Mihaela Purcaru se apleacă copiilor din medii vulnerabile unde își depășește rolul de învățătoare și le devine unora mama de la școală, prietenă, confidentă, psiholog. Pentru familiile lor, este omul de bază care îi ajută să-și facă dosare pentru burse și ajutoare sociale. Dacă stă în atribuțiile sale, cunoaștem deja răspunsul, dar Mihaela nu a îmbrățișat meseria, ci copiii și astfel își pune toată inima, timpul și efortul numai să le fie lor bine.

Nu doar că predă lecția bunătății, dar ne-a prezentat-o și pe cea a curajului în momentul când a decis să se reorienteze profesional. A părăsit mediul corporatist unde, culmea, urca profesional de la an la an și a devenit o bucățică din sistemul educațional. A știut că această meserie nu se practică cu mâinile la spate, ci trebuie să adaugi zilnic un strop mare de dragoste, să mângâi suflete ca să reușești mai apoi să reduci la zero abandonul școlar. Și a reușit. Este, câteodată, singurul pilon care se luptă să-și educe elevii asigurându-i că educația este singura armă pentru a reuși în societatea noastră civilă, căci sunt cazuri când părinții elevilor lipsesc cu desăvârșire din acest proces.

Pe Ștefan l-a dus la stomatolog, pe Valentina, mama a doi băieți, a însoțit-o pe holurile de la oncologie. Pe Ștefania o susține să finalizeze școala, deși vârsta din buletin îi arată vârsta majoratului. Acestea sunt doar o parte din faptele de bine pe care le face învățătoarea Mihaela Purcaru! Să o cunoaștem!

Ce înseamnă pentru tine meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Alegerea de a fi azi profesor reprezintă (înseamnă) o consecință a deciziei de a căuta contribuție și sens în modul în care îmi trăiesc viața. Totodată înseamnă responsabilitate și multă recunoștință. Alături de copii sunt mereu într-o permanentă evoluție. Nu am îmbrățișat o meserie, ci am îmbrățișat copiii. Am ales să pun inima, timpul și efortul la o schimbare în care am crezut. Alături de oameni care la rândul lor au crezut și cred. Poate părea abstract și oarecum neclar, dar așa a fost pentru mine acest drum.

Ușoară sau grea a fost schimbarea mediului de lucru?

Ușor sau greu, procesul schimbării a devenit relativ, chiar și pentru mine. În urmă cu șapte ani eram eclipsată de greutățile pe care le descopeream în viețile elevilor și nu mi-am dat voie să simt că era nou și greu totul. Acum, am zile când este firesc totul, ca o binecuvântare, dar și zile în care apare iarăși greul. Un greu pe care acum îl simt și deseori, îl împart. Atât eu cât și elevii am învățat să cerem ajutorul și mai ales să îl oferim, cu toată inima, când ne este solicitat.

Ce a stat la baza deciziei de a părăsi corporația și de a fi o bucată din sistemul de educație românesc?

Sunt două decizii. Prima decizie, a fost ieșirea din sistemul corporatist. Această decizie a fost independentă de cea de a păși în sistemul educațional. Prima decizie s-a produs la vârsta la care am simțit că vreau de la mine altceva: un crez mai puternic, în care să simt că merită investite cele 12 ore de muncă. Nu știam clar ce domeniu să abordez și mi-am dat voie să testez. Decizia de a intra în educație am gândit-o inițial în mediul universitar. M-am întors în ASE printr-un doctorat și cu dorința de a aduce studenților din experiențele mele anterioare (invitați, resurse actualizate și entuziasmul vârstei).

Și pentru că aveam timp și nu eram obișnuită cu așa-ceva J, am descoperit proiectul Teach for România și am ales să le fac împreună. La acel moment, fără vreo intenție de a deveni profesor sau a rămâne după terminarea celor 2 ani.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din mediul corporatist?

Corporația mi-a adus structură și competențe pe care și azi le folosesc, dar ceva frumos, demn de menționat ar fi lecțiile de viață și câțiva prieteni de suflet. Fie că mă raportez la echipă, clienți, parteneri, furnizori, am crescut de la 18 ani printre oameni pregătiți, iar interacțiunile mi-au influențat puternic devenirea.

Ce diferențe ai găsit între cele două domenii în care ai activat?

Diferențele majore pe care le-am trăit din perspectiva mea, au fost cele legate de procesul de muncă. Eram obișnuită să văd mai repede rezultatele muncii mele sau să pot estima destul de precis timpii, să evaluez, să măsor. Aici abia dacă puteam gestiona modul în care se comportau copiii. A fost nevoie să mă readaptez și să învăț răbdarea și multe altele. Nu am menționat banii, nu pentru că nu fac diferența, ci pentru că îi consider un rezultat al unei alegeri, care, evident, are costul său de oportunitate. Banii au fost și rămân o provocare la care lucrez.

Crezi, cu mâna pe inimă, că schimbarea pe care ai făcut-o în viața ta a fost cea mai bună?

Schimbarea am devenit eu. M-am schimbat și sunt în continuă schimbare. Alături de copii m-am regăsit emoțional și am întâlnit oameni minunați, care acum fac parte din viața noastră. Iubeam de mică copiii, dar nu am luat niciodată în calcul să lucrez cu ei. Sunt foarte recunoscătoare și nu găsesc nici urmă de regret în ce am ales.

Cu ce gânduri ai intrat în învățământ, ce resurse te aduc zilnic la catedră și când s-a întâmplat asta?

Am intrat cu gândul de a face voluntariat în educație, maxim 2 ani.  Sunt de 7 ani aici, de 5 ani profesor titular și tare îmi place dimineața să merg să văd ce ochișori apar și ce povești poartă. Dar cel mai mult mă mână nevoia: sunt încă multe de făcut pentru ca acești copii să vină la școală.

Ce semnificație are pentru tine faptul că faci parte din Teach for Romania?

Faptul că am pornit la drum din Teach for România mă ajută să nu uit cine mi-a spus prima dată că nu e cel mai important câtă metodică știu, ci faptul că iubesc copiii atât de mult încât voi fi învățat tot ce e nevoie să pot fi lângă ei.

Te dedici copiilor din medii defavorizate. Ce valori dorești să le insufli?

Sunt un om spiritual și nu mă dezic de latura credinței mele ortodoxe. Îmi doresc să nu le vorbesc despre asta prin cuvinte, ci doar să știe și ei care este ancora faptelor mele. În procesul educațional aduc des în discuție: bunătatea transpusă prin prietenie. Respectul transpus prin empatie. Autocontrolul și mai ales iubirea și convingerea că sunt iubiți și plini de iubire.

La rândul lor, ce ai învățat tu de la ei?

Autenticitatea este corolarul care definește cel mai bine relația noastră. L-am primit și îl primesc zilnic. Învățăm împreună în fiecare zi. De la cum să ne exprimăm emoțiile, la cum să ne cerem scuze și să ne iertăm, să ne jucăm serios și să învățăm prin joacă. Învățarea în sine e un proces. Iar eu mai am multe de învățat.

Ai întâlnit copii cu părinții plecați în străinătate, ba copii care cresc doar cu un părinte, alții care au lipsuri de ordin financiar acasă. Te doboară poveștile lor de viață?

Am întâlnit și astfel de povești. Dar și povești cu părinți plecați în închisoare, sau chiar plecați la cer. Copii orfani, copii din centrele de plasament. Poveștile în sine nu mă doboară, altfel nu aș fi putut lucra printre ele. Îmi asum încă de la început că le sunt alături și mă implic atât cât pot. Au știut încă de la început că prietenia noastră are un singur scop: copiii să fie la școală. Neputința de a interveni sau de a accepta că nu trebuie să intervin, alături de cazurile medicale ce presupun dureri, au fost și rămân cele mai grele și mistuitoare momente din acest proces.

Cum e școala în care lucrezi?

Școala în care lucrez e un univers aparte: o lume a binelui. Are atât clase mici, cu mulți dintre elevi cu situații vulnerabile, dar are și clase de liceu, în care activitățile extrașcolare sunt la ele acasă. Are un director care iubește copiii și își dorește ca toți să aibă șanse. Are profesori care au devenit familie, dăruindu-și timpul personal aceluiași ideal-școală. Are, ca orice organizație, aspecte de îmbunătățit. Poate cel mai important, școala unde lucrez are o misiune vie, trăită și simțită de fiecare suflet care ajunge în ea.

Până în ce punct te-ai implicat oferindu-le ajutor?

M-am implicat diferit. Până în ce punct nu aș ști să răspund, dar limite au fost mereu. Fie au fost ale mele și atunci le-am prezentat din start, fie ale lor și le-am conștientizat împreună. Cu siguranța de ascultat, am ascultat cu inima deschisă orice situație, de mers pe teren, am mers de câte ori am putut și a fost nevoie. Am fost și înțeleaptă și mai puțin înțeleaptă. Dar nu mi-am pierdut încrederea. Nici în mine, nici în ei.

Ce planuri ai pentru tine și copiii tăi de la școală?

Planurile țin de creșterea și dezvoltarea potențialului fiecărui copil. Totodată ,vizez și programe de nutriție, sport și sănătate, pe care mai apoi ei să le promoveze în comunitate. Îmi doresc să îi susțin și mai mult cu activități extracurriculare, în funcție de talentele și abilitățile lor. Am în minte programe dedicate copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și pentru cei care după terminarea claselor a VIII-a au nevoie de suport în alegerea și învățarea unei meserii.

Cu ce îndrumare ai putea veni pentru cei care vor să facă o schimbare, dar au temeri?

Pentru cei care își doresc să facă o schimbare, m-aș întoarce la gândul că opusul iubirii este frica. Deci dacă există iubire, de copii, de învățare, de o nouă devenire, atunci frica merită trăită și învinsă. Eu las la finalul acestui interviu și invitația de a fi contactată (telefonic/email/RSO), dacă sunt cititori care consideră că expertiza mea le poate fi de folos sau care vor să caute și alte răspunsuri înainte de a o schimbare.

Diana Vlad este mama celor doi copii de acasă, dar și mama de la școală a celor 11 elevi pe care i-a primit în inima sa nu de mult timp. Deși nu are vechime mare acumulată în sistemul educațional în comparație cu anii dobândiți în antreprenoriat, a știut dintotdeauna, în călătoria sa prin viață, va îmbrățișa și meseria de dascăl. Nu o practică stând cu mâinile la spate, că altfel s-ar fi făcut secretară,  dar nici nu se rezumă doar la a transmite informații. Nu are nici șase perechi de mâini ca să le facă pe toate, dar se ridică deasupra elevilor, în egală măsură, coboară „în mintea lor”. Își ia joaca cu copiii în serios, iar decizia luată de a se îndrepta spre învățământ este una care o face să simtă împlinire, mai ales că avea această dorință încă din vremea copilăriei sale.

Pe lângă curaj ca să te reorientezi profesional, Diana mărturisește că cel mai important pentru a abandona un mediu de lucru și pentru a intra pe unul nou, e imperios necesar să-ți înfrunți frica și să-ți asculți mai mult dorința și gândurile. Să o cunoaștem!

Diana, îți trebuie curaj să te reorientezi profesional?

Cu siguranță trebuie să-ți înfrângi frica, dar mai presus de frică sunt dorința și determinarea.

Unii ar considera că sunt la o vârstă la care sunt aliniați profesional și din obișnuință, poate, nu au îndrăzneala să facă o schimbare sau le e teamă de ea, de nou, de necunoscut. Pe tine ce te-a determinat să îți schimbi domeniul de lucru?

Și eu m-am luptat cu mine, cu teama de necunoscut, în schimb, am avut întotdeauna sprijin din partea familiei și a prietenilor foarte apropiați. Teach for Romania, pe de altă parte, a fost „trenul” care m-a condus spre această schimbare. Le mulțumesc tuturor!

Ce gând le-ai transmite celor care sunt pe cale să își schimbe serviciul?

Este cel puțin provocator să o iei de la început, dar începutul vine cu atât de multe satisfacții! Te descoperi, te redescoperi, ieși din zona de confort, te adaptezi și constați că reziști, ba chiar îți place. Îndrăzniți! Acesta este sfatul meu.

Apropo de serviciu, ce înseamnă pentru tine să lucrezi în învățământ?

În egală măsură, aș putea spune, responsabilitate, implicare și prețuirea copiilor. M-am adaptat foarte repede. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le învăț, dar sunt deschisă și dornică.

Ce înseamnă prin ochii tăi de dascăl să te apleci asupra copiilor din medii vulnerabile?

E unul dintre principalii factori care m-au determinat să aleg acest drum. Mi-am dorit să mă implic pentru a ajuta copiii, pentru a-i aduce la școală, pentru a le oferi o perspectivă.

Ești mama celor doi copii de acasă și mama copiilor de la școală. Cum jonglezi cu atribuțiile celor două roluri?

Copiii mei și-au dorit foarte mult ca mama lor să lucreze în învățământ. Acum îmi dau sfaturi și mă ajută la proiecte. Duc mult din rolul de mamă de acasă în cel de la școală. Pe toți îi consider acum „copiii mei”.

Care este portretul copiilor de la clasă?

Sunt cei mai frumoși, cei mai deștepți și cei mai cuminți copii! Vai de mama care spune altceva despre copiii ei! Chiar sunt copii minunați, iar eu sunt o norocoasă că-i am!

Ce le promiți tu zilnic?

Le promit că ne vom distra. Îmi dau toată silința și aplic ceea ce Teach for Romania ne sfătuiește – învățarea prin joacă, astfel încât copiilor să le facă plăcere să parcurgă materia și să dobândească cunoștințele de care au nevoie. Noi nu simțim când zboară timpul.

Pe ce se bazează legătura creată dintre tine și ei?

Pe afecțiune reciprocă.

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Ce ai învățat de la copiii tăi de acasă? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet de la copiii de la clasă?

Multe, multe lucruri sunt de învățat de la cei mici! Copiii mei de acasă sunt ajutorul meu de nădejde în pregătirea activităților sau a proiectelor. De la clasă îmi iau energie. Sunt atât de încântată atunci când îi văd progresând, când îi văd că lucrează în echipă, că devin prieteni, că împart lucruri sau mâncare!

Coincid planurile din prezent cu cele când erai mică? Ce visa fetița Diana să devină?

Da, coincid. Mi-am dorit această meserie, dar sunt sigură că acum a fost cel mai bun moment pentru a-mi urma visul.

Ce ai învățat în antreprenoriat și aplici în învățământ? Vezi vreo legătură?

Antreprenoriatul m-a învățat să muncesc enorm și să mă lupt cu toate forțele pentru a reuși. Asta am luat cu mine. Legătura dintre cele două domenii este munca cu oamenii, cu personalități diferite.

Ionuț Stancovici a renunțat la o carieră în finanțe pentru a se dedica clubului sportiv pe care l-a înființat din dragoste pentru caiac. Practică din vremurile copilăriei sale sport, deși niciunul nu l-a inspirat atât de tare precum caiacul. Prin ceea ce face, simte că se menține viu și se hrănește sufletește.

Nu vrea să treacă timpul pe lângă el fără să lase urme. I-a fost însămânțat în interiorul familiei că în viață trebuie să țină cont de un set de valori și astfel nu se abate de la acestea. Pe când unii aleargă după onoruri și faimă, el se apleacă asupra copiilor care provin din medii vulnerabile, ori asupra persoanelor cu dizabilități.

Clubul Caiac SMile în 2022-2023 și-a propus să pună 1000 de persoane cu probleme motorii pe schiuri. Echipa formată din monitori cu dizabilități, asistenți medicali și kinetoterapeuți va stabili și asigura un program de inițiere în schi adaptat dinamic, stimulant și competitiv, precum și asistență și suport fizic și moral. Formularul de înscriere încă este deschis, dar până atunci omul din spatele clubului a făcut împărtășiri pentru Matricea Românească.

Să-l cunoaștem!

Ionuț, când te-ai întâlnit prima dată cu sportul și când ți-ai oferit ocazia de a avea un „date oficial” cu el?

Practic sport de mic copil. Nu cred că există activitate sportivă pe care să nu o fi încercat, dar niciunul dintre sporturile practicate nu m-au captivat la fel de tare precum caiacul.

Aveam 20 și ceva de ani când am văzut un grup de băieți care treceau caiace de slalom de cealaltă parte a malului. Am lăsat tot ce am făcut și am alergat spre ei să îi întreb de echipament și de sport. Nu mai văzusem niciodată un caiac până atunci. Am stabilit o întâlnire cu ei. Voiam să mă ducă pe rău cu ei să îmi facă o demonstrație și să mă lase să încerc, să văd dacă îmi place. Le-am spus că dacă mă atrage vreau să cumpăr un caiac de la ei. Și așa am ajuns să am primul contact cu acest sport. Nu știam sa îl controlez foarte bine. După 3 ore în care m-am chinuit și m-am luptat mai mult decât să mă bucur de experiență, în timp ce băieții râdeau de mine, am ieșit din apă și le-am spus: „Vă mulțumesc frumos, vi-l cumpăr” fără să știu, câțiva ani mai târziu, urma să câștig campionate la caiac și să antrenez lotul României de Caiac Slalom și Extrem.

Ce îți dă ție frumos pentru suflet și minte sportul?

Sportul îmi oferă tot. Acum câțiva ani am aflat că sufăr de hernie. În ciuda a ceea ce mi-au zis medicii, am continuat să fac sport și acum simt că nu mai pot să mă opresc, pentru că sportul mă menține tare și nu îmi dă voie să îi cedez acestei condiții. Pentru suflet și minte, mă ajută să mă controlez, să îmi redresez mintea. E singurul mod prin care să mă liniștesc când simt că sunt tulburat și care îmi dă imaginație și mă încarcă atunci când simt că sunt epuizat.

Care este proiectul asociației Caiac SMile și ce se întâmplă sub egida acestuia?

Sub semnătura Caiac SMile au fost și vor fii multe proiecte mari și de impact. Proiectul principal sub care se află toate este acela de a crea sportivi și oameni puternici care știu să se adapteze oricărei situații indiferent cât le permite condiția lor fizică sau psihică, fapt pentru care am început să lucrez cu oameni cu dizabilități.

Cine a fost prima persoană care te-a sprijinit când ai decis să îți deschizi un club sportiv?

Familia și în special sora mea au fost un sprijin imens în momentul în care m-am decis să fac acest pas, și încă sunt.

Ușoară sau grea a fost reorientarea profesională?

Foarte ușoară. Odată ce mi-am dat seama care este scopul și misiunea mea în viață, nimic nu m-a mai putut opri din a merge pe drumul pe care l-am găsit.

Și dacă tot am pomenit de carieră, ce te recomandă diplomele de studii și unde ți-ai lăsat amprenta? În ce domenii de lucru?

În prima parte a vieții mele academice am studiat și am activat în domeniul bancar, aproape 11 ani. După 2018 când mi-am înființat asociația am început să studiez domeniul sportiv mai de aproape și mai serios. Am făcut facultatea de sport într-un final, după alte două facultăți terminate și diverse cursuri de formare și perfecționare în caiac, schi, antrenorat și arbitraj.

Au fost voci pe lângă tine care nu te-au încurajat să părăsești domeniul financiar de lucru pentru un club care, inițial, era doar o idee?

Nu, deoarece nu am avut influențe negative lângă mine. Toți oamenii care mi-au fost alături m-au sprijinit și m-au încurajat. Iar cei care nu au crezut în mine, s-au pierdut pe drum. Puterea mea și credința mea în ceea ce fac au selectat singure persoanele care trebuiau să rămână lângă mine pe noul meu drum.

Te-ai aplecat asupra copiilor care erau crescuți de statul român sau cei care proveneau din medii vulnerabile. Cum de?

Am văzut cât bine fac prin proiectele clubului meu și câtă bucurie le aduc copiilor taberele noastre de schi și caiac în natură. Orice copil are nevoie de terapia asta frumoasă prin care să creeze și să se bucure de apă, nisip sau zăpadă așa că am hotărât să oferim această bucurie și celor mai dezavantajați, care nu își permit sau nu prea sunt scoși din centre.

Dar de la ce întâmplare a plecat și ideea de a lucra și cu cei care poartă dizabilități locomotorii?

Ideea asta mi-a venit în cap într-un mod în care multora le este greu să înțeleagă pentru că eu nu am avut nicio interacțiune fizică sau nici măcar nu îi vedeam pe stradă pe acești oameni. Asta până m-am uitat întâmplător la un film, în care soldații întorși din misiuni, care ajungeau în scaun rulant în urma accidentelor de pe front, au încercat caiacul odată întorși din misiune. Vorbeau atât de frumos despre sportul care îmi era atât de drag mie.

Spuneau că e singurul sport pe care îl practicau și se simțeau din nou normali. Odată ce se puneau în caiac, nu le mai vedea nimeni dizabilitatea pentru că erau băgați în caiac de la brâu în jos. Povestea lor m-a inspirat să fac și eu asta și am început să studiez și să mă interesez cum pot să pun o persoană din scaun rulant în caiac.

Care e diferența din a învăța pe cei care sunt pe două picioare și cei care sunt pe patru picioare?

Nu văd o diferență prea mare între cei cu probleme și cei fără. Eu îi privesc pe ei din perspectiva unui antrenor, îi văd pe toți sportivi. Mă concentrez pe lucrurile pe care ei pot să le facă, nu pe cele pe care nu pot să le facă. Dacă nu poți merge pe picioare, te pun să mergi în mâini. Lucrând cu ei, mi-am dat seama că ei chiar de asta au nevoie, să fie văzuți pentru ce sunt capabili să facă. Mulți dintre sportivii mei în scaun duc viață mai activă decât cei care sunt sănătoși, pentru că totul pornește de la mentalitatea și de la voința de a trece peste orice obstacol pentru a învăța un sport nou.

Îți trebuie curaj ca instructor să lucrezi cu persoanele cu dizabilități sau de ce ingrediente ai nevoie ca să te apleci asupra lor și să-i integrezi în acest sport?

Dacă mă întrebi pe mine, ai nevoie de curaj pentru orice noutate pe care îți dorești să o faci. Curajul e important , dar nu mai important decât răbdarea, compasiunea și nebunia de a crede că orice lucru care nu s-a mai realizat până acum nu este imposibil.

De unde atâta bunătate în tine, Ionuț? 

De unde am și puterea, de la Dumnezeu.

Ai văzut bunătate și la oamenii de lângă prin faptul că ai avut nevoie de sprijin pentru a cumpăra scaune pentru persoanele cu dizabilități? Cum ai simțit tu asta?

Orice ajutor pe care îl primesc din partea oricui este foarte important și mă bucură enorm de mult. De la partenerii care se implică financiar, până la oamenii de pe pârtie care sar să ne ajute dacă văd vreun monoschi căzut. Faptul că alți oameni rezonează cu misiunea mea și au în ei puterea și voința de a face bine celor din jur îmi dă energie pentru a continua să fac ceea ce fac și siguranța că proiectele Caiac SMile vor continua să se multiplice și să se extindă peste tot în țară.

Simți că România este pregătită să sprijine din toate punctele de vedere sportivii cu dizabilități? Sunt sprijiniți cei în această situație? Există accesibilitate?

Eu zic că lucrurile merg spre bine. Nu stau să mă uit spre ceea ce nu se face la noi sau nu e accesibil pentru noi. Eu îmi cresc sportivii să se adapteze oricăror condiții. Dacă nu au lift sau rampă, vreau să fie destul de puternici să coboare sau să urce în cărucior scările. Toți sportivii mari și de succes au început cu ce au avut indiferent de condiții. Cu cât ei devin mai tari și mai vizibili, se autosesizează cei responsabili pentru locațiile în care ei merg. Pentru asta ei trebuie să aibă curajul de a ieși afară. Pentru ca lumea să îi ajute, trebuie mai întâi să îi vadă.

Interviul de azi începe cu premisa că schimbarea în societate pleacă de la cel mai important pilon, omul și că tot ce se face pentru alții și pentru lume rămâne pentru totdeauna. Deși viața ne învață cum să fim și cum să nu fim și vine atât cu calde, cât și cu reci, sunt oameni care pun în față bunătatea și cu ea aleg să pășească înainte.

Alexandra Blănaru crede în puterea exemplului, în puterea cuvântului, în forța bunătății de a înduioșa inimi. Ajută copii, iar dorința cea mai arzătoare a sa este să deschidă un centru pentru copiii cu dizabilități în orașul său natal, după un model văzut în Belgia într-un schimb de experiență. Viața a adus-o acasă, la Vaslui, după ani în care s-a perindat prin România. Mai întâi la studii la Iași, apoi s-a lăsat adoptată de București, ca după popasul de patru ani făcut în capitală, urmați de vreo alți șapte prin Timișoara, să se lase cucerită de-a dreptul de Oradea, acolo unde s-ar întoarce oricând. Totuși, abia întoarsă pe plaiurile natale, simte că are lucruri de construit acasă.

Tânăra vrea să schimbe lucrurile în acest județ, unul blamat, câteodată. Vrea să creeze impact pozitiv prin acțiunile caritabile pe care le face și să se răspândească printre oameni ca niște cercuri pe apă. Contribuția omului este o picătură în ocean, în credința tinerei, dar în egală măsură modalitatea de a face ceva bun, deși mic, se poate răspândi.

Să o cunoaștem!

Cum te găsesc în prezent și unde?

Emoțional sunt bine, mi-am regăsit o parte din liniștea sufletească. Profesional încă mă descopăr și construiesc vise. De câteva luni, m-am reîntors acasă, în județul Vaslui, având dorințe mari în a schimba lucrurile în acest județ.

Cum arată sufletul tău?

Of, o întrebare care pe mine mă vulnerabilizează, deoarece mereu vorbesc despre emoții, despre trăiri și militez în a învăța verbalizarea acestora. În sufletul meu, mulți ani au fost lupte, s-au dus chiar și luptele altor persoane care au făcut parte din viața mea. În acest moment, sufletul meu respiră, a învățat importanța propriei voci și acum trăiește, departe de măștile acestei realități în care trăim. Mereu am spus că al nostru suflet este precum un joc de puzzle cu care oamenii se joacă. Unii au grijă de acele piese de puzzle, alții se joacă superficial, deteriorând sau chiar pierzând din piese. Cu toții știm că atunci când pierdem o piesă, imaginea nu va mai fi completă, nu va mai exprima aceeași frumusețe, însă putem crea oricare din piesele lipsă, poate mult mai colorat decât înainte. Însă în tot acest proces de creație, nu trebuie să renunțăm la speranța și credința noastră.

Ce te aduce pe tine în față, Alexandra? Ce roluri în societate ai ocupat?

Simplitatea cu care privesc viața, asta mă aduce în față. Cât despre rolurile ocupate în societate, niciodată nu le-am dat importanță. Societatea, din păcate, în zilele noastre, oferă rolurile într-un mod superficial, iar rolul meu cel mai important în această viață este cel de om, de a fi om și, din păcat, nu societatea mi-l oferă, ci mai mult credința și crezul meu în simplitate.

Acum, ce rol îmbrățișezi?

Cum am spus și mai devreme, rolul de om. Un om care vrea să protejeze cât mai mult valorile morale. Un om care crede în iubire, crede în miracole, crede în natura omenească, care crede în suflete, care crede în basme.

Ai un CV mare, impresionant, dar defilezi cu altceva în față. Bunătatea să fie, oare, ce ai mai de preț tu?

Într-adevăr, de-a lungul anilor am căutat să învăț mult, să prind experiență, să fur într-un mod benefic meserie, astfel mi-am mărit CV-ul. Dar, în ultimii 2-3 ani, am ales să militez doar pentru un simplu scop, acela de a ajuta într-un mod constant. Da, bunătatea și sufletul meu sunt cele mai de preț daruri pe care le am.

De unde atâta bunătate, Alexandra? Cum s-a născut ideea de a fi mai aproape de semenii tăi?

Am crescut într-o familie modestă, tatăl meu a lucrat în învățământ, iar mama la o fabrică de lactate ca și laborant. Nu pot spune că am dus lipsă de ceva anume, însă mereu am știut să simt oamenii care aveau nevoie de ajutor. Încă de când eram copil, gândeam în sufletul meu că atunci când voi ajunge mare, voi ajuta oamenii, bătrânii și copiii.

Inima și rațiunea sunt cele două coordonate după care te ghidezi în viață, în schimb și bunătatea este un cuvânt în jurul căruia guvernezi. Îți hrănești sufletul prin acțiunile pe care le faci?

Da, îmi hrănesc sufletul prin fiecare interacțiune pe care o am, cu fiecare acțiune pe care o fac pentru cei nevoiași. Îmi hrănesc sufletul cu acel ,,vă mulțumim”.

Și apropo, dacă tot am amintit, cum îi ajuți concret? Cine îți este alături?

Până să vin înapoi acasă, alături îmi erau doar prietenii și oamenii care credeau alături de mine în această dorință de a ajuta. De când am revenit acasă, chiar în pragul sărbătorilor de iarnă, am militat împreună pentru aceeași dorință cu băieții de la un club moto din Bârlad, ”Bikerboyz”, ei având și asociația „Îngeri pe două roți”. Ajutorul pe care l-am oferit mereu a fost în urma cerințelor, a nevoilor. Unele cazuri au nevoie de alimente, de haine, de lucruri pentru casă, de bani, altele de renovări ale locuințelor.

De unde susținere financiară?

Din marketing, mi-am păstrat meseria ultimei facultăți absolvite și anume „Comunicare și relații publice”. Iubesc să creez și să conturez visele oamenilor, astfel am ales această meserie care e una extraordinar de permisivă din punct de vedere al imaginației și a creației.

Te-am „auzit” spunând la TV că vrei să ridici un centru pentru copiii cu dizabilități. Prinde contur? Acasă, în Vaslui, se întâmplă asta? Mărturisește-mi mai multe despre această idee, cu detalii.

Este visul meu cel mai mare. Iubesc copiii din tot sufletul, am investit în educația mea pentru a putea înțelege mult mai bine cum aș putea să îi ajut pe acești copii care au nevoie de o atenție specială. Societatea din România încă nu conștientizează cu adevărat necesitatea acestor centre pentru acești copii, încă persistăm în neacceptarea acestei necesități. Însă pentru acești copii, am o răbdare și o ambiție de fier.

Eram în anii de liceu când am prins un proiect de formare de animatori pentru persoanele cu dizabilități, în cadrul ONG-ului din care făceam parte, Asociația Grupurilor Locale de Tineret(AGLT) care era în colaborare cu un ONG din Belgia. Au urmat 2 ani de pregătire, perioadă în care am făcut și schimb de experiență cu cei din Belgia, unde pentru prima dată am văzut cum TREBUIE să arate un centru pentru acești copii. Fiind din România, automat mi s-au declanșat multe întrebări, frustrări și dorințe. Sunt cel puțin 10 ani de atunci și încă mă lupt în a schimba percepția pentru acest vis. Tot ceea ce pot spune este că aici, în Bârlad, am cunoscut oamenii din ”Bună ziua, copii din România” care militează pentru acești copii și cu care simt că voi face treabă în această călătorie printre acești copiii minunați.

Cum de ai decis să te apleci asupra copiilor cu deficiențe? Ce lecții de viață ai primit din partea lor?

Sunt un om care trăiește pentru iubire și din iubire. Am cunoscut iubirea adevărată datorită acestor copii, am învățat simplitatea vieții cu și de la acești copii. Am conștientizat cum ar trebui să iubesc necondiționat. Am învățat cum să mă bucur de mine și de viață de la acești copii. Acum 3 ani în urmă, am divorțat și a fost o perioadă grea, însă fiind înconjurată de acești copii, m-am reinventat și pot spune că am învățat să zâmbesc cu sufletul de la ei. Acest har, această iubire de a lucra cu acești copii, e de la Dumnezeu. Iar cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la ei, a fost cea de a recunoaște iubirea față de sine și față de semenii mei.

Ușor sau greu ți-a fost drumul până acum în viață? Cum ai putea să îți descrii parcursul profesional?

Nu mi-a fost ușor deloc drumul, mereu am întâmpinat situații dificile, dar am avut tot timpul un ciudat mod de a le depăși. Orice obstacol, l-am depășit zâmbind, chiar dacă ochii spuneau altceva, sufletul simțea altceva, mi-am indus mereu starea de bine, ajutându-mă într-un final. Primul meu job a fost de babysitter, apoi am lucrat în vânzări, în publicitate, în media. După care cel mai important job a fost cel de mamă pentru copiii fostului meu soț, perioadă care m-a maturizat emoțional. Iar acum creez, schițez, scriu și proiectez visele oamenilor.

La ce vârstă te-ai îndepărtat de familie? Ce a stat la baza alegerii tale de a pleca din Vaslui? Poate, dorința de a evolua având în vedere că județul Vaslui nu are „recenzii” tocmai bune?

Am plecat de acasă de la 15 ani, apoi a urmat facultatea, mergând la Iași. Dar nu a fost suficient pentru mine, mutându-mă ulterior la București. După 4 ani de stat în București, am plecat la Arad, unde am locuit 7 ani. Iar ultimii 2 ani, până acum în noiembrie 2022 când m-am reîntors acasă, i-am petrecut la Cluj și Oradea. Județul Vaslui nu are recenzii bune, din cauza faptului că mentalitatea oamenilor este fără speranță, dar din acest motiv m-am întors acasă. Pentru a le redea oamenilor speranța, pentru a le arăta ca orice este posibil dacă crezi și muncești. Nimic nu pică din cer, fără să muncești. Nu este suficient doar să visezi sau să crezi.

Să înțeleg că tot acasă e mai bine, după toată escapada ta? Ce te-a determinat să revii pe plaiurile tale?

Dintre toate orașele prin care eu am trecut, Oradea îmi este la suflet. Sinceră voi fi și voi spune că mâine m-aș întoarce la ea, dar îmi urmez sufletul acum, o perioadă, habar nu am. M-am reîntors acasă pentru copiii din județ, pentru a le oferi o altă perspectivă a vieții. Fiecare vis contează, fiecare dorință este importantă. Cred din tot sufletul în potențialul acestei generații tinere. E o generație extrem de inteligentă emoțional care trebuie susținută prin toate mijloacele posibile.

Cum ai găsit locurile natale după ani de zile  în care ai făcut doar naveta?

De locurile natale mereu mă vor lega amintirile, prietenii copilăriei mele, profesorii mei, însă, din păcate, am simțit multă deznădejde.

Alexandra, devenim ceea ce experimentăm în viață, cum să fim și cum să nu fim. Ce ai înțeles de la viață până la anii tăi?

Suntem ceea ce gândim și ceea ce cultivăm în interiorul nostru. Să fim autentici, să fim încrezători, să fim credincioși și buni, umani și cumpătați. Viața nu este despre a agonisi bani. Mi-aș dori să nu fim lacomi, să nu fim invidioși și răi. Să ne oprim din a mai judeca pe celălalt de lângă noi. Fiecare om are o poveste, fiecare om are cel puțin o durere pe care nu o acceptă. Suntem oameni, suntem creați din iubire și asta ar trebui să răspândim.

Care este lecția cea mai dură primită?

Lecția trădării în iubire. Am fost omul care mereu a pus suflet în tot, iar pe plan personal, am încercat tot timpul să ofer mai mult decât aș fi putut primi. Asta am și făcut, însă am experimentat trădarea, învățând astfel că nu este suficient să îi iubești pe ceilalți, dacă pe tine nu te iubești la fel de mult cum îți iubești credința.

Porți la braț zilnic ambiția, educația și voința, dar porți și frici, regrete sau temeri?

Frici și regrete nu am, nu am avut niciodată. Temeri, da. Îmi este teamă de timpul acesta care trece atât de repede. Uneori am senzația că nu voi avea timp să materializez toate visele pe care le am.

Care este dorința cea mai arzătoare a ta?

Sincer? Vei râde de mine. Îmi doresc o pădure, unde să-mi fac casa la care eu visez de mică. Să-mi plantez flori și pomi fructiferi. Să am grădina plină de legume și de asemenea multe animale. La fel de mult iubesc animalele, precum copiii și oamenii. Iar când toate acestea vor fi gata, cu siguranță atunci va fi și momentul potrivit când voi putea, într-un final, să aduc la viață parte din sufletul meu și anume un copil care să prețuiască simplitatea naturii, simplitatea iubirii, simplitatea Creatorului.

Coincid planurile fetiței Alexandra când era mică cu cele din prezent? Dacă ar fi să te întorci printr-un exercițiu de imaginație în timp, ce îți doreai să devii când erai la vârsta copilăriei?

Toate coincid cu ceea ce își dorea „Blănaru” (așa mi se spunea) când eram mică. Mereu am visat că voi ajuta lumea, asta și fac. Mereu mi-am dorit să fiu un sprijin și să fiu omul care aduce bucurie pentru ceilalți, omul care zâmbește tot timpul și care îi va face pe cei din jurul lui să zâmbească. Ale când era mică se visa ca fiind o salvatoare, niciodată nu mi-am dorit să urmez o meserie anume. Eu mi-am dorit să ajut.

Marius Cozmiuc este unul dintre canotorii care a pus România pe harta sportului după mai bine de 25 de ani de la ultima medalie câștigată. În 2022, la proba masculină de dublu rame, a devenit unul dintre canotorii români campioni mondiali alături de colegul său.

Rezultatele sale în sportul pe care-l practică de mai bine de un deceniu jumătate nu au început să apară de acum. Încă de la primul concurs la care s-a prezentat, a adus cinste țării noastre. De atunci și până în prezent, s-a intonat imnul României în repetate rânduri. O medalie nu a câștigat-o decât cu eforturi multe, antrenamente aproape zilnic, cu determinare fără margini, nebătând din palme de la distanță, ci doar am înțeles că  Marius a făcut performanță cu răni în palme.

Să-i cunoaștem povestea aventurii sale sportive!

Suntem la un search distanță dacă vrem să aflăm performanțele sportivului Marius Cozmiuc, dar unii se întreabă cine este omul atunci când este singur, detașat de sportul pe care-l face?

Sunt un om simplu care are multe vise, căruia îi place să călătorească, să încerce experiențe noi în diferite domenii, să facă mișcare, să asculte muzică, să se distreze și să fie fericit.

Ce îți place la ține, Marius?

În primul rând îmi place că am răbdare, sunt omul care de obicei face un pas în spate privește în ansamblu și apoi acționează. Îmi place că am capacitatea de a mă adapta oricărei situații de orice fel.

Dacă ar fi să îmi împarți viața ta în perioade, pe culori, ce culori i-ai atribui și de ce?

Până la 14 ani când am început sportul, aș alege pentru această perioadă culoarea verde pentru că este culoarea mea preferată și această perioadă a fost cea mai frumoasă pentru mine, a fost copilăria mea. Apoi, aleg culoarea albastru deschis pentru că sportul pe care îl practic se desfășoară pe apă și de când am început acest sport aproape zilnic am fost înconjurat de apă, însă, dacă mă gândesc mai bine, pentru această perioadă aș alege două culori albastru și roșu pentru că viața în sport are suișuri și coborâșuri.

Prezentului, concretului, realității de acum ce culoare îi dai?

În prezent aș alege o combinație de culori dintre albastru închis și verde deoarece albastrul închis ar însemna pentru mine maturitatea și înțelepciunea, iar verdele, fericirea și împlinirea.

Hai să o luăm cu începutul pentru că aș dori puțin să-mi povestești despre aventura ta sportivă. Cine ți-a insuflat plăcerea pentru sport sau a fost dorință proprie să practici canotaj? Cum s-a întâmplat?

Mi-a plăcut sportul de mic copil și până să ajung la canotaj am încercat și alte sporturi, însă pentru mine  canotajul a fost ceva diferit, ceva nou de care nu știam absolut nimic, dar care mi-a atras mai mult atenția și m-a făcut curios să îl descopăr, iar acum, după șaisprezece ani de activitate,  îl consider cel mai frumos sport din lume!

Care e amintirea cea mai frumoasă odată cu urcarea ta într-o barcă?

Chiar dacă prima dată când am ieșit într-o barcă a fost chiar în următoarea zi după ce m-am apucat de acest sport și a fost într-o barcă de patru vâsle(4X), cu vâslele din lemn, cea mai frumoasă amintire o am de când am ieșit pentru prima dată în barcă de simplu(1X), eram doar eu și totul ținea doar de mine, eu dădeam înaintare bărcii și în funcție de cât de tare trăgeam barcă mergea mai repede sau mai ușor și trebuia să fiu foarte atent cu echilibrul bărcii că altfel mă puteam răsturna.

Ce știai despre acest sport atunci când ți-ai dat întâlnire cu el?

După cum am zis nu știam absolut nimic, dar cred că și din această cauză am fost atras și am fost foarte atent încă de la început de acest sport. Mi-am dorit să învăț să vâslesc și să descopăr toate tainele canotajului.

Te-ai fi gândit că se practică și se ajunge la nivel de performanță doar cu bătături în palmă?

Nu m-am gândit atunci, dar a fost interesantă prima experiență când am făcut bășici și bătături în palme. Nu știam de acest lucru, dar nu m-am plâns pentru că nu eram singurul care avea, toți ceilalți colegi ai mei aveau. Îmi aduc aminte cum ne adunam și ne uitam fiecare la ce bășici și bătături are și număram care are mai multe sau care are mai mari.

Ce sentimente ai trăit odată cu primele rezultate remarcabile? Și apropo de acestea, care au fost printre primele titluri obținute?

Primele mele rezultate le-am avut încă de la primul meu concurs, la campionatul național am câștigat două medalii una de aur și una de argint, iar satisfacția primei medalii de aur câștigată a fost una măreață și așa a fost în continuare la următoarele concursuri, mai importante și la alte categorii de vârstă! Fiecare medalie mi-a adus o fericire și o mulțumire diferită. Primul rezultat remarcabil a fost la Campionatul mondial de juniori din Cehia 2010 unde am câștigat medalia de aur în proba de patru rame (4-), iar anul trecut tot în același loc, în Cehia, după 12 ani am reușit să obțin medalia de aur la campionatul mondial de seniori, doar că în barcă de dublu rame (2-),(prima medalie de aur din istorie pentru România), iar țările care au fost pe podium au fost aceleași ca și în 2010.

Ai adus prima medalie olimpică alături de colegul tău, Ciprian.  A fost cel mai spectaculos rezultat?

Da! A fost cel mai spectaculos rezultat pentru că am reușit împreună cu Ciprian Tudosă să obținem medalia olimpică după mai bine de 25 de ani de la ultima câștigată. Visul oricărui sportiv este să obțină medalia olimpică și am simțit că o voi obține. Știam că toată munca mea o să fie răsplătită și visul meu o să devină realitate. Am mai participat la două ediții ale Jocurilor Olimpice, dar am simțit că Tokyo îmi va aduce medalia mult dorită.

Cu ce v-ați diferențiat față de precedentele jocuri olimpice?

În primul rând am avut mult mai multă încredere în noi, o altă mentalitate, mai multă dorință și o echipă foarte bine pregătită. Echipa însemnând conducerea federației în frunte cu doamna Elisabeta Lipă, antrenorul principal Antonio Colamonici care a venit cu un program de antrenamente modern, ceilalți antrenori (secunzi) care au fost alături de noi în fiecare zi trup și suflet , staff-ul medical condus de Dr. Osean Vasile, ceilalți colegi sportivi care au ridicat nivelul de activitate în antrenamente și ne-au ajutat în evoluția noastră și nu în ultimul rând am avut parte de cele mai bune condiții de cantonament  oferite de „Complexul sportiv național Elisabeta Lipă” de la Siliștea Snagovului.

Ce nu se vede în acest sport? Un program, oare, de 7 zile din 7? Ce-mi poți relata?

Avem un program structurat pe etape, iar la finalul fiecărei etape avem o săptămână liberă (cu un antrenament pe zi pe care îl putem face de oriunde dorim atât timp cât avem la dispoziție un simulator de vâslit sau o bicicletă statică). O etapă are patru săptămâni cu liberul inclus, în rest într-o săptămână normală de antrenament avem doar o jumătate de zi liberă.

Sunt momente dificile în viața unui sportiv, cred eu. Tu ai simțit vreodată că nu mai poți și te-ai gândit să renunți?

Au fost multe momente, perioade dificile dar de fiecare dată satisfacția de după un concurs reușit a șters cu buretele tot. Dar chiar și un concurs nereușit mie mi-a adus mai multă motivație, motivație de a lucra mai responsabil și mai eficient ca să mă îndrept din nou către obiectivul meu, către visul meu. După atâția ani în care am întâmpinat tot felul de dificultăți am învățat că, „greul” face parte din viața mea de sportiv, iar un antrenament în care nu îl simți este un  antrenament nereușit. Eu accept „greul”, el nu mă acceptă pe mine pentru că îi fac față!

Coincid planurile de acum cu cele când erai copil?

Nu am apucat să îmi fac prea multe planuri în copilărie, deoarece  din clasa a VIII-a am plecat de acasă și de atunci am urmat drumul sportului.

Dacă nu ar fi sportul, ce ar fi făcut Marius în viață?

Fiindcă de mic am fost o fire sportivă și mi-a plăcut sportul, probabil aș fi făcut un liceu cu program sportiv și aș fi luat o decizie pentru viitor atunci la momentul respectiv însă eu cred că ce e menit să se întâmple se întâmplă iar mie mi-a fost menit canotajul!

Dacă ar fi fost după visele din copilărie, s-ar fi făcut preot, actor, învățător. Pe cele din urmă două roluri le-a îmbrățișat în viața sa, deși la distanță de câțiva ani. A trecut și prin televiziune, ca tehnician, fiind unul dintre primele joburi, dar în fața copiilor se simte cel mai bine.

Marian Răducu este învățător în prezent și face parte din programul Teach for Romania. Pandemia l-a ajutat să nu mai amâne decizia de a se apleca copiilor care aparțin mediilor vulnerabile. Educă copii, le oferă dragoste, încredere și îi îndrumă să se dezvolte frumos și în armonie. Pune un strop de actorie în actul educativ doar ca să facă totul să fie mai ușor pentru elevii săi.

Crede că schimbarea pleacă de la omul însuși, fără să se aștepte ca lucrurile să se miște de la Guvern. Să-l cunoaștem!

Marian Răducu, actor și învățător. Care a fost prima meserie pe care ai obținut-o în urma obținerii diplomei sau ai studiat ambele specializări în paralel? Ce-mi poți spune?

Meseria de actor a fost prima. Cea de învățător a venit la aproape 20 de ani după.

De ce învățământ și teatru? Cum s-au născut aceste două dorințe?

Din copilărie, când visam la ce voi face când voi fi mare, îmi doream să fiu PAI – Preot, Actor, Învățător. Toate trei au în comun prezența în fața unui grup de oameni pe care îi ghidezi printr-o experiență valoroasă de viață.

Cât de mult te împlinește?

Sunt într-o perioadă de viață în care sunt atât de absorbit de ceea ce trăiesc. Nici nu m-am oprit să mă întreb conștient dacă ceea ce fac mă împlinește, nu am simțit nevoia. Ceea ce mă face să cred că mă împlinește. În același timp, în visurile mele sunt prezente și alte moduri în care pot contribui în viețile semenilor mei.

Vezi vreo legătură între cele două?

Da. În prezent, ca învățător, sunt și parte din programul Teach for Romania. Managerul care se ocupă de evoluția mea îmi confirmă că actoria își pune amprenta pe felul în care lucrez cu copiii. Și cred că e firesc. Sunt mai teatral, creez povești și folosesc diferite metode dramatice de a le atrage atenția și a-i direcționa în învățare.

Care este profilul copiilor tăi de la clasă?

Sunt copii foarte isteți, muncitori, care își antrenează din plin capacitatea de concentrare. Sunt diferiți, fiecare cu frumusețea și strălucirea lui.

Ce-ți dau ei frumos pentru suflet

O mare bucurie atunci când îi descopăr că au mai crescut puțin, că au mai învățat ceva nou, că sunt mai competenți și mai bogați ca oameni pe zi ce trece.

Care este promisiunea pe care le-o faci tu?

Promit că le voi fi alături să își descopere puterile de ființe umane.

Ce înseamnă pentru tine Teach for Romania? Cum ai aflat de această organizație?

De Teach for Romania am aflat din social media, prima dată. Mi-a plăcut atât de mult ce făceau ei, să sprijine oameni dornici de a contribui în viețile copiilor ca educatori, acolo unde e cea mai mare nevoie, în medii defavorizate, încât mi-am dorit să le fiu alături. Dar eram foarte prins în munca mea. Apoi au apărut în jurul meu oameni, prieteni ce îmi povesteau despre ce înseamnă să lucrezi ca profesor Teach și dorința mi-a crescut. Momentul prielnic de a aplica pentru program a fost adus de pandemia de covid19, când proiectele mele de până atunci, din cauza restricțiilor,  au dispărut. Cu o astfel de pauză forțată, am zis : „Acum e momentul pentru Teach for Romania!” Teach e un vis împlinit, acela de a-mi pune experiența, abilitățile, competențele în slujba educării unui grup de copii pentru a deveni liderii lumii viitorului.

Dacă nu ar fi fost meseriile acestea, ce ar fi făcut Marian, oare?

Aș fi lucrat în televiziune ca tehnician – e unul dintre primele mele job-uri. Sau aș fi găsit un alt mod în care să mă pun în slujba celorlalți. Am încredere că de fiecare dată voi descoperi un mod, cel mai bun, pentru a le fi de ajutor semenilor mei.

Cu ce gând pleci în fiecare zi de acasă spre școală?

Astăzi e o zi minunată. Sunt aici cu un scop măreț. Abia aștept să îmi reîntâlnesc echipa de copii pentru proiectele în care colaborăm, pentru aventurile pe care le vom trăi azi. Îmi place la școală!

Deși ești abia în al doilea an de predare, tu vezi tu lipsurile în învățământul românesc

Lipsurile învățământului românesc sunt, în mare parte, asemănătoare cu cele ale sistemului actual de învățământ al umanității. Îi învață prea puțin pe copii despre propria ființă, despre cum le funcționează mintea, corpul, emoțiile, despre gestionarea resurselor personale – timp, energie, bani, despre iubire, relații, sexualitate, despre cum să își creeze povești de viață care să le dea putere, lor și celorlalți oameni, despre cum pot coopera pentru a îmbunătăți modul de organizare a umanității.

De unde ar trebui să pornească schimbarea? Cine, în accepțiunea ta, este pilonul cel mai important?

De la mine ar trebui pornită schimbarea. De la fiecare educator. De la fiecare părinte. De la fiecare copil. Eu sunt pilonul cel mai important. Tu ești pilonul cel mai important. Fiecare om în parte e pilonul cel mai important. Împreună, noi putem să facem mai frumoasă lumea din jurul nostru!

Dascălii sunt cei care pun lumină în drumul cel mai important pe care-l parcurge un elev în viață, cel al dragostei pentru carte. Ei sunt cei care răspândesc flacăra caldă a învățăturii. Pun și apă constant la rădăcinile lor ca să crească frumos și armonios. Nu uită să adauge dragoste, multă dragoste precum presară învățătoarea Marinica Achiței, care se află printre copii, în mijlocul lor, de când a terminat la rându-i prima etapă de studii, pe domeniu, în Iași. Tot în Iași predă, la Școala „Vasile Conta”, din 1992.  

A înțeles că odată ce a ales să îmbrățișeze această meserie, nu poate să stea cu mâinile la spate. A trecut prin etapa în care credea că temele lungi, în cantitate mare, dar și a predării rigide pot fi instrumentele perfecte prin care te poți impune în fața elevilor. Copiii i-au schimbat percepția asupra actului educativ. Clasa a III-a, Cercetașii Inventivi, sunt elevii din prezent ai învățătoarei care zilnic învață lecția iubirii, fericirii, empatiei, a colegialității, a stării de bine. Ceea ce fac împreună, îi ajută să se adapteze mult mai ușor situațiilor de viață, să-și înțeleagă, să-și accepte emoțiile, să fie empatici, să aibă încredere în potențialul lor, să știe să-și spună/ argumenteze punctul de vedere.

Marinica Achiței este și coordonatoarea inițiativelor „Școala de Fericire la Școală” și ,,Școala de Fericire Acasă” în cadrul Academiei de Bine condusă de Cătălin Stoica. La Iași, în acest weekend, sub egida acestui proiect, vor fi două zile foarte antrenante unde sunt invitați să participe gratuit la workshop-uri atât cadre didactice, cât și părinți care vor să devină creatori de viitor și să descopere cele mai bune metode ce comunicare și motivare la clasă, cât și acasă și care să înțeleagă tiparele emoționale și comportamentale ale celor pe care îi educă. Mai multe, în interviu!

Care este frumoasa poveste a escapadei academice?  Sunt puțini sau mulți ani buni de când vă aflați printre copii?           

Interesantă asocierea ,,escapada academică”. Dacă ne gândim, că eu sunt dintre acele cadre didactice care au ajuns la catedră imediat după absolvirea liceului și mai ales, într-o perioadă de intense transformări sociale și politice, ale anului 1989, poate fi considerată o ,,escapadă academică” debutul meu în învățământ.

Ce a stat la baza alegerii acestei meserii?

Asta m-au întrebat și Cercetașii mei. Mă număr printre fericiții copii, cărora mama le-a ales ,,meseria” și chiar s-a întâmplat să-mi placă. În clasa a șasea am pășit pentru prima dată în Liceul Pedagogic ,,Vasile Lupu” și am rămas până am ajuns la catedră. Și de atunci, în fiecare zi, în fiecare an, cu fiecare generație, am tot scris povestea profesorului, dar mai ales a omului din spatele profesorului.

Să facem un exercițiu: cum sunteți ca dascăl?

Sunt un dascăl căruia îi place să se reinventeze, să ajungă la sufletul copiilor și să le facă și lor, vocea auzită.

Recunosc, nu am fost mereu așa. Am stat și eu, o perioadă, în șabloanele ,,temelor lungi”, a ,,predatului rigid”, am crezut și eu că nota este cea mai bună salvare când vine vorba de autoritatea unui profesor.

Dar, în timp, mi-am coborât privirea și am privit cu mai multă atenție ochii și sufletele celor pe care-i aveam în clasă și am descoperit, că uneori umerii aceia firavi duceau poveri mult mai grele, iar rostul meu nu era de a-i mai adăuga una sau de ,,a-i tăia aripile”.

Prezentați-ne câteva aspecte esențiale care definesc relația cu elevii.

Cea mai bună definiție ar fi: ,,Gândesc cu sufletul în CLASA ÎN CARE EU MĂ SIMT EU”. Da, la noi în clasă, fiecare este pus în valoare, iar starea cu care venim și plecăm de la școală, se citește pe chip și poartă numele ,,FERICIRE”.

Care este profilul elevilor de la clasă? Ce clasă aveți în acest an școlar?

Clasa noastră se numește CLASA CERCETAȘILOR INVENTIVI și este clasa a III-a.

Dacă ar fi sa fac un profil al clasei, aș spune că este clasa în care fericirea, îmbrățișările, starea de bine, fac parte din rutina zilnică. Este clasa pe care cel mai bine și-au definit-o ei: ,,Suntem 32 de Cercetași care vor schimba viitorul, în clasa noastră nu sunt doar 32 de corpuri care vin la școală, ci și 32 de suflete”.

În ce școală predați, de cât timp și ce semnifică pentru suflet unitatea în care vă practicați meseria?

Profesez în Școala Gimnazială ,,Vasile Conta ” din 1992, pot spune că am evoluat profesional, în această școală. Ce semnificație are pentru suflet…Îmi place întrebarea! Faptul că un elev, din prima promoție din această școală, îmi este coleg de cancelarie, iar actualii elevi, Cercetașii Inventivi își doresc să doarmă măcar o zi în școală sau, că au îmbrățișat de cum au auzit prima dată ideea ,,Școlii de fericire la școală”, cred că este cel mai potrivit și complet răspuns.

Care sunt cele mai importante probleme care vă pun piedici în actul educațional?

Atunci când ai un colectiv de elevi și părinți ca al nostru, problemele se transformă în oportunități de învățare și împreună, căutăm cele mai bune soluții și strategii didactice. Dar, mai ales, suntem preocupați în permanență să accesibilizăm conținuturile, să le vedem aplicabilitatea în practică.

,,Cum putem folosi informația, în viața de zi cu zi?” este întrebarea care încheie fiecare oră de curs.

Credeți că Școala trebuie și/sau poate să educe?

Cred cu convingere, în ideea că Școala/ educația nu se rezumă doar la o clădire în care se desfășoară procesul instructiv-educativ. Cel puțin, nu așa o văd eu și nici elevii mei nu o privesc așa. La noi, fiecare oră este abordată transdisciplinar, iar ora de Educație civică este mereu prezentă, deoarece atitudinea, valorile morale sunt inseparabile. Textele de la limba română sigur au și niște valori morale, o învățătură care face trimitere la ora de civică.

Îi pregătim suficient pe copii pentru viață în accepțiunea dvs.?

Eu vorbesc din punctul meu de vedere și al Cercetașilor Inventivi.

Da. Ceea ce facem noi la clasă , îi ajută să se adapteze mult mai ușor situațiilor de viață, să-și înțeleagă, să-și accepte emoțiile, să fie empatici, să aibă încredere în potențialul lor, să știe să-și spună/ argumenteze punctul de vedere.

Pot spune cu convingere, că elevii pe care-i îndrum, sunt echilibrați emoțional, au curajul să-și spună opiniile, știu să aducă argumente logice și mature atunci când părerea  nu coincide cu a colegului.

Proiectele de antreprenoriat social ,,Porția de sănătate”, ,,Stil de viață sănătos” , ,,Design Futures”, realizate ca urmare a parteneriatului cu Asociația AllGrow, Podcasturile ,,Pauza mare”, ,,Camp-urile virtuale ” din perioada școlii on-line, sunt dovezile reale ale faptului, că Cercetașii inventivi au încredere în potențialul lor.

Unde ar trebui să fie schimbarea? Să înceapă de la nivel macro sau micro?

,,Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, este motto-ul care m-a ghidat și mă ghidează în tot ceea ce fac.

Schimbarea începe cu fiecare dintre noi, cu a vedea ce se ascunde dincolo de cuvinte, de a vedea strălucirea din ochii și sufletul fiecărui copil. Și da, eu cred că schimbarea începe și de la nivel micro. Iar elevii mei, așa cum gândesc și acționează, sunt sigură că vor face lumea mai bună.

Sunteți coordonatorul proiectului „Școala de fericire la școală”. De ce ați ales să fiți coordonatorul proiectului? Ce a stat la baza motivației de a vă implica astfel? 

De fapt, nu sunt coordonatorul proiectului ,,Școala de fericire la școală”. Conceptul acesta îi aparține lui Cătălin Stoica. El l-a creat și implementat prin școli, în cadrul Academiei de Bine, iar noi am rezonat foarte mult cu ideea, care a venit firesc, ca o definiție a tot ce făceam  la clasă. Mie mi-a revenit coordonarea noului concept, aceste două conferințe ,,Școala de Fericire la Școală” și ,,Școala de Fericire Acasă”.

Cercetașii Inventivi sunt magici și s-au făcut mereu cunoscuți. De aceea, de câte ori am avut ocazia, i-am pus în valoare. Așa s-a întâmplat și de această dată. În septembrie, am ales să particip la un workshop al Academiei de Bine, ,,Școala de fericire la școală”. Mi-a plăcut denumirea și am vrut să văd dacă mai am vreo noutate de dus Cercetașilor.

Povestind despre activitățile pe care le făceam noi la clasă și despre cât de minunați sunt elevii mei, am reușit să convingem Academia de Bine să vină la Iași, la invitația Cercetașilor. Și, în decembrie, timp de trei zile, Școala de fericire la școală, a fost nu numai în cele 4 școli, în care s-au desfășurat ateliere pentru elevi, profesori și părinți, și-a găsit loc și în sufletele celor prezenți.

Cum implementați concret în rândul elevilor? Ce fel de activități desfășurați? Sub ce forme? Individuale sau în echipă?

Activitățile noastre sunt diverse: de la activitățile cu abordare transdisciplinară, orele de curs, la activitățile extrașcolare, proiecte de antreprenoriat social, podcasturi. Toate acestea pun în valoare fiecare copil din clasa noastră, fiecare este bun la ceva, fiecare are emoțiile lui, urcușurile și coborâșurile firești, dar și momentele de strălucire.

Creștem împreună, învățăm unii de la alții, evoluăm spre cea mai bună versiune a noastră, umană și profesională. Da, sunt un cadru didactic care învață de la elevii săi!

Cât de importantă este bunăstarea elevilor în școli?

Este starea fără de care noi nu am concepe orele petrecute la școală. Starea de bine este o stare firească, la noi în clasă.

Fiecare își cunoaște plusurile și minusurile, și le acceptă, le îmbunătățește, ne bucurăm de reușite/ de progresul cât de mic al colegilor, punem accent pe exemplul pozitiv, excludem critica, căutăm să vedem ce este de îmbunătățit, atât la nivel cognitiv cât și emoțional.

Atrage atmosfera prietenoasă în sala de clasă rezultate mai bune?

Da! Faptul că poți să spui ce simți, pentru că știi că atunci când ai nevoie de ajutor, îl găsești, să ieși la tablă, să-ți ,,permiți ” să greșești știind că nimeni nu râde de tine, să ți se dea șansa să fii mâine, mai bun decât ai fost astăzi, conduce la încredere în sine, la echilibru emoțional și implicit, la progres și ,,rezultate mai bune”, pe care și le dorește fiecare.

Consider că primii ani de școală, debutul școlarității sunt foarte importanți pentru evoluția viitoare a fiecărui copil, atât ca elev cât și ca viitor adult. Traumele copilăriei  urmăresc și viitorul adult.

Ce se întâmplă mai exact pe 11 și 12 februarie la Iași? Este prima dată când aduceți acest proiect în orașul nostru?

O să încep cu ultima întrebare. Da, este prima dată când aducem ,,Școala de fericire…” într-un astfel de concept, iar orașul nostru este ,,primul beneficiar” al acestuia.

Până acum, acest tip de activități inițiate de Cătălin Stoica și Academia de Bine, se desfășurau sub formă de ateliere, în diferite școli/ orașe din țară. Așa s-a întâmplat și la Iași, în decembrie.

Evenimentele de pe 11 și 12 februarie au venit ca o materializare a dorinței unor părinți și profesori, care au rezonat cu ,,starea de bine și fericire în școală” și au dorit ca aceasta  să ajungă la cât mai multă lume și să poată ,,fi luată și acasă”.

Pe 11 februarie, în Sala Eminescu de la Grand Hotel Traian, se va desfășura un workshop facilitat de Cătălin Stoica și Alexandru Chiru, pentru profesorii care vor să devină creatori de viitor și să descopere cele mai bune metode ce comunicare și motivare la clasă, să înțeleagă tiparele emoționale și comportamentale ale celor pe care îi educă.

12 februarie, este ziua dedicată părinților. În aceeași locație și același interval orar, se va desfășura workshop-ul ,,Școala de Fericire Acasă”, o activitate interactivă în cadrul căreia părinții vor descoperi cum pot să relaționeze mai bine cu copiii, care este importanța inteligenței emoționale și sociale și cum pot descoperi cele mai valoroase metode de comunicare și motivare a copiilor, dar și care este influența tiparelor comportamentale asupra evoluției fiecăruia dintre noi.

