Acum mai bine de un deceniu s-a luat la trântă cu un diagnostic format din șase litere. Unii se feresc să pronunțe numele, iar alții precum Maria Culescu, a îmbrățișat cu mult optimism tot ce a însemnat acea constatare medicală la vremea respectivă. Și-a ținut familia aproape, cu gânduri aruncate către Univers, cu credință în toate, a dobândit.

Sunt 14 ani mai exact de atunci și ce e cert, e faptul că traiectoria profesională a luat o întorsătură ce a guvernat în jurul nevoilor aflați în situație similară ca Maria. Imediat după ce a finalizat în altă țară întreg tratamentul cu tot ce a însemnat el, a dorit ca și cei care nu au posibilități financiare de deplasare și de tratare peste hotarele României, acolo unde este recunoscută medicina ca fiind mai avansată, să le creeze contexte mai fericite și lor.

„În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!”. Zis și făcut. A înființat a doua zi, după cele spuse soțului, Asociația M.A.M.E în cadrul căreia, de atunci și până în prezent, s-au derulat peste 20 de de proiecte ce și-au atins obiectivele și au avut rezultate concrete, în beneficiul a peste 10.000 de persoane, copii și tineri aflați în diverse situații de risc. Cel mai important proiect al organizației este Centrul Steluțelor, adaugă Maria Culescu, un centru de recuperare psiho-medicală unde, anual, aproximativ 200 de copii diagnosticați cu cancer și alte boli grave beneficiază gratuit de o gamă largă de terapii ce îi ajută să depășească mai ușor perioada de luptă cu boala, precum: kinetoterapie, fizioterapie, ergoterapie, consiliere nutrițională, psihoterapie individuală și de grup, logopedie, terapie prin artă și joc, activități educative și de socializare, terapie multisenzorială și prin VR (realitate virtuală). Să o cunoaștem!

Maria, unde te găsesc perioada aceasta?

Am început anul al i-am spus lui Alex, soțul meu: „În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!” Alături de familie, bucurându-ne împreună de grădina noastră și întreaga natură care ne înconjoară. De aici primesc mereu energia și liniștea de care am nevoie pentru a continua să derulez proiecte și campanii dedicate pacienților cu probleme grave de sănătate, copii și adulți deopotrivă.

Cum arată sufletul tău? Cu ce gânduri, idei ai intrat în 2023?     

Mă consider un om împlinit. Am sufletul plin de bucurie și recunoștință pentru tot ceea ce am primit în dar de la Univers atât în anul ce tocmai a trecut, dar și în general, uitându-mă la viața mea. Am întâmpinat noul an cu multe idei și planuri ce vin în sprijinul persoanelor cu probleme grave de sănătate din întreaga țară și sper să găsesc resursele necesare să le pot da viață în perioada următoare, alături de echipa mea, la Asociația M.A.M.E.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din 2022?

Deși anul 2022 a fost un an intens, care m-a obosit destul de mult și care mi-a dat un rol principal într-un film cu multă acțiune și suspans, perioada sărbătorilor de iarnă a fost un bun prilej de a  reflecta la experiențele și rezultatele frumoase pe care le-am avut atât în plan profesional, cât și în plan personal, precum și la ce îmi doresc să duc mai departe în noul an și la ce e nevoie să renunț. Puterea comunității construite în jurul organizației pe care o conduc a fost unul din motivele de bucurie și recunoștință de la sfârșitul anului trecut pentru că, prin implicarea lor, i-am putut ajuta pe toți cei care ne-au cerut sprijinul pentru a depăși mai ușor perioada de luptă cu boala.

Cât de mult te onorează rolul pe care îl ai în interiorul Asociației M.A.M.E.?

Rolul meu în cadrul organizației pe care o conduc mă ajută să dau sens activității pe care o desfășor. Este un rol pe care mi l-am asumat, care mă onorează și care îmi aduce foarte multă împlinire sufletească. Chiar dacă a fi disponibil 24 h din 24 poate deveni uneori epuizant, simt în fiecare zi faptul că, prin tot ceea ce fac alături de echipa mea, ofer o șansă în plus la viață copiilor și tinerilor grav bolnavi din România. Iar acest lucru se va reflecta cu siguranță în societate și în lumea pe care vrem să o pregătim pentru generațiile viitoare.

Un diagnostic a căror litere mă sperie să îl și scriu te-a făcut să îndrepți fața și inima către copiii diagnosticați cu boli crunte. Cât de tare te-a marcat perioada în care ai avut cancer și te-ai luptat cu el?

Lupta cu această boală nemiloasă nu a fost deloc ușoară și, tocmai de aceea, sunt recunoscătoare Universului, zi de zi, pentru faptul că astăzi trăiesc și am posibilitatea să ajut și alte persoane care trec prin situații asemănătoare cu a mea. Perioada respectivă m-a făcut mai puternică și m-a ajutat să îmi aleg drumul în viață, fiindcă, din acel moment, m-am dedicat 100% activității pe care o derulez în cadrul Asociației M.A.M.E., iar, în final, durerea mea a fost scânteia unui nou început.

Ai luat la trântă cancerul și l-ai învins. Ce schimbări s-au întâmplat după?

Așa cum am menționat și mai devreme, după ce am ieșit învingătoare din lupta cu boala, am ales să îmi dedic viața pentru a ajuta alte persoane care trec prin experiențe asemănătoare cu a mea. Și discutam acest lucru chiar din avion, pe drumul de întoarcere de la clinica din străinătate către casă, în aprilie 2009. Atunci i-am spus lui Alex, soțul meu: „În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!”. Am ales împreună cea de-a doua variantă și, de a doua zi, am demarat procedura de înființare a organizației. În primii 3 ani de existență a Asociației M.A.M.E., am derulat proiecte ce au avut ca rezultat îmbunătățirea condițiilor de spitalizare, tratare și diagnosticare a bolnavilor de cancer. Astfel, am investit peste 200.000 euro pentru renovarea Secției de Pediatrie, dotarea cu aparatură medicală performantă, mobilier medical, echipamente electronice etc. De asemenea, am reamenajat și locul de joacă din curtea spitalului. De toate aceste îmbunătățiri beneficiază, anual, aproximativ 10.000 de pacienți, internați sau ambulatoriu, în cadrul Institutului Clinic Fundeni.

De-a lungul celor 14 ani de activitate, am derulat peste 20 de de proiecte ce și-au atins obiectivele și au avut rezultate concrete, în beneficiul a peste 10.000 de persoane, copii și tineri aflați în diverse situații de risc. Cel mai important proiect al organizației este Centrul Steluțelor, un centru de recuperare psiho-medicală unde, anual, aproximativ 200 de copii diagnosticați cu cancer și alte boli grave beneficiază gratuit de o gamă largă de terapii ce îi ajută să depășească mai ușor perioada de luptă cu boala, precum: kinetoterapie, fizioterapie, ergoterapie, consiliere nutrițională, psihoterapie individuală și de grup, logopedie, terapie prin artă și joc, activități educative și de socializare, terapie multisenzorială și prin VR (realitate virtuală). Intervenția echipei multidisciplinare de la Centrul Steluțelor în viața copiilor nu este una punctuală, ci se desfășoară pe perioade lungi de timp, având ca rezultat schimbări majore, pozitive ce îi ajută să aibă, din nou, o copilărie fericită.

Ești îngerul păzitor al copiilor. Câți au avut parte până acum de sprijinul tău?

Mă consider, mai degrabă, omul potrivit la momentul potrivit. Acel om la care părinții cu copii bolnavi apelează și le este alături atunci când au cea mai mare nevoie. Pentru mine, cel mai important lucru, pentru care sunt și recunoscătoare, este faptul că, împreună cu echipa, voluntarii, donatorii și sponsorii Asociației M.A.M.E., reușim să oferim, zi de zi, o șansă în plus la viață acestor copii. Prin toate proiectele și campaniile derulate, noi, Asociația M.A.M.E., am sprijinit peste 20.000 de pacienți cu boli grave din România, dintre care aproximativ 5.000 au fost copii.

Te doboară poveștile lor?

Așa cum spuneam mai devreme, le suntem alături pe perioade lungi de timp. Astfel, ajungem să îi cunoștem, să trăim împreună momente de bucurie, dar și de tristețe. Devin parte din familia noastră, de la Centrul Steluțelor, deoarece vin săptămânal la terapiile pe care le oferim.

Fiecare copil are propria poveste și duce o luptă grea cu „Monstrul” care îi răpește copilăria, dar mă bucură faptul că mulți dintre ei reușesc să iasă învingători și să își recapete viața de dinainte de boală. Din păcate însă, există și situații nefericite când unii dintre copii pierd bătălia și atunci finalul unor astfel de povești mă doboară. De-a lungul timpului, atât eu, cât și colegii mei am plâns alături de părinți, dar, de fiecare dată, a fost extrem de important pentru noi să găsim cea mai potrivită soluție pentru a le fi alături în acele momente atât de grele.  Ne ajută mult în tot ceea ce facem valorile pe care le împărtășim în cadrul asociației: empatie, dăruire, implicare, perseverență, transparență și seriozitate. În acest fel ne motivăm, ne concentrăm să găsim soluții și ne canalizăm toată energia pentru a le oferi tot sprijinul de care au nevoie.

Ce ai învățat de la copii, Maria?

Copiii au o forță fantastică de a ne învăța lucruri. Ei au capacitatea de a vedea fiecare zi ca pe un nou început și, de la ei, mă încarc și eu și echipa cu energie pozitivă. De asemenea, faptul că ei reușesc să ducă lupte atât de grele la vârste atât de fragede, te face să vezi altfel viața, iar dintr-odată problemele și provocările care păreau copleșitoare, din viața de zi cu zi, devin mărunte.

Cine se mai află sub egida asociației pe care o conduci și te ajută în tot ceea ce întreprinzi?

În spatele Asociației M.A.M.E., stă acum, după 14 ani, o comunitate de OAMENI de BINE, formată din peste 2000 de persoane și companii, ce s-au alăturat treptat cauzei noastre: angajați, colaboratori, voluntari, sponsori, donatori, parteneri și alți susținători. Am pornit la drum cu o dorință puternică de a schimba în bine lumea din jurul meu, însă fără să sper că voi ajunge să conduc o organizație puternică și să am alături atât de mulți oameni. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care s-au implicat în proiectele pe care le-am generat împreună cu echipa mea și sper să ne rămână alături cât mai mult timp de acum înainte pentru a le reda copiilor și tinerilor șansa la recuperare medicală și la o viață fericită și liniștită, cât mai departe de patul de spital.

Ce proiecte ticluiești în prezent?         

Pentru anul acesta, avem un vis măreț și important ce va veni în sprijinul copiilor aflați în grija noastră, a Asociației M.A.M.E., și anume ne dorim să continuăm dezvoltarea serviciilor pe care le primesc copiii în cadrul Centrului Steluțelor și să renovăm clădirea în care au loc terapiile. Să continuăm să dotăm centrul cu aparatură medicală performantă astfel încât recuperarea celor mici să fie mai rapidă și mai eficientă. Să le amenajăm o grădină terapeutică în curtea centrului și multe alte planuri pe care sper să le ducem la bun sfârșit. Pe această cale, îi invit pe toți cei care doresc să se alăture cauzei noastre, să aleagă cum doresc și simt că se pot implica.

Oamenii de BINE pot ajuta prin:

Redirecționarea celor 3,5% din impozitul pe venit:   https://asociatiamame.ro/implica-te/formular-230/

Achiziționarea unor produse realizate manual de voluntarii organizației: https://asociatiamame.ro/charityshop/

Setarea unei donații lunare: https://asociatiamame.ro/doneaza/

Dăruirea zilei de naștere în beneficiul copiilor bolnavi: https://asociatiamame.galantom.ro/

Companiile de BINE pot ajuta enorm, fără un cost suplimentar, prin:

Facilitatea fiscală de direcționare a celor 20% din impozitul pe venit/profit în baza unui contract de sponsorizare:  https://asociatiamame.ro/implica-te/formular-20/

Flavian Georgescu este cunoscut ca fiind antrenorul olimpicilor matematicieni. Se perindă în jurul acestei discipline a științelor exacte de când era la rându-i elev, la vârsta celor pe care-i pregătește acum, iar de atunci nu s-a dezis de ea. Merge la braț cu ea zilnic și consideră că pasiunea pentru cifre și operațiuni matematice i-a dat sens în viață.

Culmea, în pofida faptului că a fost curtat de universitățile de peste hotarele țării noastre, a ales să vorbească inima în locul rațiunii și să rămână o revelație în sistemul nostru de educație. Face performanță la noi, sperând ca niciodată să nu ajungă să-și reproșeze că nu a luat hotărârea în viață de a îmbrățișa cariera într-un alt stat.

Se apleacă în fața elevilor care aduc fală României noastre, punând împreună țara în top odată cu rezultatele foarte bune pe care le obțin împreună. Mărturisește că nu are grad de comparație mulțumirea pentru propriile sale rezultate cu bucuria pe care o simte pentru reușitele elevilor săi. „Cea mai mare răsplată a muncii mele este să văd că elevii mei sunt fericiți pentru rezultatele lor”, adaugă Flavian Georgescu.

Flavian, porți același nume ca fratele meu. Ce semnifică pentru tine? Unde te-a purtat acest nume?

Numele meu deja a căpătat o semnificație dublă de când pe băiețelul meu l-am botezat Flavius. Este numele care mă definește și pe care l-am purtat cu mândrie mereu.

Cum te vezi prin propriii ochi?

Mă văd o persoană obișnuită din toate punctele de vedere. Deși sunt conștient că viața mi-a oferit multe daruri și mă simt recunoscător pentru asta, nu pot decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot și să dau vina pe El pentru toate aceste reușite. Sincer, nu spun asta din modestie sau din dorința de a părea altfel. Chiar asta simt și așa îmi trăiesc viața. Îmi iubesc și îmi respect semenii, prietenii, colegii.

Iubești matematica. Guvernezi în jurul ei. Așa a fost dintotdeauna?

Da! De când am reușit să prind gustul adevăratei matematici, a început o mare poveste de iubire între noi. De fiecare dată când am învățat un lucru nou, am avut sentimentul că doar îmi reamintesc acele concepte, dar că le știu de undeva de multă vreme. Nici acum nu îmi explic această senzație. Matematica nu este ceea ce pare și mi-aș dori ca, mai ales elevii din ziua de azi, să descopere în număr cât mai mare frumusețea acestei discipline.

Ai fost olimpic, iar la rându-ți pregătești olimpici. Cât de mare să fie mulțumirea?

Nu se compară mulțumirea pentru propriile mele rezultate cu bucuria pe care o trăiesc pentru reușitele elevilor mei. Cea mai mare răsplată a muncii mele este să văd că elevii mei sunt fericiți pentru rezultatele lor. Motivul pentru care am rămas în România a fost șansa să dăruiesc și eu cât de puțin din ce pot pentru a vedea cum, an de an, vârfurile generațiilor noastre aduc fală țării.

Care sunt gândurile pe care le transmiți elevilor înainte de o sesiune de concurs?

Câteodată discuțiile mele cu ei înainte de o competiție pot ajunge să dureze două-trei ore. Sunt doi mari factori decisivi în ceea ce privește rezultatul unui olimpic într-un concurs și anume informația și componenta psihologică. Informația o primim zi de zi la școală și acumulăm cunoștințe. Însă de componenta psihologică cine se ocupă?! Sunt elevi care știu o matematică grozavă, însă niciodată nu obțin rezultatele pe care le-ar merita. De aceea, personal, lucrez multe ore cu ei tehnici și metode care să eficientizeze progresul lor. Olimpiada trebuie să reprezinte consecința pasiunii lor pentru matematică și nu un scop în sine. Abia atunci se va diminua stresul și vor da tot ce au ei mai bun în concurs.

Care este portretul elevilor tăi?

O întrebare după sufletul meu. Lucrez cu elevii mei ani de zile sute de ore de pregătire. Din prima zi le transmit următorul lucru: „Ferească Dumnezeu ca lumea să vă valideze doar după rezultatele de la olimpiade. Voi trebuie să fiți în primul rând oameni, să aveți valori morale, să vă dezvoltați din toate punctele de vedere, să faceți și un sport și o oră de muzică, să ieșiți cu prietenii, să faceți absolut toate lucrurile necesare aferente vârstei astfel încât să terminați școala fericiți și împliniți, pregătiți cu demnitate pentru viața de adult.”

În mare parte, așa îmi văd eu propriii elevi.

Coincid planurile de când erai mic cu cele din prezent?

Când eram mic aveam diverse planuri. Ba îmi doream să devin medic, ba cercetător, ba cântăreț, o groază de lucruri aveam în cap. Dar sunt convins că am luat cea mai bună decizie privind meseria mea.

Cu ce valori ai plecat la drum în viață însușite în sânul familiei?

Sunt câteva principii la care țin foarte mult și anume să fii bun cu semenii tăi, să le dai o mână de ajutor atunci când au nevoie, să dăruiești din ce ai tu atunci când ai ocazia, să iubești, să aduci bucurie pe chipurile celor din jur, să fii onest, cinstit și să muncești. E important să muncești fără să te gândești la ce obții în schimb. Dacă lucrezi și dai ce ai tu mai bun, în consecință vei fi și răsplătit. Toate aceste valori morale le-am deprins de la bunicii mei. Ei m-au crescut cu atâta dragoste și sunt pentru mine părinții mei și mai mult decât atât.

Și apropo de familie, ești singurul din familie care a luat calea învățământului?

Nu, soția mea este ca și mine cadru didactic. Acest lucru este de mare folos pentru amândoi. Toate proiectele mele și deciziile importante le luăm împreună. De cele mai multe ori ea vine cu idei excelente la care eu poate nu mă gândeam. Dragostea față de elevi este o caracteristică a noastră comună. Ea este motorul meu și îi mulțumesc pentru toată susținerea. Fără ea alături nu aș fi putut avea atâtea performanțe.

Cu toții avem modele pe care le urmăm, exemple după care ne ghidăm. Tu pe cine ai luat drept reper?

Au fost multe persoane importante în viața mea care m-au influențat mult în carierea matematică. Îmi doresc să îi enumăr. Aș începe cu doamna profesoara Maria Asimionesei, profesoara mea din gimnaziu care mi-a dat startul în matematica de performanță, apoi toți profesorii mei de la Liceul Teoretic Internațional de Informatică din București, profesorii Facultății de Matematică de la Universitatea din București și conducătorul meu de doctorat domnul profesor Radu Miculescu, care m-a susținut enorm în toată această activitate. Domnul profesor Radu Gologan a coordonat lotul în toată perioada în care eu am fost elev și m-a ajutat foarte mult. În prezent, aș vrea să accentuez o situație pe care special am lăsat-o la final. Actualul coordonator al lotului de matematică este domnul Conf. Univ. Dr. Cătălin Gherghe. Dumnealui a fost unul dintre cei mai reprezentativi profesori ai mei din facultate. Acum, suntem amândoi implicați în lumea olimpiadelor. Pentru mine este o onoare, mai ales că prin implicarea sa a adus atât de multe schimbări majore pozitive în acest domeniu. Îmi aduc aminte că un coleg de al meu mă întreba de ce sunt singurul care îi vorbește cu dumneavoastră. Răspunsul meu a fost unul singur, pentru mine profesorii mei au fost si vor rămâne mereu la loc de cinste. Ori pentru mine, domnul Gherghe va rămâne mereu Domnul Profesor.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale profesionale? Ai fost mereu celor de la ICHB?

Da. Mereu am lucrat la ICHB. A fost locul în care mi-am descoperit pasiunea de a antrena olimpicii. ICHB este instituția care m-a invitat și m-a primit cu brațele deschise ca elev și apoi ca profesor. Nu o să uit niciodată momentul în care am fost invitat de către ICHB să predau o lecție pe vremea când eu eram elev, iar apoi acei copii și-au dorit ca eu să le fiu profesor mai departe. Acela a fost un moment decisiv în cariera mea. De atunci am simțit că menirea mea este să le ofer și celorlalți din ceea ce am învățat eu.

Ce signifianță are ICHB pentru tine? Ce ți-a dat frumos pentru suflet?

ICHB reprezintă a doua mea casă. Este locul în care eu m-am format profesional. Asta spune tot. Este locul în care olimpicii găsesc deschiderea și aprecierea pentru a face performanță. ICHB promovează valorile societății, iar acesta este un punct comun dintre mine și instituție.

Cum e să trăiești tot cu un cadru didactic alături?

Este un mare avantaj să ai lucruri profesionale în comun cu partenerul de viață. Focusarea noastră către educație ne ajută enorm în creșterea copiilor noștri. Mereu ne facem planuri și suntem într-o continuă mișcare.

Ai trăit vreodată cu îndoiala că România nu este potrivită pentru tine și că ai vrea să îi treci granițele? Ce te-a oprit să nu o faci?

Niciodată nu am vrut să plec din România. Mereu am simțit că aici este locul meu și că pot să fac ceva util pentru țara mea. Îmi este ciudă când văd câte oportunități putem exploata în zona educației, dar, din păcate, nu se întâmplă nimic de atâția ani. Îmi este ciudă când văd atâta nedreptate, atâta invidie. De multe ori, dacă faci ceva bine, aproapele tău vrea să te dărâme. Dar trăiesc cu nădejdea că ne aflăm într-o continuă dezvoltare.  Oricum, peste câțiva ani voi trage linie și voi constata dacă a meritat să fac tot ce am făcut aici în România. Sper din tot sufletul ca răspunsul să fie DA.

Și pentru că elevii contează și sunt viitorul nostru, de unde ar trebui să înceapă schimbarea în educație ca să fie mai bine?

Schimbarea în educație se poate face treptat, cu pași mărunți, dar din multe direcții. Și sper să demarăm mai repede acest parcurs. E nevoie de profesori dedicați. Acești profesori vor exista dacă vor fi și stimulați. E nevoie de cursuri de formare pentru aceștia. Problema e mult mai complicată. De asemenea, părinții au un rol extrem de important în formarea copilului de mic și în cum este educat să privească școala, cadrele didactice, colegii. Trăim într-o societate unde sunt promovate în mare parte non-valorile. Dacă asta văd mereu copiii noștri la televizor, asta vor și ei să ajungă în viață. Însă noi, oamenii de acasă, suntem cei care încurajăm astfel de publicitate prin audiența noastră. E complicat, dar se poate, atâta timp cât cei care au putere, o folosesc cu atașament față de oameni și cu asumarea responsabilității.

Ce le promiți elevilor tăi? Dar copiilor tăi de acasă?

Cel mai important lucru pe care îl transmit elevilor mei și copiilor mei este dragostea și susținerea mea necondiționată. Iubirea este o nevoie fundamentală a oricărui om, mai cu seama a oricărui copil. Performanța nu se face cu frică. Poate vor fi multe persoane care mă vor contrazice cu exemple de rezultate mari obținute sub teroarea antrenorului/profesorului. Da, așa este, dar acestea sunt rezultate de moment. Haideți să ne uităm ce adult va deveni un copil după ani de performanță trăiți într-o continuă anxietate! Acolo sunt cu adevărat tragedii. Motivația copilului trebuie să fie intrinsecă, iar noi, profesorii împreună cu părinții, putem să îi facem pe copii să își dorească ei cu adevărat să performeze. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim fermi și că nu trebuie să le arătăm elevilor că există consecințe negative dacă nu ne facem treaba și că regulile trebuie respectate.

Cu ce gând pleci în fiecare zi la școală?

Cu gândul de a fi mai bun decât ieri și cu gândul de a aduce un plus elevilor mei. Indiferent cât de obosit sunt într-o zi, mă motivează două lucruri să îmi duc munca la bun sfârșit și anume bucuria de a sta toată ziua lângă elevii mei și fericirea maximă că seara când vin acasă îmi strâng în brațe familia.

Indiferent dacă demersul profesional i-a fost unul liniar sau nu, tânărul Radu Secuiu promite mult și multe. Semințele timpurii în antreprenoriat au fost semănate când încă nu făcuse 30 de ani, iar convingerile cu care merge la braț zilnic pentru a se menține în domeniul afacerilor sunt cele care vor să facă diferența dintre succes și eșec.

S-a întors din Italia după 12 ani în care, pe lângă studii, și-a urmat și pasiunea pentru fotbal. Atunci când visul de a deveni fotbalist i-a fost furat de un accident ce l-a împiedicat definitiv să se întoarcă pe teren, s-a lăsat adoptat  de italieni lucrând pentru ei în armată pentru o perioadă determinată.

Patriot fiind, Radu s-a întors în țară. Crede cu tărie că domeniul de business de la noi este în continuă dezvoltare și drept urmare leagă parteneriate sănătoase pe termen lung. A încercat chiar și în politică, la Piatra Neamț, de unde își are rădăcinile, la 26 de ani onorându-l rolul de cel mai tânăr consilier local de reședință de județ din România. Acolo poate ar mai avea de demonstrat, dar până atunci contribuie la dezvoltarea și creșterea orașului său natal, pe lângă firmele pe care le administrează. De curând, a obținut licență pentru a deschide un radio în Piatra Neamț, după un deceniu jumătate în care nu s-au mai dat licențe în radio. Să-l cunoaștem!

Ce îți place la tine, Radu?

Sinceritatea, loialitatea, faptul că sunt punctual și de cuvânt. Întotdeauna de bună credință când interacționez cu partenerii de business, căutând să leg parteneriate sănătoase pe termen lung.

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Cu toții avem și defecte. Nimeni nu e perfect. Să dau unul ca exemplu pe care îl port aproape zilnic cu mine  este faptul că eu conduc extrem de repede.

Cum te găsesc în momentul prezent? Cu ce îți ocupi mintea?

Dezvoltarea radioului, al proiectului Media 1 și căutând noi soluții parteneriate de business.

Sufletul tău cum arată?

Sufletul e curat, liniștit, dinamic în anumite momente.

În jurul căror valori guvernezi, Radu?

Respect, corectitudine, loialitate, bună credință, convingeri pe care le-am însușit în interiorul familiei mele și căreia îi mulțumesc totodată pentru tot ce m-au învățat.

Dacă ți-ai defini traseul profesional, ce cuvinte ai alege?

Anevoios, greu, dar sunt dovada clară că perseverența și munca întotdeauna înving și te duc pe culmile dorite. Nu o să fac niciodată pași înapoi, iar deviza mea este merg înainte, să nu ocolesc obstacolele, ci să le înfrunt. Atunci când dau nas cu oportunitățile, am înțeles că trebuie le îmbrățișez. Din fiecare experiența a mea am învățat și sunt o parte din tot ce am cules până acum.

A fost dificilă reorientarea profesională?

Da. Datorită examenelor pe care viața ni le aduce și cu care viața ne încearcă, mi-a trebuit puțin timp să accept că trebuie să o iau pe alt drum și să nu merg pe plan sportiv, în urma accidentării fiind nevoit să renunț la cariera de fotbalist, axându-mă pe business. Nu a fost un traseu care a curs. Mi-am urmat visul până când nu am mai putut fizic, apoi am fost voluntar în Armata Italiei și am acumulat experiență în cadrul brigăzii de Parașutism Folgore, departament special al Armatei Italiene. În România, când am revenit, mi-am pus amprenta și în politică până să îmi manageriez propriul business.

Și dacă tot am amintit de „escapada” ta profesională, nu a fost una liniară. Ai încercat să îți faci o carieră în fotbal după cum te-au purtat visele din copilărie. Apoi, ți-ai pus amprenta în armata militară din Italia, ca pe urmă să te îndrepți spre o carieră politică. A fost vorba despre nehotărâre sau despre a prinde experiență?

Întotdeauna am vrut să fac altceva față de ce fac cei din jurul meu, să experimentez, să învăț din orice experiență, sa cresc pe toate planurile. Poate a fost un joc ticluit de către viață, pentru că sunt împăcat cu tot ceea ce am întreprins și cu tot ceea ce fac în prezent.

Dacă e să faci un exercițiu de imaginație acum, în care domeniu te-ai întoarce? Unde crezi că mai aveai de demonstrat?

În politică, dar toate la timpul lor, never say never.

În prezent, ești antreprenor. Te-a ales antreprenoriatul sau tu pe el?

El pe mine, dar simțeam acest spirit din copilărie. Mi-au plăcut mult oamenii care au reușit în business. Îi urmăream, ma bucuram odată cu ei, de succesul lor și-mi repetam că într-o zi voi simți acest sentiment de reușită și că voi fi la locul potrivit, acolo unde consider că merit să fiu și anume un antreprenor de succes și un bun partener de business pentru cei cu care interacționez.

Cât de mult te onorează acest rol și cât de mult îți place?

Enorm. Îmi place să ajut, îmi place să inspir și să ofer încredere și siguranță, îmi place să fac oamenii să fie mândri de mine, că mă cunosc, că lucrează cu mine, să știe că se pot baza pe mine și să învățăm unii de la ceilalți pentru a fi din ce în ce mai buni pe domeniile noastre de activitate. Anturajul e foarte important, te ajută să crești sau te poate distruge. Trebuie să îți alegi oamenii din jurul tău cu mare grijă.

Cum ai putea descrie mediul de business din România și cum îl vezi în viitorul apropiat?

În continuă creștere și dezvoltare. Spre digitalizare, tehnologie. Încep să dispară țepele, țeparii, oportuniștii și să primeze oamenii de business serioși, cu bune intenții și care gândesc la investiții și parteneriate de durată.

O întrebare clișeică acum, dar ce înseamnă succesul pentru Radu Secuiu?

Succesul pentru mine e fericirea celor care mă înconjoară și-mi sunt aproape. Să fiu sănătos și să mă dezvolt alături de parteneri serioși și cu perspectivă.

Ai abia 33 de ani. Promiți mult și multe. Cu ce îndrumare vii pentru generația de azi?

Să investească în ei, să se educe, să crească frumos, sănătos pe o temelie încununată de valori și principii sănătoase. Seriozitatea și perseverența e cheia succesului.

Ești născut sub zodia leului, nu știu dacă ușor sau greu de descifrat. Puternic, onest, cu stofă de lider și conducător, care se perindă în jurul familiei, cu păreri care contează pentru cei din jur. Și totuși, cine nu este Radu?

Radu nu este oportunistul de serviciu sau cel dispus să facă compromisuri care ar denigra imaginea personală și ar dezamăgi așteptările familiei, ale prietenilor și  ale partenerilor de business.

Sportivul Sergiu Bejan este un colecționar de merite și medalii. Este unul dintre canotorii care pune România pe harta sportului. A încheiat anul ce tocmai a trecut cu bucuria și mândria de a fi devenit, alături de colegul său, primul echipaj de dublu rame masculin care au obținut titlul de campioni mondiali din istoria canotajului românesc.

Sergiu s-a născut cu o ambiție ieșită din comun, deși viața de vâslitor nu i s-a arătat ca fiind una ușoară. În spatele unui rezultat, stau palme muncite. Oricum e, nu dă înapoi. Se antrenează șapte zile din șapte departe de casă, pe hotarele altei țări, dar a înțeles că un sportiv care face performanță precum el și care își dorește să atingă cele mai înalte culmi, nu are încotro decât să se lase condus de aceeași motivație cu care a început, mai exact când abia ajunsese la prima carte de identitate. Ce l-a învățat sportul pe care-l practică și care este dorința cea mai arzătoare legată de el, aflăm direct de la sursă!

Sergiu, unde te găsesc în prezent?

Ce repede trece timpul! Parcă ieri povesteam despre cum decurge cantonamentul din Italia și despre așteptările pe care le am de la 2022. Iată-ne după un an fantastic, tot la Piediluco pregătindu-ne pentru anul care tocmai a început.

Ce ai luat frumos cu tine din 2022?

O să-mi reamintesc cu dor, drag și bucurie toate momentele pe care mi le-a oferit acest an fabulos. Ce am înmagazinat în acest an? Învățătura că viața ne poate surprinde fix atunci când te aștepți mai puțin și faptul că la un moment dat vei fi răsplătit pentru efortul pe care-l depui zi de zi.

Cum vrei să scrii 2023?

La începutul anului trecut, nu aveam habar cum se va termina, ce rezultate voi obține, dar ceea ce știu cu certitudine este faptul că am dat totul ca să fiu mulțumit la finalul antrenamentului. Îmi doresc să fiu sănătos, să reușesc să trec peste toate momentele dificile și am încredere că totul se va termina fix așa cum trebuie sau de ce nu, poate chiar mai bine.

Cum arată sufletul tău? În ce perioadă a vieții te găsesc?

Consider că sufletul îmi este la fel de frumos precum anul trecut. Am avut parte de multe experiențe pe toate planurile. Unele de vis, altele mai puțin plăcute, că așa este în viață precum valurile peste care vâslim zi de zi. Sunt bucuros, dar mai am de vâslit, atât în viața personală, cât și în cariera sportivă, până voi ajunge să mă simt împlinit cu adevărat.

Cât de mult te onorează locul și rolul pe care l-ai obținut în societate?

Aș spune că modestia este un cuvânt care mă caracterizează, de aceea am încercat să fiu tot eu. Același Sergiu cu care poți povesti, glumi și împărtăși experiențe indiferent de rezultatele pe care le-a obținut. Educația pe care am primit-o de la părinții mei mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ și prin fiecare loc prin care pășesc, să las loc de „Bună ziua!” . În același timp, încerc să mă bucur de aceste clipe unice din viața mea.

Sergiu, cu ce noutăți vii către noi? Care sunt ultimele titluri pe care le-ai obținut și unde?

Am pășit în 2022 cu dreptul, dacă pot spune asta. La Memorialul Paolo D’Aloja din Italia am obținut 3 medalii de aur în luna Aprilie. A urmat prima competiție mai importantă din an, Cupa Mondială din Elveția, Lucerna unde împreună cu Marius Cozmiuc ne-am clasat pe locul 7.

Ne-am întors la Snagov, unde am început pregătirea pentru Campionatul European din Germania, Munchen acolo unde am cucerit titlul european împreună cu Marius. Fericirea a trecut repede pentru că urma o perioadă intensă, dar scurtă până la Campionatul Mondial din Cehia, Racice.

Ajungi în luna Septembrie, Marius Cozmiuc și cu mine am trecut primii lunia de sosire astfel devenind primul echipaj de dublu rame masculin care au obținut titlul de CAMPIONI MONDIALI din istoria canotajului românesc. Mândria a fost una de nedescris și sentimentele trăite acolo nu vor fi uitate curând.

Luna Octombrie a venit cu un proiect de suflet. Lansarea proiectului „ARIPI” în colaborare cu Diana Turcu și o mulțime de oameni frumoși care au stat în spatele pregătirii acestui eveniment. Cartea intitulata ” ARIPI” a ajuns în 15 grădinițe de stat din județul Cluj, astfel în momentul de față acești copii se pot bucura de un material didactic pentru studierea păsărilor fotografiate de mine de câțiva ani încoace. Așadar, anul 2022 a fost plin de momente memorabile!

Te-ai gândit atunci când erai la începuturile sportului pe care-l practici că vei ajunge să îmbrățișezi atât de multe diplome, titluri pe care le porți mândru, garantat?

Cu siguranță nu m-am gândit la numărul lor, însă știu sigur ca mi-am dorit să am și eu. Văzându-i pe colegii mai mari care tot primeau trofee și diplome la diferite evenimente, dorința m-a făcut să nu mă opresc nici până în ziua de azi.

Care este dorința ta cea mai mare legată de sportul pe care îl practici?

Îmi doresc să reușesc în continuare să mă surprind pe mine și cel puțin până în 2024 la Jocurile Olimpice de la Paris, să strâng cât mai multe amintiri frumoase demne de povestit nepoților.

Ce îți oferă sportul? Ce te-a învățat până acum?

Un lucru pe care îl apreciez este fără doar și poate disciplina. Sportul de performanță te pregătește atât pentru cariera sportivă, dar mai ales pentru viața de după aceasta. Pe de altă parte, mi-a oferit prietenii, învățături, perspective noi, bucurii, momente triste care ne întăresc și ne ajută să mergem mai departe. Și unul dintre cele mai importante lucruri, oportunitatea de a reuși să-mi fac familia mândră de mine!

Cât de dur este acest sport și nu se vede?

Sportul de performanță este dur în general. Aici putem vorbi de aproape orice ramură sportivă. Fie că stai în cantonament sau ești acasă cu familia ,dar mergi la antrenamente cu echipa, există într-o oarecare măsură niște sacrificii pe care le faci.

Eu cred că atunci când îți dorești cu adevărat să cucerești cea mai strălucitoare medalie, duritatea sportului pe care îl practici o resimți mai puțin. Cu cât totul este mai greu, cu atât plăcerea și mândria de la final este mai mare. Iar dacă stăm să o gândim altfel, este ceva ușor în viață? Nu prea.

Dacă nu ar fi fost performanța în canotaj, oare cu ce ți-ai fi ocupat viața? Când erai mic, ce visai că o să devii?

Am o vagă bănuială că era ceva legat de sport. În clasa a 8 a, am jucat handbal la echipa școlii și pe vremea aceea chiar mă prinsese. Mă duceam cu drag la antrenamente și îmi plăcea spiritul de echipă pe care-l descoperisem acolo.

Care sunt planurile unui tânăr care guvernează în jurul a ceea ce face?

Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, așadar în linii mari aștept Jocurile Olimpice de la Paris și descopăr natura prin obiectivul aparatului de fotografiat. Îmi doresc să fiu sănătos, apoi le fac pe toate la timpul lor.

Cu ce alte atribuții mai jonglezi în societate?

Viața sportivă îmi ocupă o mare parte din timp. Din când în când, mai ies la fotografiat, mă revăd cu prietenii și le ascult sfatul de a nu mă însura prea curând. Glumesc, o să mă însor într-o bună zi!

Ești fericit, Sergiu? Ce înseamnă pentru tine să atingi fericirea absolută?

Depinde cum percepe fiecare această fericire. Eu sunt fericit în fiecare dimineață! Sunt sănătos, văd lumina zilei și am parte de o viață pe care unii și-ar dori-o.

Mi-am petrecut sărbătorile de iarna acasă, cu familia. Ce poate fi mai frumos decât momentul în care îți strângi în brațe mama, stai la povești cu tata și cumnatul, răscolești amintiri cu sora mai mare și te joci cu nepoții până la epuizare? Să-mi văd familia sănătoasă, asta înseamnă fericire!

Răzvan Vișan este un tânăr profesor de geografie, cu puțini ani de experiență, dar care vrea să fie unul dintre pilonii de la care să plece schimbarea. Mărturisește că meseria pe care a îmbrățișat-o i-a dat sens. De la bucuria elevilor atunci când îi asculți, de la familia sa care nu-și mai încape de bucurie pentru ceea ce întreprinde, până la respectul primit în societate nu a fost decât o dorință aruncată către Univers și, poate, vreo 80 de capitale ale statelor învățate cu ajutorul tatălui în joacă pe când era mic.

Răzvan este dovada clară a faptului că, deși ești în primii ani de activitate, poți să te faci auzit în fața elevilor, a părinților sau a comunității din care faci parte, numai să nu stai cu mâinile la spate, să predai tradițional și să dai teste de evaluare. Anii puțini în învățământ ai profesorului nici nu se cunosc, mai ales că, la inițiativa lui și sprijinit de directorul școlii, a pus bazele unui proiect interactiv „Citește și dăruiește”. Beneficiari au fost elevii care s-au arătat a fi foarte curioși și dornici să se hrănească cu informații pe care le pot însuși dincolo de băncile școlii. Proiectul, sub egida profesorului de geografie, s-a desfășurat în 10 locații, în două municipii de județ, orașe si comune. A fost primul proiect educațional care a reușit să umple o Sală Filarmonică (Pitești). Să cunoaștem omul dedicat din spatele acestei inițiative!

Ce înseamnă pentru tine, Răzvan, meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Este mai mult decât o meserie. Plăcerea de a lucra cu elevii, de a descoperi lucruri noi în fiecare zi și știind că ai contribuit la formarea unor caractere, înseamnă enorm de mult pentru mine. Școala, pentru mine, nu este doar o sursă de venit. Dacă ar fi fost așa, probabil lucram în alt domeniu.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acești ani de când ești la catedră?

O grămadă de lucruri. Au fost cei mai frumoși ani din viața mea, de la bucuria elevilor atunci când îi asculți, până la respectul pe care l-am primit, dar și faptul că mi-am făcut familia mândră de mine. În același timp, ca să fac și o glumă pentru cei care spun că profesorii „stau numai în vacanță”. Da, îmi plac și vacanțele, dar nu le pierd. Este un bun prilej pentru documentare. În acești ani, am văzut foarte multe caractere ale unor oameni, colegi sau din funcții de conducere, dincolo de cele afișate la catedră. Unii m-au surprins plăcut, alții, mai puțin.

Elevii învață de la adulți, asta știm, dar eu cred cu tărie că și adulții își iau învățăminte de la elevi. Pe tine ce te-au învățat ai tăi elevi?

Da. Întotdeauna, la primul contact cu ei, le spun că noi, profesorii, nu le știm pe toate și învățăm unii de la ceilalți. Dacă te apropii de ei, vor fi deschiși cu tine și vei învăța foarte multe. Mereu mă surprind în privința asta, fie cu chestiuni cotidiene, dar și de specialitate. Dar, poate cel mai important, înveți cum să coabitezi cu o multitudine de caractere. Nu toți suntem la fel. Iar asta este un avantaj enorm pentru profesori.

Ce valori dorești să le insufli?

Curajul. Cel mai tare am de lucru cu ei atunci când îi văd timorați. Deși, știu răspunsuri bune, le este teama să ridice mâna și să spună. Mă văd pe mine în clasele de gimnaziu, când aveam profesori care mă certau că vorbeam. Dar la noi este o aiureală: dacă greșești, primești notă mică, dacă greșești, ești sancționat. Coca cola s-a descoperit din greșeală. Cauciucul, la fel. Le dau exemple pe astea două. Vreau să fiu profesorul pe care eu mi l-aș fi dorit să îl am. Și atunci le spun că dacă vor pune întrebări mai multe, vor ști mai mult. O altă valoare este tradiția, pe care o consider importantă în societatea actuală.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

În anul 2012 am terminat liceul sportiv, apoi în 2013 am plecat în Belgia împreună cu părinții. M-am întors să mă înscriu la facultate, în același an. Am fost prin curtea Universității Valahia, neștiind ce să aleg. Eram debusolat total, un domn profesor mi-a zis: „hai la geografie”. Și așa am urmat geografia, de care nu eram chiar străin, iar în 2016 am terminat. Ulterior, în anul 2019 am terminat școala de asistent medical generalist, iar în vara lui 2019 am intrat în sistemul de învățământ ca profesor de geografie.

Coincid planurile tale de când erai mic, cele pe care ți le proiectai în minte prin joc și imaginație, cu cele de acum?

Nu. Credeam că voi ajunge fotbalist. Am crescut cu fotbalul în casă, și am un mic regret că nu am putut ajunge fotbalist. La mine au fost lucrurile spontane. Nu am visat la ceva anume, iar asta nu este bine.

Cine ți-a insuflat plăcerea pentru geografie? De ce această specializare?

Tatăl meu. În clasa a IV-a mă învățase deja cam 80 de capitale. Ne jucam cu geografia de când eram mic, îmi plăcea să mă documentez și nu aveam atâtea surse ca și acum. Mai ales că îmi plăcea și fotbalul, anumite capitale le-am învățat făcând conexiunea cu echipele de fotbal: exemplu: Ajax Amsterdam (capitala Țărilor de Jos), Arsenal Londra, Ac Milan, Real Madrid etc.

Care a fost noutatea din anul ce tocmai a trecut? Cu ce te mândrești?

Au fost multe noutăți anul trecut pentru mine. A fost un an extraordinar. În primul rând, mă mândresc cu faptul că mi-am învins teama și am reușit să vorbesc în fața mulțimii. Eu am fost o persoană timidă, dar mereu am avut abilitatea de a ascunde această timiditate. Oamenii imediat caută sa îți vadă defectele, și te atacă fix acolo. Când vedeam persoane pe scenă, ziceam „doamne, dar cât curaj poți avea să spui lucrurilor pe nume în fața atâtor persoane.” Ei bine, am reușit să vorbesc în fața a 400 de persoane, am fost aplaudat, am condus evenimente. Iar asta m-a făcut să devin mai puternic. Să nu uităm că cei mai puternici oameni, au fost și cei mai buni oratori. Iar pentru mine cel mai bun exemplu este Abraham Lincoln. Am reușit să particip la emisiuni, din nou mi-am înfrânt teama de a vorbi în fața camerei. I-am încurajat pe alți elevi și copii să vorbească deschis, practic i-am promovat, și dacă cineva m-ar fi ajutat și pe mine să depășesc anumite bariere, probabil eram mult mai departe. Dar am învățat să fac asta singur. Iar în decembrie a venit reportajul la Kanal D, o știre strict pe educație, fără scandal sau show biz, care a adunat în 20 de zile, peste 140.000 vizualizări.

Ce înseamnă „Citește și dăruiește”? Cum s-a născut ideea acestei inițiative în rândul elevilor?

S-a născut din dorința de a schimba ceva. Efectiv, din nimic. La fel ca universul. Am văzut lacunele sistemului de învățământ și am zis că avem nevoie și de altceva. Iar titlul este sugestiv: citim, ne informăm, și dăruim mai departe informații esențiale. Pe lângă asta oferim și cărți și rechizite, cu bunăvoința unei librării care ne-a ajutat enorm, pro bono, Librăria Dialar. Aici, vreau să le mulțumesc și prietenilor mei Claudiu Dumitrache și Cornel  Mărculescu care au crezut în această idee și am reușit să transpunem, dar și Televiziunii Columna care a fost cu noi de la început și ne-a ajutat enorm, fără a percepe vreun cost. De asemenea, școala la care activez, Școala Atlas din București mă susține necontenit în toate demersurile pe care le inițiez.

Cum s-a desfășurat acest proiect? Dă-ne mai multe detalii.

S-a desfășurat în 10 locații. În două municipii de județ, orașe si comune. A fost primul proiect educațional care a reușit să umple o Sală Filarmonica (Pitești). Elevii pun niște întrebări, iar, în funcție de aceste întrebări, caut specialiști în domeniul respectiv să le răspundă. Sunt și momente de divertisment în care promovăm tinere talente, elevi care scriu cărți, poezii, cântă sau fac magie. Cele mai bune întrebări sunt premiate. Este un show practic.

Toți credem în proiecții. Tu ce ți-ai propus în acest an? Ce vei ticlui?

Anul acesta proiectul va ajunge în București, chiar în prima parte a anului, făcut în colaborare cu Școala Atlas și alte licee din București. Pe lângă asta, îmi propun să ajungem în cât mai multe județe. Vreau să organizez și alte evenimente importante, nu pot da nume momentan și nu știu ce mai apare. De obicei, sunt spontan. De asemenea, vreau să reușesc și pe plan politic, pentru că este necesar și prin politică și educație putem schimba societatea.

Dacă e să faci un exercițiu de imaginație și să te vezi pe tine peste două decenii, tot la catedră te vezi?

Ce întrebare grea. Nu știu, sincer. Îmi e greu să merg atât de departe. Poate reușesc și ajung ministru și fac un sistem așa cum îmi doresc, sau poate o dau în bară și ajung șomer. Vreau multe. Sper să reușesc, iar strada pe care stau să se numească Răzvan Vișan.

Cu ce sfat ai putea veni către tinerii care sunt pe punctul de a da la o facultate și nu știu încă specializarea pe care vor să o urmeze?

Asta mi-a lipsit mie în adolescență. Să facă, în primul rând, ceea ce le place, pentru că făcând ceea ce îți place nu mai este nevoie să muncești. O faci din pasiune. În același timp, să se gândească și la partea financiară pentru că este destul de importantă, chiar dacă ne mai confruntăm cu o ipocrizie de genul: nu muncesc pentru bani. Aiurea. Toți muncim și pentru bani. Consider că banii îți conferă puterea în ziua de azi. Dacă n-ai bani, nu poți să te întreții, să te îmbraci acceptabil etc.

Cu ce îndrumare vii către profesorii debutanți?

Să creadă în ei și în elevii pe care îi au în fața lor. Fiecare persoană este extraordinară și poate mult mai mult decât crede. Să se documenteze zilnic și să încerce toate nebuniile pe care le are în cap, chiar dacă greșește. Până la urmă, greșelile sunt necesare, și din ele învățăm. Nu trebuie să uităm că viitorul este în mâinile noastre.

Miruna Boboc este o tânără vizionară ce a plecat la drum în viață cu convingeri bine închegate în familie, dar a avut o dorință de a evolua pe scara bunelor maniere întrucât a studiat, s-a perfecționat și a devenit formator în bune maniere în Franța.

Și-a dat voie să îmbrățișeze oportunitatea să-și dezvolte abilitățile sociale într-un mod elegant și crede cu tărie că lecțiile primite în interiorul școlii absolvite o vor însoți pe tot parcursul vieții. Din acest motiv bine întemeiat, s-a gândit să împărtășească cele învățate și cu copii din școli sau adulți, la rândul lor să-și lărgească paleta de deprinderi care îi vor ajuta să își dirijeze activitățile sociale și școlare cu ușurință și rafinament. Totodată, Miruna Boboc consideră că își pot îmbogăți simțul etic, estetic și pe cel al integrității.

Să îi cunoaștem frumoasa poveste a escapadei sale academice și să descoperim ce ticluiește în acest nou an!

Miruna, înainte să vorbim despre școala sau școlile de bune maniere pe care le-ai urmat, cu ce valori ai plecat tu la drum însușite și îmbrățișate în sânul familiei tale?

Piatra de temelie a bunelor maniere este fără doar și poate, familia. Provin dintr-o familie minunată, simplă și modestă, în care empatia, onestitatea și bunul simț au fost principalele valori insuflate. Parenting-ul pe care ai mei l-au folosit, unul atât de natural și intuitiv, a fost, cred eu, reușit. Rezultatul este un adult rațional dar și empatic, manierat și cu principii sănătoase.

Conștientizezi valoarea bunelor maniere, dar cât de mult contează cei șapte ani de acasă?

Expresia „cei 7 ani de acasă” nu este lipsită de sens. Anii copilăriei m-au învățat că manierele vin mai mult din inimă și se referă la amabilitate și bună-cuviință, la respect, bunătate, considerație față de sentimentele celuilalt si nu neapărat la un anumit set de reguli. Am petrecut mult timp în casa bunicilor și pot spune fără ezitare că cei care nu s-au bucurat de acest privilegiu au pierdut mari bucurii. Prin puterea exemplului, figurile active ale copilăriei mele mi-au predat lecția empatiei și a bunului simț. Dacă ar fi să mă gândesc la primii mei 7 ani de viață, cred că am înțeles bunul simț ca fiind ceva firesc, nu strict sau impus; ci pur și simplu înțelesesem că în familie, sau în relațiile interumane, acesta este ingredientul care nu are voie să lipsească.

Când te uiți în oglindă, cum te vezi, Miruna?

Când privesc în oglindă, văd o tânără de 24 de ani, ambițioasă și pusă pe treabă, cu un ghiozdan mare în spate încărcat cu experiențe și trăiri, dezamăgiri și reușite, dar deschis (semn că mai e loc și de altele), cu ochii negri și strălucitori care-i trădează entuziasmul și un zâmbet foarte larg. Văd bucurie, veselie, poftă de viață, văd un chip care se bucură de darurile pe care le-a primit din partea divinității.

Cum te vedeai înainte de cursurile la școala de bune maniere pe care ai urmat-o în străinătate?

Cu siguranță mai „săracă” din punct de vedere al cunoștințelor acestui domeniu, și sigur mult mai timidă și nesigură pe mine. De aici a și plecat ideea de a urma cursuri de etichetă și bune maniere, dintr-o necesitate, în primul rând, pentru mine. Bunele maniere mi-au clădit încrederea în mine, în oamenii ce mă înconjoară, și simt că și a lor față de mine. Chiar citisem un studiu psihologic care spunea că atunci când avem o părere bună despre noi, cu atât mai bine îi vom trata pe cei din jur și la rândul nostru vom fi tratați la fel de bine, și subscriu. Dacă bunele maniere își au bazele in sânul familiei, eticheta se învață, iar eu mi-am propus să o învăț pentru că educația este, după părerea mea, cea mai puternică armă în fața provocărilor pe care viața ți le pregătește. Am început timid, citind „Codul bunelor maniere”, care m-a fascinat (dându-mi seama câte greșeli făceam din neștiință), și mi-am propus să aprofundez, înscriindu-mă la o școală de bune maniere.

Povestește-mi puțin și despre escapada ta academică. Unde ai învățat, ce studii ai terminat și ce diplome te recomandă?

La finalul liceului eram convinsă că vreau să fiu polițistă și că asta este calea mea. M-am antrenat, m-am pregătit din punct de vedere teoretic, și nimic nu părea să îmi stea în cale, însă Dumnezeu avea altceva pregătit pentru mine. M-am accidentat la ultimul antrenament înainte de probe, iar admiterea a fost imposibilă. A doua opțiune era facultatea de Litere, specializarea Franceză/Germană. Am fost admisă aici, însă, în primul an de facultate, am stat cu gândul tot la Academia de poliție, până când m-am angajat la o multinațională. Am lucrat în timpul studiilor part-time, full în vacanțele de vară, și pot să spun că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, deși solicitantă. Am legat prietenii sănătoase și sincere, am evoluat din toate punctele de vedere, și cel mai important este că m-am descoperit, mi-am dat seama de ce nu puteam fi polițistă: pentru că pentru mine era pregătită o altă aventură. A fost un schimb intercultural extraordinar, aveam colegi din toate colțurile lumii, am fost fascinată să aflu tot ce ține de culturile și tradițiile lor. Cred că această combinație a fost foarte reușită, să studiez cultura și limba franceză la facultate, dar să o și practic la nivelul acesta. M-am înscris apoi la un master în Managementul Resurselor Umane, și la un altul în Studii Francofone. Însă ceea ce mă recomandă în activitatea pe care o desfășor sunt cursurile școlii “École de Savoir Vivre din Franța”, și un curs de formator autorizat ANC la București. Totuși, aparte de orice diplomă ce se află în portofoliul meu, ceea ce mă definește cel mai bine este iubirea nemărginită pentru copii, pentru educația lor, pentru cultură și pentru oameni în general.

Ce lucruri prețioase ai învățat la școala de bune maniere și poți să le transmiți cititorilor în câteva idei?

A fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea din care am învățat că bunele maniere nu se sting niciodată și că deprinderea respectului, dezvoltarea stilului personal, respectul de sine, standardele și protocolul, deși poate sună pretențios, se referă de fapt la dezvoltarea bunului simț.

Au existat reguli la școlile pe care le-ai urmat, pe care nu le-ai înțeles sau ți-a fost greu să le aplici într-un fel?

Categoric! Nu știu dacă a fost ceva ușor. Așa cum am spus anterior, provin dintr-o familie simplă și modestă, nu dintr-o familie regală. Primele cursuri au venit ca o conștientizare a greșelilor pe care le făceam zilnic, din neștiință. Practic, a trebuit să învăț să stau jos, să merg corect, să fiu mai deschisă și către alte culturi (eticheta este atât de diferită în funcție de cultură), să îmi corectez anumite deprinderi greșite dobândite poate încă din copilărie, și nu e tocmai ușor să aduci schimbări în comportament, psihologic vorbind, necesită timp.

Cum te-ai decis să îți faci prima școală și cărui public te adresezi?

M-am decis să pun bazele unei astfel de școli în primul rând pentru că generațiile următoare au nevoie să fie martore a ceea ce înseamnă bunătate, bune maniere, etichetă. Să știți că deseori mă lovesc de păreri conform cărora am început școala pentru că văd totul foarte negativ și cenușiu, că oamenii nu mai sunt empatici și toată lumea se comportă urât cu toată lumea. Deloc așa! Oamenii cunosc bunele maniere, dar devenim egocentriști pentru că trăim totul pe „repede înainte”, pentru că nu mai avem timp să fim atenți și la nevoile celuilalt. Uităm de lucruri mici, dar cu o atât de mare importanță și însemnătate: un „mulțumesc”, un „Bună ziua” în lift, deși aparent banale, aceste lucruri nu sunt lipsite de importanță. Tocmai pentru că nu vorbim de niște calități înnăscute, ci aici intervine teoria imitației. Și, probabil, că a fost și faptul că lucrând în învățământ, am reperat care ar fi necesitățile și lipsurile acestui sistem. Principalul motiv pentru care m-am decis sa pornesc proiectul a fost  dorința de a face mai mult pentru copiii și generațiile de la care am așteptări atât de mari.

Cum de te-ai întors acasă? Ce ai regăsit la Iași?

Mi-am imaginat că voi regăsi țara despre care învățasem în timpul orelor de Cultură Franceză, cu oameni primitori și prietenoși, eleganți și rafinați, empatici. Ei bine, în realitate nu a prea fost așa. O combinație de naționalism și rasism a făcut ca experiența franțuzească să nu fie una tocmai roz în ochii mei, deși aveam aceeași activitate ca și în țară, mediul a făcut ca totul să îmi pară mai greu. M-am întors acasă poate un pic dezamăgită, dar mai ambițioasă. M-am angajat la o firmă de consultanță în fonduri europene, unde lucrez și în prezent și am intrat în același an în învățământ, predând limba franceză. Le fac în paralel. Anul acesta m-am întors în Franța pentru cursurile de bune maniere. De data aceasta am descoperit o altă zonă a Franței, zona de Sud, care aduce foarte mult cu imaginea pe care o aveam și acum 3 ani, ceea ce mă provoacă să descopăr și alte regiuni. Cât despre Iași este orașul meu de suflet, nu m-aș mai muta de aici vreodată! Oameni frumoși la trup și suflet, empatici, primitori, nimic mai frumos!

Cum ai reușit să combați mitul cum că bunele maniere sunt doar pentru doamnele din înalta societate?

Din fericire, nu m-am lovit deocamdată de această preconcepție. Poate și pentru că momentul la care am demarat proiectul este unul oportun. Acum nu mai există atât de multe stereotipuri legate de bunele maniere. Părinții sunt foarte conștienți și totodată bine informați, cel puțin cei cu care eu am luat contact până acum, caută mijloace interactive de educare si cizelare a copiilor. Cu toate că citeam recent exact despre asta, despre faptul că există un interes sporit pe care îl acordăm acum vieții duceselor, brusc suntem interesate de vestimentația lor, felul în care își cresc copiii, cum mănâncă. Un psiholog a explicat acest comportament ca fiind o nevoie de reguli pe care să le respectăm, o întoarcere în copilărie la reguli pe care mama le impunea, iar noi le respectam. Noi știam că trebuie să ne ghidăm viața după anumite reguli, ceea  ne oferea un confort emoțional.

Ce proiecte ticluiești, Miruna?

Cel mai important obiectiv pentru anul acesta este absolvirea școlii English Manner, din Londra. Îmi pun toate resursele în acest proiect și îmi doresc să fiu cea mai bună versiune a mea. Sper să reușesc să aduc cursurile și sub formă de opțional, în grădinițele si școlile din Iași. Există țări precum Spania în care bunele maniere se studiază în școli ca materie propriu-zisă. Totodată, intenționez sa organizez ateliere și cursuri de etichetă și protocol și pentru adulți, poate chiar în mediul de afaceri.

Cristina Diana Enache pictează de când se știe și se dăruiește artei cu foarte mare dragoste. A îmbrățișat-o din vremea copilăriei, iar talentul descoperit timpuriu de către familie a fost fructificat într-o școală pe domeniul artistic în Focșani. 

Totul a început dintr-o joacă infantilă, și culmea, a ajuns să dea viață poveștilor din cărți. Face ilustrație, deși primii bani i-a câștigat din pictura pe icoane. Asta se întâmpla pe la vârsta când unii dintre noi nici nu știam ce liceu să urmăm și care specializare să o alegem ca să studiem.

Să o cunoaștem!

Dai viață cărților de povești prin desen. Cât de multă bucurie îți aduce lucrul temeinic făcut de mâna ta?

Pictez de când mă știu. În ultimii ani mi-am dat seama că pictura nu e doar parte din mine, ci și o mare parte din lumea mea. Poate sună a clișeu, dar e terapie, e visare, e călătorie către mine. Mă ajută să nu mă pierd.

E înălțător când vezi cum ceea ce ai creat tu cu mâinile tale din emoțiile și trăirile tale, atinge sufletele privitorilor și naște alte emoții fiecare având filtru sau propriu. E misiunea mea de viața să bucur prin culoare și frumos.

Cristina, cine a descoperit talentul tău și ți l-a fructificat în timp?

Ca orice copil, am desenat de mică. Era o joacă. Tata îmi făcea desenele și eu le coloram, cărțile de colorat se terminau repede și erau deja plictisitoare. Și a fost așa o joacă până în clasa a cincea, când mama m-a înscris la liceul de arta Gheorghe Tătărescu din Focșani (liceul era abia înființat) la clasa doamnei Ortansa Mazilu care practic m-a descoperit. Nu cred în talent nativ, cred în zi după zi de exercițiu, zi după zi de căutări de mai bine, fiecare visând să ajungă la o performanță anume.

A fost de la sine înțeles că vei urma cursurile unei școli cu specific? Ce-mi poți spune?

Lucrurile s-au așezat oarecum firesc. Din clasele primare am început să particip la concursuri la care luam premii, chiar premiul internațional. Am aflat mai târziu că a fost luat de mine prin clasa a 7-a, medalia de argint în India. Am spart practic gheața

A fost firesc pentru mine să continui la liceul de artă unde am avut alți îndrumători, în special doamna Elena Barhalã de la care am prins dragostea pentru icoana bizantină. Eram de-a dreptul fascinată de tot ce însemna pictura bizantină. Am început cu icoanele pe sticlă, ca mai apoi să lucrez pe lemn, unde e mult mai complex și anume prepararea lemnului, aurirea. Dar sentimentul și trăirea pe care o ai când lucrezi la o icoană e de nedescris. Și uite așa am continuat până am ajuns către studiile universitare și drumul meu aici a luat ușor alta direcție, dar nu m-am oprit niciodată din a picta.

Eram într-o perioadă în care simțeam că mi se decide viitorul și cumva nesigură pe ce drum să aleg pe mai departe. E foarte important să ai cumva un îndrumător care să te ajute să descoperi în tine ce vrei cu adevărat la acea vârsta.

Ce face arta din om? Cum a lucrat pentru tine?

Pe mine, arta sub toate formele ei, simt că mă ține pe o frecvență mai înaltă, îmi deschide mintea și sufletul, îmi deschide noi orizonturi. Ilustrația a apărut în viața mea întâmplător. Pe vremea aceea locuiam în nordul Italiei la câțiva km Veneția. Îmi aduc aminte că era a doua zi de Crăciun și îmi era dor de casă, de ai mei dragi, de locuri, de rădăcinile mele, și, la impulsul acestor trăiri, m-am pus să ilustrez o zână ,am folosit ca inspirație povestea unei fotografe originară tot din Focșani. Îmi plăcea foarte mult pasiunea ei pentru frumos și căprioare. Am „zânificat-o”, am îmbrăcat-o în straie populare și am postat imaginea pe Facebook. Desenul a devenit oarecum viral și fain mi-a fost sentimentul. Și apoi au început să apară comenzi de zâne, ceva cu totul nou pentru mine.

La scurt timp, am fost contactată de o editura din Făgăraș pentru a ilustra o carte cu prinți și prințese. Am acceptat cu mari emoții proiectul. Practic, acestea au fost aripile mele către ilustrație pentru copii și au un loc aparte în sufletul meu. Sunt convinsă că cineva de sus i-a trimis la momentul potrivit în viața mea. Apoi totul a decurs atât de lin către alte proiecte, fascinant era pentru mine bucuria unei noi cărți dar si faptul că învățam lucruri noi și cunoaștem oameni noi. S-au legat prietenii frumoase cu oamenii cu care am lucrat și mă simt cu adevărat binecuvântata pentru asta.

Să fii înconjurat de oameni frumoși alături de care să crești e un mare dar. O, e greu! Sunt zile când oricât aș trage de mine nu iese nimic, lucrurile nu merg forțate și deși știu lucrul asta îmi e greu de fiecare data să accept. Sunt genul de om foarte activ care nu poate sta.

Și atunci îmi dau seama că e cazul să iau o pauza, ori grădinăresc dacă e anotimp frumos și îmi permite vremea, ori gătesc ceva, ori fac o plimbare. Călătoriile în natură sunt o sursă bună de inspirație.

În copilărie, visam să devin designer vestimentar ,am avut o perioadă lungă în care desenam tot felul de rochițe și mă pasiona să le pun în practică, ca ii forfecam mamei toate materialele ce găseam prin casă. Sunt singura din familie care pictează.

Alex, fiul cel mare, are o imaginație fantastică și un simț al frumosului aparte, dar nu e pasionat de desen. Pasiunile lui sunt spre știință, iar cel mic care are abia un an și 4 luni și e fascinat de pensule și culori, dar e și normal la vârsta asta, dar vedem.

Îmi doresc ca ei să își urmeze calea lor, nu țin neapărat să mă moștenească.

Se câștigă din artă?

O, complicată întrebare! Eu am ajuns în punctul în care pot spune că se câștigă din artă, acum depinde de așteptările fiecăruia. E drum lung până să ajungi să monetizezi munca ta. Eu am o credință și anume dacă faci ceea ce îți place și muncești mult, e imposibil banii să nu apăra. Primii mei bani i-am câștigat prin clasa a 9-a, o icoană pe sticlă mi-a fost cumpărată de profesoara de limba română. Eram foarte încântată că îmi pot câștiga singură banii, căci de la acea icoană au urmat multe altele, în special în perioada sărbătorilor de iarnă erau comenzi multe.

La ce proiecte lucrezi?

În prezent, lucrez la două cărți de povești și un proiect personal, exersez arta digitală deoarece doar așa pot lucra perioada aceasta cu bebe mic prin casă.

Nu aș renunța niciodată la modul tradițional, dar observ că exercițiul acesta digital îmi îmbogățește abilitățile artistice. Mă învață să lucrez mai cu încredere, dacă ai greșit e foarte ușor să repari.

Nu există rețete de succes identice, cum nu putem vorbi nici despre același șablon pentru oamenii care lucrează în același domeniu. Când amintim despre actorie, e normal să ne gândim că fiecare a avut traseul său de bătucit. Pentru unii, a fost bogat în întâmplări frumoase, pentru alții, plin în provocări. În descifrarea invitatului de azi, actorul de teatru și film Cătălin Coșarcă, plecăm de la premisa că a avut șansa să își aleagă singur cariera și să guverneze în jurul dorinței de a prinde vechime pe vechile scânduri ale scenelor de teatru sau în studiourile de filmare.

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, sunt convinsă că alegerile luate în viață l-au influențat în mod decisiv și au avut impact asupra formării sale. Și-a lărgit spectrul artistic studiind actoria la București, la UNATC, fără vreun regret. Ultima performanță în care l-am văzut a fost lungmetrajul Teambuilding, ce este de un real succes.

Talentul s-a îmbinat cu responsabilitatea, seriozitatea și profesionalismul în toți acești ani. În primul an la UNATC, a descoperit improvizația, iar de atunci este activ în lumea aceasta. Peste un deceniu a trecut de când Cătălin, alături de alți colegi, sub egida Backstage Boys, a îmbrățișat această formă de artă și se identifică perfect cu ea. Să-l cunoaștem!

Cine este Cătălin când nu-l vede nimeni, dincolo de scenă?

Când nu trebuie să lucrez, fie pe scenă sau la filmări, evenimente ori Workshop-uri, sunt un tip destul de retras, nu prea caut să socializez sau să ies în oraș, prefer să îmi petrec timpul liber acasă, în liniște, cu iubita mea sau, când se aliniază planetele, cu unul dintre hobby-urile mele cum ar fi scrisul, desenul/pictura digitală, benzile desenate, filmele ori jocurile video. Nu prea îmi place să merg în vacanțe, însă viața de cuplu necesită compromisuri, așa că, din când în când mai plec cu iubita mea în călătorie, sperând că o să ne și distrăm, dar de cele mai multe ori irosim bani și energie doar ca să ne certăm în altă țară.

Ce mulțumiri poartă cu el?

Sunt mulțumit că n-am avut o viață prea grea, în mare am fost sănătos, să vedem cât mă mai ține. Am avut oportunitatea să fac ceea ce mi-am dorit, să îmi aleg singur cariera și să am un relativ succes până acum. Am o familie caldă și iubitoare, care m-a susținut în alegerile pe care le-am făcut, pentru care sunt foarte recunoscător. Am avut plăcerea să cunosc de-a lungul timpului și să lucrez cu mulți oameni talentați, inteligenți și darnici, care îmi sunt dragi și  de la care am învățat multe lucruri. Nu îi voi numi pentru că lista e foarte lungă, însă le sunt recunoscător. Iar un alt motiv de mulțumire zilnică este iubita mea, care a bătut drum lung ca să fie parte din viața mea. Aș continua cu mulțumirile dar le păstrez pentru premiile Oscar.

Ai și temeri, sau frici, sau tristeți? Ce poți mărturisi cu noi?

Am multe frici și tristeți, dar nu sunt înclinat să le destăinui. Prefer să mă lupt eu cu ele pe cont propriu și când pot și am ocazia să mă folosesc de ele pentru a da adâncime personajelor pe care le creez.

De când ești într-o relație cu scena? Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Prima dată când am urcat pe scenă a fost în anul 2006, la Cafe DeKo de la TNB. Era anul în care am venit în București pentru facultate. Deși îmi doream să dau la UNATC, n-am făcut-o din prima pentru că nu mă simțeam pregătit. Nu aveam niciun fel de experiență cu teatrul sau actoria, iar în perioada aceea începuseră să apară primele clipuri video pe YouTube cu stand-up comedy de la DeKo, așa că am decis să urc și eu pe scenă la seara amatorilor. Am făcut asta tot restul anului respectiv. Apoi, în 2007 am intrat la actorie la UNATC și am renunțat la stand-up, dar pe lângă teatrul clasic am descoperit acolo teatrul de improvizație, datorită bunei mele profesoare Mihaela Sîrbu, care avea să îmi definească cariera pe mai departe. În 2010 am înființat trupa de teatru de improvizație Backstage Boys împreună cu alți colegi de an de la actorie, alături de care am avut una dintre cele mai trainice relații profesionale din viața mea, care continuă și azi (anul acesta am avut spectacolul aniversar de 12 ani).

Cu filmul când ai făcut cunoștință?

Eram în primul an de facultate, la UNATC, când am colaborat cu un coleg de la regie film care mi-a dat rolul principal masculin în scurtmetrajul său, se numea „8 min. și jumătate”. Era o comedie drăguță despre studenți. Apoi au urmat alte scurtmetraje, multe reclame și scketch-uri, apoi, într-un final, primul lungmetraj – „Teambuilding”.

Ce simte un actor când aude la finalul unui spectacol tropote de aplauze?

Dacă totul merge bine în timpul spectacolului, ți-ai făcut treaba bine și simți că meriți aplauzele, atunci ești în al nouălea cer și în momentul ăla totul are sens în lume. Însă dacă lucrurile nu au mers cum ai fi vrut sau cum știi că ar fi trebuit să fie, rămâi cu sentimentul că ai încercat să-i păcălești și ei s-au prins dar îți răspund cu aceeași monedă aplaudând tot ca o păcăleală…răsplata unui impostor.

Coincid planurile de când erai mic cu cele de acum? Ai știut mereu că vrei să îmbrățișezi meseria aceasta?

Când eram mic nu prea știam ce voiam să fac când o să fiu mare, însă desenam foarte mult. Îmi plăceau poveștile, îmi plăcea să spun povești, iar desenul a fost pentru multă vreme modul meu de a spune o poveste. Însă, pe la final de liceu, mi-am dat seama că acest proces poate fi mult mai direct, iar actoria mi s-a părut o cale mai scurtă către un rezultat similar. Același lucru m-a atras și la teatrul de improvizație.

Cât de mult te onorează rolul tău în societate, cel de actor? 

Hmmm… când am intrat la UNATC eram atât de mândru, nu-mi venea să cred, abia așteptam să le spun oamenilor că sunt student la actorie. Încă priveam din exterior. Acum privesc din interior, e o cu totul altă perspectivă.

Fiecare rol pe care l-ai „îmbrăcat” poartă signifianță în sufletul tău sau ai unul preferat pe care l-ai juca la nesfârșit?

Poți avea o haină preferată, bineînțeles, pe care ai purta-o mai mult decât pe celelalte, însă cu cât o porți mai mult cu atât devine mai jerpelită. Eu încerc să am o garderobă cât mai variată, chiar dacă uneori pare că aleg doar o nuanță diferită a aceluiași gri, mă străduiesc totuși să nu fiu un boschetar.

Pentru actorul Cătălin contează cantitatea sau calitatea distincțiilor?

Mereu aș alege calitatea. Dar de multe ori ai nevoie de cantitate ca să ajungi la calitate.

Este meseria de actor una cronofagă în accepțiunea ta, precum este și în accepțiunea altora?

Mie nu mi se pare o meserie cronofagă, ba chiar mi se pare mai puțin cronofagă decât multe alte meserii. Însă e relativ, depinde cât timp e dispus fiecare individ să investească pentru a-și atinge scopul…depinde de scop, depinde de context…depinde.

Care este dorința cea mai mare a ta? La ce aspiri? Care este punctul în carieră care te-ar mulțumi pe deplin?

Din nou e relativ. Eu am dificultăți cu genul ăsta de noțiuni absolute. Mulțumit pe deplin nu cred că voi fi vreodată. Aspir către mai bine, din toate punctele de vedere. Îmi doresc înțelepciunea de a aprecia ceea ce este și capacitatea de a crea ceea ce ar putea fi.

Ce gând vrei să-ți lași, să-l citești și peste ani atunci când vei da peste materialul cu noi doi?

Ești mulțumit acum?…pe deplin? Dacă te-ai amuzat înseamnă că încă ești ok…sau poate abia acum ești ok și nu era nimic amuzant. Timpul va decide.

Când dorim să dăm de Iulia Iordan, știm sigur că o găsim în mijlocul copiilor. Nu de puțină vreme, de vreo 19 ani mai exact. Scrie povești și aduce muzeele mai aproape de copii, deși, paradoxal, mama fiindu-i educatoare și profesoară, nu s-a regăsit mai mult de doi ani cu meseria de educator chiar dacă a absolvit un liceu pedagogic. În traseul său profesional, a îmbrățișat altele. Este educator muzeal și scriitoare, iar tot ce întreprinde este combustibil pentru a-și scoate creativitatea la lumină și de a da prin cuvinte frumos așezate tot ce e mai de preț copiilor, și anume voie să viseze la o lume mai bună.

Ce rol ocupă Iulia Iordan în societate?

Nu îmi dau prea bine seama. Sunt un om așezat într-o lume în care încearcă să se regăsească, dar reușește de puține ori. În același timp, cred că este un sentiment familiar pentru multe alte persoane cu care împart mica mea lume. Societatea noastră românească este un amalgam de oameni și mentalități tot mai diferite, cu fracturi de toate felurile, incoerentă, gălăgioasă și surdă în același timp. Simt mereu o agresivitate în jur pentru care nu cred că nu există nicio scuză reală, cu toate astea, mă străduiesc, așa cum spuneam mai sus să îmi găsesc locul și să fac ceea ce știu cât mai bine. Până la urmă, poate că dacă fiecare am munci cu mai mare tragere de inimă, și lucrurile ar sta mai bine. Există două cuvinte folosite intens în limbajul cotidian românesc: „scârbici” și „românica”. Nimic nu mi se pare mai trist decât să te raportezi așa la lumea ta, adică la propria identitate și la propria viață, până la urmă.

Unde și cum te găsim în prezent?

Meseriile mele, cea de educator muzeal și cea de scriitoare, mă determină să mă mișc foarte mult. Sunt de găsit de cele mai multe ori prin muzee, biblioteci, dar și acasă, scriind, așa cum fac acum. Sunt acolo unde mă simt binevenită să lucrez sau să creez rețele profesionale împreună cu alte persoane. Mă bucur și sunt recunoscătoare pentru fiecare colaborare pentru că nimic nu îmi dă mai mult speranță decât atunci când îi văd pe oameni lucrând împreună.

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai? Ce resurse te pun zilnic pe picioare?

Familia mea este motorul meu. Funcționează ca un perpetuum mobile, fără combustibil. Nu poluează, doar alimentează permanent mișcarea mea și a lumii mele. Apoi sunt multe alte lucruri: oamenii cu care colaborez, lucrurile pe care reușesc să le creez singură sau alături de ei, feedback-ul celorlalți, consumul de artă în afara muncii, atunci când pot să-i fac timp în programul meu, proiectele pe care le pot continua, scrisul.

Ce ai învățat de la copii având în vedere că te afli în mijlocul lor de la 19 ani?

Cred că am învățat mai multe decât pot pune în cuvinte. Să mă îndoiesc de axiome, să îmi curăț permanent privirea, să rămân curioasă, să am curajul să pun emoția înaintea rațiunii, să am încredere în intuiție, să privesc de jos, nu de sus, să îmi fac prieteni ușor, să recunosc atunci când nu știu ceva, să întreb, să mă bucur pentru fiecare nimic, să privesc oamenii în ochi (aici mai am un pic de lucru) etc.

De ce un liceu pedagogic? Ai „profitat” de diplomă și ai lucrat ca educatoare?

Nu mi-am dorit să urmez liceul pedagogic. Familia m-a convins să urmez acest liceu, mama mea fiind educatoare și profesoară. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că a fost o experiență extraordinară. Petreceam aproape toată ziua la școală, cântam în cor, la chitară, desenam, făceam foarte mult sport etc. Tot mama m-a convins apoi să-mi dau titularizarea și definitivatul ca educatoare. Aveam 19 ani și studiam Filosofia la zi. Evident că nu a durat. După doi ani mi-am dat demisia. Eram o ciudată, mă ascundeam printre copii, îmi era frică de directoare care, pentru a întreține un soi de autoritate, mereu găsea ceva de reproșat fiecăruia în parte, nu doar mie, o atmosferă de lucru pe care încă o găsim prin școli, din păcate. Era și începutul anilor 2000, când grupele de copii erau supraaglomerate. Eu aveam 45 de copii înscriși la grupă în anul în care mi-am dat demisia. Dimineață cântam „Înfloresc grădinile”, făceam colaje după natură la grupa mică, iar după amiază interpretam teoriile lui Parmenide la seminarul de Filosofie Greacă. Nu am făcut față, iar experiența din „sistem” a fost așa de traumatizantă, încât mi-am jurat că nu mă mai întorc niciodată în educație. Dar lucrurile au luat o întorsătură amuzantă în doar câțiva ani.

Ce ai dorit prin activitățile pe care le-ai întreprins să le insufli la rândul tău copiilor?

Deși am văzut că uneori unele dintre cărțile mele sunt incluse în categoria „cărți educative”, nu îmi propun să transmit musai un mesaj, o morală, o învățătură. Nu vreau să transmit altceva în afara plăcerii de a descoperi alte gânduri, alte minți, alte lumi. La fel și în privința activităților care însoțesc poveștile mele.

În ceea ce privește zona de educație muzeală, se poate vorbi de fiecare dată de alte ținte, în funcție de spațiu, de vizitatori, de moment. Însă, chiar și acolo lucrurile se simplifică atunci când privim în ansamblu: încerc de fapt să le arăt celorlalți prin povești și interactivitate că muzeele sunt despre ei, despre fiecare dintre noi, că nu sunt străine de prezent, că arhivele colective nu se află prea departe de memoria personală.

Cum îți poți defini traseul profesional?

Norocos. Aș putea spune că în ciuda faptului că am fost mereu timidă și nesigură tocmai când îmi doream mai mult să vorbesc, a faptului că mi-am  început perioada de adult activ într-un mediu profesional în care nu m-am regăsit sau că am picat la Facultatea de Jurnalism, acolo unde îmi doream cel mai mult să intru, lucrurile s-au schimbat parcă singure pe parcurs. Am ajuns într-un punct unde nu mi-aș fi dorit neapărat să ajung sau unde nu m-aș fi gândit că o voi face. Iar aici am simțit că este locul meu. Este adevărat că eu cea care visa să fie jurnalistă și cea care sunt acum mai semănăm doar un pic. Această împlinire, aceea de a practica două meserii pe care le iubesc și care îmi oferă o grămadă de lucruri de făcut, nu exclude frustrarea și neîmplinirea. Pentru că nu e ca și cum aș trăi într-o țară care să prețuiască educația și cultura. Însă deocamdată simt că are sens fiecare mic lucru pe care reușesc să îl duc la bun sfârșit.

Care este povestea primei cărți? Cine ți-a dat curaj?

Pe vremea aceea aveam un blog și mult timp liber. Eram în concediu de maternitate cu primul copil, primeam cărți de la câteva edituri și scriam recenzii copilăroase alături de fetița mea, care între timp a devenit cel mai profesionist cititor din familie. Câțiva prieteni buni m-au convins în acea perioadă să le arăt textele mele risipite prin mail-uri editorilor de la Cartea Copiilor care își doreau atunci să publice autori români și lucrurile s-au legat apoi ușor. Dintr-un imbold spontan, le-am spus că admir foarte mult munca unei ilustratoare. Cum o cheamă?, m-au întrebat. Cristiana Radu, le-am răspuns. Nu mi-a venit să cred când au invitat-o la următoarea întâlnire să lucram împreună. Le sunt recunoscătoare și editorilor și Cristianei pentru „Călătorie printre ierburi și lumină”, prima mea carte.

Inspirația de unde vine? Când ești cel mai creativă?

Cred că inspirația vine din gânduri care încearcă să fugă de noi, dar noi reușim cumva să le prindem. Ca să ajung să fiu creativă, îmi trebuie timp și liniște. Rar le găsesc, dar și când o fac, se poate spune că trăiesc un soi de mulțumire intelectuală și sufletească pe care nu o mai simt în alte contexte.

Ce îi învață pe copii, Iulia, poveștile? Tu ce ți-ai luat frumos pentru suflet?

Te pot învăța multe lucruri poveștile, dar nu cred că acesta este sau ar trebui să fie scopul lor explicit. O astfel de scriere programatică fracturează relația copilului cu povestea. Povestea devine brusc text, obligație, ceva de bifat. Cred că literatura este specială pentru că ne face loc în mintea altcuiva și ne face să ne simțim bineveniți acolo. Ne face loc și în lume, măcar aparent, apropo de prima ta întrebare. Iar aceste lucruri sunt mai importante decât orice morală.

Ce îți place cel mai mult la meseria pe care ai îmbrățișat-o? Se încălzește sufletul scriind?

În ambele meserii îmi place procesul de creație, oamenii pe care îi strâng laolaltă ideile, ceea ce iese în final, fie că este vorba despre o carte, un atelier, o expoziție și reacția publicului de la final pe care mereu o aștept cu emoții de toate felurile.

Ce carte nu ar trebui să lipsească din lectura obligatorie a unui copil?

„Minunea” de R. J. Palacio este o carte pe care o recomand foarte des. Îmi place foarte mult cum autoarea joacă în mod intenționat roluri foarte diferite între ele. Este o poveste spusă pe voci, în urma căreia nu poți rămâne indiferent sau indiferentă.

Ce carte ai în acest moment pe noptiera din dormitor? De ce ai recomanda-o?

Am mai multe începute, aștept vacanța ca să mă pot bucura de ele. Una dintre cărțile începute este „Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru pe care mi-am cumpărat-o de la Târgul de Carte Gaudeamus.

Cu ce sfat vii către tineri scriitori?

Să scrie atunci când simt că au ceva de spus, să scrie asumat, să nu își cenzureze vocea pentru că oricum o vor face ceilalți, după publicare să se bucure de cartea lor ca de un miracol, dar să caute și moduri în care să o apropie de cititor. În opinia mea, publicarea unui text implică și o anumită doză de responsabilitate, față de cuvântul scris, față de originalitatea creației literare, față de cititor, față de copaci etc.

Este meseria de scriitor una frumoasă, dar cronofagă?

Aș putea spune că este cronofagă pentru că eu scriu încet. Însă nu ar fi drept față de scris. Atunci când reușesc să scriu așezat, așa cum îmi place mie, nu contra-cronometru, abia atunci simt că timpul îmi aparține. Scrisul îmi dă așadar timp de fiecare dată. Este singurul care are răbdare cu mine și nu se teme de ceas.

Povestea de azi scrisă de Anda Suman este una de dragoste pentru ia românească autentică. Bunica sa i-a lăsat cel mai de preț dar și anume arta cusutului de mână. Înzestrată cu talent, cu răbdare, crede cu tărie că nu a  fost aleasă întâmplător să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni.

Desenează, coase și brodează semne tradiționale pe materiale autentice-in, pânză, mătase, catifea în atelierul ei de acasă, din Iași, deși își are originile în zona Neamțului. Lucrate manual cu multă migală, dibăcie, pasiune și dragoste, iile sale spun povestea fiecărei femei care dorește să poarte creații altfel, unicat. Fiecare operă a sa este atent lucrată cu acul și ața, dar unde se aștern frumos emoțiile și expectanțele clienților fără doar și poate.

Brandul Caterine pe care l-a fondat este mult mai mult decât o afacere. Este jumătatea care o întregește de un deceniu încoace. Nu s-a aruncat să fructifice acest meșteșug al cusutului de mână, deși era sub atenta îndrumare a bunicii sale până să se ducă în Ceruri, ci s-a aventurat, atunci când a luat decizia de a intra în câmpul muncii, să lucreze în lumea vânzărilor. Nu s-a mai regăsit la un moment dat și astfel a dat voie pasiunii pentru broderie să se desfășoare. Să o cunoaștem!

La ce lucrezi în prezent? Cum jonglezi cu toate atribuțiile?

În prezent, lucrez la mai multe colecții în paralel. Am început mai multe, căci așa sunt eu mai conectată la emoția oamenilor. Au venit către mine colecții care m-au inspirat dorințele oamenilor de a le crea anumite broderii și le-am îmbrățișat cum au venit. Unul dintre proiectele importante se numește „Îngerii mei ascultă rock”. Va aduce accesorii cusute pe piele naturală și bineînțeles rochii diafane care vor îmbina foarte tare partea de tradițional cu partea de modern. Aducem un pic și din partea de rock, puțin din partea de steampunk. Am făcut un mix pe care eu mi l-am dorit dintotdeauna. Voi aduce anul următor foarte mult din broderia victoriană din perioada aceea. Sper din tot sufletul să reușesc pentru că în acest proiect sunt, să zic așa, singură. Doar eu din echipa mea poate realiza broderia de autor, cusăturile pe piele și cusăturile pe orice tip de material. Cealaltă parte din echipă a rămas doar pe executare, după  îndrumările mele, după șabloanele pe care eu le trimit. Am nevoie de ajutor, dar știu că va veni la momentul potrivit. Aș avea nevoie de cineva pe mediul online și eu voi rămâne în contact cu cealaltă parte de management și anume cu clienții. Mie îmi place să vorbesc cu oamenii, așa cum îți spun de fiecare dată și ce îmi doresc cel mai mult este să pot broda și crea. Să știi că nu aș vrea să aduc în față faptul că se muncește foarte mult. Îmi place ceea ce fac, dar sunt și atribuții care nu îmi plac. Recunosc treaba asta, dar am răbdare. Ce mă hrănește foarte tare sufletește până la urmă este dorința mea de a crea cât mai mult. Cel puțin, am o comunitate de oameni înțelegătoare. Clienții mei sunt foarte înțelegători și, de multe ori, chiar dacă rămân cu shootingurile în urmă și nu reușesc să fac să-mi fac mereu timp, să știi că oamenii înțeleg. Mă ajută mult video pe care-l realizez pe rețelele de socializare.

Ce dorințe porți cu tine legat de brandul pe care l-ai fondat?

Draga mea Ema, curând voi lansa multe proiecte la Iași începând cu anul următor. Voi dori să fac cât mai multe ateliere atât de învățare, cât și de creație despre ia românească autentică, despre broderie, despre tot ce ține de artă și cultura Cucuteni de unde ne-am inspirat noi ca neam, voit sau nu. Este vorba despre un proiect nou și despre care nu s-a mai vorbit. Se numește „Amintirea din buzunar”. Acest proiect care scoate la lumină talentul fiecăruia dintre noi de a coase. Și da, chiar dacă există persoane care nu știu să coase un nasture sau nu știu să își coase un tiv, eu voi avea grijă să învăț pe fiecare în parte aceleași tehnici simple pentru a îți recondiționa o haină. Mai pe scurt spus, acest proiect scoate haina preferată din dulap care poartă o amintire frumoasă și tu încă nu ești pregătit sau pregătită să renunți la ea sau poate vrei să o păstrezi pentru totdeauna. Aici vin eu, voi înnobila această piesă vestimentară care îți este ție foarte dragă și împreună vom coase pe ea amintirile, mai exact emoția cu care a venit acea piesă vestimentară și o transformă într-o operă de artă. Bineînțeles că proiectele Caterine vor fi în continuare în desfășurare alături de alte proiecte care susțin artă cultură și educația și împreună vom reuși să ducem mai departe ceea ce frumos strălucește în a noastră Românie. Caterine își mai dorește foarte mult să scoată la lumină esența din spatele creatorului, și anume emoțiile oamenilor. Voi avea în continuare în lucru această colecție de rochii cu broderie de autor, colecție care se va lucra practic de la sine. Încă nu am reușit să găsesc această denumire pentru că fiecare om care vine către mine, vine cu emoție acolo. Trebuie să ai grijă cum așezi fiecare emoție. E un grad de sensibilitate foarte mare atunci când lucrezi după ce simte fiecare suflet în parte.

Fiecare regiune are modelul ei. Cămășile cu altiță sunt construite din figuri geometrice, unele cu flori și mărgele. Care este povestea iilor tale cu flori și mărgele?

La început am creat foarte multe figuri geometrice. A fost și mai simplu pentru mine  să le învăț să cos la momentul când am început, acum nouă ani. Era mult mai greu să pot să îmbin atât de multă cromatică. Broderia florală are nevoie de mult mai mult timp pentru a fi creată. Sunt foarte multe culori, se lucrează foarte mult pe șabloane, trebuie să aduci culoarea, se stabilește echilibrul cromatic. Nu este oricum și pot să îți spun că cămașă cu altiță la început a fost doar despre figuri geometrice, după care am plecat frumos și cu răbdare pe partea de broderie florală. Să știi că fiecare ie, într-adevăr, din fiecare regiune, are modelul ei. Eu am ales ia de Neamț. Ia de Neamț într-adevăr are și figuri geometrice. Am încercat practic să fac o îmbinare între aia de Neamț și ia din zona noastră, a Iașiului. Aici m-am regăsit. Eu am copilărit în județul Neamț, mai exact în Târgu Neamț, unde se coseau în două culori. Bunica mea într-adevăr a îmbinat. A făcut un mix din cămașă cu altiță și a readus modele foarte vechi la viață care nu au mai fost cusute și de acolo am preluat și eu modelele. Foarte mult îmi place să promovez și zona din partea Hârlăului. La mine vei regăsi mai multă broderie florală pentru că chiar și Iașiul are ca și punct reprezentativ trandafirul. E Trandafirul de la Moldova. L-am cusut foarte mult.

De ce nu și figuri geometrice?

Ca figuri geometrice m-a atras foarte tare rombul. Rombul pentru mine are o încărcătură energetică foarte mare. Rombul, prin felul cum a fost creat în momentul în care cultura Cucuteni a scos la lumină simbolistica, vibrația și tot ce înseamnă rombul pe ia românească autentică,  va fi prezent în toate formele lui indiferent de zonele României. Figurile geometrice pe care le folosesc sunt mai puține ce e drept, pentru că m-a pasionat mai mult broderia florală din mai multe motive. Să știi că voi aduce în atenția publicului mai multe creații cu figuri geometrice. Voi avea în lucru pe viitor și figuri geometrice îmbinate cu flori și mai multă simbolistică.

Ești singura care brodează pe piele. Te reprezintă, Anda dragă?

Să știi că m-a inspirat foarte tare cultura cusăturii pe piele. M-a inspirat din tradiția noastră românească și anume din cusătura acelor cojoace care sunt create din piele naturală și din blană de oaie. Cândva, au existat acești oameni și sper să mai existe și în ziua de astăzi, care creează broderie tradițională pe piele. Eu creez broderie de autor, adică creez broderie după inspirația și simbolistica bizantină. Practic, rescriu cu acul vibrația acesteia simbolice și mai exact ne îndreptăm atenția către ochiul protector care ne veghează de fiecare dată când energia Lunii, a Soarelui și multe alte semne. Da, mă reprezintă foarte tare pentru că îmi plac broderiile pe orice. Pentru mine este o provocare să poți coase pe absolut orice tip de material. Pielea mă reprezintă foarte tare pentru că îmi plac tatuajele pe piele care îți scriu povestea frumos. Eu nu mă pricep să fac tatuaje, dar mă pricep cel mai bine să fac broderie cu acul pe piele și sper din toată inima să pot duce mai departe acest proiect. M-am regăsit după prima împunsătură de ac. Am fost extraordinar de fericită. Bineînțeles că vor fi accesorizate, mai ales cu brâie, rochiile ca să facem ținutele cât mai versatile atât pentru Street Style, cât și pentru evenimente speciale. Vorbesc cu emoție despre acest proiect al broderiilor pe piele, pentru că cineva, cândva, mi-a spus o vorbă pe care eu am reținut-o. „Broderia este ca o urmă de ruj tatuată pe suflet”. Este adevărat, ca o urmă de ruj tatuată pe suflet, căci vine cu foarte multă iubire, vine cu foarte multă pasiune. Broderia pe piele are nevoie de foarte multă răbdare și de timp. Îmi doresc timp ca să lansez cât mai curând acest proiect și bineînțeles, să învăț oamenii pentru că nu vreau să păstrez pentru mine tot ce știu.

Sunt tot felul de ii pe piața românească. Mai mult de atât, ea a fost introdusă de curând în Patrimoniul Imaterial al umanității. Ce sentimente porți având în vedere că ea a cucerit o lume întreagă, iar tu ești unul dintre promoterii ei?

Să știi că îmi este încă destul de greu să răspund, chiar dacă a trecut puțin timp de când ia a trecut în patrimoniul UNESCO și pot să spun  că primul lucru pe care l-am exclamat a fost „în sfârșit”. Cei care creează tradiție, cei care ne-am supărat că s-a permis ca ia chinezească să fie mai vizibilă decât ia tradițională, este o foarte mare bucurie și o emoție inegalabilă, dar până la urmă și-a găsit locul în sufletele românilor. Ne interesează că România va sta în picioare oricum, că ia românească unește și că este a noastră. Este întrebarea care m-a pus pe gânduri. Este un cumul de emoții. Eu am crescut cu ia românească. Bunica cosea ie, eu cos ie. În atelierul meu, sunt ii și mă uit ca la o icoană. Sunt creații care ne onorează. Îmi exprim recunoștința pentru faptul ca ia a intrat în patrimoniul UNESCO.

Anda, te-ai gândit vreodată să te orientezi spre altă nișă? Ai cochetat cu această idee sau nici măcar nu s-a pus problema, având în vedere că ai o legătură sacră cu bunica ta deși ea nu mai este printre noi?

Să știi că la început vedeam doar broderie și atât. Eu vin din domeniul vânzărilor, a marketingului în urmă cu 10 ani. Până la momentul Caterine, eu nu am făcut ceva cu plăcere. Am trăit practic cu ideea că trebuie să fac și pe aceasta și și că mă ajută pe viitor și va prinde bine. Totuși, îmi prinde bine în gestionarea, să zic așa, economică administrativă a firmei din spatele brandului Caterine. Să revin la idee, nu mă văd făcând altceva. Nu voi lăsa niciodată acul din mână. Ia românească mi-a deschis drumurile. Acum cos diferite tehnici, toate tipurile de materiale, cum îmi place mie să spun.  Îmi doresc să ajung să cos și pe garduri. Dar în altă ordine de idei, pot să îți spun că îmi place foarte tare să povestesc despre oameni și să scot la lumină poveștile oamenilor. As cocheta cu ideea de televiziune, cu ideea de a aduce și a scoate la lumină oamenii de preț din România. Am întâlnit oameni minunați care au venit către mine cu povești interesante. Sunt oameni care au venit către Caterine, povești nespuse și așa a și apărut dorința de a realiza practic o emisiune în care să povestesc despre ei. Eu rămân deschisă către toate oportunitățile care vin către Caterine. Cine știe ce talente o să mai scoată la lumină Caterine?!

Mă mai văd în școli să învăț copiii despre cultura iei românești, despre arta românească, despre cultura Cucuteni. Îmi place foarte mult să învăț oamenii să coase, să își readucă hainele  la viață. O să am răbdare să învăț fiecare om în parte cum să își înnobileze haina prin  broderia care va rămâne până la urmă unică. Abia aștept să încep atelierele în Iași, workshop-urile. Îmi place să fiu alături de oameni, să le ascult poveștile. Asta vine ca o continuare a poveștii mele. Voi fi alături de oameni învățându-i și readucând la viață această meserie din care bunicii noștri ne-au crescut, pentru că cusătură manuală este cumva scrisă în codul nostru genetic. Vreau să le reamintesc oamenilor că există această tradiție.

Frumoasă este munca ta, dar despre uzura din spate nu știu cât de des ai vorbit. Este mare? Ce-mi poți mărturisi despre momentele tale?

Îmi este destul de greu să îți răspund la această întrebare, pentru că îmi ești și prietenă și tu știi deja anumite anumite detalii. Să știi că o să afli lucruri pe care eu nu le-am mai spus și fiindcă îmi plac foarte mult întrebările tale.  Îți spun că este foarte frumoasă munca din spatele brandului, este extraordinar de frumos să lucrezi cu emoțiile omului, mai ales că este foarte multă sensibilitate în spate. Totuși, e vorba de foarte multă răbdare și de acceptare.  Bineînțeles că îmi doresc foarte tare, cum îți spun de fiecare dată, să stau doar să cos, dar nu este doar despre asta. Este nevoie de management, este nevoie de multă grijă în mediul online. Practic, e nevoie de atenția mea în direcția de management a businessului. Nu pot să spun că îmi place foarte tare treaba asta. Nu sunt neapărat un om al cifrelor. Mie îmi plac cifrele atunci când vine vorba de numărul petalelor pe o pe o pânză, atunci când iau măsurile pentru a concepe o creație și astfel pot să spun că au fost și foarte multe momente de up&down. Nu am vrut în mediul online să se simtă. Asta este și călătoria Caterine, o călătorie care te învață și care îți aduce în față puterea pe care noi o deținem de a crea. Am îmbrățișat și eu momente de anxietate, momente de depresie, momente foarte grele pe care le-am depășit cu fruntea sus și motivul pentru care cos atât de multe flori, pe lângă faptul că am copilărit și am crescut în curtea bunicii, este motivul pentru care eu, cândva, mă ridicam din pat. Mă ridicam doar ca să ud florile în lunile de iarnă. A fost o perioadă care m-a inspirat, de fapt, chiar dacă a fost puțin mai dificil. Eu o spun cu zâmbetul pe buze pentru că acea perioadă a fost benefică pentru ceea ce au însemnat creațiile Caterine, pentru ceea ce sunt eu astăzi ca om.

Anda, te cunoaștem de ani buni după brandul pe care l-ai înființat cu dragoste, din dragoste pentru ia românească autentică. Ce signifianță are pentru tine Caterine?

Caterine nu este doar un brand. Este acel spirit care a adus în viața mea cunoaștere, mulțumire. Este călătoria mea spirituală. Mi-a adus cei mai frumoși oameni. Caterine m-a învățat că atunci când cazi în genunchi, te ridici cu aripi. Caterine mă învață să fiu recunoscătoare pentru toate lucrurile primite și mă refer la harul mâinilor mele. Eu sunt doar un instrument prin care Divinitatea se manifestă și aduce frumosul în această lume. Așa este Caterine: un dar, un suflet, recunoștință și iubire.

Ești înzestrată cu talent, ai două mâini dibace și le folosești cu dragoste promovând ia românească. Cui te apleci cu mulțumirile pentru lucrul sfânt învățat?

Mă aplec cu mulțumiri bunicii mele de la care am moștenit acest dar, care a avut răbdarea să mă învețe să cos și care mi-a oferit acum 7 ani speranța de a merge mai departe. Știu sigur că mi-ar fi zis și acum „sunt mândră că duci mai departe acest meșteșug”. Acest gând l-a exprimat public într-o emisiune pe care am filmat-o acum 7 ani. Mă aplec cu mulțumiri familiei mele, mamei mele, prietenilor mei, tuturor oamenilor care au venit către Caterine și care au crezut în mine și care mai cred în broderia manuală că poate rescrie povestea românilor și care scoate la lumină o meserie din care se poate trăi.

Tânărul profesor Mădălin Ghiuler a intrat în învățământ imediat după ce a terminat facultatea. Emoțiile nu le-a cunoscut. Era pregătit de ce urma să îmbrățișeze. De la exclamația elevilor de pe holurile școlii „bă, cu ăsta o să facem matematică”, a ajuns profesor premiat Merito în acest an școlar.

Pe când era el elev, străbătea pe jos km buni ca să ajungă la ore. A învățat într-un sistem simultan unde, în fiecare an, i se schimba învățătorul. De la ideea aceasta ar dori să se producă și schimbarea în educație, pentru a nu trăi elevii săi aceeași soartă.  Să-i cunoaștem traseul profesoral!

Cine este profesorul Mădălin Ghiuler în fața elevilor?

Mădălin în fața elevilor este domnu’ de mate, care se străduiește să facă din fiecare oră, sau măcar aproape din fiecare, să fie „filmulețul” pe care oricare dintre ei și-ar dori să-l vizioneze. Pe de altă parte, este profesorul care notează riguros și periodic fiecare activitate din cadrul lecțiilor. Dar, să precizez și faptul că, fiecare clasă de elevi pe care am avut-o a fost curajoasă și deschisă pentru solicitări de tipul: film, prăjitură, tabără, idei pentru serbări etc. Deși profesor de matematică, mereu sunt alături de copii în orice activitate, pe orice formă a educației (formală, nonformală, informală) și cred că acest lucru îi face să mai uite de acea ,,exigență’’ de altădată.

Cine este el, dincolo de hainele de profesor?

Dincolo de hainele de profesor, este omul simplu, de la țară, modest și dispus să ajute. M-am integrat foarte bine în fiecare cancelarie, colegii îmi sunt prieteni, chiar și cei cu care activitatea s-a întrerupt în urmă cu 2,3,4 ani. Deseori sunt invitat la reuniunile,, familiei din cancelarie’’.

Cu ce gând pleci la școală în fiecare zi?

Gânduri sunt destul de multe, dar un prim gând este acela de a mai convinge măcar un copil că matematica este o prietenă a noastră, sau cum mai spun eu ,,trebuie să fac cumva să mai câștig și pe elevii x, y, z …’’

Ce semnificație are pentru tine școala în care predai?

Întotdeauna, școala este prima mea casă, nu a doua, căci familia de la școală este foarte numeroasă;  colegi prețioși, mulți copii faini și originalitate de activități, chiar și bucătărit ,,profesor la cratiță’’.

Care este traseul frumoasei tale escapade academice? Ce te recomandă diplomele, Mădălin?

Nu prea cred așa mult în diplome, sunt diplome între diplome. Diploma este un document care te ajută să traversezi o etapă, dar dacă de azi, de când ai primit diploma, nu mai lupți pentru a te dezvolta, pentru a învăța, pentru a cunoaște, ce folos? Există foarte mulți oameni minunați, cu o pregătire ,,uriașă’’ de la care învăț foarte multe lucruri, cred că au una sau două diplome. Nu am simțit musai să fac masteratul, după ce am citit programa și am văzut că în foarte mare parte se reiau noțiunile învățate la licență, dar legea educației nu permite să profesezi la nivel liceal fără studii postuniversitare, și mereu mi-am dorit să predau la liceu.  Din punctul meu de vedere, poate greșesc, traseul perfect sau aproape perfect al activității de la catedră este obținut din doi pași și anume acel har din naștere pe care îl ai, sau nu îl ai, multă dorință de a învăța.

Ce înseamnă pentru tine a fi dascăl?

Așa cum am spus și mai sus, dascăl înseamnă să învăț pe alții într-o formă pe care o consider eu mai potrivită, dar și dispus să învăț de la alții, chiar și de la copii. Mereu avem câte ceva de învățat și de la copii.

Pentru cea mai bună activitate didactică, avem nevoie de cinci tipuri de cunoștințe și anume cunoștințe de specialitate, cunoștințe de pedagogie și metodică, cunoștințe despre elevii cărora ne adresăm, cunoștințe despre noi ca profesori, cunoștințe despre contextual în care se desfășoară activitatea, și la nivelul fiecărei clase, că nu toate clasele sunt la fel, încerc să respect cele cinci tipuri de cunoștințe.

A fost o dorință ticluită de mic în minte să devii profesor sau s-a născut această idee în adolescență, poate, la îndemnul familiei?

Dorința a apărut în clasele a VIII-a și a IX-a, prin motivarea profesoarei de franceză din gimnaziu și a profesoarei de matematică din liceu. Menționez că am ajuns aici datorită omului extraordinar, profesor și prieten, Eugenia Noană, profesoară de matematică pe toată perioada liceului.

Nu pot să nu precizez și faptul că a studia la facultatea de Matematică, din cadrul Universității ,, Vasile Alecsandri’’ din Bacău, înseamnă a-ți dezvolta metodele de predare, acolo unde există profesori deosebiți, care vin în sprijinul studenților cu explicații metodice și științifice, chiar și la materia care nu se face în facultate, dar pe care noi, ca viitori profesori, o vom folosi.

Ce signifianță are pentru tine titlul primit în cadrul Proiectul Merito? Cât de mult te onorează?

Sunt foarte onorat pentru faptul că aici, în familia de profesori Merito, am găsit acei oameni la care visam cândva și anume foarte bine pregătiți, foarte creativi și mereu dispuși să ajute, să ne ajutăm. Nu m-am schimbat cu nimic de la premiere, sunt același Mădălin Ghiuler, dar doar cu mai multe idei de a face lecțiile mai faine și mai bogat sufletește că sunt în mijlocul unor oameni valoroși.

În ce an ai intrat în învățământ? Cât de mari au fost emoțiile? Ce îți aduci aminte din prima zi de profesorat?

Am intrat în învățământ în anul 2017, imediat după ce am terminat facultatea. Nu am avut emoții, doar așteptam ziua de marți pentru a intra la clase și a începe matematică. În prima zi, am fost la Școala Gimnazială din Mircești și îmi amintesc niște sunete din spate, de la copii: ,,bă, cu ăsta vom face mate’’.

Ce lipsuri ai remarcat în sistemul nostru de educație? În accepțiunea ta, de unde ar trebui să înceapă schimbarea?

Aici ar fi foarte, foarte multe se spus. În primul rând, să nu mai fie unii copii chinuiți cu schimbarea profesorilor în fiecare an, aici trebuie regândită modalitatea de fixare pe post a personalului didactic. Cel mai grav este în cazul celor din clasele primare, când li se schimbă învățătorul anual și, mai ales, majoritatea din mediul rural învață simultan, 3 sau 4,5 clase.

Nu vede, dar e fericit. E împăcat cu viața pe care o are. Nu stă pe loc. Este implicat cu totul în activitățile sportive. Unii dintre noi, poate, am fi fost supărați pe viață, dar Răzvan Nedu, un tânăr de 26 de ani, nevăzător, a îmbrățișat-o așa cum a venit ea. În lumea sa întunecată, a găsit lumină în familie, colegi, prieteni și toți cei care au îndepărtat prejudecățile, uneori, impuse de societate.

Oamenii îl compătimesc, dar el chiar nu are nevoie de asemenea sentiment. Curajul îl definește. A atins cele mai înalte culmi escaladând. Câmpul său vizual este doar la 1% din capacitatea normală, dar nu a fost un obstacol să ajungă campion la escaladă.

Cine este Răzvan? Cum te vezi prin ochii proprii?

Răzvan este un tânăr, căpitanul Lotului Național de Paraclimbing, vicecampion mondial la paraclimbing categoria B1 și antrenor de escaladă la Asociația Club Sportiv Climb Again.

Mă văd ca fiind un tânăr activ și plin de energie care încearcă și poate uneori chiar și reușește să mobilizeze cât mai mulți copii și tineri cu și fără dizabilități să facă mișcare și să-și descopere adevăratul lor potențial.

Ce-ți place la tine?

Calitățile pe care le apreciez cel mai mult la mine sunt cele care îmi definesc umanitatea: empatia, entuziasmul și puterea perseverenței.

Dar ce nu-ți place?

Sunt un om foarte ocupat și de multe ori îmi este greu să-mi prioritizez lucrurile și ajung să fac foarte multe lucruri care mă încântă dar în cele din urmă să mă simt foarte obosit.

Ce te-au învățat părinții și ai luat cu tine permanent? Ce valori ți-ai însușit în sânul familiei tale?

Familia mea m-a învățat că trebuie să muncești pentru ceea ce îți dorești și că numai făcând-o cu rigurozitate îți vei atinge obiectivul. Totodată ei m-au învățat că toți oamenii sunt egali și au aceleași drepturi și că trebuiesc susținuți toți, nu contează cum sunt ei.

Ce-ți aduci aminte despre băiețelul Răzvan? Cum era? Te cățărai peste tot ca acum sau erai foarte liniștit?

Băiețelul Răzvan era timid și vorbea puțin. Se juca cu toți copiii jocuri normale.

Avem cu toții amintiri dragi din copilărie. Ce-ți amintești despre perioada copilăriei?

Îmi amintesc cu bucurie cum era Crăciunul când eram mic, căci parcă era altă sărbătoare, cu mai multă zăpadă și bucurie, când bunica făcea cozonaci și mirosea în toată casa și ne adunam cu toții să mâncăm.

Unde ai copilărit? Dar studiile unde le-ai făcut?

Am copilărit în Dobroești și am învățat la Școala Pentru Deficienți de Vedere din București.

Ai fost într-o școală specială din cauza deficienței tale de vedere? Ce-mi spui despre escapada ta academică?

Da, am fost într-o școala specială în care am învățat în plus alfabetul Braille. Făceam ore că orice alt copil numai că uneori orele erau adaptate prin hărți tactile sau tot felul de imagini scoase la termoformă, adică un aparat care imprimă o imagine făcând-o tactilă.

Ce visai că o să devii când vei crește mare?

Sincer, nu-mi mai aduc aminte, dar cred că am trecut prin toate joburile standard la care visează un copilaș, însă crescând am realizat că am o dizabilitate și începusem să-mi îngrădesc din ce în ce mai mult perspectiva spre ceea ce aș putea face, escalada însă lărgindu-mi orizontul și învățându-mă că pot face mult mai mult decât cred.

Când ai gustat prima oară din acest sport? Cum ai aflat de el?

La finalul clasei a 12-a cei de la Asociația Club Sportiv Climb Again  au venit cu un panou mobil în curtea liceului în care eu învățam și atunci am experimentat pentru prima oară escalada.

Ai fost beneficiar mai întâi al Climb Again, apoi ai intrat în alt rol, cel de antrenor. Cum de? Povestește-mi puțin despre traseul tău.

După ce m-am cățărat prima oara pe turn, Claudiu Miu, președinte și fondator Climb Again, m-a invitat la sala de escaladă unde eu am început ca beneficiar și unde vedeam copii mai mici decât mine care se cățărau mult mai bine, ceea ce m-a făcut să-mi doresc să evoluez și pe nesimțite am ajuns să fac trasee din ce în ce mai grele și să le explic acelor copii cum să le facă și ei.

Cât timp ți-a luat să fii numit campion?

Campion înseamnă aur, iar eu până acum cele mai bune medalii le-am avut de argint, deci nu sunt decât vicecampion mondial. Pentru acest titlu am muncit 5 ani jumătate, cam 15 ore pe săptămână, în care am depus efort și pasiune. Am ajuns însă să fiu considerat un campion nu numai pentru medaliile sau vârfurile montane cucerite, cât și pentru că încerc să-i învăț și pe alții să facă asta.

Ce sentimente te cuprind atunci când ești numit campion?

E o combinație între sentimentul de onoare și dorința de a fi văzut ca un om simplu ca toți ceilalți.

Ce părere au avut ai tăi când le-ai comunicat cât de mult îți place acest sport? Nu te-au avertizat că este periculos.

În primii ani au considerat că e doar un sport ca oricare altul și că e sănătos pentru mișcare. Când am început să le spun că vreau să merg pe vârfuri montane mi-au spus că este periculos și că mai bine să nu merg, iar când m-au văzut cu accidentări de la antrenamente îmi spuneau să renunț. Dar în prezent, sunt mândri de fiul lor.

Îți trebuie curaj, un strop mare de nebunie, curiozitate, dorință de a-ți depăși limitele pentru a practica acest sport?

Da, toate cele de mai sus și pot să spun că le an, dar ele sunt cu adevărat necesare dacă vrei să practici acest sport de performanță. Altfel, tot ceea ce-ți trebuie este să fii deschis la experiențe noi căci curajul va apărea fără să-ți dai seama.

Simți în zilele noastre că ți-ai transformat dizabilitatea în abilitate?

Da. Faptul că de multe ori nu văd ce este în fața mea cu ochii și pot judeca doar cu rațiunea și cu inima mă face să privesc altfel lucrurile și mă ajută să nu judec lucrurile după aparențe.

Oare ai mai fi avut aceeași ambiție de a dobândi în viață dacă nu ai fi purtat cu tine această lipsă de vedere?

M-am mai întrebat cum ar fi fost viața mea dacă aș fi văzut, dar mi se pare că ar fi fost probabil total altfel pentru că noi suntem modelați de oamenii pe care îi întâlnim și de experiențele pe care le trăim. Cu siguranță aș fi avut alți profesori, alți colegi de școală, alți prieteni. Și probabil acel Răzvan ar fi fost diferit, ce ar fi rămas ar fi fost principiile de viață învățate de la familia mea.

Tu nu vezi deloc, Răzvan? Ți-ai imaginat vreodată sau ai visat că ți-a revenit vreodată vederea?

Văd puțin, este foarte greu să îți explic cum văd. Este mult în funcție de lumină și contraste, lucrurile fiind oricum vagi, iar atunci când lumina este scăzută, tot ceea ce văd sunt punctele de lumină: stâlpi, faruri din apropierea mea.

Există profesori unii mai buni decât alții? Există profesori unii mai dedicați decât alții? Există unii profesori care au simțul datoriei mai dezvoltat decât al altora? Cred că la această întrebare ar fi imperios necesar să răspundă elevii profesoarei de limba și literatura română Tatiana Cauni, profesor premiat Merito și coordonatoarea unei trupe de teatru intitulată „Masca”.

Tatiana Cauni este de două decenii titulară în Liceul Teoretic „Emil Racoviță” din Baia Mare, dar nu mereu a stat în fața elevilor mari, ci s-a aplecat și asupra preșcolarilor. Doar un an, ce e drept, dar a știut dintotdeauna că vrea să îmbrățișeze meseria de dascăl. „Știu că la întâlnirea de 10 ani, când am terminat liceul, doamna dirigintă ne-a adus scrisorile pe care le-am scris în ultima oră de dirigenție, și am zâmbit. Am scris „Vreau să fiu profesor, dar nu orice fel de profesor, ci unul bun!”, „Am ajuns profesor”.

De la această dorință a plecat în viață. A ajuns mai mult decât un om al sistemului de învățământ. Cu tărie cred că un lucru este comun în relațiile cu elevii. Pune un strop mare de iubire în fiecare legătură pe care o încheagă. Să o descoperim!

Ce rol are pentru sufletul dvs. meseria pe care ați îmbrățișat-o? Ce vă dă frumos pentru suflet?

În ultimii ani am fost întrebată de ce nu fac un doctorat în literatură. Îmi doresc un doctorat, dar nu în literatură pentru că am realizat că nu am devenit profesor pentru că sunt îndrăgostită de literatură, ci am devenit profesor pentru că sunt îndrăgostită de oameni! Literatura este acolo, în sufletul meu, dar cred că e nevoie de mai mult pentru a fi profesor, pentru a ajunge la sufletul celor din fața ta, pentru că azi, adolescenții au nevoie de altceva și când am înțeles acest lucru mi-a fost mai ușor în a preda și literatură în sala de clasă. „Frumosul” meu sunt relațiile pe care le stabilesc cu acești adolescenți și care se transformă în oamenii pe care-i admir mai târziu.

De cât timp sunteți în sistemul de învățământ? Care este frumoasa poveste a escapadei dvs. academice?

În 2000 eram educatoare, în 2001 profesor suplinitor de limba și literatura română, iar în 2002 m-am titularizat prin concursul național, cum se spune, am intrat pe ușa din față, în liceul unde sunt și acum. Nu am terminat pedagogicul, ci o postliceală pedagogic, departe de casă, apoi am urmat Facultatea de Litere, și de la cei mici am trecut la adolescenți. Însă, și acum pășesc cu emoție în grădiniță, când sunt invitată să lucrez cu preșcolarii. Îmi aduc aminte, cu drag, că atunci când eram copilă, îi puneam pe copiii din fața blocului să învețe poezii. Poate intuitiv, mă vedeam profesoară peste ani. Știu că la întâlnirea de 10 ani, când am terminat liceul, doamna dirigintă ne-a adus scrisorile pe care le-am scris în ultima oră de dirigenție, și am zâmbit. Am scris „Vreau să fiu profesor, dar nu orice fel de profesor, ci unul bun!” Am ajuns profesor, nu știu dacă și unul bun! În viață totul e relativ, până și sintagma ”profesor bun”, depinde pe cine întrebi, pe cineva pe care ai supărat sau pe care ai bucurat.

Pe ce considerente și valori se bazează relația cu elevii?

Când îi privesc prima dată pe adolescenți mă gândesc la ce pot deveni ei peste patru, zece ani și cum aș vrea să vorbească atunci cu mine. Înțeleg că nu toți sunt pasionați de literatură, dar îmi doresc să le placă ora de română și să găsească răspuns la întrebările lor în ceea ce citim, în proiectele pe care le facem împreună, în discuțiile purtate în timpul orei sau în afara ei (activitățile extracurriculare). Respectul, sinceritatea, consecvența mă caracterizează în relația cu ei. Nu vreau să fiu alta în fața lor decât T.C., Diri, care se străduiește să-i învețe să facă bine, care-i respectă încearcă și își ține promisiunile de fiecare dată. Uneori nu-mi reușesc toate, dar recunosc acest lucru și o iau de la capăt.

Și noi, adulții, învățăm de la copii la rândul nostru. Ce v-ați însușit de la ei?

Cred că spiritul ludicul din sufletul meu l-am preluat de la ei, îmi notez câte un titlu de carte sau un film despre care vorbesc, abilitățile digitale mi le-am dezvoltat alături de ei, fur câte o idee de ținută de la adolescente, vorbesc despre un meci de tenis sau fotbal cu băieții (mă pun la curent cu ultimele rezultate), și ar mai fi multe.

Lista de activități e plină de concursuri, un club de lectură, excursii în țară și în afară, participări la proiecte care susțin copiii din județ și ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate, dar și un teatru înființat. De ce un teatru, cum se desfășoară activități în cadrul lui și unde ați găsit toate resursele potrivite?

Teatrul e o pasiune și am făcut în așa fel încât locul de muncă să devină o pasiune, nu un chin. Așa că acesta nu putea lipsi, e aici, cu mine din primul an de învățământ. Trupa Masca face imediat 23 de ani și parcă a fost ieri! Multe amintiri și mulți adolescenți sunt în Masca! E o trupă de teatru atipică, e ca într-o familie, fiecare își are rolul lui, cineva e la regie tehnică, artistică, cineva e pe scenă, cineva dansează și cântă, cineva se ocupă de Finanțe, plătește impozitul la stat pe spectacol, cineva vinde bilete, cineva trage cortina, cineva cară decorul și toți acești cineva sunt adolescenții, care simt că aparțin unui grup. Nu întotdeauna suntem mulțumiți de toate spectacolele, dar ne gândim la tot ce construim împreună, la cât de mult râdem sau ne agităm, la spectatorii care vin să ne vadă și atunci mergem înainte. Financiar, ne descurcăm singuri, avem o asociație care ne ajută să vindem bilete pentru spectacol, nu e dificil, mai greu este să nu renunțăm, să vedem oportunitățile care vin cu această trupă de teatru: festivaluri, spectacole caritabile, legăm prietenii (e tare fain să vezi că participă în festivalul tău o fostă elevă, devenită profesoară, cu trupa ei de liceu), dezvoltăm abilități (creativitatea, colaborarea, gândirea critică, leadership-ul, comunicarea, etc) și uneori rezolvăm probleme de viață.

Cine v-a fost alături în toate proiectele pe care le-ați ticluit?

Nu e un secret că muncesc tare mult și că fără sprijinul familiei mele nu aș fi putut realiza multe, pentru că la vârsta de 22 de ani eram divorțată, în anul întâi de facultate și cu un copil de un an. Andra e cea care a înțeles cel mai bine ce fac eu și care mi-a fost inspirație, iar fratele meu a fost acolo, ori de câte ori am avut nevoie. Apoi, am avut și am mulți prieteni, care sunt în viața mea și care m-au ajutat să nu mă prăbușesc și să nu renunț. Și da, în ultimii ani, am prins aripi pentru că este și Merito în viața mea. Nu știu unde m-au găsit, de ce m-au premiat, de ce investesc atât de mult în mine (și nu doar în mine), dar a venit în momentul în care eram pe punctul de a renunța.

Cu ce gânduri veniți zilnic la catedră?

În fiecare dimineață întru în clasă cu zâmbetul pe buze, veselă, pentru că îmi place să cred că sunt unde trebuie. Nu am fost niciodată o oportunistă și dacă am renunțat la funcții efemere în educație este pentru că am considerat că încă nu e timpul meu.

Ce simte în suflet un profesor care este vizitat de foștii elevi?

Bucurie, o imensă bucurie. Îi strâng tare în brațe de fiecare dată când îi văd, sunt mulțumită că nu au uitat de unde au plecat și râdem, uneori cu lacrimi, pentru că ne aducem aminte de testele, proiectele de la română sau piesele de teatru cu trupa. Am foști elevi cărora le sunt prietenă, nașă, merg la nunțile lor, le sunt aproape atunci când au nevoie.

Dacă nu ar fi fost azi această meserie, ce se visa adolescenta Tatiana să devină?

Am cochetat cu actoria, psihologia și educația. Am ales să fiu profesor pentru că e un mixt din toate, nu? Nu am nici cel mai mic regret că sunt profesor!

Care este cea mai arzătoare dorință a dvs.? Dar a profesoarei Tatiana?

Îmi doresc să fiu sănătoasă ca să pot aduce zâmbetul pe buze oamenilor dragi din jurul meu. Profa Tatiana își dorește, cândva, să fie un lider într-o școală, actuala sau alta, cine știe!

Ce proiecte ticluiți în prezent?

În ultimul timp am descoperit că-mi place să lucrez și cu profesorii, nu doar să fiu „profa cu părul de foc” din clasă, așa că sunt ancorată destul de mult în tot ce înseamnă intervenții din partea Comunității Merito: webinare, cafenele, școli de vară, ateliere pentru elevi și profesori. Pentru clasele mele caut inspirație în tot ce mă înconjoară, în tot ce citesc pentru a face orele să treacă repede și îi „momesc” cu Visuri în troler, cu Povești împachetate, cu Aripi de poveste, etc.

Ce și-ar dori dascălul Tatiana să vadă schimbat în învățământ? De unde crezi că ar trebui să înceapă schimbarea?

Tare mult mi-aș dori să se recunoască meritele în educație, să primeze competența, să fie apreciați profesorii, să se investească în ei, pentru că dacă un profesor e fericit în sala de clasă, elevul este la fel. Când vorbim despre ….de unde să înceapă schimbarea, e ca și cum ai deschide cutia Pandorei pentru că este relativă, depinde cum te poziționezi. Dacă vrei să-ți fie veselă ziua, atunci faci tot ce poți ca elevii tăi să beneficieze de cea mai bună variantă a ta ca profesor. Însă, dacă aștepți să se schimbe de sus în jos, trec generații de elevi pe lângă tine și te blazezi, preiei formula „e bine și așa, să facă alții”. Cred că ține de alegerea fiecăruia.

Sunt și lucruri care nu vă plac la dvs.?

Eu sunt omul căruia nu i-a ieșit nimic „din prima”. În copilărie și adolescență am fost destul de rebelă, încăpățânată, însă creativă și dornică de a face lucrurile cât mai bine. Nu am reușit acest lucru aproape niciodată (să fac lucrurile perfect): nu am intrat la liceul dorit de părinții mei (Sanitar), nu am luat notele la bac dorite de mine, nu am intrat la facultate în primul an, am ales să fac o postliceală (pedagogic) departe de casă, m-am căsătorit foarte tânără și am eșuat, nu m-am titularizat în primul an și câte aș mai putea scrie. Însă, toate aceste mici eșecuri m-au ajutat să-mi găsesc drumul, așa că am ales filologia la liceu, apoi am terminat Literele, din prima căsătorie am o adolescentă deosebită și în al doilea an m-am titularizat într-un liceu care mi-a adus multe lucruri frumoase. Toți avem regrete în viață, dar am învățat că trebuie să merg mai departe și dacă pot, să nu mai repet greșelile. Uneori reușesc, alteori nu. Important e să nu uit cine sunt.

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ați înfăptuit?

Dacă vă referiți din punct de vedere profesional, a fost atunci când am plecat, cu 30 de copii, singură în Viena. În excursie i-am pus să facă un proiect la miezul nopții ca să-i țin ocupați împreună și să rămână cu ceva din această călătorie. Dacă vă referiți din punct de vedere personal, ar fi multe de spus, dar poate într-o altă „poveste” despre mine.

Dacă ar fi să dați o culoare perioadei din prezent, ce culoare merită? De ce?

Culoarea părului meu, nu? E în ton cu personalitatea mea…caldă, jucăușă, nuanța frunzelor de toamnă…așa ca mine!

Oana Jipa este o tânără actriță, cu aspirații mari, care promite mult și multe. Se hrănește cu ceea ce face și se menține vie datorită meseriei pe care a cuprins-o în viața sa. Se mândrește că mai demult, în liceu, a făcut parte din trupa de teatru, acolo unde a fost selectată în urma audițiilor la insistențele mari pe care le făcuse mama sa. Din acele vremuri a realizat ce face arta din om, cât sens îi dă și cât o întregește.

Numele său a fost legat până acum de câteva spectacole pe care le-a jucat pe scenele teatrelor independente și anume Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis. La momentul la care răspunde la acest interviu se află la Sfântu Gheorghe, acolo unde repetă la un viitor spectacol cu trupa de la teatrul Andrei Mureșanu, fiind pentru prima oară parte dintr-un teatru de stat. Să o cunoaștem!

Ce se visa fetița Oana când era mică? Prin exercițiul imaginației, în ce rol te puneai cel mai des?

Aveam, ca orice copil cred, foarte multe roluri între care jonglam. De exemplu, nu exista film după vizionarea căruia să nu mă identific cu personajul feminin și să continui povestea în intimitatea camerei și imaginației mele. Dintre toate rolurile însă, cel mai mult mă fascina rolul de mamă pe care îl preluam cu foarte multă seriozitate față de jucăriile mele. De fapt, mă fascina mama mea care mă fascinează și astăzi și care reușește mereu să facă imposibilul în timp record cu dragoste și blândețe. Cred că îmi dădeam seama de atunci că e o muncă grea, probabil îmi imaginam că e nevoie de mult antrenament. M-am bucurat că a existat în cariera mea și un prilej de a explora relația mea cu mama mea printr-un spectacol. Un copil pe un litru de benzină (r. Irisz Kovacs, Reactor de Creație și Experiment, Cluj-Napoca), unde tema maternității e foarte prezentă și prezintă fascinația mea reală dar și groaza față de maternitate, un lucru pe care se pare că îl contemplu din copilărie.

Care sunt amintirile cele mai dragi din vremea copilăriei?

Drumurile la munte cu mașina pe vremea când nu recunoșteam împrejurările, nu puteam estima cât va dura până ajungem la destinație. Îmi dau seama retrospectiv că erau momentele mele de autocunoaștere, când, de la primul brad pe care îl vedeam, mintea mea intra într-un proces foarte deosebit (mi se pare mie acum) – tăceam mâlc, mă uitam pe geam și mă gândeam la oamenii de dinaintea mea, la noroc, la cum va fi dragostea etc. Am multe amintiri dragi cu părinții mei, cu fratele meu, dar dintr-o zgârcenie sufletească nu-mi priește să le știu povestite. Iar față de aceste momente de autocunoaștere am mare compasiune, când mă gândesc că mi se părea că știu atât de puțin și din multe puncte de vedere știam atât de multe.

Despre tine ca adolescentă, ce-mi poți spune? În jurul căror crezuri ai guvernat având în vedere că mediul familial, școlar, social și-au pus amprenta pe tine?

Până recent nu mă consideram departe de cum eram când eram adolescentă, însă, cu oarecare invidie, mi-am dat seama că am depășit etapa când am cunoscut adolescenții din trupa Brightside Drama la ID Fest, Bacău. I-am cunoscut cu ocazia atelierelor unde am fost unul din trainerii lor și ascultându-i simțeam un dor imens, dar și împăcare și entuziasm pentru ce urmează în viața de adult. Adolescența mea a fost foarte mișto. Am învățat într-un liceu super deschis și anume Colegiul Național Bilingv George Coșbuc, unde am făcut parte și din trupa de teatru a liceului, momentul T0 cum s-ar spune din ce urma să fie cariera mea. Atunci mi-am cunoscut prietenii care îmi sunt prieteni și astăzi aproape un deceniu mai târziu (cam cum sună asta?). Am fost o adolescentă liberă, cu părinți relaxați care nu erau la primul contact cu acest fenomen (mersi, frate-miu, tu ai dus greul!), care stătea mult cu prietenii, dar și mult singură, să afle ce îi place. Nu am avut o adolescență prea nebună, nu m-a atras acel tip de pericol niciodată. Îmi plăcea mult să citesc, să fumez, să mă uit la filme cool (filme de artă, erau filme de artă dar erau cool, și mai ales era cool să zici că le-ai văzut), să ascult muzică, să fac poze, să flirtez, aveam mare grijă cum mă îmbrăcam și îmi plăcea adrenalina din primele dăți când chiuleam. În rest, repetam cu trupa de teatru, mergeam singuri în festivaluri, ne super îndrăgosteam, făceam filme. Mă simțeam liberă, autonomă și simțeam că mi se întâmplă ceva foarte special, de atunci tot simt asta.

Când ai aflat despre tine că vrei să îmbrățișezi actoria în viața ta și să nu-i mai dai drumul?

Cum am zis mai sus, în liceu am făcut parte din trupa de teatru a liceului, unde am fost selectată în urma audițiilor la care mama mea a făcut mari insistențe să mă duc. Nu-mi doream neapărat, eu voiam la clubul de dezbateri, mi se păreau mult mai cool cei de acolo dar pentru că mama își dorea, am zis să încerc. N-a fost dragoste din prima, nici de prima oară când am repetat, nici de prima oară când am urcat pe scenă, însă a fost o dragoste care s-a consolidat fără să-mi dau seama și care devenise mare parte din personalitatea mea. Când am terminat liceul mi se părea evident și nu numai mie, și familiei mele și profesorilor mei că ăsta e drumul.

Este actoria lucrul cel mai curajos pe care l-ai înfăptuit sau cum privești tu această meserie?

Nu mă consider foarte curajoasă. Mi-e frică de multe lucruri, dar am și o ambiție nelimitată de a nu fi rezumată la fricile mele. Sunt zile când câștigă frica garantat dar și multe zile când nu, și alea sunt zilele când mă simt ca un brav soldat în viața mea. La teatru e diferit pentru că teatrul e locul în care mă simt în siguranță și în care am acel curaj de a face ce nu am curaj să fac in viața mea. Știu că multă lume spune asta dar așa este și pentru mine. Teatrul mă ajută să devin din ce în ce mai curajoasă și mă ajută în primul rând să aflu ce se întâmplă cu mine. E instrumentul meu cel mai fidel prin care aflu ce mi se întâmplă și prin care verific dacă ce a trecut a trecut cu adevărat. Tot ce facem pe scenă vorbește mult despre noi, și de multe ori, sub umbra acestor personaje reușim să aflăm lucruri plăcute dar și mai puțin plăcute despre noi. De aceea este o muncă care necesită mult curaj.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Am fost o studentă foarte nerăbdătoare, mai ales cu mine însămi, nu puteam accepta faptul că această meserie are nevoie de timp, că la actori cărămizile se pun azi una, și zidul se clădește după muuuult timp. Iar ca să duc metafora până la capăt, când în anul doi simțeam că mă plouă-n cap, eu plângeam că nu e zidul gata. Facultatea a fost totodată perioada care m-a pus față în față cu părerea mea despre mine, cu neîncrederea cu care ne luptăm mulți dintre noi în această meserie. Îmi rămân în minte repetițiile până la două, trei, patru dimineața cu studenții de la regie, discuțiile aprinse despre teatru de la terasa de lângă școală care ne era și casă și masă și discotecă și bibliotecă, drumurile cu mașina la festivaluri și premiere eveniment, examenele reușite și mai ales cele nereușite. Nu m-am simțit nicio secundă cu adevărat pregătită pentru meserie, dar am avut noroc să încep să joc odată ce am intrat la master, lucru care mi-a făcut tranziția de la studentă la actriță mai ușor de asimilat.

Mai simte emoții Oana când urcă pe scenă?

Da. Negreșit. Deși emoțiile se transformă, mereu pot fi generatoare de bine sau de mai rău, pentru mine emoțiile sunt o forță care mă mobilizează și nu mă lasă să mă odihnesc până nu știu că ce am de făcut e pe drumul bun. Înainte să înceapă spectacolul am emoții foarte mari și mereu mă întreb dacă o să mă ajute sau o să mă inhibe. E un pariu care mă ține foarte concentrate la ce am de făcut.

De care teatru este în prezent numele tău legat?

La momentul la care răspund la acest interviu sunt abia mutată de câteva zile la Sfântu Gheorghe unde repet la un viitor spectacol cu super trupa de la teatrul Andrei Mureșanu. E pentru prima oară când mă aflu într-un teatru de stat și când repet cu o trupă (și ce trupă!). De casă (București) mă leagă câteva spectacole pe care de abia aștept să mă întorc să le joc la Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis.

Care a fost rolul care te-a onorat cel mai mult?

Nu aș ști să aleg. Nu am o experiență prea vastă și îmi dau seama că fiecare rol de până acum fost foarte important în felul lui. Poate că rolul din Efecte secundare, Connie, a fost cel care m-a ajutat cel mai mult prin faptul că mi-a oferit vizibilitatea necesară unui tânăr debutant pentru a porni la drum.

Pe unde te-ai plimbat prin țară prin intermediul acestei forme de artă?

M-am plimbat destul de mult până acum fie prin intermediul spectacolelor sau al festivalurilor de teatru unde am participat sau unde am fost doar spectator. Cât despre spectacole: ,,Un copil pe un litru de benzină” (r. Irisz Kovacs) este o producție Reactor Cluj-Napoca, un spectacol rezultat în cadrul unei rezidențe de creație Fresh Start, iar Family escape room (r. Iulia Grigoriu) este un spectacol creat special pentru spațiul expozițional al Fundației culturale Ilfoveanu-Badea din Pitești. M-am bucurat mult să lucrez în astfel de spații și să văd cum e și mai departe de casă.

Au fost voci apropiate care ți-au spus să nu te orientezi spre actorie? Dacă da, cum le-ai depășit?

Nu am pățit asta, sau poate nu au ajuns la mine acele vorbe. Cred totuși că cea mai puternică voce este cea a criticului interior pe care eu una o aud destul de des și care periodic îmi reamintește de competiția din mediul ăsta, că nu există fizic timp de pierdut și de cât de efemer e orice fel de succes.

Cine este Oana dincolo de hainele personajelor pe care le joacă?

Nu aș ști să zic clar. Mă întrepătrund cu meseria mea, nu cred că pot face abstracție de ea atunci când vorbesc despre mine. Am 24 de ani, anul acesta a fost prima toamnă în care nu am început un nou an școlar/ academic, și lucrul ăsta m-a făcut puțin confuză. Încerc să mă responsabilizez, să învăț să trăiesc cât mai bine pe propriile picioare. Altfel, îmi place mult și să am timp liber în care să pot să mă bucur de hobbyurile mele. Cred că e foarte important ca adult să deprinzi anumite hobbyuri. În adolescență teatrul era hobbyul meu dar acum, pentru a mă menține inspirată am nevoie să evadez din teatru și din părerile și dorințele mele despre el.

Sunt oameni care își pun amprenta pe noi și care ne motivează în cariera aleasă. Pe cine poți aminti tu?

Sunt o adevărată culegătoare când vine vorba de a fura experiență. Sunt foarte mulți oameni de la care am învățat fie mult fie puțin, nimeni care a trecut pe lângă mine nu m-a lăsat indiferentă. Poate de la unii oameni am învățat cum să nu fac anumite lucruri pentru că nu mi se potrivesc mie, de la alții am preluat anumite păreri, tabuuri, sfaturi. Când ești actor nu lași nimic neutilizat, viața e materialul brut cu care lucrezi. Nu îmi vine să dau nume pentru că să dau un nume ar însemna să exclud alte nume. Cred că motivație e ascunsă în orice și în oricine, depinde de cum o descoperi. Găsesc motivație în colegii mei, în actori din alte generații, în tineri care fac și ei teatru in liceu. Nu pot da tot creditul unui singur nume.

Care este dorința ta cea mai arzătoare legată de actorie?

Îmi doresc foarte mult să existe mai multe oportunități pentru tinerii absolvenți, cred că puținele programe care există nu sunt neapărat în legătura directă cu nevoile tinerilor artiști și acest lucru lucrează deficitar în favoarea lor. Această competiție atât de strânsă dată de numărul mare de absolvenți dar și de numărul extrem de mic de context de lucru sau gale, competiții, nu alimentează motivația și nu ajută actorii tineri să se dezvolte în zonele în care poate ar fi cel mai potriviți. Asta ar fi o dorință de-a mea pentru viitoare generații. Pentru mine, eu îmi doresc să îmi găsesc motivații noi cu fiecare proiect, să mă pot întreține din această meserie, nu vreau ca ea să devină un compromis pentru viața mea. Îmi doresc cel mai mult să am mereu energia să caut inspirație, să nu devin leneșă. De lene mi-e cel mai frică când vine vorba de meserie. Sigur că am și câțiva artiști pe care îi urmăresc și cu care de abia aștept să lucrez dar asta va rămâne secret.

Teatrul, scena, arta, toate acestea ți-au adus numai bucurii sufletești?

Mai important decât bucurii, teatrul mi-a oferit un sens. De când mi-am ales această meserie totul din viața mea s-a subordonat teatrului, acest lucru m-a făcut să trăiesc atent atât la mine cât și la lumea din jurul meu și să mă folosesc de viață ca de unealta cea mai de preț în creația mea. Bucuriile cele mai mari sunt atunci când reușești într-un spectacol să ții valul acela de energie și să fii pe aceeași undă, nici sub, nici peste. E ceva ce se întâmplă la acea frecvență ce te încarcă pentru mult timp de atunci înainte.

Poartă Oana în suflet vreo tristețe?

Nu. Sunt într-un moment al vieții mele pe care l-am visat mult.

Când era mică, cu ajutorul exercițiilor de imaginație, Liliana Chivulescu intra în rolul unui medic. A îmbrățișat și ideea de a lăsa halatul alb pe uniforma de polițistă, tot în folosul comunității să lucreze, dar statura și masa corporală nu au ajutat-o să se înscrie la Academia de poliție. A devenit dascăl pentru copii, dar nu orice dascăl, ci unul care îmbracă hainele bunătății și ale dăruirii, care își fructifică meseria și o practică cu atât de mare dragoste, încât nu se vede făcând altceva, doar dacă sistemul ar forța-o.

Traseul frumoasei sale escapade academice este unul simplu, dar în egală măsură încărcat cu dorința de explorare și cunoaștere. Școala până la liceu a absolvit-o în satul natal, la Picior de Munte. Liceul l-a făcut la Ploiești, patru ani destul de grei, de stat în căminul-internat al liceului. Facultatea în București, simultan cu a fi învățătoare la Picior de Munte. Liliana Chivulescu fugea de la școală la cursuri și se întorcea noaptea târziu sau dimineața devreme din București, ca să fie la școală, cu copiii. Master la Târgoviște și multe-multe cursuri de formare în orice domeniu care a simțit că o pot ajuta profesional. Să o cunoaștem!

Cine este Liliana atunci când se dezbracă de hainele de dascăl?

Când se dezbracă de hainele de dascăl, Liliana este un om obișnuit. Cu familie, casă și gospodărie la țară, deci cu grădină de legume, un pic de livadă, un pic de viță-de-vie, culturi de cereale la câmp, animale de îngrijit. Prin urmare, mult de muncă. Apoi, mentorat pentru învățătorii de la clasa pregătitoare care participă la programul Laborator de literație al Fundației Noi orizonturi, fundație în ale cărei programe sunt implicată pe mai multe „fronturi”: IMPACT, Clubul Meseriilor Rurale, Clubul familiei; parte din echipa de leadership a Comunității Aspire Teachers; participare la diverse evenimente ale Comunității Merito, dar acestea sunt, probabil, tot din hainele de dascăl…. vezi ce greu îmi este să scap de ele? 😊  Și, în puținul timp liber, activități de protejare a mediului împreună cu cei din Asociația de Combatere a Braconajului și Poluării (ANCBP), activități de consiliere educațională și vocațională, plimbări în natură cu prietenii, citit când găsesc clipe de răgaz.

Dar cu ce atuuri iese în față învățătoarea? Ce face ea diferit la clasă față de alți colegi de breaslă?

Deja am mai spus acest lucru în interviul pentru Mediaflux: Fără falsă modestie, chiar cred că nu fac ceva diferit la clasă. Programa școlară îmi este și mie ghid la fel ca tuturor cadrelor didactice. Poate faptul că am avut curiozitatea și interesul să caut la diverse cursuri de formare metode noi; poate faptul că am avut curajul să le aduc în clasă, să le adaptez, să le aplic, să le modific astfel încât să se potrivească elevilor mei; poate faptul că mi-am propus să am răbdare să îl cunosc, să îl înțeleg pe fiecare elev în parte, să îl ajut conform nevoilor lui. Ceva diferit cred că fac în ceea ce privește activitățile extrașcolare, cărora le dedic mult timp și multă importanță. Fiindcă acolo totul este fără granițe, este fără constrângeri de timp ori de note obținute la evaluare. Clubul Meseriilor Rurale oferă posibilitatea descoperirii tradițiilor specifice locului natal; Laboratorul de literație și atelierele de Aventură prin lectură contribuie la dezvoltarea abilităților de literație ale elevilor și le deschide orizonturi noi spre lumea cărților; Clubul IMPACT este posibilitatea de a continua activitățile cu elevii mei și după ce au absolvit clasa a 4-a. Sunt profesori și părinți care le spun copiilor că activitățile de voluntariat, de învățare experiențială prin acțiuni civice în comunitate, desfășurate la Clubul IMPACT reprezintă pierdere de timp. Și că greșesc acordând mai mult interes acestora decât conținuturilor școlare. Dar acolo, la Clubul IMPACT, elevii au ocazia să devină creatori și evaluatori ai propriului parcurs de învățare; își stabilesc propriile obiective, își aleg metodele și activitățile de învățare, sunt responsabili pentru rezultatele obținute și contribuie prin munca individuală la rezultatele echipei. Acolo învățarea este ghidată de valori, este centrată pe dezvoltarea caracterului, pe formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Și când stau 3-4 ore la o activitate fără să fie obligați, lăsând deoparte telefoanele, rețelele de socializare…. implicându-se în găsirea de soluții pentru problemele din comunitate, ajutându-i pe alții să își depășească dificultățile…. poți zice oare că e pierdere de timp????

Se spune că ne luăm drept reper ba profesorii pe care i-am avut atunci când, la rândul nostru, eram elevi, ba un dascăl model în familie de dăm înapoi ceea ce am primit. Pe tine cine te-a inspirat?

Eu am fost norocoasă, să am în familie pe mama profesor și pe sora ei, învățătoare. Și am fost norocoasă să am parte de mulți dascăli speciali de-a lungul parcursului meu de învățăcel: educatoarea mea, învățătoarea mea, mare parte din profesorii din gimnaziu, câțiva dintre cei de la liceu, învățătorii care ne-au primit la practica pedagogică în timpul liceului; din păcate, pe măsură ce am crescut, modelele au fost din ce în ce mai puține, dar sunt câțiva profesori din facultate și unul de la master de la care am adăugat câte ceva în ceea ce sunt eu ca dascăl. Și de la cei pe care îi putem încadra la categoria “Așa, NU” mi-am luat lecții. Apoi, mulți dascăli pe care i-am cunoscut învățătoare fiind, oameni întâlniți la cursuri, la simpozioane, la conferințe; formatorii pe care i-am avut la cursurile făcute în pregătirea mea din domeniul psihologiei,  deci chiar am avut multe surse de inspirație!

Ce-ți aduci aminte despre tine când erai elevă? Care sunt amintirile cele mai dragi?

Nu am fost niciodată un copil cuminte, dar am fost un copil bine educat. Am fost un elev-copil cu prea multă energie de consumat; un copil care a primit în educația sa valorile: modestie, respect, plăcere de a învăța.

Prima amintire dragă este una de la început de clasa I: știam să citesc când am intrat la școală, dar nu voiam să par diferită de ceilalți copii. Abecedarul acelor vremuri începea cu imagini din povestea “Capra cu trei iezi”. Într-o zi, când ne-am întors din recreație, am găsit clasa întunecată: draperii grele dintr-un fel de catifea bleumarin acopereau ferestrele; pe peretele din fața clasei, o luminiță; doamna învățătoare ne pregătise un film (diafilm) cu povestea aceasta. Primul cadru: titlul și autorul, pe care le-am citit cu voce tare (mergeam la cinema cu părinții mei duminica, știam despre ce e vorba, dar tot entuziasmată am fost de surpriza din acea oră de curs!). Doamna învățătoare m-a întrebat: Tu știi să citești?; am răspuns scurt și timid: Nu. Mi-a zâmbit complice și a continuat să proiecteze filmul și să ne citească replicile ce apăreau pe peretele-ecran. De atunci am știut că am o învățătoare care nu mă va face să mă simt ciudată, diferită.

Dragi îmi sunt amintirile cu lecții în care învățarea teoriei era combinată cu aplicații practice. Alte amintiri dragi sunt cele de la participările la concursuri extrașcolare, în gimnaziu: olimpiade școlare, Sanitarii pricepuți. Pregătirea pentru aceste concursuri însemna activități în afara orelor de curs, în care învățarea teoriei era combinată cu discuții libere, cu glume și mici jocuri.

Și, pe tot parcursul școlarității mele, dragi îmi sunt amintirile cu colegi-prieteni, colegi-parteneri de învățare, de năzbâtii și de joacă. Amintirile din zilele în care chiuleam de la școală pentru a ne juca pe terenul de sport (în gimnaziu) sau pentru a merge la cinema, la un film nou apărut (în liceu). Sunt atât de multe, încât mi-ar trebui timp pentru a scrie câteva cărți 😊

Dar prin ochii tăi, cum vezi copiii de azi?

Aș răspunde folosind cuvintele unei colege de-ale unei prietene: „De la Ion Creangă încoace, copiii sunt la fel. Părinții s-au schimbat!”. Aș completa eu: și profesorii s-au schimbat. Copiii de azi sunt la fel de dornici de joacă așa cum sunt copiii dintotdeauna. Da, preocupările și jocurile lor sunt diferite, fiindcă sunt deseori crescuți cu telefonul/ tableta/ televizorul sub ochi. Socializează mai greu, fiindcă nu mai sunt obișnuiți să se joace împreună liberi, nesupravegheați de părinți sau de vreo aplicație. Le plac jocurile făcute afară, în natură; le place să facă lucruri împreună, deși e mult de muncit la a-i învăța să lucreze în echipă. La fel cum e mult de muncit la a le educa perseverența, încrederea în sine, toleranța la frustrare.

Pentru că nici eu nu am fost un copil cuminte, pot să îi înțeleg pe cei mai năzdrăvani dintre ei; însă îmi este greu să accept agresivitatea unora dintre ei, verbală și sau/ fizică, lipsa de respect pentru bunurile comune.

Care sunt valorile și convingerile pe care le transmiți și dorești ca elevii tăi să defileze cu ele în viață?

Sunt atât de multe! Nu mi-au ajuns patru ani de învățământ primar, nu îmi ajung nici cei cinci de după introducerea clasei pregătitoare. Unele se formează și pe măsură ce omul se maturizează. Dar, dacă ar fi să fac un top 3, ar fi:

1. Cele ce țin de umanitate: valorizarea relațiilor sănătoase cu alte persoane, amabilitatea, grija, compasiunea; vorba ceea: “a fi om e din născare, a fi OM e lucru mare” sau “a fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare”;
2. Cele care vin din cumpătare: modestia, prudența, atenția și grijă în acțiuni, având în minte și posibilele consecințe, gestionarea sănătoasă a emoțiilor, puterea de a acorda a doua șansă ;
3. Nu în ultimul rând, curaj: a acționa conform propriilor convingeri, cu onestitate, entuziasm și perseverență.

Pe măsură ce cresc și se maturizează, mi-ar plăcea să poarte cu ei în viață optimismul, umorul, recunoștința, echitatea, spiritul de echipă…. Din nou îmi este greu să mă opresc.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice? Ce diplome te recomandă?

Nu aș spune că mă recomandă diplomele. Mama mă voia premiantă I, tata mă voia fericită. Am fost premiantă în școală, bunicul meu din partea mamei se mândrea cu asta și păstra la loc de cinste toate diplomele mele. Duminica și de fiecare dată când era timpul prielnic, tata mă scotea dintre cărți și teme: la cules de flori de primăvară, la cules de fragi, de cireșe, masă la iarbă verde, cinematograf, cofetărie.

Am participat la concursuri extrașcolare și am luat premii, dar nu diplomele mă bucurau, ci participarea în sine. Îmi amintesc cum doamna Margareta Bădoiu, profesoara de limba română din gimnaziu, ne aștepta cu prăjituri la ieșirea de la olimpiadă; iar mama, profesor de biologie tot în gimnaziu, ne lăsa să mergem la film după concursuri; (ca să înțelegeți contextul: pe vremea aceea copiii de la țară ajungeau rar la oraș!); îmi amintesc cum doamna Tania Georgescu, profesoara de pedagogie din liceu mi-a spus că „nota 6 la olimpiada națională este o notă onorabilă”- fapt care m-a făcut să mă duc la acel concurs cu acel optim motivațional, care mi-a permis să iau premiu. Am avut bursă în facultate, dar nu pot să spun că am învățat pentru bursă, că nu îmi era de mare folos, fiindcă am făcut facultatea în timp ce mi-am păstrat postul de învățător.

Traseul este simplu: grădinița, școala primară, școala gimnazială la Picior de Munte, în satul natal. Liceul la Ploiești, 4 ani destul de grei de stat în căminul-internat al liceului. Facultatea în București, simultan cu a fi învățătoare la Picior de Munte; fugeam de la școală la cursuri și mă întorceam noaptea târziu sau dimineața devreme din București, ca să fiu la școală, cu copiii. Master la Târgoviște și multe-multe cursuri de formare în orice domeniu care am simțit că îmi place, că mi se potrivește, că mă ajută să mă dezvolt. Diplomele și certificatele de participare la diverse activități nici nu le iau întotdeauna, din cauză că s-au strâns multe în 31 de ani, îmi e greu să le arhivez și le cam pierd; simt că nu diplomele spun ceva despre mine, ci ceea ce știu, ceea ce fac, cum fac, atitudinea cu care fac.

Ce rol mai ocupi în societate, pe lângă cel de cadru didactic la clasele primare?

Nu m-am băgat niciodată în politică, deși am fost invitată de multe ori. Probabil că aș face bine la imaginea unora, probabil că ascensiunea mea ar fi fost mai ușoară și mai fulminantă, probabil că aș fi ocupat funcții importante. Dar nu mi-am dorit. Nici mărire, nici funcții, nici să fiu șantajabilă. E inegalabilă și greu de explicat bucuria reușitei prin forțe proprii; e greu de explicat bucuria de a fi împreună cu copiii, de a-i vedea crescând și maturizându-se.

Dar din 2006 sunt formator, fiindcă mergeam la diverse cursuri de formare la care formatorii citeau un material plictisitor, pe care îl puteam citi și acasă. Am participat și la altfel de formări, cu formatori care nu erau din România, unde am descoperit că se poate și diferit: atractiv, cu impact cognitiv și emoțional; lucrez ca formator pentru Ministerul Educației, ISJ, CCD și diverse ONG-uri atunci când sunt programe de formare cu competențe pe care le am și le pot forma participanților; am propus spre avizare diverse programe de formare, pe care le-am susținut la CCD Dâmbovița de-a lungul mai multor ani. Din 2008 mi-am luat atestatul de liberă practică în domeniul Psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională și am creat împreună cu un coleg „Ștefan și Chivulescu”, Societate Civilă Profesională de Psihologie. Din 2010 sunt lucrător de tineret și am colaborat cu mai multe asociații în diverse proiecte de tineret, inclusiv în proiectul TineRețea. Fac voluntariat în organizații de educație și de mediu; tot voluntariat este și coordonarea Clubului IMPACT Imbatabilii din Școala gimnazială nr. 2 Picior de Munte, program de acțiune în comunitate, în care elevii fac lucruri concrete în domenii precum protecția mediului, antreprenoriat, educație, implicare civică – ajutându-i să-și crească încrederea, independența, reziliența și compasiunea; sunt co-organizator al Conferinței Internaționale de Educație Nonformală (INEC), într-o echipă cu oameni- profesori dedicați din Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, din Școala gimnazială Sâncraiu de Mureș.

Ce înseamnă pentru tine să fii în mijlocul copiilor? Pe ce considerente se bazează relația cu ei?

Să fiu în mijlocul copiilor înseamnă bucurie, energie, entuziasm. Înseamnă confirmarea faptului că fac bine ceea ce fac. Relația cu copiii o construiesc pe reciprocitate în ceea ce privește încrederea, respectul, pe ascultare activă, pe comunicare eficientă. O relație îmbunătățită permanent, fiindcă ofer și cer feed-back onest și constructiv. O bună relație cu copiii înseamnă și o bună relație cu părinții, relație care are nevoie să fie construită pas cu pas și îngrijită zilnic.

Ieri seară eram în Kaufland, la Târgoviște, la cumpărături. La o altă casă, peste vreo trei rânduri erau mama și cei doi băieți gemeni de la o școală din Târgoviște, parte dintr-un grup de copii pentru care cei din Clubul IMPACT au organizat o școală de vară de 5 zile, numită “Plantele vindecătoare și poveștile lor”. M-au văzut, ne-am zâmbit, ne-am Salutat. Apoi am simțit o îmbrățișare: cei doi băieți, împreună cu mama lor, au venit la casa la care mă pregăteam să plătesc, m-au îmbrățișat și voiau să stăm la povești. Le-am cerut îngăduința să plătesc, să nu aștepte ceilalți clienți din spatele meu, apoi ne-ar retras spre ieșire și am stat de vorbă. Casiera zâmbea. Cum să nu simți că ești iubit, apreciat, când copiii și părinții lor se poartă așa, chiar dacă nu îmi sunt elevii de zi cu zi!?! Zâmbetul doamnei de la casa de marcat era în ton cu tot ce simțeam și gândeam eu.

Se spune că și adulții învață de la cei mici. Tu ce ai învățat de la ei? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din relația cu aceștia?

Cred că adulții învață de la cei mici doar dacă au deschiderea și înțelepciunea să învețe de la ei. Trebuie priviți, ascultați, provocați să se comunice.

Am învățat să am răbdare, lucru destul de dificil pentru o persoană cu temperamentul meu.

Am învățat să îmi fac timp să le ascult ideile, propunerile și să le ofer timp să le pună în aplicare dacă de acolo pot învăța ceva, chiar dacă proiectarea didactică realizată la început de an școlar, ori la început de unitate de învățare, nu le cuprinde.

Am învățat să mă consult cu ei în luarea unor decizii care îi privesc, fiindcă uneori ei știu cel mai bine ce le-ar fi util, cum le-ar plăcea să se întâmple lucrurile.

Am învățat de la ei când erau mici și învăț de la ei și când cresc: mă întâlnesc uneori cu foști elevi care îmi povestesc despre lucrurile care le-au fost de folos și despre cele care i-au deranjat când erau mici, dar nu au avut curajul să o spună atunci. Mă întreb dacă fac la fel și acum și fac schimbări la mine, dacă este cazul.

Frumos pentru suflet e că oferă atât de multă iubire, că foștii elevi îmi scriu mesaje în care îmi povestesc amintiri dragi, că unii își aduc copiii să le fiu și lor învățătoare.

Ce proiecte au stat sub egida „Liliana Chivulescu” de-a lungul anilor la catedră?

Nu știu să spun dacă proiectele sunt sub egida „Liliana Chivulescu”. Nu sunt o persoană creativă, nu știu să fi avut inițiative fantastice. Dar sunt o persoană de acțiune în echipă. Așa că, de câte ori am găsit o echipă în care să mă simt acceptată și bine primită, m-am alăturat. Am coordonat, cu ani în urmă, echipajele ce participau la concursurile „Sanitarii pricepuți” și „Educație rutieră, educație pentru viață”, ca să duc mai departe tradiția școlii și pentru că, elevă fiind- așa cum am spus- îmi plăceau activitățile extracurriculare. Am pregătit, cu ajutorul surorii mele bibliotecar în comună, elevi care participau la concursurile de interpretare teatrală: recitare, monolog, piese de teatru. Când internetul a ajuns și la noi în comună, prin programul „BiblioNet”, am inițiat proiectul: „Noi și Net-ul la bibliotecă”, unde mergeam cu elevii la sfârșit de săptămână și învățau să folosească un computer plus diverse aplicații pe Internet. Am creat blog-ul „De-ale școlii”, în care împărtășeam din experiențele mele (http://de-ale-scolii.blogspot.com/ ); din păcate, nu am mai avut timp, aproape că am uitat de el. Mulțumesc pentru ocazia de a căuta printre amintiri!

Am creat suportul pentru două cursuri opționale: unul de dezvoltare personală, de autocunoaștere și consiliere educațională pentru clasele I-IV (înainte ca disciplina Dezvoltare personală să fie inclusă în Planul cadru, la clasele Pregătitoare, I și a II-a), celălalt – numit „Natura, prietena mea”, cu o abordare integrată, transdisciplinară.

Când Fundația Noi orizonturi (FNO) mi-a oferit un loc în echipa sa, am început ca formator într-un program numit „Strategii de învățare experiențială” și nu m-am mai dat dusă. Așa s-a născut Clubul IMPACT Imbatabilii, programele „Viața la țară ALTFEL”, „Vânătoarea de comori rurale”, „Laborator de literație”, „Școli cu scLipici”, „Clubul Meseriilor Rurale”, „Clubul familiei”- toate marca F.N.O.

În colaborare cu Asociațiile Think Big și United Way Romania derulăm proiectul „Aventură prin lectură”. Ne ajută mult și cărțile donate de Dedeman, în colaborare cu Proiectul Merito, prin proiectul „Fundație pentru educație. Carte cu carte”.

În 2013 am făcut parte din echipa care a gândit proiectul INEC și, de atunci, contribui la organizarea acestui eveniment. În cadrul Comunității Aspire Teachers am participat la organizarea a trei dintre Caravane, una la Picior de Munte, una la Pucioasa și una la Târgoviște.

Ce proiecte ticluiești și în perioada aceasta?

Nu știu dacă voi avea timp să ticluiesc unele noi. Mi-ar plăcea să pot continua cu Clubul IMPACT Imbatabilii, aici proiectele le propun ei, elevii membri ai Clubului. Momentan suntem, ca la fiecare început de an școlar, în faza de (re)construire a echipei. De asemenea, mi-ar plăcea să continuăm activități și proiecte inspirate de ,,Clubul Meseriilor Rurale”. Am deschis ,,Clubul familiei”, am avut deja două întâlniri. Atelierele de literație vor continua, fiindcă încă sunt elevi care încă au nevoie de activitățile desfășurate acolo.

Mi-ar plăcea să găsesc finanțare și sprijin pentru salvarea uneia dintre școlile din sat care a fost desființată și care se degradează continuu; acolo s-ar putea desfășura activitățile de tip afterschool și cele extracurriculare, pentru care nu avem suficient spațiu, s-ar putea crea un spațiu în care copiii și tinerii din sat să aibă alternative de petrecere a timpului liber în mod plăcut și educative totodată.

Am făcut parte din echipa de scriere a proiectului școlii și am obținut o finanțare importantă prin Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS), mi-ar plăcea să pot contribui și la implementarea acestui proiect.

Îmi doresc să reluăm în format fizic organizarea INEC, care a făcut o pauză anul acesta, după doi ani de on-line. Comunitățile Aspire Teachers și Merito au o mulțime de proiecte în care mi-ar plăcea să mă pot implica. Aș vrea să organizez un Forum Merito, o Cafenea Merito- cafeneaua  sau, mai bine zis, Ceainăria profilor e o idee cu care cochetez de multă vreme.

În același timp, știu că am nevoie de timp și pentru mine, și pentru familie, deci va fi nevoie să fiu atentă la cum le aleg.

Dacă nu ar fi fost meseria aceasta, ce altă meserie ar fi îmbrățișat Liliana?

Când eram mică, mă jucam de-a doctorul și credeam că vreau să fiu medic, dar până când am mers cu tatăl meu la serviciu și mi-am dat seama că nu aș putea lucra într-un spital. Apoi, a fost perioada când citeam cărți polițiste și mi-ar fi plăcut să lucrez în poliție, dar nu aveam nici înălțimea, nici masa corporală corespunzătoare pentru a fi admisă la Academia de poliție. Fizica a fost o altă pasiune de-a mea, inspirată de profesorii de fizică din gimnaziu și liceu (Valerică Stoica, respectiv Margareta Tudose) și mi-ar fi plăcut să fiu studentă la Facultatea de Fizică atomică, la Măgurele, să pot descoperi, inventa, construi ceva care să ajute omenirea. Dar în ultimele clase de liceu ni s-a schimbat profesorul cu unul din categoria “așa NU” și mi-a fost greu să mă pregătesc singură, fără feedback-ul profesorului de la clasă.

De când numărul elevilor este în scădere și școlile din sat se tot desființează, de când posturile se împuținează și se intră în restrângere de activitate, mă tot gândesc ce altă meserie voi face dacă va fi să rămân fără post (fiindcă rămânerea pe post e pe bază de dosar, dosarul e pe bază de diplome/ certificate/ adeverințe, iar eu, așa cum spuneam, nu prea le colecționez). Încă nu am răspunsul, dar știu că voi putea face aproape orice, fiindcă așa am făcut de când mă știu, fiindcă așa m-au învățat ai mei, să nu mă tem de munca făcută cu seriozitate și cinstită.

Și îmi aduc aminte de vorbele: ,,Dacă faci planuri pe un an, seamănă grâu; dacă faci planuri pe un deceniu, plantează pomi; dacă faci planuri pentru o viață, învață-i și educă-i pe oameni”. (Eu le-am citit pe o carte poștală, nu știu cui aparțin). Plantez grâu, am plantat și pomi, educ oameni…. Viitorul va fi bun, dacă suntem sănătoși.

Să te reorientezi după un deceniu și jumătate petrecut în multinațională, acolo unde mărturisești că ai avut mai multe funcții și ai simțit creștere și evoluție, acolo unde ai simțit că a fost un mediu stimulativ de lucru în care primau valori reale, unde ți-ai însușit o conduită profesională elitistă, înseamnă, după părerea unora, că porți mult curaj. Ioana Petrea, în prezent directoarea Fundației Regale Margareta a României, ar numi această schimbare ca fiind o chemare. Mereu i-a păsat de binele oamenilor și nu a mai dorit să stea cu mâinile la spate, ci să facă ca lucrurile să se miște mai bine dând ajutor și având și ea aport.

Atunci când a decis să se despartă de toate experiențele acumulate în multinațională, inima sa era mai plină. A plecat mai bogată. A luat cu ea toate lucrurile învățate atunci când și-a dat seama că le poate fructifica pentru un scop ce îi era așa aproape- binele oamenilor. Sub aripa ocrotitoare a Ioanei Petrea, cât și cele ale colegilor săi, se află copii, tineri, vârstnici care sunt sprijiniți prin diferite și diverse forme. Să o cunoaștem mai bine și să facem cunoștință cu tot ce înseamnă fundraising!

Cum este Ioana-omul?

O persoană cu multă energie, suflet, curaj și scop, toate aceste fiind dedicate unei misiuni – aceea de a crea premisele unei vieți împlinite pentru oamenii din jur. Sunt un om de progres, îmi face realmente plăcere să învăț, dar și să împărtășesc altora rețete de succes.

Dar Ioana-profesionistul care se dedică cu strângerile de fonduri în beneficiul copiilor, tinerilor, vârstnicilor?

Am avut inspirația ca, în urmă cu fix 15 ani, să aleg un nou drum profesional – în industria Binelui, iar acesta mi-a oferit un rol care îmi împlinește misiunea personală. Strângerea de fonduri pentru proiecte sociale și educaționale este o profesie nobilă, care m-a stimulat să devin o persoană mult mai sociabilă, cu inițiativă și foarte organizată. Am devenit un mediator al faptelor bune, între oamenii care au nevoi stringente și cei care pot să le ofere o mână de ajutor la momentul potrivit.

Ce îți place cel mai mult din ceea ce faci?

În primul rând, am șansa de a afla poveștile oamenilor din proiectele Fundației Regale Margareta a României, de a înțelege nevoile și năzuințele lor și de  a scrie happy-end-uri pentru fiecare, alături de colegii  mei. Faptul că pot aduce o schimbare în bine care mă încarcă cu multă energie pozitivă și determinare.

De asemenea, prin proiectele și campaniile de comunicare și fundraising pe care le coordonez, pot să îmi pun în valoare creativitatea și să acționez antreprenorial, pentru că am privilegiul de a mă bucura de multă încredere și autonomie în acest rol.

Sunt și lucruri care nu îți plac și le faci doar de dragul de a le face și pentru că trebuie?

Noi suntem o echipă mică, dar care împlinim lucruri mari, în cea mai mare parte cu resurse interne. Aș spune că uneori încărcătura devine prea mare, mă refer la efort, timp, dar și din punct de vedere emoțional. Dar pe măsură vine și satisfacția rezultatelor, iar acestea se măsoară în cifre și în destine fericite. Cel mai inconfortabil este când este nevoie să pun presiune pe alți colegi, știind că nu toți au aceeași reziliență, iar asta se întâmplă atunci când organizăm campanii sau evenimente majore și suntem depășiți de toate detaliile.

Care sunt resursele zilnice care te aduc la birou?

Pentru mine a-mi folosi toate abilitățile personale sau profesionale în slujba binelui reprezintă o bucurie. Pasiunea pentru munca mea este cea mai importantă resursă, dar și satisfacția rezultatelor.

Ioana, dar hai să o luăm cu începutul. Cum ai lăsat tu în urmă o experiență de un deceniu într-o multinațională ca să intri într-o organizație?

Am avut șansa ca prima mea experiență de serviciu să fie într-o companie minunată cu un mediu stimulativ și cu valori reale, în care am activat pe diverse funcții timp de 8 ani. Aici mi-am creat bazele unei conduite profesionale elitiste și mi-am dezvoltat niște competențe relevante și astăzi legate de networking, client service, loyalty sau account management, ca să folosesc limbajul corporate.

Am luat cu mine toate aceste lucruri atunci când am simțit că le pot valorifica pentru un scop ce îmi era așa aproape și mă însoțea mereu din umbră – binele oamenilor.

Când s-a întâmplat reorientarea ta profesională? Ce a stat la baza hotărârii tale?

Dintotdeauna am fost o persoană empatică și, poate prea mult, preocupată de soarta altora, în special a oamenilor pe care îi vedeam în situații vulnerabile. Am intuit mereu potențialul celui din fața mea, dincolo de aparență sau de contextul în care se afla, și gândeam că fiecare om merită să și-l împlinească. Mă impresionau în special copiii care erau privați de iubire, de o familie, de resurse minime, de șansă, în general. Dar am avut și creat și relații foarte frumoase cu persoane în vârstă, lipsite de putere, chiar din  adolescență având dorința de a le oferi crâmpeie de bucurie, de exemplu bunicii mele îi citeam poezii care o purtau în tinerețea ei din viața satului, iar pe o bătrânică din cartier o vizitam și îi duceam mici cumpărături. Voiam să ajut, să fac o schimbare semnificativă pentru cei pe care îi vedeam în dificultate.

Un ONG îmi oferea oportunitatea de a ajuta mult mai mult decât aș fi putut să o fac pe cont propriu. În timpul concediului de maternitate, aceste valori au devenit mai evidente și mai prezente în sufletul meu, astfel că am aplicat la un job care simțeam că este pentru mine, la SOS Satele Copiilor. A fost un moment inspirat, pentru că acea poziție, de coordonator a unei echipe de fundraising nou create, a fost începutul unei călătorii plină de înțelesuri noi și de satisfacții nebănuite, călătorie care a continuat la Fundația Regală Margareta a României.

Faptul că în zona ONG-urilor know-how-ul și competențele de marketing/comunicare erau minime la acel moment, vorbim de 2007, a fost o oportunitate pentru mine de a mă dezvolta profesional, atât prin exersarea abilităților și experienței mele într-un alt context, cât și prin ocazia de a învăța și experimenta aproape toate genurile de acțiuni de fundraising.

Astăzi propovăduiesc celor mai tineri ideea de a-și alege o profesie în care să nu simtă niciodată că merg la serviciu, ci într-un loc în care le face plăcere să își petreacă fiecare zi.

Au fost glasuri apropiate care nu au fost de acord, poate, cu mutarea ta, cu serviciul în alt domeniu?

Domeniul era într-adevăr total diferit, prin oamenii pe care i-am întâlnit, prin resursele sau tehnologia pe care le aveam la dispoziție, prin cultura organizației … totul era altfel. Odată ce m-am acomodat cu noile condiții, jobul a devenit … hobby-ul meu.

Glasurile reticente îmi spuneau că sunt implicată prea mult în serviciu, că petrec prea mult timp profesional, că nu sunt suficient de pragmatică în general. Pentru a contracara toate acestea, am fructificat fiecare ocazie pentru a-mi implica și familia sau cercul de prieteni, i-am cooptat să experimenteze spiritul Fundației, să se bucure de ceea ce facem, să contribuie cu ce pot, și au fost multe momente frumoase petrecute împreună, în special alături de fiica mea, în acest context.

A crescut satisfacția sufletească odată cu activarea în domeniul ONG-ist?

Foarte mult, pentru că tot ceea ce fac în fiecare zi are valoare, o valoare pe care o văd, o trăiesc, o simt în mod direct – copii din medii sărace care au acces la tot felul de oportunități, cursuri, meditații, tineri cu talent artistic care ajung să se exprime și să își urmeze visul unei cariere artistice, sau persoane în vârstă care, în pofida singurătății sau a altor provocări majore, își reaprind zâmbetul, își fac noi prieteni, își recâștigă încrederea în ei.

Satisfacția a crescut și mai mult atunci când am început să împărtășesc și altora tot ce am acumulat în materie de fundraising și comunicare pentru cauze sociale. Prin faptul că acum sunt trainer și coach pentru alte ONG-uri, simt că impactul meu poate acționa înzecit, în comunități mici sau mari, pe care abia acum ajung să le cunosc, și pentru diverse proiecte sociale, despre care nici nu știam că există. În organizațiile din țară sun oameni foarte faini, dedicați trup și suflet,  dornici să învețe și foarte recunoscători atunci când află cum pot să devină auto-sustenabili.

Dezvoltarea personală pune azi foarte mult accent pe starea de bine a propriei persoane, pe activarea resurselor pentru sine. Eu cred însă că este mai mult de atât – dezvoltarea mea personală a început cu adevărat din momentul când am putut crea bunăstare și resurse și pentru alții.

Care este misiunea și viziunea organizației voastre?

Avem un lider inspirațional pentru echipa noastră – Majestatea Sa Margareta, care a pornit pe cont propriu, în 1990, primele activități de ajutorare de la zero și s-a implicat personal, motivată de dragostea ei pentru România. Viziunea noastră este ca România să își atingă adevăratul potențial și ca toți oamenii să se respecte reciproc și pe ei înșiși. Visăm la o Românie în care colaborarea între generații să se realizeze natural și să se bazeze pe schimbul de valori și experiențe între generații, pe nevoia tinerilor și copiilor de modele și pe dorința seniorilor de a-și asuma un rol în comunitate. Ca Fundație, misiunea noastră este să îi identificăm pe aceia care pot deveni lideri ai schimbării în comunitățile din care fac parte, care au capacitatea să impulsioneze, să îi motivăm și să le oferim un model pozitiv prin puterea exemplului. Acestora le oferim le oferim instrumentele necesare pentru intervenții durabile în comunitate și bazate pe solidaritate între generații.

Care este cea mai valoroasă investiție pe care ai obținut-o până acum?

Fiecare sponsor este valoros, contribuind la realizarea unui anumit proiect. Ceea ce ne asigură sustenabilitatea unui proiect și o intervenție constantă și pe termen lung, capabilă să aducă o schimbare, este investiția făcută pe termen lung, de aceea apreciem în mod special parteneriatele multianuale sau de lungă durată. Relațiile cu acest tip de parteneri sunt de colaborare, de consultare și de încredere reciprocă, bazate pe obiective comune, construite de-a lungul anilor. Ca exemplu, Fundația Vodafone, Kaufland România, Raiffeisen Bank sau Hochland România, finanțatori alături de care am creat noi servicii sau am dezvoltat proiecte sociale ce au adus schimbări semnificative în comunități sau în viețile copiilor, tinerilor și seniorilor.

Care a fost obiectivul vostru cel mai înalt?

Obiectivul ambițios este ca Fundația Regală Margareta a României să devină un inițiator al proiectelor intergeneraționale și un mentor care să faciliteze extinderea acestei abordări la nivel de țară, iar eu am contribuit cu multă convingere la definirea și realizarea lui. Abordarea intergenerațională privește fiecare persoană, indiferent de vârstă, ca o resursă pentru comunitate, și încurajează valorificarea potențialului tuturor membrilor comunității – copii, tineri sau vârstnici.

Noi credem că interacțiunea și schimbul între generații sunt premisele esențiale pentru construirea unor comunități puternice și a unei societăți sănătoase.

Astfel am inițiat programul numit Centrele Generații, în cadrul căruia seniorii au oportunitatea de a deveni mentori pentru copii, bazându-se pe experiența sau talentele lor, și ajung adevărate resurse pentru comunitate. Copiii au șansa unui mediu stimulativ, în care ei își lărgesc orizontul de cunoaștere, cresc emoțional și se dezvoltă armonios, prin diversitatea activităților la care iau parte, dar și prin modelele inspiraționale ale seniorilor implicați.

Ambiția noastră este să implementăm 100 de proiecte intergeneraționale prin care să inspirăm România! Scalarea însă nu este atât de simplă pe cât pare la prima vedere, pentru că schimbarea de mentalitate de durată. Seniorii sunt încurajați să se deschidă spre voluntariat, pentru a da un nou sens vieții lor după pensionare și a recâștiga bucuria de a trăi. Cei din generațiile tinere sunt îndrumați să se focuseze pe valorile comune și cooperare, să împărtășească energia și cunoștințele lor celor mai vârstnici, iar astfel își schimbă perspectiva asupra a ceea ce numim conflictul între generații. Oferind oamenilor un loc, o structură, o metodologie și timp pentru a face acest lucru, avem premisele de a construi o României mai bună pentru noi toți.

Vin sponsorii ușor către voi? Cum îi atrageți?

De regulă, Fundația merge către sponsori, și nu invers. Oricât de inspiraționale sau vizibile ar fi lucrurile bune pe care le împlinim noi ca ONG-uri, mobilizarea de fonduri se produce doar atunci când nevoia de sprijin este clar exprimată. Fundraisingul presupune să fii proactiv, să identifici potențialii sponsori, să inițiezi și să clădești relații, să comunici permanent cum se pot implica oamenii, de ce fonduri și resurse ai nevoie și pentru ce le vei folosi, să îi ții la curent cu acțiunile realizate, să îi informezi despre impactul investiției făcute, să îi inspiri să contribuie în continuare, poate mai consistent, pentru ca proiectele să se extindă, să prindă forță. A atrage resurse, donatori și sponsori este un proces, nu o acțiune. Eu spun că prima donație făcută este doar începutul unei lungi și frumoase călătorii, pe care noi cei din branșă o numim donor’s journey.

Care sunt provocările pe care le-ai întâlnit în fundraising?

Una dintre provocările mele, dar știu că nu sunt singură aici, este să găsesc oamenii potriviți pentru o echipă de fundraising și comunicare de elită, așa cum mi-o doresc. Există mulți profesioniști în marketing sau PR, dar nu este suficient, competența trebuie să fie dublată de o profundă motivație intrinsecă de a se dedica pentru o cauză socială. Scopul principal al fondurilor noastre este acela de a deservi cât mai mulți beneficiari, chiar dacă conștientizăm că cea mai prețioasă resursă Fundației este echipa. Oamenii care se îndreaptă către un ONG nu o fac pentru o remunerație mai bună, ci ca să aibă un job cu suflet, pentru că vor să facă o diferență. Mulți înțeleg acest aspect abia la interviu.

Un alt tip de provocare vine atunci când un finanțator alături de care Fundația a acționat pe termen lung se retrage din relație, pentru că obiectivele sale de business s-au schimbat. Atunci când nevoia din proiect rămâne descoperită, noi ca Fundație nu putem opri sprijinul pe care l-am promis – copiilor pentru care un an în plus de școală contează, tinerilor talentați care se bazează pe bursă, ori seniorilor care au nevoie de o mână de ajutor. De aceea, transparența și anticiparea sunt foarte importante. Au fost puține momente ca acestea, dar recunosc că mă debusolează puțin, pentru că nu este ușor să găsești un nou partener într-un termen scurt, după cum am explicat mai devreme.

Ce proiecte se desfășoară și s-au desfășurat până în prezent sub egida fundației voastre?

Din 1990, Fundația a dezvoltat numeroase proiecte durabile în domeniul educației, dezvoltării comunității, societății civile, sănătății și culturii, proiecte care și-au adus contribuția la reînnoirea spirituală și socială a României. În perioada actuală desfășurăm proiecte sociale și educaționale cu acoperire națională, precum lina gratuită de consiliere Telefonul Vârstnicului, proiectul de ajutor pentru seniorii vulnerabili Fondul pentru Vârstnici, programul de burse Tinere Talente, sprijin social prin Fondul Special pentru Copii, intervenții de Ajutor pentru Refugiați și programul unic în România numit Centrele Generații. Toate acestea au o abordare intergenerațională, care încurajează solidaritate și facilitează cooperarea și schimbul reciproc între generații.

Ce proiecte ticluiți în prezent sau veți organiza în perioada următoare?

În perioada aceasta pregătim acțiuni de amploare care vizează vârstnicii aflați în situații dificile de viață. Pentru cei mai mulți dintre noi, Sărbătorile sunt o bucurie, o ocazie de a ne reuni cu cei dragi, de a ne permite mai multe decât de obicei. Am cunoscut însă oameni foarte în vârstă care, fiind afectați de singurătate, lipsuri materiale sau de boli supărătoare, primesc Sărbătorile cu tristețe și deznădejde. pentru că nu mai au pe nimeni aproape. Chiar și după o viață cinstită, muncită, soarta unora nu a fost generoasă. Astfel de vârstnici sunt printre noi, și ei merită atenția, grija sau dragostea noastră. Unii dintre acești oameni ajunși la vârsta senectuții sunt părinți, profesori, medici, arhitecți noștri, au contribuit cine suntem azi și la evoluția noastră. Este rândul nostru să îi ajutăm la nevoie! Campania de ajutor pentru vârstnicii României mobilizează fonduri necesare pentru a răspunde nevoilor acestor oameni, cu un ajutor ce poate fi practic, material sau emoțional. Oricine poate contribui cu o donație de 2 Euro luna, printr-un un SMS la 8444 cu textul SINGUR. Iar companiile pot folosi 20% din impozitul pe profit sau pe venit, completând formularul 177 sau un contract de sponsorizare.