De către

Ramona Tănase

Articolul de față inaugurează seria de autor Constantin Noica, făcând parte dintr-un proiect vast și de lungă durată, dezvoltat de către Matricea Românească. În cadrul acestui proiect ne propunem să aducem în atenția publicului nostru o serie de personalități care au marcat evoluția și dezvoltarea culturii române – vezi seria Mircea Eliade.

Constantin Noica este unul dintre cele mai marcante nume ale filosofiei românești, nu doar pentru lucrările pe care le-a scris, ci și pentru cele pe care le-a tradus.

De asemenea, a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, Haig Acterian, Petru Comarnescu ș.a.

Noica a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Eliade, Cioran, Ionescu, Sebastian, Acterian, Comarnescu ș.a.

Ca în cazul majorității colegilor lui de generație, și cazul lui este unul controversat, pornind de la adeziunea legionară de la începutul anilor ’30, trecând prin perioada tulbure a închisorii în urma procesului în care au fost condamnați toți cei judecați în ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „lotul Noica-Pillat” și ajungând până la Școala de la Păltiniș.

Dar nu este nici locul și nici momentul să supunem acum discuției această parte a biografiei sale. În acest articol introductiv ne vom rezuma la prezentarea câtorva date generale despre protagonistul seriei, insistând mai ales pe aspectele mai puțin cunoscute sau lăsate în plan secund de către cei care se ocupă de exegezele dedicate acestuia.

Fiind un prim articol în care încercăm să ne familiarizăm cu „personajul” cu care vom avea de-a face de acum încolo, găsim că este potrivit să cunoaștem „aspectele umane” ale marelui filosof :

– S-a născut într-o familie de aromâni din Vităneşti, județul Teleorman;

– L-a avut profesor de matematică în liceu pe Ion Barbu;

– În urma unei tuberculoze, a rămas fără un rinichi;

– A terminat Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București;

– Un an a urmat și cursurile Facultății de Matematică, renunțând la aceasta la îndemnul lui Ion Barbu;

– A tradus și romane polițiste (Edgar Wallace);

– În perioada în care a fost cu bursă în Germania, a participat la seminarele ținute de Martin Heidegger;

– A făcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, unde a lucrat și ca bibliotecar ;

– A refuzat să se căsătorească cu persoana pe care tatăl lui o vedea potrivită pentru el (din familia Cesianu), căsătorindu-se cu o englezoaică pe care o cunoaște în copilărie, când mergea în excursie cu părinții (Wendy locuia la Sinaia împreună cu familia ei compusă din tatăl englez și mama săsoaică);

– O perioadă destul de mare de timp Constantin și Wendy Noica au locuit în vila „Wendy” (construită pentru Wendy de către părinții săi);

– În timpul perioadei comuniste, Constantin Noica având mari probleme din cauza regimului politic și a trecutului lui de dreapta (în primă instanță fiind trimis în domiciliu forțat și, mai apoi, făcând și închisoare), cuplul a fost nevoit să divorțeze de formă, Wendy mutându-se cu familia în Anglia;

– A petrecut un singur Crăciun alături de soție și copii;

– Fiul lui, Răzvan (care studiase medicina la Paris), s-a călugărit, devenind Părintele Rafail;

– A lucrat ca cercetător la Centrul de Logică din București;

– Mâncarea lui preferată era laptele cu mămăligă (sau mămăliga cu brânză);

– Îi plăcea muzica clasică, compozitorul lui preferat fiind Bach.

În continuarea seriei, vom avea în vedere atât marile cărți scrise de către intelectualul român, cât și descrierea contextului generaționist și istoric în mijlocul căruia s-a format.

Pentru a închide ciclul dedicat lui Mircea Eliade, am ales să ne întoarcem la primul roman al acestuia, unul dintre primele lucruri publicate de către autorul român. Romanul adolescentului miop este primul și poate unul dintre cele mai interesante romane pe care le-a scris Mircea Eliade. Interesant atât din punct de vedere al subiectului pe care îl tratează (un tânăr băiat care se confruntă cu problemele adolescenței, dar mai ales cu rigorile sistemului de învățământ care nu se conformează nevoilor lui intelectuale), cât și al tehnicii narative.

Într-o oarecare măsură, Romanul adolescentului miop anticipează forma care va deveni celebră odată cu publicarea de către André Gide, în 1926, a Falsificatorilor de bani. Este vorba despre falsul jurnal care se dovedește a fi până la urmă un metaroman (ultima pagină din Romanul adolescentului miop începe romanul care tocmai se scrisese). Această interpretare este ulterioară apariției romanului, scopul lui Eliade fiind acela de a atinge autenticitatea, dar și oarecum exagerată. Așa cum se va întâmpla și cu „Șantier” sau „Isabel și Apele Diavolului”, Romanul adolescentului miop pornește de la însemnări de jurnal veritabile. Pe de o parte, pierde din miza teoretică, dar pe de altă parte, credem că sporește caracterul autenticist al romanului.

Școala – piedică în calea dezvoltării unei personalități proteice?

Încă din primele pagini ale romanului, personajul narator de persoana I ne dezvăluie scopul acestuia: acela de a scrie un roman care să ilustreze transformările pe care o minte le poate suferi. Naratorul vrea să facă din acesta o cronică a dezvoltării, a evoluției: „Un document stricto sensu: relatarea exactă a experiențelor unei vârste, fără nimic inventat sau înfrumusețat. Totul luat direct din realitate, inclusiv corespondența amoroasă”.

Și asta și face de-a lungul întregului roman: ne arată cum un adolescent începe să se transforme într-un „burete” capabil să absoarbă toate informațiile din domeniile care îl interesau.

Eu nu am noroc. Alții au noroc și la fete, și la cărți, și la școală. Eu am renunțat bucuros la jocul cu fete și la jocul de cărți numai ca să am noroc la școală. Dar nu am

Încă de la început, „eroul” este hotărât să renunțe la tot ce ar putea să-l distragă de la adevărata lui misiune: „Eu nu am noroc. Alții au noroc și la fete, și la cărți, și la școală. Eu am renunțat bucuros la jocul cu fete și la jocul de cărți numai ca să am noroc la școală. Dar nu am”. De aici vor izvorî și pseudo-dramele (de care, vom vedea ulterior, îi place să creadă că suferă).

Scurtarea orelor de somn, lupta cu limbile străine, cu științe necunoscute pe care dorește să și le transforme în materii cunoscute, încercările de a crea o operă, complexele (atât fizice, cât și intelectuale) toate acestea produc asupra cititorului o impresie extraordinar de puternică.

Mintea atotcuprinzătoare cedează în fața unui obstacol destul de inofensiv: rămâne corigent (surprinzător, la destul de multe materii)! Dar corigențele nu sunt decât pretexte pentru divagații existențiale, mintea personajului narator funcționând după mecanismul proiecției în viitor. El nu trăiește în prezent, ci în ipotetic: „În clasa I am rămas corigent la franceză, germană și română. Îmi petreceam după-amiezile pe un maidan, desculț, înădușit, miop, jucând oina. […] Trei corigențe însemna o repetență aproape sigură. Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas, la sinucidere. Mă înspaimântau, e drept, chinurile și moartea. Dar pentru că rușinea trebuia, oricum, spălată printr-un act de curaj, mă trudeam să găsesc un mijloc, ca prietenii să mă surprindă chiar în clipa când voiam să înghit pastila.  Nu știam eu prea bine cum puteam să capăt pastile din acelea cu care se ucid oamenii nefericiți, dar aceasta nu-mi stânjenea planurile. Mă închipuiam disperat, cu pastila între dinți, luptând cu prietenii ce voiau să mă păstreze vieții. Auzeam chiar cum strigam, zbatându-mă: «Nu, nu… lăsați-mă să mor!…»”.

Mircea Eliade și autenticitatea prelucrării unui jurnal

Romanul adolescentului miop este primul roman eliadesc care se supune unei viziuni asupra vieții și literaturii echivalente cu descrierea trăirilor intelectuale în detrimentul celor fizice.

Început în 1921 și terminat în 1924 (publicat mult mai târziu), acest roman prezintă o dublă tragedie a unui personaj care se luptă, atât cu exteriorul, cât și cu propriul interior, încercând să se definească pe sine. Tânărul vrea să-și creeze și definească persoana intelectuală, nu factualitatea. Romanul devine saga unei minți aflată în plină dezvoltare.

Trei corigențe însemna o repetență aproape sigură. Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas, la sinucidere

Dramă, deoarece personajul nu se găsește, nu se poate identifica, nu se poate proiecta în niciun context, nici cel real, nici cel utopic pe care și-l făurește. Se pierde mereu la mijlocul drumului între realul pe care nu-l acceptă și ipoteticul pe care nu-l poate ajunge, mansarda în care locuiește fiind spațiul în care se construiește personalitatea intelectuală, cu dramele aferente, bineînțeles. Scopurile adolescentului sunt atât de înalte și atotcuprinzătoare încât nu pot să nu-l poziționeze pe acesta pe un drum al dezamăgirii.

Caracterul spectaculos al acestui roman constă în artificiul construcției, dar și al trăirilor intelectuale pe care le găsim la tot pasul. Eliade introduce și își dezvoltă întreaga literatură în jurul conceptului de „autenticitatea trăirii intelectuale”.

 

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, text stabilit, cuvânt înainte și tabel cronologic de Mircea Handoca, Editura Minerva, București, 1989, 477 p.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Șantier (1935) este unul dintre cele mai interesante experimente ale literaturii eliadești, dar și ale literaturii române interbelice, o întrepătrundere de jurnal cu ficțiune și comentarii retrospective, un gen pe care Mircea Eliade l-a numit și l-a teoretizat ca fiind roman indirect.

În prefața romanului, Mircea Eliade încearcă să definească și să explice raționamentele care au stat în spatele alegerii acestei denumiri și modalități de a scrie: „Și este cu atît mai sigur «roman», cu cît acel care își înseamnă întîmplări și prefaceri sufletești le face mai spontan, mai nesofisticat. Aceasta, pentru simplul motiv că un romancier, scriind chiar pentru el însuși, va scrie un roman de cîte ori va fi vorba de oameni și de întîmplări, iar nu de teorii sau reverii. Un om care a putut crea o singură dată un «personaj», nu va putea rata niciodată un om viu, pe care l-a cunoscut și iubit”.

 Un om care a putut crea o singură dată un «personaj», nu va putea rata niciodată un om viu, pe care l-a cunoscut și iubit

Document în șantier

Dincolo de toate problemele de încadrare, Șantier rămâne un adevărat document care prezintă „munca” de a crea, dar nu numai atât. Mai găsim aici și problema intelectualului în străinătate, maniera în care acesta se pliază sau nu pe modelul de societate întâlnit, schimbările de mentalitate pe care le suferă, înstrăinarea, știința versus arta și multe alte subteme care populaseră literatura eliadescă încă de la început.

Șantier este inspirat, la fel ca Isabel și Apele Diavolului, India sau nuvelele fantastice, de experiențele trăite ca bursier în India. Este lesne de anticipat și înțeles întrepătrunderea între aceste opere. Mai ales prin asumarea faptului că acesta a pornit de la notele de jurnal din acea perioadă, cărora le-a adăugat comentariile retropective, făcute de la o distanță temporală și spațială confortabilă.

Compromisul dualității

Autorul-narator-personaj din Șantier experimentează, la nivel „profesional” să zicem, trăirea duală, imposibilitatea de a se dedica doar științei sau doar literaturii. El are nevoie de ambele elemente pentru a-și menține „sănătatea”.

El simte o nevoie organică de a pendula în permanență între cele două lumi, găsind în fiecare ceea ce cealaltă nu îi poate oferi. Știința îi oferă posibilitatea de a-și stabili repere exacte care să-l mențină pe o linie de plutire din punct de vedere social, iar literatura îi oferă posibilitatea de a se arăta așa cum este, de a-și prezenta cele mai tainice și mai înfricoșătoare culoare ale gândirii și simțirii. Paradoxal, are nevoie de această „schizofrenie” pentru a-și păstra echilibrul.

În mine se zbat, de cînd mă știu, două mari și seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic

Această dualitate știință-literatură există și la nivel organic. „Schizofrenia” scris-știință rezidă în dualitatea prezentă la nivelul personalității. El simte în mod progresiv nevoia de a se „împărți”, sentimentul scindării devenind din ce în ce mai acut, scopul final al acestor multiple scindări fiind atingerea „absolutului”: „În mine se zbat, de cînd mă știu, două mari și seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic. Dar aș vrea, în același timp, să pot găsi un punct fix de unde nici o experiență și nici un raționament să nu mă poată deplasa; nici o viziune statică, o contemplație directă – fără mijlocirea experienței, – și universală ( oh, mai ales universală! ) – un absolut”.

Literatura și știința – refugii și medicamente

Paradoxal este și modul în care autorul-narator-personaj se raportează la aceste două paliere ale vieții lui profesionale. Ambele îi fac rău, dar nu poate trăi fără niciuna dintre acestea. Pendularea aceasta nu începe întotdeauna de la același capăt, nu este mereu dinspre știință înspre literatură și nici dinspre literatură spre știință.

Scrisul devine un procedeu prin care refulează tot ceea ce îl distruge în viața reală, în știință, devine un loc în care toate neajunsurile sunt dezvăluite și acceptate.

Aș suferi cumplit dacă n-aș putea fi niciodată un om de știință. Cred că n-am iubit nimic pe lume cu mai multă fervoare decât această știință care azi îmi apare atît de indiferentă

Literatura îl sperie și îl împlinește în aceeași măsură. Frica de literatură îl împinge spre acceptarea științei ca mijloc de a-și păstra echilibrul: „E timpul să mă lămuresc. De ce mă schimb cu o uimitoare facilitate? […] Orice experiență sau ardoare nouă, cît ar părea ea de spontană, de întîmplătoare – o regăsesc undeva în dorințele, în visurile, în viciile mele nerealizate. Astăzi vreau să cultiv, iarăși, extremele. Vreau rătăciri, băi de lumină, efuziuni, ritm vegetal, contradicție, fantastic, viciu. Nimic din Gide; acesta e o epavă a adevăratului demonism pe care îl simt în mine mult mai violent, mai sincer, mai eruptiv și, totuși, mai logic susținut de concepte, de raționamente. […] Aș suferi cumplit dacă n-aș putea fi niciodată un om de știință. Cred că n-am iubit nimic pe lume cu mai multă fervoare decât această știință care azi îmi apare atît de indiferentă”.

„Munca” scrisului

Șantier ne oferă o perspectivă originală a „muncii” de a scrie, o adevărată radiografie a unui scriitor. Scrisul îl împinge pe scriitor la îndepărtarea de lume, la o izolare care să permită creația. Am putea chiar spune că munca scrisului îl desfigurează: „Mă întrerup din lucru, ca să însemn aici ce fioroasă și ce dulce este, în același timp, pentru mine, munca scrisului. Fumez țigară după țigară, beau necontenit apă de la gheață și ceai rece, ferestrele sunt  oblonite ca să nu pătrundă arșița, ventilatorul aleargă […] lampa de la biroul meu arde ca în toiul nopții.

Sînt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihnește extenuîndu-mă, dîndu-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grijă

Nu are nimeni voie să intre. După cîteva ceasuri de scris obțin acea oboseală care-ți permite să spui totul, să spui și ce ți s-a întîmplat și ce ai fi vrut să ți se întîmple, ce ai ascuns chiar în visele tale. Simt cum nu mai sînt stăpîn pe condei, pe gînd, pe șirul de litere care se cheamă cum vor, se împreună cum vor. Înțeleg de ce sunt cîteodată paralizat în orice muncă, de ce sînt atunci silit să fac literatură, de ce pe vremuri mă apucam chiar în preajma examenelor de scris romane, rămase neterminate. Sînt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihnește extenuîndu-mă, dîndu-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grijă”.

Odată prins în mrejele literaturii, el nu mai poate scăpa. Renunță până și la știința pe care o dorea cu atâta ardoare, renunță la tot pentru a se putea reflecta în ceea ce scrie. De fiecare dată el își găsește un refugiu în literatură, dar acest refugiu nu îi oferă stabilitate, ci îl răscolește mai mult. De aceea el aleargă din refugiu în refugiu, căutând ceva care să-i ofere stabilitatea mult dorită.

Mircea Eliade, Șantier (roman indirect), Ediția a doua, Cuvânt înainte și îngrijirea ediției: Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1991, 176 p.

 

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Romanul Noaptea de Sânziene este romanul care sintetizează în paginile lui întrega gândire eliadescă a literaturii, aflându-se la confluența „direcțiilor” dezvoltate de Mircea Eliade de-a lungul timpului. Romanul se înscrie în formula romanului mitic, a romanului-roman, cum îi plăcea lui Eliade să-l denumească.

Această formă literară se apropie foarte mult de realismul magic al literaturii sud-americane, dar și de modernismul scrierilor lui Joyce (în ceea ce privește partea „realistă”, istorică a romanului).

În cadrul acestui roman, Eliade reia una dintre temele literaturii autenticiste: intelectualul care trebuie să reziste în fața istoriei. În literatura de început, intelectualul rezista fie prin resemnare, fie prin implicare, în timp ce acum intelectualul recurge la evaziune, sustrăgându-se prezentului.

Ieșirea din istorie

Aflat într-un adăpost antiaerian din Londra, Ștefan Viziru (personajul principal al romanului) refuză să ia parte la istorie și se refugiază în illo tempore citindu-l pe Shakespeare.

Acesta caută în permanență să se sustragă prezentului, la care participă doar prin prezența fizică. Chiar și în cele mai banale momente ale existenței sale (cum ar fi o ceartă banală cu soția sau o misiune ordinară pe care o primește de la serviciu) acesta își găsește refugiul în mitic, în povestea sa cu Ileana. Acest al doilea plan al existenței devine ca un drog pentru protagonistul romanului. Ștefan Viziru este primul din seria de căutători de mituri a literaturii lui Eliade (personaje tragice, situate în permanență la frontiera dintre cele două existențe).

Anisie completează lista personajelor care încearcă să se sustragă istoriei, jucând rolul inițiatului, al omului care a reușit să se retragă în timpul mitic. Dezbărându-se de nevoile fizice și istorice ale ființei normale, acesta „conduce” asemenea unui zeu lumea romanescă. Prin intermediul lui Anisie și al întâlnirilor definitorii pe care acesta le are cu Ștefan, putem observa cum se schimbă destinul acestuia din urmă. Anisie este cel care îl inițiază pe Ștefan.

Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…

Mitul guvernează lumile lui Eliade, prin diversele sale ustensile: sisteme de semne, hierofanii, camuflări, coincidentia oppositorum sau irecognoscibilitatea miracolului. Omul este guvernat de prezența miturilor, el trebuie doar să perceapă și să priceapă semnele divinității camuflate. Toate personajele sale sunt în căutarea semnelor și a Dumnezeului camuflat: „Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”.

Ștefan Viziru se află în căutarea întrebării corecte pentru a putea deschide poarta eternității și a sustragerii din Istorie, istorie care a determinat retragerea Dumnezeului din lume, Anisie fiind cel care încearcă să-l ajute în acest demers.

Ștefan se află într-o perpetuă căutare. La început pare să fie în căutarea iubirii, dar odată cu avansarea narațiunii ne dăm seama că Ștefan nu caută iubirea, ci caută moartea – ca punct integrator. Ileana, cea după care „aleargă” de-a lungul întregului roman, nu este iubita, ci este „îngerul morții”. El nu o caută pe Ileana, el caută mașina din mijlocul pădurii – avem de-a face aici cu simbolistica thanatică –  mașina este luntrea lui Caron.

Această căutare se termină în noaptea parisiană a Sânzienelor, când ciclul se închide, oferindu-i astfel lui Ștefan șansa unui incipit vita nova.

Ciclicitatea structurii

Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet).

Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet). În decursul acestor 12 ani trecem de la perioada interbelică, la cel de-al Doilea Război Mondial, ajungând la începutul perioade comuniste.

Personajele nu sunt afectate doar de propria existență, de faptul că nu-și găsesc un sens în lume, ci și de istoria care pare că vrea să-i acapareze, să-i facă prizonieri. Singura lor modalitate de refugiere rămân miturile.

Romanul este construit pe două paliere: perioada istorică cuprinsă între bornele temporale menționate mai sus și lumea miturilor. Acestor două paliere le sunt adăugate trei timpuri: timpul mitic (bazat pe recuperarea miturilor esențiale ale umanității, în special pe simbolistica nopții de Sânziene – vom exclude din acest articol discuțiile purtate în jurul acestei simbolistici din punct de vedere istoric și politic), cel psihologic (timpul pe care personajele și-l creează pentru a se refugia – cel care face legătura între cel istoric și cel mitic) și cel istoric (1936-1948).

Literatura mitică a lui Eliade nu poate fi analizată și înțeleasă fără noțiunile de istorie a religiilor. Toate aspectele carierei lui Mircea Eliade se împletesc, comunică, mare parte a lor fiind autoreferențiale. Valoarea literaturii lui Eliade rezidă în fond și mai puțin în formă. Tehnicile literare folosite sunt umbrite de ideile care se află în spatele lor.

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I-II, Editura Humanitas, București, 2004, 668 p.

Provincia și străinătatea sunt alte două axe spațiale pe care le urmărește literatura lui Mircea Eliade. Întotdeauna aceste spații sunt prezentate în disjuncție față de spațiul considerat „centrul lumii” – orașul sau locul în care conviețuiesc personajele.

Spațialitatea este una dintre coordonatele foarte importante ale operei și gândirii eliadești. Spațiul este în mare măsură responsabil pentru nașterea filosofiilor personajelor, mediul și spațiul fiind principalele mijloace prin intermediul cărora personajele pot fi influențate.

Provincia – spațiu al reabilitării

Provincia are o accepțiune într-un fel peiorativă, dar de asemenea are și avantajul de a fi un spațiu al reculegerii și al remotivării, un spațiu al refacerii personajelor, care se pregătesc pentru o întoarcere în „circul” cosmopolit al marilor orașe.

Putem observa cum de fiecare dată tinerii din romanele lui Eliade își „ fac debutul ” în mijlocul societății bucureștene, pentru ca mai apoi să-și găsească sau nu liniștea în alte orașe. Îndepărtarea de capitală înseamnă moartea gândirii generaționiste (lucru probat în cazul lui David Dragu, personajul din Întoarcerea din Rai, care în provincie reușește să-și scrie opera, dar care nu este recunoscut de către colegii de generație, pierzându-și astfel statutul de lider. Acest statut este redobândit doar în momentul în care se întoarce în București).

Cu toate că în romane apare o întreagă pledoarie pentru viața de provincie, pentru echivalarea ei cu cea din capitală, concluziile nu sunt tocmai benefice. Cel mai îndârjit apărător al vieții de provincie, David Dragu, sfârșește prin a simți că s-a ratat și în provincie și se întoarce în București.

Viața în provincie pe care o vedea ca pe un colac de salvare seamănă mai mult cu o renunțare, cu o fugă din fața propriilor vise. Fuge în provincie, acolo unde este un necunoscut, unde se poate apăra de vechile sale idealuri. Viața în provincie este o continuă fugă de sine. Folosește provincia ca pretext pentru a se apăra, pentru a-și camufla ratarea. Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită, că nu a pus în aplicare cea mai mare spaimă a sa și a generației sale – ratarea.

Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită

Deși, la nivel teoretic, el nu consideră că provincia e cauza ratării intelectualului, ci intelectualul însuși: „Ce înseamnă aia influența mediului de provincie asupra intelectualului? continuă Dragu. Un adevărat intelectual rezistă oricărui mediu. […] Dacă ești tu însuți, înainte de toate tu însuți, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viață, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata. Rămâi tot atât de perfect și de real și la New-York, și la Paris, ca și la Turnu-Măgurele, sau într-un sat din Basarabia. Acest exemplu este grăitor și pentru publicistica lui Eliade, existând o similaritate a filosofiei care apare în ambele forme de exprimare.

Cu toate că în literatură apare crezul din publicistica lui Mircea Eliade, lucrurile nu mai sunt așa de bine delimitate. Literatura nu e atât de tranșantă ca publicistica, în romane apărând și personaje care prezintă contrariul ideilor. Un astfel de exemplu este romancierul Anton Dumitrașcu (Huliganii), scriitorul provincial care visează să devină un mare nume în literatură.

După o asemenea pledoarie pentru superioritatea „geniilor” provinciale, ne-am fi așteptat la un personaj cu adevărat excepțional, care să merite toate încurajările lui David. Eliade ne surprinde încă o dată prin introducerea acestui personaj banal, al cărui singur atu pare a fi faptul că este din provincie.

Străinătatea – „debusolarea” și reinventarea

Ultima oprire pe această axă spațială este reprezentată de străinătate (luând ca studiu de caz India, care apare în Isabel și apele Diavolului și Șantier), ca loc de desfășurare a unui tânăr generaționist român. Personajele celor două romane, odată ajunse în altă țară decât cea de origine, cea în care aveau un scop pentru a lupta, se transformă în niște personaje „debusolate”.

Dar această buimăcire este doar de moment, ei descoperind apoi adevărata libertate, oferită de faptul că sunt doi necunoscuți într-un loc necunoscut. Ei pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte.

Îndepărtarea de țară reprezintă în același timp și un moment de respiro, un moment de reflexie pe care nu și le-ar fi permis atunci când erau prinși în tumultul evenimentelor. Se detașează de problemele generației doar pentru a le privi într-un mod obiectiv care să le permită o și mai acerbă luptă.

Personajele pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte

Tinerii profită de acest popas pentru a trăi cât mai multe experiențe, pentru a se regăsi. Contactul cu colegii de generație îi scoate întotdeauna din contextul indian. Ei se simt vinovați de faptul că acordă mai puțină atenție proiectelor generației și că se axează mai mult pe propria ființă.

Străinătatea înseamnă o libertate pe care nici capitala, nici provincia nu o puteau oferi. Noi perspective sunt aduse la lumină, noi soluții se întrevăd.

Această axă a spațiilor este foarte importantă pentru tânăra generație, reprezentând o modalitate prin care limitele tinerilor sunt încercate.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

O altă etapă în dezvoltarea formulelor narative ale operei lui Mircea Eliade este reprezentată de proza așa-zis fantastică. Folosim apelativul „așa-zis”, pentru că această literatură are un caracter special, Eliade dezvoltând o variantă proprie a fantasticului, care nu se supune în totalitate regulilor fantasticului european –  teoretizat de Tzvetan Todorov.

Așa cum fantasticul irumpe pe neașteptate în cadrul realului, așa și proza fantastică a lui Mircea Eliade a izbucnit în procesul scrierii literaturii sale, acesta întrerupând lucrul la romanul Ștefania (rămas neterminat), pentru a se concentra pe un nou tip de literatură, o literatură mult mai aproape de preocupările „teoretice” avute de istoricul religiilor.

Această concentrare asupra fantasticului își are originile în nevoia savantului de a-și „vărsa” frustrările teoretice, de a imagina, pornind de la baza teoretică pe care o acumulase și dezvoltase. Literatura, spre deosebire de profesia de istoric al religiilor, nu-i impunea un foarte mare grad de acuratețe științifică, nu-i cerea teorii demonstrabile, îi permitea lejeritatea de a-și imagina scenarii pornind de la mituri.

 O versiune proprie

Pentru început, trebuie făcută o distincție clară între fantasticul din literatura europeană și fantasticul pe care Mircea Eliade îl propune prin intermediul literaturii sale. Fantasticul lui Eliade pornește de la o interpretare pe care o va teoretiza în lucrările științifice, și anume că sacrul este camuflat în real și că acesta se poate oricând manifesta, intervenind asupra legilor „normalului”.

Prin urmare, Eliade își construiește propria versiune de fantastic, care reprezintă o aducere în literatură a conceptelor din sfera teoretică a istoriei religiilor. Putem afirma că acest tip de literatură proprie lui Eliade are mai degrabă un caracter mitico-filosofic, caracterizat prin dorința de a accede la adevărul inițial, de a descoperi acel illo tempore care să anuleze secole întregi de istoricitate, care au avut rolul de a smulge ființa originară din eternitate și de a o proiecta în concretul mizer.

Tipurile de fantastic

Fantasticul cunoaște două etape: prima este cea a fantasticului bazat pe mitologiile românești și universale (mai ales pe cea indiană), iar cea de-a doua etapă pune mare accent pe dezvoltarea în literatură a conceptului coincidentia oppositorum.

Prima direcție relevă modul în care mitologia populară se raportează la anormal, miraculos, fantasme colective, în timp ce cea de-a doua direcție se caracterizează prin rupturi în plan temporal și prin posibilitatea individului de a intra, printr-o tehnică spirituală specială, în contact cu alte lumi și de a cunoaște o anumită experiență.

După cum afirmam anterior, fantasticul eliadesc își are sursa în istoria religiilor, în special în filosofia străvechii religii hinduse. Proza lui Mircea Eliade din această perioadă literară nu pune mare accent pe formă sau pe stil literar, ci mai mult pe mesajul pe care îl transmite. Însuși Eliade teoretizează această formă a fantasticului într-unul dintre eseurile sale cuprinse în volumul Oceanografie (articolul Fragmente, Editura Humanitas, București, 2003, p. 176), insistând asupra faptului că există o prezență fantastică în folclor și că individul poartă în sine o intuiție a globalității lumii. Intuiția globalității lumii se subordonează subconștientului uman, fiind de natură fantastică și pătrunzând în toate formele organismului social.

Proza de această factură nu se caracterizează prin prezentarea unor evenimente insolit de fantastice, ci se concentrează asupra reacției pe care umanul o are în prezența „supraumanului”. Și această modalitate reprezintă principala formă de realizare a fantasticului din această etapă.

Proza fantastică scrisă de Eliade este o demonstrație a înstrăinării lui Dumnezeu și a ascunderii Sale în lume, așteptând să fie decoperit de omul distrus de povara istoricității

Cea de-a doua perioadă a prozei fantastice intră într-o paradigmă diferită față de cea care o precede. Această a doua perioadă este cea care face trecerea spre ceea ce avea să devină romanul mitic eliadesc. Dacă prima perioadă era bazată pe prezentarea unor mituri autohtone, cea de-a doua perioadă este centrată pe ruperea de nivel temporal, pe demonstrarea tezei potrivit căreia sacrul poate apărea pe neașteptate în mijlocul profanului. Cea de-a doua direcție se caracterizează prin rupturi în plan temporal și prin posibilitatea individului de a intra, printr-o tehnică spirituală specială, în contact cu alte lumi și de a cunoaște o anumită experiență.

Proza fantastică scrisă de Eliade este o demonstrație a înstrăinării lui Dumnezeu și a ascunderii Sale în lume, așteptând să fie decoperit de omul distrus de povara istoricității și a profanului din ce în ce mai prezent în spiritualitate. Este o luptă pe care Mircea Eliade o duce peste timp cu filosoful nihilist Nietzsche, care afirma la sfârșitul secolului al XIX-lea că Dumnezeu a murit. Eliade nu neagă dispariția lui Dumnezeu, dar nuanțează această idee filosofică adăugându-i următoarea interpretare: Dumnezeu s-a retras, nu mai este atât de prezent, dar El este în continuare aici. Este aici și așteaptă să fie descoperit de oamenii care au asistat la atâtea orori și care și-au pierdut inocența spirituală.

Constantin Noica – matematicianul care a devenit filosof

4 Octombrie 2017 |
Articolul de față inaugurează seria de autor Constantin Noica, făcând parte dintr-un proiect vast și de lungă durată, dezvoltat de către Matricea Românească. În cadrul acestui proiect ne propunem să aducem în atenția publicului nostru o serie de...

Mircea Eliade și Șantierul operei sale

30 august 2017 |
Șantier (1935) este unul dintre cele mai interesante experimente ale literaturii eliadești, dar și ale literaturii române interbelice, o întrepătrundere de jurnal cu ficțiune și comentarii retrospective, un gen pe care Mircea Eliade l-a numit și l-a...

Mircea Eliade și retragerea din timpul istoric: Noaptea de Sânziene

9 august 2017 |
Romanul Noaptea de Sânziene este romanul care sintetizează în paginile lui întrega gândire eliadescă a literaturii, aflându-se la confluența „direcțiilor” dezvoltate de Mircea Eliade de-a lungul timpului. Romanul se înscrie în formula romanului mitic, a...

Axe spațiale în opera eliadescă: provincia și străinătatea

26 Iulie 2017 |
Provincia și străinătatea sunt alte două axe spațiale pe care le urmărește literatura lui Mircea Eliade. Întotdeauna aceste spații sunt prezentate în disjuncție față de spațiul considerat „centrul lumii” – orașul sau locul în care conviețuiesc...

Mircea Eliade și proza fantastică

12 Iulie 2017 |
O altă etapă în dezvoltarea formulelor narative ale operei lui Mircea Eliade este reprezentată de proza așa-zis fantastică. Folosim apelativul „așa-zis”, pentru că această literatură are un caracter special, Eliade dezvoltând o variantă proprie a...