântece în geantă. Și a mai fost un eveniment în copilăria mea: bunica mea, o persoană foarte credincioasă, m-a luat odată la biserică, împlinisem 6 ani. În ziua aceea m-a plasat undeva la ușa din dreapta Altarului și m-a lăsat acolo ca să meargă să tămâieze mormintele. N-au trecut două minute și preotul, care era nou venit în satul nostru, m-a chemat în altar. De atunci n-am mai plecat din biserică. Acolo am învățat să cânt.

– Au venit apoi studiile. Ele au fost determinante în evoluția dumneavoastră?

– În timpul studiilor liceale, la Seminarul din București, am luat contact mai serios cu muzica. Am înființat un cor mic, profesorul m-a pus să și dirijez și eram și solist, iar de acolo s-a născut gândul să am un cor mai târziu. Acolo s-a născut ideea.

 

armonia2

 

– Iar faptul că ați ajuns la performanță a fost o întâmplare fericită sau a fost rezultatul unui program?

– Nu m-am gândit niciodată că vom ajunge atât de departe. Eu am iubit muzica și atât, nu m-am gândit să fac performanță. Eu mă pregăteam doar să fiu cleric, să fiu preot. Muzica a fost dintotdeauna un plan secund în viața mea. Și este incredibil cum, din plan secund, s-a născut ce s-a născut. Și doar Dumnezeu a lucrat, nici acum nu-mi pot da seama cum am ajuns să câștigăm atâtea medalii și premii.

– Muzica este un lucru serios? Există pe lume atât de multe situații și întâmplări dramatice, iar muzica pare neimportantă prin comparație cu ele.

– Muzica ar trebui să aibă un loc în viața oricărui om. Pentru că muzica transformă sufletele. De asta ar trebui să facă parte din viața tuturor oamenilor. Eu vă spun asta și ca profesionist, că fac muzică, dar și ca ascultător de muzică. Ascult foarte multă muzică, n-aș putea să trăiesc fără ea.

– Recomandați orice fel de muzică?

– Depinde cum simte fiecare. Sunt piese muzicale care-ți înnobilează inima.

– Și dacă te atrage restul?

– Atunci rămâi un rest!

– Când ajungi să fii un muzician recunoscut, atunci ești împlinit. Dar mulți nu ajung la recunoaștere. Iar asta e o mare dezamăgire pentru ei, mai ales dacă și-au construit cariera exclusiv pe cântat.

– Eu cred că, dacă te apuci de muzică pentru ca să faci bani din asta, atunci ești pe un drum greșit. Da, sunt oameni care fac foarte mulți bani din muzică, dar nu știu dacă ei sunt sinceri în raportul lor cu muzica. Când intervine gândul ăsta al câștigului, lucrurile se complică.

– Dar este un gând legitim, nu?

– Sigur că da, și onest. Dar cred că se transformă lucrurile atunci când faci muzică doar pentru bani. Lucrul ăsta te deraiază de la raportul tău sincer față de muzică.

 

 

Ingredientele succesului Coralei Armonia:

Primul ingredient este armonia dintre noi. Valoarea unui cor stă în relațiile dintre membrii lui. Apoi, dragostea noastră pentru muzică. Iar un al treilea lucru este că mi-am dorit foarte mult să facem un cor bun. Eu am iubit mult muzica încă de când eram mic și mi-am conturat pe parcurs obiectivul de a avea un cor. Și iată că lucrul ăsta s-a realizat. Deși nu pot spune că ne-am dorit recunoaștere. Dorința de recunoaștere și de succes a venit din anul 2012, atunci când Arhiepiscopul Teodosie aproape ne-a forțat să mergem la un festival de folclor în Bulgaria. Nici nu bănuiam noi că din momentul acela Armonia va căpăta alte dimensiuni.

Repetiții:

Noi muncim constant, și atunci când avem concursuri sau concerte, și atunci când nu avem. Munca a fost mereu o constantă. Avem repetiții de două ori pe săptămână, iar asta se vede. Este nevoie de muncă, pentru că e nevoie să șlefuim mereu talentul pe care l-am primit.

Raportul dintre talent și muncă: 

Greu de cuantificat. Munca depășește totuși cu foarte mult talentul. Doar de aici vine succesul. Am cunoscut tineri foarte talentați, cu voci foarte frumoase, dar n-au fost dispuși să vină la repetițiile noastre și s-au desprins de noi. Au rămas cu talentul nepus în lumină. Dar am primit și oameni care la început nici nu auzeau tonurile, dacă vă vine să credeți. Am avut răbdare cu ei, i-am sprijinit, iar ei au participat la toate repetițiile și acum sunt oameni pe care mă pot baza în Corala Armonia.

Nicolae Dima

De peste 20 de ani în presă, în căutarea sensului din spatele aparenței și a valorii voit sau conjunctural ascunse sub obroc

Câte Românii avem?

 1 decembrie 2019 | Opinie
Câte sunt Româniile noastre? Este una singură, îmi vor răspunde unii, amintindu-mi că asta și sărbătorim în prima zi a lui Decembrie. De asta au trăit, pentru asta au murit atâția dintre cei de altădată, ca să nu mai fie mai multe țări, ci una...

Întâlnirile Matricei: Ce trebuie iertat, ce nu trebuie uitat din comunism. Dezbatere cu Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa, despre ce e de făcut cu memoria suferinței din timpul comunismului

 7 noiembrie 2019 | Întâlnirile Matricei
 Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa au explorat într-o nouă ediție Întâlnirile Matricei răspunsurile posibile la întrebarea ”Ce trebuie iertat, ce trebuie uitat din comunism?” Cei 70 de ani care au trecut de începerea sinistrului Experiment...

AUDIO Răzvan Ioan, cofondatorul platformei de instrumente pentru elevi și profesori MyKoolio: Miza gândirii este libertatea. Educația ar trebui să ne ajute să ne dezvoltăm gândirea critică

 18 octombrie 2019 | Elite și proiecte
Răzvan Ioan a studiat în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. În Universitatea din Leiden a și predat câțiva ani, pe durata doctoratului. S-a întors acum câțiva ani în România, pentru că, spune el, ”mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici...

Monica Daniela Găitănaru, despre familie în afaceri. Cum să-ți păstrezi familia fericită, fiind în același timp un antreprenor sau un manager ocupat. De ce sunt esențiale ritualurile sacre ale familiei

 4 octombrie 2019 | Familia în afaceri
Este oare posibil să ai succes profesional fără să-ți ruinezi emoțional familia? Cum să faci ca să ai și o familie fericită, dar să fii și performant la serviciu, mai ales dacă ești un antreprenor la început de drum sau un manager de care depind zeci de...

Dr. Virgiliu Stroescu, endocrinolog: În farfuria din fața ta se găsește viitorul tău cancer de colon. Cum acționează fibrele și de ce sunt ele esențiale. Cum ne face magneziul viața mai bună

 31 iulie 2019 | Stil de viață
Când l-am întrebat despre alimentația sănătoasă, doctorul Virgiliu Stroescu mi-a spus că mai întâi trebuie să-mi vorbească despre adevăr. Că trebuie să învățăm să căutăm adevărul, iar apoi să-l respectăm. Pentru că adevărul te face liber doar...
1 2 3
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează