Întâlnirile Matricei: Ce trebuie iertat, ce nu trebuie uitat din comunism. Dezbatere cu Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa, despre ce e de făcut cu memoria suferinței din timpul comunismului

 

Ana Blandiana și istoricul Cosmin Popa au explorat într-o nouă ediție Întâlnirile Matricei răspunsurile posibile la întrebarea ”Ce trebuie iertat, ce trebuie uitat din comunism?” Cei 70 de ani care au trecut de începerea sinistrului Experiment Pitești nu au reușit să estompeze fiorul de uimire îndurerată pe care îl simt toți cei care au auzit de acest episod din istoria represiunii politice din România anilor roșii. Iar cei 30 de ani care au trecut de la Revoluție ne obligă să răspundem la o altă întrebare dificilă: ce facem cu memoria celor care au murit în numele libertății și pentru câștigarea ei.

 

Dezbaterea din Agora casei Bulboacă și Asociații a fost precedată de prezentarea unei expoziții de sculptură. Autorul lucrărilor, Andrei Bălan, a explicat în câteva minute care sunt motivele sufletești după care își alege personajele și tehnicile, inclusiv tehnica ”învechirii” lucrărilor prin abandonarea lor timp de câțiva ani în aer liber.

Prima secvență a dezbaterii a fost prezentarea lui Damian Anfile referitoare la cronologia instalării comunismului în România. El a pus în legătură mișcările politice din țară, dar și contextul internațional în care disputarea zonelor de influență la finalul Războiului a fost determinantă: ”Acordul de procentaj” discutat la Moscova de Churchill în 1944, desemnarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej drept secretar general al comuniștilor români de către Stalin și așa mai departe.

Dezbaterea s-a desfășurat apoi cu evocarea faptelor, a stărilor și mentalităților, a punerii în fapt a subjugării românilor. Și apoi a fost evocată rezistența lor – prin diferite forme de curaj. Iar din când în când s-a revenit asupra întrebării: cum e cu putință iertarea torționarilor, a securiștilor, a delatorilor, a celor care au făcut rău în mod deliberat?

 

Iată câteva extrase din discursul celor doi lectori:

Ana Blandiana:

  • Comunismul a fost ca o societate secretă. În comunism, nu știu decât călăii și victimele ce s-a petrecut, restul este un fel de abur.
  • A spune că regimul comunist este o durere pentru majoritatea populației nu este chiar exact, pentru că tinerii de azi nu știu nimic despre asta. Nu numai pentru că în școală nu se predă asta, dar și pentru că nici părinții lor nu știau nimic despre ce se întâmpla.
  • Mă gândesc la cele două momente esențiale contemporane cu generația mea: revolta din Valea Jiului din 1977 și revolta muncitorilor de la Brașov din 1987. M-am întrebat: de ce nu am fost și noi în Valea Jiului și la Brașov? Răspunsul e simplu, pentru că am aflat doar de la Europa Liberă și doar după 5-6 zile de când s-au întâmplat lucrurile, nu era altă formă de a te informa.
  • Întotdeauna am considerat că cine înțelege mai mult este responsabil pentru mai mult. Că într-un fel intelectualii români care nu au fost niciodată alături de clasele de jos nu au cum să le înțeleagă. Nu se poate imagina în România situația din Polonia.
  • Eu îmi amintesc din copilărie ca, în perioadele când tata nu era arestat, aveam un geamantan cu haine, ca atunci când vin sa-l ridice, geamantanul să fie pregătit. Acest geamantan exista în toate casele prietenilor noștri. Știu că această poveste e ceva de domeniul senzaționalului azi, dar realitatea aceea așa a fost.
  • Ceea ce vrem să facem la Sighet este o restaurare a memoriei colective, sau mai degrabă o construire a acestei memorii în măsura în care ea mai există – și evident există. A ierta înseamnă a cunoaște, pe de-o parte, iar pe de altă parte iertarea nu poate veni decât după mărturisire. Nu poti să ierți niște oameni care nu recunosc ce au făcut. Indiferent dacă ierți sau nu, lucurile nu pot să dispară.
  • Pun sub semnul întrebării noțiunea de iertare în istorie. Forma cea mai perfectă de neiertare este neuitarea, după părerea mea. Prin faptul că nu uităm, de fapt nu iertam ceea ce s-a întamplat. Ceea ce a fost trebuie să rămână în memoria omenirii.
  • Părerea e mea e că Piteștiul trebuie judecat istoric cu toate datele, dar dincolo de asta trebuie judecat și psihologic și filosofic, cred că nimeni care nu a stat în închisoare nu are dreptul să-i judece pe cei care au stat în închisoare, pentru că nu ai cum să știi tu cum ai fi reacționat în condițiile respective. Eu pot să vorbesc despre turnătorii și colaboratorii din anii de după 1960, dar eu nu am dreptul să îmi dau cu parerea despre cineva care a trăit asta, mi se pare indecent. Faptul că sunt oameni care au suferit și apoi povestesc, eu socotesc că este o formă de eroism, e o formă de putere și curaj.
  • Preoții greco-catolici care au fost la Sighet povesteau că pândeau când era un gardian bun, adică știau că e bun și permisiv și când era el atunci mai puteau să se roage sau să facă o slujbă în celulă. Apropo de supraviețuitori, în anul 2000 Ticu Dumitrescu a facut o listă care avea 200 de nume de foști torționari, au ajuns acum să fie condamnați doar doi. Ceaușismul a fost un dezastru ale cărui urmări le trăim din plin și astăzi.
  • Sincer nu credeam că regimul comunist se va termina vreodată, pentru că aparțineam unei generații care nu fusese liberă niciodată, și avea o idee destul de aproximativă cum ar putea să fie libertatea. Tot așa există o diferență între cei care au trăit înainte și înțeleg lucurile într-un anumit fel, și tinerii care sunt născuți după regimul comunist. Tinerii de azi trebuie să facă un efort foarte mare să înțeleagă ce spunem noi.

 

Comunism_2

 

Cosmin Popa:

  • Cred că ceea ce doamna Blandiana a facut la Sighet este mai important decât 10 cărți de istorie, pentru că redă o experiență pe care am cam uitat-o.
  • Defictul de documentare a crimelor în comunsim: în cazul sovietic a fost la fel, se datorează lipsei de expertiză și conștiință profesională.
  • Exista un top al călăilor care au ucis cele mai multe victime. Este un top a NKVD-ului.
  • Contextul concentraționar românesc este atipic. Se foloseau doi termeni: șmecherii, adică cei care nu colaborau cu autoritățile, și cățelele, cei care colaborau cu autoritățile și erau folosiți pentru reprimarea și pedepsirea detinuților politici
  • Experiența concentraționară comunistă este diabolică în esență. În întunericul generalizat al experienței concentraționare, Dumnezeu mai strecoară câteva lumini, dar asta e altceva. Iertarea tebuie să meargă până acolo unde începe lașitatea, asta e ceea ce desparte un creștin de o lichea.

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Filantropia are un nume pentru români: Safta Brâncoveanu. Ce a fost Marele nod brâncovenesc și cum a fost fondat spitalul de 60 de paturi în 1832. L-a ajuns blestemul Saftei pe Ceaușescu?
Vladimir Bukovsky: oamenii providențiali se sting, dar ideile lor luminează timpurile și ne ajută să învingem. De ce nu e mort comunismul și de ce Războiul Rece nu s-a încheiat încă
De pe iarba Wimbledonului, în mijlocul României. Sarah Grant: “Nu am întâlnit studenţi așa de isteți, entuziaști și muncitori ca în România”
O carte despre istorii picante, cafenele și umor în Bucureștiul interbelic. Adrian Majuru: “Am încercat să surprind timpul liber de odinioară și ce a însemnat el la scară istorică”