Este Iașul pregătit de astfel de conferințe? Îmbrățișează profesorii și părinții astfel de participări? Cum simțiți acest freamăt la nivel local?

Și da și nu.

Ca de fiecare dată, ceea ce este nou, te scoate din zona de confort și în primă instanță, te obligă să privești cu scepticism o astfel de inițiativă. S-au înscris oameni din localități mult mai îndepărtate de Iași (Pitești, Bacău, Piatra Neamț), care au demonstrat că atunci când îți dorești să începi schimbarea de ,,la tine” distanța nu este un impediment. La polul opus am auzit și remarca ,,Eu știu să-mi educ copilul, n-am nevoie să-mi spună altcineva”.

Însă, cu toate acestea, s-a simțit nevoia unei astfel de inițiative , ,,copiii ne împing de la spate” și ne obligă să privim viața/ viitorul prin ochii și sufletul lor.

Așa mi s-a întâmplat și mie, când am decis să-mi asum această responsabilitate/ provocare și să organizez cele două evenimente gratuite, la Iași. Mulțumesc pe această cale parteneriatului real școală-familie de la nivelul colectivului de părinți din clasa mea. Acest proiect nu are finanțare, iar activitățile din decembrie și cele de acum au reușit să se materializeze datorită unor părinți care au înțeles, că dacă ne dorim o schimbare, nu trebuie să așteptăm un ministru, un guvern. Schimbarea poate să înceapă și de jos și depinde de fiecare dintre noi, iar starea de bine, fericirea vine în primul rând din interior.

V-ați gândit ca anumite activități să fie deschide către participarea și a părinților? Am înțeles bine că duminică este ziua dedicată lor?

Da, duminică este ziua dedicată părinților. Ba chiar am putea spune că ,,Școala de Fericire Acasă” a fost/ este cadoul pe care Cercetașii Inventivi, Cătălin Stoica, Alexandru Chiru și Academia de Bine îl oferă tuturor părinților care își doresc o relație cât mai bună cu copiii lor, o redescoperire a copilului din fiecare dintre noi.

Este ca o călătorie în trecut (copilăria adultului) ghidată de prezent (copiii de astăzi) și orientată spre viitor (copiii de astăzi, adulții de mâine).

Vă așteptăm să ne fiți alături în această călătorie!

Regizoarea Victoria Baltag poartă un nume care o reprezintă. Să fie victorioasă a stat în ADN-ul ei de mică. Mereu a luptat cu înțelepciune pentru un loc al său în societate, deși, fără să se plângă, categoric nu i-a fost ușor. Escapada sa academică nu doar că este frumoasă, dar este și de lungă durată. Încă nu s-a oprit din studiat, doctorandă fiind în film la Queens University Belfast după cele două facultăți absolvite la București, studii  finalizate în 2011 în regie și film/TV la Universitatea din Birmingham, acolo unde distincția de „Merit” i-a fost înmânată. 

Victoria este primul regizor independent la început de drum care realizează filme de conținut. Este și primul regizor care a realizat un lungmetraj despre fenomenul de la Pitești, film în care a fost ultima apariție a maestrului Ion Caramitru. 11 ani sunt dedicați filmului, unul manifest, despre o parte din istoria României, unde s-au pus în valoare locații autentice. Sunt patruzeci și patru la număr: case memoriale, muzee, locuințe vechi, străzi și locuri reale. Cele peste 200 de scene s-ar fi filmat în mod normal în cel puțin 24 de luni, dar tânăra regizoare, în accepțiunea sa, a dat de un sistem care nu sprijină cultura, educația și arta. S-a confruntat cu multă lipsă financiară, dar a primit la schimb mult suport moral fără de care nu și-ar mai fi materializat dorința cea mai arzătoare. Să o cunoaștem!

Victoria Baltag, un nume pe care îl cunoaștem după filmul pe care l-ai regizat Experimentul-Pitești. Cum este regizoarea Victoria? Ce o definește?

Sunt un munte de energie, iubire și proactivitate. Îmi privesc proiectele cu luare-aminte și acționez curat, onest, uman, suficient de mult cât să ajung la nivelul pe care mi l-am propus. Sunt un om ambițios, un baltag cu mâner și tăiș de fier. Mă definesc valori precum adevărul, dreptatea, dăruire necondiționată, grijă față de aproape. Cred în educație la nivel primordial și consider că doar prin cunoaștere și învățare pe tot parcursul vieții ne putem dezvolta sănătos, frumos, într-un mod care să aducă fericire nouă și celor din jur. Educația ne înțelepțește. Pentru mine, viața este importantă dacă știi să o folosești pentru a construi, pentru a lăsa ceva concret și folositor în urmă. Cred în oameni puternici, sinceri și puși pe a face fapte mari. Ei vor dobândi succesul pe pământ. Am învățat că reușita în viață vine abia în momentul în care știi să dăruiești mai mult decât primești, când știi ceea ce vrei cu adevărat, când ești curat și onest, când ai curajul să iei decizii, să riști și să faci lucruri care contează în realul sens al cuvântului. Pun încredere în tot ceea ce fac și mai ales, lucrez cu persoane care au valori comune cu mine, care împart aceleași crezuri. Sunt o norocoasă: am în jur oameni frumoși, personalități distincte de la care am învățat și învăț mereu. Cred în libertate la nivel ancestral, o libertate în gândire bazată pe aprofundare, cunoaștere, experiență și expertiză. Cred în oameni. Totul este cu și despre oameni pe acest pământ. 

Cum și când a pornit ideea filmului?

Am crescut într-o societate unde mi se spunea că a fost bine în comunism. Am trecut prin școală (de la gimnaziu la liceu și apoi două facultăți și două mastere și de atunci tot studiez) și m-am întrebat mereu de ce învățământul din România evită să vorbească despre comunism. În 2009 am primit o bursă guvernamentală și am plecat să fac un master în marea Britanie, la Universitatea din Birmingham și în vacanțe reveneam în România. Fiecare vacanță era încă un pas înainte pentru a învață ceva nou și iată că în 2011 am aplicat la Universitatea de Vară organizată de Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Exilului Românesc. Era un curs de vară internațional unde puteau aplica tineri din întreaga lume. Am aplicat împreună  cu un prieten. Eu am avut norocul să fiu acceptată. Am petrecut astfel 7 zile de conștientizare că tot ceea ce îmi spusese mie‚ ’’societatea’’ erau minciuni manipulative sau afirmații interpretative. Eu voiam să știu adevărul.

Am cunoscut acolo, la Universitatea de Vară, intelectuali care au trecut prin ororile comunismului. M-am întrebat de ce oamenii cu educație sau bunăstare materială au trebuit să fie închiși, torturați sau omorâți…de ce tocmai ei, căci ei erau elita societății românești. În cazul de la Pitești, majoritatea studenților erau emeriți, foarte mulți aveau deja mai mult brevete de inventica, proveneau din familii care au servit România trup și suflet. Ce sistem este acela care în loc să mulțumească acestor oameni, îi linșează? Mai mult decât atât, de ce s-au dat poziții de conducere oamenilor cu educație precară și fără experiență, iar cei care erau înainte pe acele poziții au fost puși sub gratii? Am acumulat în acele șapte zile o mie de motive ca să fac acest film necesar. Eu sunt un om de cuvânt, când spun ceva, împlinesc. Mi-a luat 11 ani, dar am  reușit!

De ce fel de resurse ai avut nevoie, Victoria, pentru realizarea filmului? Cine ți-a venit în sprijin?

În prima instanță, eu am avut nevoie de resursă informațională și am beneficiat, mulțumesc lui Dumnezeu. Dincolo de materialele de arhivă, cărți publicate și o documentare minuțioasă, am avut șansă să cunosc pe cei care au avut curaj să vorbească despre trecut.  În prezent, dețin câteva zeci de interviuri cu cei care au suferit în timpurile perioadei comuniste și am aflat de la ei cum a fost și cât de dureros a fost. Dacă ascundem sau ștergem cu buretele această pată a istoriei din România, poate veți crede că am scăpat. Din contră, un trecut neștiut sau uitat, se va repeta. Dacă nu învățăm lecția trecutului, viitorul va veni și ne va lovi mult mai puternic. S-au făcut cercetări: există o repetitivitate a atrocităților în istorie. Filmul meu și al celor peste 800 de oameni care au contribuit la realizarea lui stă piedestal înaintea unei asemenea nenorociri.

Cum spuneam, am avut nevoie de oameni, de resursă umană. Este dificil să faci un film de unul singur. Am găsit persoane deosebite care mi-au fost alături din secundă numărul unu, de când am început acest proiect. Lor le datorez mii de mulțumiri fiindcă în momentul când nu mai puteam,  ei erau mereu acolo  că să mă ridice și să îmi spună că mai pot. Unii dintre ei nu mai sunt astăzi în viață, dar privesc rezultatele de acolo de Sus și probabil zâmbesc.

Le mulțumesc și celor care ne-au pus piedici, și celor care mi-au spus că‚ ’’ne facem țara de rușine’’, sau că‚ ’’dacă erau la conducere, nu m-ar fi ajutat’’, fiindcă vedeți, acești oameni m-au ajutat pe mine să merg mai departe, să le arăt că rușine este să eviți să îți asumi, să ascunzi, să minți și să ștergi cu buretele. Să ne uităm la cazul Germaniei. Noi când vom recunoaște că am și greșit?

Am avut nevoie de resursă financiară. Faptul că eram un artist la început de drum și că mă aruncasem într-un proiect titanic a fost nebunie curată. Naivitate. Speranța că cineva va veni în ajutor. Și așa am tot sperat. Și ne-a luat 11 ani că să terminăm. Voi scrie o carte despre modul cum am realizat eu acest film  de lung-metraj, un film de conținut, un film testament care trebuia să fie realizat poate cu mult înainte. Dar că să realizezi un film istoric, ai nevoie de câteva milioane  de euro. Este vorba despre o echipă de sute de oameni care lucrează. Eu am avut peste 800 de persoane în acești 11 ani, la Hollywood, o echipă de film conține peste 10 000 de angajați care lucrează pentru realizarea lui. Dincolo de resursă umană este nevoie de locații, decoruri, costume, echipament, cazări, mâncare, transport, promovare. Este nevoie de un plan minuțios, calculat aproape matematic.

A durat 11 ani fiindcă am dus lipsa de finanțare. Eu, în naivitatea mea, crezusem că pot face un lungmetraj istoric de o asemenea anvergură cu cele câteva zeci de mii de euro pe care le aveam pentru a-mi cumpără o garsonieră. Surpriză: banii respectivi s-au dus în primele luni de dezvoltare, abia apucasem să achit costurile de casting, conferințe de presă, căutare de locații, scriere de scenariu. Cu ultimii bani o plătisem pe Alexandra Axinte că să ‚’închege’ un scenariu după ideea și detaliile pe care i le dădusem. De la acel moment rămăsesem fără o lețcaie și am sperat că va veni cineva în ajutor. În cei 11 ani au fost mulți oameni care au sprijinit, fie cu servicii, fie cu donații, fie cu sfaturi. Nu voi uita. Inconveniența a fost însă că era întotdeauna mult prea puțin cât să pot să isprăvesc proiectul. Am mers înainte. Cu toate forțele înainte. Am rămas cu actorii și echipa neplătiți și încă multe datorii din urmă producției. Am reușit să facem filmul.  Avem rezultatul și vom fi răsplătiți la nivelul pe care îl merităm.

Am promis că îmi voi plăti actorii și echipa. Voi face acest lucru. Cine și cu ce drept poate să îmi dea mie sfaturi acum ce să fac și cum, cine poate  îndrăzni a compara acest proiect când este singurul de acest tip în țară și la nivel internațional? Cine poate  risca să își dea cu părerea acum, când noi am muncit 11 ani fără să primim nimic, deocamdată, și ei și-au primit salariile lunare în toți acești ani?

Aș vrea să mulțumesc pentru sprijinul moral pe care mi l-au oferit mamele colegilor mei de proiect, câteva doamne impecabile care m-au tot încurajat și care au urmărit ascensiunea proiectului cu încredere, iubire și admirație. Le mulțumesc actorilor mei și echipei, celor care au stat lângă mine în toți acești ani, celor care au crezut în acest film, în necesitatea și indispensabilitatea lui. Am reușit, dragilor! Contribuția voastră este de neprețuit! Înțelepciunea și dăruirea voastră vă va urca pe cele mai înalte piedestaluri! Sunt mândră de actorii și echipa mea!

Cât au durat filmările și în ce locații s-au desfășurat?

Am filmat în locații autentice. Sunt patruzeci și patru la număr: case memoriale, muzee, locuințe vechi, străzi și locuri reale. Cele peste 200 de scene s-ar fi filmat în mod normal în cel puțîn 24 de luni. Normal ar fi fost să avem câte 2, 3 scene pe zi, cu pauză de câteva zile la final de săptămână. Noi filmăm câte 17 ore pe zi, în fiecare zi,  mă tot întreb cum am rezistat.  Am rezistat însă și în 5 săptămâni am terminat de filmat. Felicitări nouă!

Voi povești în carte despre film cum anume am reușit această performanță care l-a uimit și pe Caramitru.

11 ani dedicați în cinstea filmului istoric, ultimul film în care a jucat maestrul Ion Cramitru. Pe ce considerente s-a creat legătura cu dumnealui?

Ion Caramitru a fost unul dintre actorii pe care îi aveam în minte pentru rol. Am mers cu scenariul la Teatrul Național din București și l-am lăsat doamnei secretare. Așa a început colaborarea noastră, printr-o secretară care și-a iubit directorul și care i-a oferit informații curate în ceea ce privește oamenii care au bătut la ușa Dumnealui. O raritate. O admir și îi mulțumesc. Nu voi uita.

Dacă ar fi acum lângă ține, ce i-ai transmite?

I-aș cere iertare  fiindcă că nu am terminat mai repede acest lungmetraj.  Mă sună să mă întrebe când e gata filmul. Îl aștepta. O să trăiesc toată viața cu această remușcare.

Cui i-ai mai mulțumi?

Românilor care m-au ajutat, oamenilor din lumea întreagă, prietenilor adevărați și celor care cred în mine. Sunt mulți. Mii. Zeci de mii poate.

Ai întâlnit un sistem care investește în cultură și educație sau acesta a fost și impedimentul cel mai mare întâmpinat de către ține?

Sistem care investește în educație în România? Unde? Când?  Eu fac educație, cultură și artă prin ceea ce fac și mi-a luat 11 ani să duc la capăt un lungmetraj despre istoria noastră.  Am aplicat la aproape toate instituțiile statului și mereu mi-au refuzat proiectele. Am făcut contestații și nici măcar nu mi-au răspuns.

Care este dorința cea mai mare legată de film? Unde vrei să ajungi cu el?

Vreau să ajungă în lumea întreagă. Cred în educație că singura comoară adevărată capabilă să ne ajute să ne dezvoltăm, să ne îmbunătățim și să creștem. Am realizat acest film pentru a oferi educație, informare și divertisment (este un film de ficțiune documentat din evenimente adevărate regăsite în arhivele  istoriei comunismului), pentru a cunoaște trecutul, pentru a învăța din el și pentru a nu permite niciodată să se mai întâmple asemenea atrocități. Mai mult decât atât, Edmund Burke spunea  că  „Singurul lucru necesar pentru că răul să  triumfe  este că oamenii buni să nu facă nimic”, așadar, eu  cred că oamenii buni trebuie să acționeze împotriva triumfului răului  și asta am făcut noi prin acest proiect.

Acesta este primul și singurul film despre fenomenul reeducării, un film-document care tratează o poveste adevărată bazată  și pe mărturiile familiilor celor care au murit sub torturi fizice și psihice între 1949-1952. Este un film de interes internațional pentru că dezvăluie un adevăr despre fenomenul de reeducare care s-a întâmplat în toate țările de sub URSS și se întâmplă și astăzi, .din păcate. De aceea, proiectul a căpătat interes internațional încă  din stadiul de dezvoltare. Asociații din întreaga lume, cinematografe, entități academice m-au invitat în anii anteriori să vorbească despre film (Indiana University din SUA, Regina University din Canada, Pittsburgh University din SUA, Laemmle Theatres din Beverly Hills, UCL și Centrul Cultural Român din Marea Britanie, Asociația Româno-Americană din New York, asociații culturale din Chicago, New York, Calgary, Toronto, Alberta, Barcelona, ​​Zaragosa, Budapesta, Kaunas, Agueda, Las Vegas, Winnipeg, Alberta, Denver, Sofia și multe altele). Este un film testament, o voce a celor care au fost torturați în vremea comunismului și a celor care nu și-au găsit încă dreptatea și este un film care tratează un subiect ținut ascuns de zeci de ani, un film făcut pentru a dezvălui o istorie din care întreaga societate trebuie să învețe. Este un film manifest care vine cu informații despre comunism, educație, libertate de gândire, dincolo de divertisment. Este un film de ”responsabilitate morală” menit să stea împotriva uitării.

Cu ce te mândrești, Victoria?

Mă mândresc sincer cu oamenii deosebiți din jurul meu, cu cei care m-au format. Mă mândresc sincer cu ai mei colegi care s-au avântat cu încredere în proiectele mele din toți acești ani. Le mulțumesc. Nu voi uita!

Acum mai bine de un deceniu s-a luat la trântă cu un diagnostic format din șase litere. Unii se feresc să pronunțe numele, iar alții precum Maria Culescu, a îmbrățișat cu mult optimism tot ce a însemnat acea constatare medicală la vremea respectivă. Și-a ținut familia aproape, cu gânduri aruncate către Univers, cu credință în toate, a dobândit.

Sunt 14 ani mai exact de atunci și ce e cert, e faptul că traiectoria profesională a luat o întorsătură ce a guvernat în jurul nevoilor aflați în situație similară ca Maria. Imediat după ce a finalizat în altă țară întreg tratamentul cu tot ce a însemnat el, a dorit ca și cei care nu au posibilități financiare de deplasare și de tratare peste hotarele României, acolo unde este recunoscută medicina ca fiind mai avansată, să le creeze contexte mai fericite și lor.

„În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!”. Zis și făcut. A înființat a doua zi, după cele spuse soțului, Asociația M.A.M.E în cadrul căreia, de atunci și până în prezent, s-au derulat peste 20 de de proiecte ce și-au atins obiectivele și au avut rezultate concrete, în beneficiul a peste 10.000 de persoane, copii și tineri aflați în diverse situații de risc. Cel mai important proiect al organizației este Centrul Steluțelor, adaugă Maria Culescu, un centru de recuperare psiho-medicală unde, anual, aproximativ 200 de copii diagnosticați cu cancer și alte boli grave beneficiază gratuit de o gamă largă de terapii ce îi ajută să depășească mai ușor perioada de luptă cu boala, precum: kinetoterapie, fizioterapie, ergoterapie, consiliere nutrițională, psihoterapie individuală și de grup, logopedie, terapie prin artă și joc, activități educative și de socializare, terapie multisenzorială și prin VR (realitate virtuală). Să o cunoaștem!

Maria, unde te găsesc perioada aceasta?

Am început anul al i-am spus lui Alex, soțul meu: „În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!” Alături de familie, bucurându-ne împreună de grădina noastră și întreaga natură care ne înconjoară. De aici primesc mereu energia și liniștea de care am nevoie pentru a continua să derulez proiecte și campanii dedicate pacienților cu probleme grave de sănătate, copii și adulți deopotrivă.

Cum arată sufletul tău? Cu ce gânduri, idei ai intrat în 2023?     

Mă consider un om împlinit. Am sufletul plin de bucurie și recunoștință pentru tot ceea ce am primit în dar de la Univers atât în anul ce tocmai a trecut, dar și în general, uitându-mă la viața mea. Am întâmpinat noul an cu multe idei și planuri ce vin în sprijinul persoanelor cu probleme grave de sănătate din întreaga țară și sper să găsesc resursele necesare să le pot da viață în perioada următoare, alături de echipa mea, la Asociația M.A.M.E.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din 2022?

Deși anul 2022 a fost un an intens, care m-a obosit destul de mult și care mi-a dat un rol principal într-un film cu multă acțiune și suspans, perioada sărbătorilor de iarnă a fost un bun prilej de a  reflecta la experiențele și rezultatele frumoase pe care le-am avut atât în plan profesional, cât și în plan personal, precum și la ce îmi doresc să duc mai departe în noul an și la ce e nevoie să renunț. Puterea comunității construite în jurul organizației pe care o conduc a fost unul din motivele de bucurie și recunoștință de la sfârșitul anului trecut pentru că, prin implicarea lor, i-am putut ajuta pe toți cei care ne-au cerut sprijinul pentru a depăși mai ușor perioada de luptă cu boala.

Cât de mult te onorează rolul pe care îl ai în interiorul Asociației M.A.M.E.?

Rolul meu în cadrul organizației pe care o conduc mă ajută să dau sens activității pe care o desfășor. Este un rol pe care mi l-am asumat, care mă onorează și care îmi aduce foarte multă împlinire sufletească. Chiar dacă a fi disponibil 24 h din 24 poate deveni uneori epuizant, simt în fiecare zi faptul că, prin tot ceea ce fac alături de echipa mea, ofer o șansă în plus la viață copiilor și tinerilor grav bolnavi din România. Iar acest lucru se va reflecta cu siguranță în societate și în lumea pe care vrem să o pregătim pentru generațiile viitoare.

Un diagnostic a căror litere mă sperie să îl și scriu te-a făcut să îndrepți fața și inima către copiii diagnosticați cu boli crunte. Cât de tare te-a marcat perioada în care ai avut cancer și te-ai luptat cu el?

Lupta cu această boală nemiloasă nu a fost deloc ușoară și, tocmai de aceea, sunt recunoscătoare Universului, zi de zi, pentru faptul că astăzi trăiesc și am posibilitatea să ajut și alte persoane care trec prin situații asemănătoare cu a mea. Perioada respectivă m-a făcut mai puternică și m-a ajutat să îmi aleg drumul în viață, fiindcă, din acel moment, m-am dedicat 100% activității pe care o derulez în cadrul Asociației M.A.M.E., iar, în final, durerea mea a fost scânteia unui nou început.

Ai luat la trântă cancerul și l-ai învins. Ce schimbări s-au întâmplat după?

Așa cum am menționat și mai devreme, după ce am ieșit învingătoare din lupta cu boala, am ales să îmi dedic viața pentru a ajuta alte persoane care trec prin experiențe asemănătoare cu a mea. Și discutam acest lucru chiar din avion, pe drumul de întoarcere de la clinica din străinătate către casă, în aprilie 2009. Atunci i-am spus lui Alex, soțul meu: „În acest moment, avem două opțiuni: ne mutăm din țară pentru a avea acces la servicii medicale performante sau rămânem în România pentru ca eu să pot ajuta alți bolnavi de cancer!”. Am ales împreună cea de-a doua variantă și, de a doua zi, am demarat procedura de înființare a organizației. În primii 3 ani de existență a Asociației M.A.M.E., am derulat proiecte ce au avut ca rezultat îmbunătățirea condițiilor de spitalizare, tratare și diagnosticare a bolnavilor de cancer. Astfel, am investit peste 200.000 euro pentru renovarea Secției de Pediatrie, dotarea cu aparatură medicală performantă, mobilier medical, echipamente electronice etc. De asemenea, am reamenajat și locul de joacă din curtea spitalului. De toate aceste îmbunătățiri beneficiază, anual, aproximativ 10.000 de pacienți, internați sau ambulatoriu, în cadrul Institutului Clinic Fundeni.

De-a lungul celor 14 ani de activitate, am derulat peste 20 de de proiecte ce și-au atins obiectivele și au avut rezultate concrete, în beneficiul a peste 10.000 de persoane, copii și tineri aflați în diverse situații de risc. Cel mai important proiect al organizației este Centrul Steluțelor, un centru de recuperare psiho-medicală unde, anual, aproximativ 200 de copii diagnosticați cu cancer și alte boli grave beneficiază gratuit de o gamă largă de terapii ce îi ajută să depășească mai ușor perioada de luptă cu boala, precum: kinetoterapie, fizioterapie, ergoterapie, consiliere nutrițională, psihoterapie individuală și de grup, logopedie, terapie prin artă și joc, activități educative și de socializare, terapie multisenzorială și prin VR (realitate virtuală). Intervenția echipei multidisciplinare de la Centrul Steluțelor în viața copiilor nu este una punctuală, ci se desfășoară pe perioade lungi de timp, având ca rezultat schimbări majore, pozitive ce îi ajută să aibă, din nou, o copilărie fericită.

Ești îngerul păzitor al copiilor. Câți au avut parte până acum de sprijinul tău?

Mă consider, mai degrabă, omul potrivit la momentul potrivit. Acel om la care părinții cu copii bolnavi apelează și le este alături atunci când au cea mai mare nevoie. Pentru mine, cel mai important lucru, pentru care sunt și recunoscătoare, este faptul că, împreună cu echipa, voluntarii, donatorii și sponsorii Asociației M.A.M.E., reușim să oferim, zi de zi, o șansă în plus la viață acestor copii. Prin toate proiectele și campaniile derulate, noi, Asociația M.A.M.E., am sprijinit peste 20.000 de pacienți cu boli grave din România, dintre care aproximativ 5.000 au fost copii.

Te doboară poveștile lor?

Așa cum spuneam mai devreme, le suntem alături pe perioade lungi de timp. Astfel, ajungem să îi cunoștem, să trăim împreună momente de bucurie, dar și de tristețe. Devin parte din familia noastră, de la Centrul Steluțelor, deoarece vin săptămânal la terapiile pe care le oferim.

Fiecare copil are propria poveste și duce o luptă grea cu „Monstrul” care îi răpește copilăria, dar mă bucură faptul că mulți dintre ei reușesc să iasă învingători și să își recapete viața de dinainte de boală. Din păcate însă, există și situații nefericite când unii dintre copii pierd bătălia și atunci finalul unor astfel de povești mă doboară. De-a lungul timpului, atât eu, cât și colegii mei am plâns alături de părinți, dar, de fiecare dată, a fost extrem de important pentru noi să găsim cea mai potrivită soluție pentru a le fi alături în acele momente atât de grele.  Ne ajută mult în tot ceea ce facem valorile pe care le împărtășim în cadrul asociației: empatie, dăruire, implicare, perseverență, transparență și seriozitate. În acest fel ne motivăm, ne concentrăm să găsim soluții și ne canalizăm toată energia pentru a le oferi tot sprijinul de care au nevoie.

Ce ai învățat de la copii, Maria?

Copiii au o forță fantastică de a ne învăța lucruri. Ei au capacitatea de a vedea fiecare zi ca pe un nou început și, de la ei, mă încarc și eu și echipa cu energie pozitivă. De asemenea, faptul că ei reușesc să ducă lupte atât de grele la vârste atât de fragede, te face să vezi altfel viața, iar dintr-odată problemele și provocările care păreau copleșitoare, din viața de zi cu zi, devin mărunte.

Cine se mai află sub egida asociației pe care o conduci și te ajută în tot ceea ce întreprinzi?

În spatele Asociației M.A.M.E., stă acum, după 14 ani, o comunitate de OAMENI de BINE, formată din peste 2000 de persoane și companii, ce s-au alăturat treptat cauzei noastre: angajați, colaboratori, voluntari, sponsori, donatori, parteneri și alți susținători. Am pornit la drum cu o dorință puternică de a schimba în bine lumea din jurul meu, însă fără să sper că voi ajunge să conduc o organizație puternică și să am alături atât de mulți oameni. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care s-au implicat în proiectele pe care le-am generat împreună cu echipa mea și sper să ne rămână alături cât mai mult timp de acum înainte pentru a le reda copiilor și tinerilor șansa la recuperare medicală și la o viață fericită și liniștită, cât mai departe de patul de spital.

Ce proiecte ticluiești în prezent?         

Pentru anul acesta, avem un vis măreț și important ce va veni în sprijinul copiilor aflați în grija noastră, a Asociației M.A.M.E., și anume ne dorim să continuăm dezvoltarea serviciilor pe care le primesc copiii în cadrul Centrului Steluțelor și să renovăm clădirea în care au loc terapiile. Să continuăm să dotăm centrul cu aparatură medicală performantă astfel încât recuperarea celor mici să fie mai rapidă și mai eficientă. Să le amenajăm o grădină terapeutică în curtea centrului și multe alte planuri pe care sper să le ducem la bun sfârșit. Pe această cale, îi invit pe toți cei care doresc să se alăture cauzei noastre, să aleagă cum doresc și simt că se pot implica.

Oamenii de BINE pot ajuta prin:

Redirecționarea celor 3,5% din impozitul pe venit:   https://asociatiamame.ro/implica-te/formular-230/

Achiziționarea unor produse realizate manual de voluntarii organizației: https://asociatiamame.ro/charityshop/

Setarea unei donații lunare: https://asociatiamame.ro/doneaza/

Dăruirea zilei de naștere în beneficiul copiilor bolnavi: https://asociatiamame.galantom.ro/

Companiile de BINE pot ajuta enorm, fără un cost suplimentar, prin:

Facilitatea fiscală de direcționare a celor 20% din impozitul pe venit/profit în baza unui contract de sponsorizare:  https://asociatiamame.ro/implica-te/formular-20/

Flavian Georgescu este cunoscut ca fiind antrenorul olimpicilor matematicieni. Se perindă în jurul acestei discipline a științelor exacte de când era la rându-i elev, la vârsta celor pe care-i pregătește acum, iar de atunci nu s-a dezis de ea. Merge la braț cu ea zilnic și consideră că pasiunea pentru cifre și operațiuni matematice i-a dat sens în viață.

Culmea, în pofida faptului că a fost curtat de universitățile de peste hotarele țării noastre, a ales să vorbească inima în locul rațiunii și să rămână o revelație în sistemul nostru de educație. Face performanță la noi, sperând ca niciodată să nu ajungă să-și reproșeze că nu a luat hotărârea în viață de a îmbrățișa cariera într-un alt stat.

Se apleacă în fața elevilor care aduc fală României noastre, punând împreună țara în top odată cu rezultatele foarte bune pe care le obțin împreună. Mărturisește că nu are grad de comparație mulțumirea pentru propriile sale rezultate cu bucuria pe care o simte pentru reușitele elevilor săi. „Cea mai mare răsplată a muncii mele este să văd că elevii mei sunt fericiți pentru rezultatele lor”, adaugă Flavian Georgescu.

Flavian, porți același nume ca fratele meu. Ce semnifică pentru tine? Unde te-a purtat acest nume?

Numele meu deja a căpătat o semnificație dublă de când pe băiețelul meu l-am botezat Flavius. Este numele care mă definește și pe care l-am purtat cu mândrie mereu.

Cum te vezi prin propriii ochi?

Mă văd o persoană obișnuită din toate punctele de vedere. Deși sunt conștient că viața mi-a oferit multe daruri și mă simt recunoscător pentru asta, nu pot decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot și să dau vina pe El pentru toate aceste reușite. Sincer, nu spun asta din modestie sau din dorința de a părea altfel. Chiar asta simt și așa îmi trăiesc viața. Îmi iubesc și îmi respect semenii, prietenii, colegii.

Iubești matematica. Guvernezi în jurul ei. Așa a fost dintotdeauna?

Da! De când am reușit să prind gustul adevăratei matematici, a început o mare poveste de iubire între noi. De fiecare dată când am învățat un lucru nou, am avut sentimentul că doar îmi reamintesc acele concepte, dar că le știu de undeva de multă vreme. Nici acum nu îmi explic această senzație. Matematica nu este ceea ce pare și mi-aș dori ca, mai ales elevii din ziua de azi, să descopere în număr cât mai mare frumusețea acestei discipline.

Ai fost olimpic, iar la rându-ți pregătești olimpici. Cât de mare să fie mulțumirea?

Nu se compară mulțumirea pentru propriile mele rezultate cu bucuria pe care o trăiesc pentru reușitele elevilor mei. Cea mai mare răsplată a muncii mele este să văd că elevii mei sunt fericiți pentru rezultatele lor. Motivul pentru care am rămas în România a fost șansa să dăruiesc și eu cât de puțin din ce pot pentru a vedea cum, an de an, vârfurile generațiilor noastre aduc fală țării.

Care sunt gândurile pe care le transmiți elevilor înainte de o sesiune de concurs?

Câteodată discuțiile mele cu ei înainte de o competiție pot ajunge să dureze două-trei ore. Sunt doi mari factori decisivi în ceea ce privește rezultatul unui olimpic într-un concurs și anume informația și componenta psihologică. Informația o primim zi de zi la școală și acumulăm cunoștințe. Însă de componenta psihologică cine se ocupă?! Sunt elevi care știu o matematică grozavă, însă niciodată nu obțin rezultatele pe care le-ar merita. De aceea, personal, lucrez multe ore cu ei tehnici și metode care să eficientizeze progresul lor. Olimpiada trebuie să reprezinte consecința pasiunii lor pentru matematică și nu un scop în sine. Abia atunci se va diminua stresul și vor da tot ce au ei mai bun în concurs.

Care este portretul elevilor tăi?

O întrebare după sufletul meu. Lucrez cu elevii mei ani de zile sute de ore de pregătire. Din prima zi le transmit următorul lucru: „Ferească Dumnezeu ca lumea să vă valideze doar după rezultatele de la olimpiade. Voi trebuie să fiți în primul rând oameni, să aveți valori morale, să vă dezvoltați din toate punctele de vedere, să faceți și un sport și o oră de muzică, să ieșiți cu prietenii, să faceți absolut toate lucrurile necesare aferente vârstei astfel încât să terminați școala fericiți și împliniți, pregătiți cu demnitate pentru viața de adult.”

În mare parte, așa îmi văd eu propriii elevi.

Coincid planurile de când erai mic cu cele din prezent?

Când eram mic aveam diverse planuri. Ba îmi doream să devin medic, ba cercetător, ba cântăreț, o groază de lucruri aveam în cap. Dar sunt convins că am luat cea mai bună decizie privind meseria mea.

Cu ce valori ai plecat la drum în viață însușite în sânul familiei?

Sunt câteva principii la care țin foarte mult și anume să fii bun cu semenii tăi, să le dai o mână de ajutor atunci când au nevoie, să dăruiești din ce ai tu atunci când ai ocazia, să iubești, să aduci bucurie pe chipurile celor din jur, să fii onest, cinstit și să muncești. E important să muncești fără să te gândești la ce obții în schimb. Dacă lucrezi și dai ce ai tu mai bun, în consecință vei fi și răsplătit. Toate aceste valori morale le-am deprins de la bunicii mei. Ei m-au crescut cu atâta dragoste și sunt pentru mine părinții mei și mai mult decât atât.

Și apropo de familie, ești singurul din familie care a luat calea învățământului?

Nu, soția mea este ca și mine cadru didactic. Acest lucru este de mare folos pentru amândoi. Toate proiectele mele și deciziile importante le luăm împreună. De cele mai multe ori ea vine cu idei excelente la care eu poate nu mă gândeam. Dragostea față de elevi este o caracteristică a noastră comună. Ea este motorul meu și îi mulțumesc pentru toată susținerea. Fără ea alături nu aș fi putut avea atâtea performanțe.

Cu toții avem modele pe care le urmăm, exemple după care ne ghidăm. Tu pe cine ai luat drept reper?

Au fost multe persoane importante în viața mea care m-au influențat mult în carierea matematică. Îmi doresc să îi enumăr. Aș începe cu doamna profesoara Maria Asimionesei, profesoara mea din gimnaziu care mi-a dat startul în matematica de performanță, apoi toți profesorii mei de la Liceul Teoretic Internațional de Informatică din București, profesorii Facultății de Matematică de la Universitatea din București și conducătorul meu de doctorat domnul profesor Radu Miculescu, care m-a susținut enorm în toată această activitate. Domnul profesor Radu Gologan a coordonat lotul în toată perioada în care eu am fost elev și m-a ajutat foarte mult. În prezent, aș vrea să accentuez o situație pe care special am lăsat-o la final. Actualul coordonator al lotului de matematică este domnul Conf. Univ. Dr. Cătălin Gherghe. Dumnealui a fost unul dintre cei mai reprezentativi profesori ai mei din facultate. Acum, suntem amândoi implicați în lumea olimpiadelor. Pentru mine este o onoare, mai ales că prin implicarea sa a adus atât de multe schimbări majore pozitive în acest domeniu. Îmi aduc aminte că un coleg de al meu mă întreba de ce sunt singurul care îi vorbește cu dumneavoastră. Răspunsul meu a fost unul singur, pentru mine profesorii mei au fost si vor rămâne mereu la loc de cinste. Ori pentru mine, domnul Gherghe va rămâne mereu Domnul Profesor.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale profesionale? Ai fost mereu celor de la ICHB?

Da. Mereu am lucrat la ICHB. A fost locul în care mi-am descoperit pasiunea de a antrena olimpicii. ICHB este instituția care m-a invitat și m-a primit cu brațele deschise ca elev și apoi ca profesor. Nu o să uit niciodată momentul în care am fost invitat de către ICHB să predau o lecție pe vremea când eu eram elev, iar apoi acei copii și-au dorit ca eu să le fiu profesor mai departe. Acela a fost un moment decisiv în cariera mea. De atunci am simțit că menirea mea este să le ofer și celorlalți din ceea ce am învățat eu.

Ce signifianță are ICHB pentru tine? Ce ți-a dat frumos pentru suflet?

ICHB reprezintă a doua mea casă. Este locul în care eu m-am format profesional. Asta spune tot. Este locul în care olimpicii găsesc deschiderea și aprecierea pentru a face performanță. ICHB promovează valorile societății, iar acesta este un punct comun dintre mine și instituție.

Cum e să trăiești tot cu un cadru didactic alături?

Este un mare avantaj să ai lucruri profesionale în comun cu partenerul de viață. Focusarea noastră către educație ne ajută enorm în creșterea copiilor noștri. Mereu ne facem planuri și suntem într-o continuă mișcare.

Ai trăit vreodată cu îndoiala că România nu este potrivită pentru tine și că ai vrea să îi treci granițele? Ce te-a oprit să nu o faci?

Niciodată nu am vrut să plec din România. Mereu am simțit că aici este locul meu și că pot să fac ceva util pentru țara mea. Îmi este ciudă când văd câte oportunități putem exploata în zona educației, dar, din păcate, nu se întâmplă nimic de atâția ani. Îmi este ciudă când văd atâta nedreptate, atâta invidie. De multe ori, dacă faci ceva bine, aproapele tău vrea să te dărâme. Dar trăiesc cu nădejdea că ne aflăm într-o continuă dezvoltare.  Oricum, peste câțiva ani voi trage linie și voi constata dacă a meritat să fac tot ce am făcut aici în România. Sper din tot sufletul ca răspunsul să fie DA.

Și pentru că elevii contează și sunt viitorul nostru, de unde ar trebui să înceapă schimbarea în educație ca să fie mai bine?

Schimbarea în educație se poate face treptat, cu pași mărunți, dar din multe direcții. Și sper să demarăm mai repede acest parcurs. E nevoie de profesori dedicați. Acești profesori vor exista dacă vor fi și stimulați. E nevoie de cursuri de formare pentru aceștia. Problema e mult mai complicată. De asemenea, părinții au un rol extrem de important în formarea copilului de mic și în cum este educat să privească școala, cadrele didactice, colegii. Trăim într-o societate unde sunt promovate în mare parte non-valorile. Dacă asta văd mereu copiii noștri la televizor, asta vor și ei să ajungă în viață. Însă noi, oamenii de acasă, suntem cei care încurajăm astfel de publicitate prin audiența noastră. E complicat, dar se poate, atâta timp cât cei care au putere, o folosesc cu atașament față de oameni și cu asumarea responsabilității.

Ce le promiți elevilor tăi? Dar copiilor tăi de acasă?

Cel mai important lucru pe care îl transmit elevilor mei și copiilor mei este dragostea și susținerea mea necondiționată. Iubirea este o nevoie fundamentală a oricărui om, mai cu seama a oricărui copil. Performanța nu se face cu frică. Poate vor fi multe persoane care mă vor contrazice cu exemple de rezultate mari obținute sub teroarea antrenorului/profesorului. Da, așa este, dar acestea sunt rezultate de moment. Haideți să ne uităm ce adult va deveni un copil după ani de performanță trăiți într-o continuă anxietate! Acolo sunt cu adevărat tragedii. Motivația copilului trebuie să fie intrinsecă, iar noi, profesorii împreună cu părinții, putem să îi facem pe copii să își dorească ei cu adevărat să performeze. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim fermi și că nu trebuie să le arătăm elevilor că există consecințe negative dacă nu ne facem treaba și că regulile trebuie respectate.

Cu ce gând pleci în fiecare zi la școală?

Cu gândul de a fi mai bun decât ieri și cu gândul de a aduce un plus elevilor mei. Indiferent cât de obosit sunt într-o zi, mă motivează două lucruri să îmi duc munca la bun sfârșit și anume bucuria de a sta toată ziua lângă elevii mei și fericirea maximă că seara când vin acasă îmi strâng în brațe familia.

Indiferent dacă demersul profesional i-a fost unul liniar sau nu, tânărul Radu Secuiu promite mult și multe. Semințele timpurii în antreprenoriat au fost semănate când încă nu făcuse 30 de ani, iar convingerile cu care merge la braț zilnic pentru a se menține în domeniul afacerilor sunt cele care vor să facă diferența dintre succes și eșec.

S-a întors din Italia după 12 ani în care, pe lângă studii, și-a urmat și pasiunea pentru fotbal. Atunci când visul de a deveni fotbalist i-a fost furat de un accident ce l-a împiedicat definitiv să se întoarcă pe teren, s-a lăsat adoptat  de italieni lucrând pentru ei în armată pentru o perioadă determinată.

Patriot fiind, Radu s-a întors în țară. Crede cu tărie că domeniul de business de la noi este în continuă dezvoltare și drept urmare leagă parteneriate sănătoase pe termen lung. A încercat chiar și în politică, la Piatra Neamț, de unde își are rădăcinile, la 26 de ani onorându-l rolul de cel mai tânăr consilier local de reședință de județ din România. Acolo poate ar mai avea de demonstrat, dar până atunci contribuie la dezvoltarea și creșterea orașului său natal, pe lângă firmele pe care le administrează. De curând, a obținut licență pentru a deschide un radio în Piatra Neamț, după un deceniu jumătate în care nu s-au mai dat licențe în radio. Să-l cunoaștem!

Ce îți place la tine, Radu?

Sinceritatea, loialitatea, faptul că sunt punctual și de cuvânt. Întotdeauna de bună credință când interacționez cu partenerii de business, căutând să leg parteneriate sănătoase pe termen lung.

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Cu toții avem și defecte. Nimeni nu e perfect. Să dau unul ca exemplu pe care îl port aproape zilnic cu mine  este faptul că eu conduc extrem de repede.

Cum te găsesc în momentul prezent? Cu ce îți ocupi mintea?

Dezvoltarea radioului, al proiectului Media 1 și căutând noi soluții parteneriate de business.

Sufletul tău cum arată?

Sufletul e curat, liniștit, dinamic în anumite momente.

În jurul căror valori guvernezi, Radu?

Respect, corectitudine, loialitate, bună credință, convingeri pe care le-am însușit în interiorul familiei mele și căreia îi mulțumesc totodată pentru tot ce m-au învățat.

Dacă ți-ai defini traseul profesional, ce cuvinte ai alege?

Anevoios, greu, dar sunt dovada clară că perseverența și munca întotdeauna înving și te duc pe culmile dorite. Nu o să fac niciodată pași înapoi, iar deviza mea este merg înainte, să nu ocolesc obstacolele, ci să le înfrunt. Atunci când dau nas cu oportunitățile, am înțeles că trebuie le îmbrățișez. Din fiecare experiența a mea am învățat și sunt o parte din tot ce am cules până acum.

A fost dificilă reorientarea profesională?

Da. Datorită examenelor pe care viața ni le aduce și cu care viața ne încearcă, mi-a trebuit puțin timp să accept că trebuie să o iau pe alt drum și să nu merg pe plan sportiv, în urma accidentării fiind nevoit să renunț la cariera de fotbalist, axându-mă pe business. Nu a fost un traseu care a curs. Mi-am urmat visul până când nu am mai putut fizic, apoi am fost voluntar în Armata Italiei și am acumulat experiență în cadrul brigăzii de Parașutism Folgore, departament special al Armatei Italiene. În România, când am revenit, mi-am pus amprenta și în politică până să îmi manageriez propriul business.

Și dacă tot am amintit de „escapada” ta profesională, nu a fost una liniară. Ai încercat să îți faci o carieră în fotbal după cum te-au purtat visele din copilărie. Apoi, ți-ai pus amprenta în armata militară din Italia, ca pe urmă să te îndrepți spre o carieră politică. A fost vorba despre nehotărâre sau despre a prinde experiență?

Întotdeauna am vrut să fac altceva față de ce fac cei din jurul meu, să experimentez, să învăț din orice experiență, sa cresc pe toate planurile. Poate a fost un joc ticluit de către viață, pentru că sunt împăcat cu tot ceea ce am întreprins și cu tot ceea ce fac în prezent.

Dacă e să faci un exercițiu de imaginație acum, în care domeniu te-ai întoarce? Unde crezi că mai aveai de demonstrat?

În politică, dar toate la timpul lor, never say never.

În prezent, ești antreprenor. Te-a ales antreprenoriatul sau tu pe el?

El pe mine, dar simțeam acest spirit din copilărie. Mi-au plăcut mult oamenii care au reușit în business. Îi urmăream, ma bucuram odată cu ei, de succesul lor și-mi repetam că într-o zi voi simți acest sentiment de reușită și că voi fi la locul potrivit, acolo unde consider că merit să fiu și anume un antreprenor de succes și un bun partener de business pentru cei cu care interacționez.

Cât de mult te onorează acest rol și cât de mult îți place?

Enorm. Îmi place să ajut, îmi place să inspir și să ofer încredere și siguranță, îmi place să fac oamenii să fie mândri de mine, că mă cunosc, că lucrează cu mine, să știe că se pot baza pe mine și să învățăm unii de la ceilalți pentru a fi din ce în ce mai buni pe domeniile noastre de activitate. Anturajul e foarte important, te ajută să crești sau te poate distruge. Trebuie să îți alegi oamenii din jurul tău cu mare grijă.

Cum ai putea descrie mediul de business din România și cum îl vezi în viitorul apropiat?

În continuă creștere și dezvoltare. Spre digitalizare, tehnologie. Încep să dispară țepele, țeparii, oportuniștii și să primeze oamenii de business serioși, cu bune intenții și care gândesc la investiții și parteneriate de durată.

O întrebare clișeică acum, dar ce înseamnă succesul pentru Radu Secuiu?

Succesul pentru mine e fericirea celor care mă înconjoară și-mi sunt aproape. Să fiu sănătos și să mă dezvolt alături de parteneri serioși și cu perspectivă.

Ai abia 33 de ani. Promiți mult și multe. Cu ce îndrumare vii pentru generația de azi?

Să investească în ei, să se educe, să crească frumos, sănătos pe o temelie încununată de valori și principii sănătoase. Seriozitatea și perseverența e cheia succesului.

Ești născut sub zodia leului, nu știu dacă ușor sau greu de descifrat. Puternic, onest, cu stofă de lider și conducător, care se perindă în jurul familiei, cu păreri care contează pentru cei din jur. Și totuși, cine nu este Radu?

Radu nu este oportunistul de serviciu sau cel dispus să facă compromisuri care ar denigra imaginea personală și ar dezamăgi așteptările familiei, ale prietenilor și  ale partenerilor de business.

Sportivul Sergiu Bejan este un colecționar de merite și medalii. Este unul dintre canotorii care pune România pe harta sportului. A încheiat anul ce tocmai a trecut cu bucuria și mândria de a fi devenit, alături de colegul său, primul echipaj de dublu rame masculin care au obținut titlul de campioni mondiali din istoria canotajului românesc.

Sergiu s-a născut cu o ambiție ieșită din comun, deși viața de vâslitor nu i s-a arătat ca fiind una ușoară. În spatele unui rezultat, stau palme muncite. Oricum e, nu dă înapoi. Se antrenează șapte zile din șapte departe de casă, pe hotarele altei țări, dar a înțeles că un sportiv care face performanță precum el și care își dorește să atingă cele mai înalte culmi, nu are încotro decât să se lase condus de aceeași motivație cu care a început, mai exact când abia ajunsese la prima carte de identitate. Ce l-a învățat sportul pe care-l practică și care este dorința cea mai arzătoare legată de el, aflăm direct de la sursă!

Sergiu, unde te găsesc în prezent?

Ce repede trece timpul! Parcă ieri povesteam despre cum decurge cantonamentul din Italia și despre așteptările pe care le am de la 2022. Iată-ne după un an fantastic, tot la Piediluco pregătindu-ne pentru anul care tocmai a început.

Ce ai luat frumos cu tine din 2022?

O să-mi reamintesc cu dor, drag și bucurie toate momentele pe care mi le-a oferit acest an fabulos. Ce am înmagazinat în acest an? Învățătura că viața ne poate surprinde fix atunci când te aștepți mai puțin și faptul că la un moment dat vei fi răsplătit pentru efortul pe care-l depui zi de zi.

Cum vrei să scrii 2023?

La începutul anului trecut, nu aveam habar cum se va termina, ce rezultate voi obține, dar ceea ce știu cu certitudine este faptul că am dat totul ca să fiu mulțumit la finalul antrenamentului. Îmi doresc să fiu sănătos, să reușesc să trec peste toate momentele dificile și am încredere că totul se va termina fix așa cum trebuie sau de ce nu, poate chiar mai bine.

Cum arată sufletul tău? În ce perioadă a vieții te găsesc?

Consider că sufletul îmi este la fel de frumos precum anul trecut. Am avut parte de multe experiențe pe toate planurile. Unele de vis, altele mai puțin plăcute, că așa este în viață precum valurile peste care vâslim zi de zi. Sunt bucuros, dar mai am de vâslit, atât în viața personală, cât și în cariera sportivă, până voi ajunge să mă simt împlinit cu adevărat.

Cât de mult te onorează locul și rolul pe care l-ai obținut în societate?

Aș spune că modestia este un cuvânt care mă caracterizează, de aceea am încercat să fiu tot eu. Același Sergiu cu care poți povesti, glumi și împărtăși experiențe indiferent de rezultatele pe care le-a obținut. Educația pe care am primit-o de la părinții mei mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ și prin fiecare loc prin care pășesc, să las loc de „Bună ziua!” . În același timp, încerc să mă bucur de aceste clipe unice din viața mea.

Sergiu, cu ce noutăți vii către noi? Care sunt ultimele titluri pe care le-ai obținut și unde?

Am pășit în 2022 cu dreptul, dacă pot spune asta. La Memorialul Paolo D’Aloja din Italia am obținut 3 medalii de aur în luna Aprilie. A urmat prima competiție mai importantă din an, Cupa Mondială din Elveția, Lucerna unde împreună cu Marius Cozmiuc ne-am clasat pe locul 7.

Ne-am întors la Snagov, unde am început pregătirea pentru Campionatul European din Germania, Munchen acolo unde am cucerit titlul european împreună cu Marius. Fericirea a trecut repede pentru că urma o perioadă intensă, dar scurtă până la Campionatul Mondial din Cehia, Racice.

Ajungi în luna Septembrie, Marius Cozmiuc și cu mine am trecut primii lunia de sosire astfel devenind primul echipaj de dublu rame masculin care au obținut titlul de CAMPIONI MONDIALI din istoria canotajului românesc. Mândria a fost una de nedescris și sentimentele trăite acolo nu vor fi uitate curând.

Luna Octombrie a venit cu un proiect de suflet. Lansarea proiectului „ARIPI” în colaborare cu Diana Turcu și o mulțime de oameni frumoși care au stat în spatele pregătirii acestui eveniment. Cartea intitulata ” ARIPI” a ajuns în 15 grădinițe de stat din județul Cluj, astfel în momentul de față acești copii se pot bucura de un material didactic pentru studierea păsărilor fotografiate de mine de câțiva ani încoace. Așadar, anul 2022 a fost plin de momente memorabile!

Te-ai gândit atunci când erai la începuturile sportului pe care-l practici că vei ajunge să îmbrățișezi atât de multe diplome, titluri pe care le porți mândru, garantat?

Cu siguranță nu m-am gândit la numărul lor, însă știu sigur ca mi-am dorit să am și eu. Văzându-i pe colegii mai mari care tot primeau trofee și diplome la diferite evenimente, dorința m-a făcut să nu mă opresc nici până în ziua de azi.

Care este dorința ta cea mai mare legată de sportul pe care îl practici?

Îmi doresc să reușesc în continuare să mă surprind pe mine și cel puțin până în 2024 la Jocurile Olimpice de la Paris, să strâng cât mai multe amintiri frumoase demne de povestit nepoților.

Ce îți oferă sportul? Ce te-a învățat până acum?

Un lucru pe care îl apreciez este fără doar și poate disciplina. Sportul de performanță te pregătește atât pentru cariera sportivă, dar mai ales pentru viața de după aceasta. Pe de altă parte, mi-a oferit prietenii, învățături, perspective noi, bucurii, momente triste care ne întăresc și ne ajută să mergem mai departe. Și unul dintre cele mai importante lucruri, oportunitatea de a reuși să-mi fac familia mândră de mine!

Cât de dur este acest sport și nu se vede?

Sportul de performanță este dur în general. Aici putem vorbi de aproape orice ramură sportivă. Fie că stai în cantonament sau ești acasă cu familia ,dar mergi la antrenamente cu echipa, există într-o oarecare măsură niște sacrificii pe care le faci.

Eu cred că atunci când îți dorești cu adevărat să cucerești cea mai strălucitoare medalie, duritatea sportului pe care îl practici o resimți mai puțin. Cu cât totul este mai greu, cu atât plăcerea și mândria de la final este mai mare. Iar dacă stăm să o gândim altfel, este ceva ușor în viață? Nu prea.

Dacă nu ar fi fost performanța în canotaj, oare cu ce ți-ai fi ocupat viața? Când erai mic, ce visai că o să devii?

Am o vagă bănuială că era ceva legat de sport. În clasa a 8 a, am jucat handbal la echipa școlii și pe vremea aceea chiar mă prinsese. Mă duceam cu drag la antrenamente și îmi plăcea spiritul de echipă pe care-l descoperisem acolo.

Care sunt planurile unui tânăr care guvernează în jurul a ceea ce face?

Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, așadar în linii mari aștept Jocurile Olimpice de la Paris și descopăr natura prin obiectivul aparatului de fotografiat. Îmi doresc să fiu sănătos, apoi le fac pe toate la timpul lor.

Cu ce alte atribuții mai jonglezi în societate?

Viața sportivă îmi ocupă o mare parte din timp. Din când în când, mai ies la fotografiat, mă revăd cu prietenii și le ascult sfatul de a nu mă însura prea curând. Glumesc, o să mă însor într-o bună zi!

Ești fericit, Sergiu? Ce înseamnă pentru tine să atingi fericirea absolută?

Depinde cum percepe fiecare această fericire. Eu sunt fericit în fiecare dimineață! Sunt sănătos, văd lumina zilei și am parte de o viață pe care unii și-ar dori-o.

Mi-am petrecut sărbătorile de iarna acasă, cu familia. Ce poate fi mai frumos decât momentul în care îți strângi în brațe mama, stai la povești cu tata și cumnatul, răscolești amintiri cu sora mai mare și te joci cu nepoții până la epuizare? Să-mi văd familia sănătoasă, asta înseamnă fericire!

Răzvan Vișan este un tânăr profesor de geografie, cu puțini ani de experiență, dar care vrea să fie unul dintre pilonii de la care să plece schimbarea. Mărturisește că meseria pe care a îmbrățișat-o i-a dat sens. De la bucuria elevilor atunci când îi asculți, de la familia sa care nu-și mai încape de bucurie pentru ceea ce întreprinde, până la respectul primit în societate nu a fost decât o dorință aruncată către Univers și, poate, vreo 80 de capitale ale statelor învățate cu ajutorul tatălui în joacă pe când era mic.

Răzvan este dovada clară a faptului că, deși ești în primii ani de activitate, poți să te faci auzit în fața elevilor, a părinților sau a comunității din care faci parte, numai să nu stai cu mâinile la spate, să predai tradițional și să dai teste de evaluare. Anii puțini în învățământ ai profesorului nici nu se cunosc, mai ales că, la inițiativa lui și sprijinit de directorul școlii, a pus bazele unui proiect interactiv „Citește și dăruiește”. Beneficiari au fost elevii care s-au arătat a fi foarte curioși și dornici să se hrănească cu informații pe care le pot însuși dincolo de băncile școlii. Proiectul, sub egida profesorului de geografie, s-a desfășurat în 10 locații, în două municipii de județ, orașe si comune. A fost primul proiect educațional care a reușit să umple o Sală Filarmonică (Pitești). Să cunoaștem omul dedicat din spatele acestei inițiative!

Ce înseamnă pentru tine, Răzvan, meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Este mai mult decât o meserie. Plăcerea de a lucra cu elevii, de a descoperi lucruri noi în fiecare zi și știind că ai contribuit la formarea unor caractere, înseamnă enorm de mult pentru mine. Școala, pentru mine, nu este doar o sursă de venit. Dacă ar fi fost așa, probabil lucram în alt domeniu.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acești ani de când ești la catedră?

O grămadă de lucruri. Au fost cei mai frumoși ani din viața mea, de la bucuria elevilor atunci când îi asculți, până la respectul pe care l-am primit, dar și faptul că mi-am făcut familia mândră de mine. În același timp, ca să fac și o glumă pentru cei care spun că profesorii „stau numai în vacanță”. Da, îmi plac și vacanțele, dar nu le pierd. Este un bun prilej pentru documentare. În acești ani, am văzut foarte multe caractere ale unor oameni, colegi sau din funcții de conducere, dincolo de cele afișate la catedră. Unii m-au surprins plăcut, alții, mai puțin.

Elevii învață de la adulți, asta știm, dar eu cred cu tărie că și adulții își iau învățăminte de la elevi. Pe tine ce te-au învățat ai tăi elevi?

Da. Întotdeauna, la primul contact cu ei, le spun că noi, profesorii, nu le știm pe toate și învățăm unii de la ceilalți. Dacă te apropii de ei, vor fi deschiși cu tine și vei învăța foarte multe. Mereu mă surprind în privința asta, fie cu chestiuni cotidiene, dar și de specialitate. Dar, poate cel mai important, înveți cum să coabitezi cu o multitudine de caractere. Nu toți suntem la fel. Iar asta este un avantaj enorm pentru profesori.

Ce valori dorești să le insufli?

Curajul. Cel mai tare am de lucru cu ei atunci când îi văd timorați. Deși, știu răspunsuri bune, le este teama să ridice mâna și să spună. Mă văd pe mine în clasele de gimnaziu, când aveam profesori care mă certau că vorbeam. Dar la noi este o aiureală: dacă greșești, primești notă mică, dacă greșești, ești sancționat. Coca cola s-a descoperit din greșeală. Cauciucul, la fel. Le dau exemple pe astea două. Vreau să fiu profesorul pe care eu mi l-aș fi dorit să îl am. Și atunci le spun că dacă vor pune întrebări mai multe, vor ști mai mult. O altă valoare este tradiția, pe care o consider importantă în societatea actuală.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

În anul 2012 am terminat liceul sportiv, apoi în 2013 am plecat în Belgia împreună cu părinții. M-am întors să mă înscriu la facultate, în același an. Am fost prin curtea Universității Valahia, neștiind ce să aleg. Eram debusolat total, un domn profesor mi-a zis: „hai la geografie”. Și așa am urmat geografia, de care nu eram chiar străin, iar în 2016 am terminat. Ulterior, în anul 2019 am terminat școala de asistent medical generalist, iar în vara lui 2019 am intrat în sistemul de învățământ ca profesor de geografie.

Coincid planurile tale de când erai mic, cele pe care ți le proiectai în minte prin joc și imaginație, cu cele de acum?

Nu. Credeam că voi ajunge fotbalist. Am crescut cu fotbalul în casă, și am un mic regret că nu am putut ajunge fotbalist. La mine au fost lucrurile spontane. Nu am visat la ceva anume, iar asta nu este bine.

Cine ți-a insuflat plăcerea pentru geografie? De ce această specializare?

Tatăl meu. În clasa a IV-a mă învățase deja cam 80 de capitale. Ne jucam cu geografia de când eram mic, îmi plăcea să mă documentez și nu aveam atâtea surse ca și acum. Mai ales că îmi plăcea și fotbalul, anumite capitale le-am învățat făcând conexiunea cu echipele de fotbal: exemplu: Ajax Amsterdam (capitala Țărilor de Jos), Arsenal Londra, Ac Milan, Real Madrid etc.

Care a fost noutatea din anul ce tocmai a trecut? Cu ce te mândrești?

Au fost multe noutăți anul trecut pentru mine. A fost un an extraordinar. În primul rând, mă mândresc cu faptul că mi-am învins teama și am reușit să vorbesc în fața mulțimii. Eu am fost o persoană timidă, dar mereu am avut abilitatea de a ascunde această timiditate. Oamenii imediat caută sa îți vadă defectele, și te atacă fix acolo. Când vedeam persoane pe scenă, ziceam „doamne, dar cât curaj poți avea să spui lucrurilor pe nume în fața atâtor persoane.” Ei bine, am reușit să vorbesc în fața a 400 de persoane, am fost aplaudat, am condus evenimente. Iar asta m-a făcut să devin mai puternic. Să nu uităm că cei mai puternici oameni, au fost și cei mai buni oratori. Iar pentru mine cel mai bun exemplu este Abraham Lincoln. Am reușit să particip la emisiuni, din nou mi-am înfrânt teama de a vorbi în fața camerei. I-am încurajat pe alți elevi și copii să vorbească deschis, practic i-am promovat, și dacă cineva m-ar fi ajutat și pe mine să depășesc anumite bariere, probabil eram mult mai departe. Dar am învățat să fac asta singur. Iar în decembrie a venit reportajul la Kanal D, o știre strict pe educație, fără scandal sau show biz, care a adunat în 20 de zile, peste 140.000 vizualizări.

Ce înseamnă „Citește și dăruiește”? Cum s-a născut ideea acestei inițiative în rândul elevilor?

S-a născut din dorința de a schimba ceva. Efectiv, din nimic. La fel ca universul. Am văzut lacunele sistemului de învățământ și am zis că avem nevoie și de altceva. Iar titlul este sugestiv: citim, ne informăm, și dăruim mai departe informații esențiale. Pe lângă asta oferim și cărți și rechizite, cu bunăvoința unei librării care ne-a ajutat enorm, pro bono, Librăria Dialar. Aici, vreau să le mulțumesc și prietenilor mei Claudiu Dumitrache și Cornel  Mărculescu care au crezut în această idee și am reușit să transpunem, dar și Televiziunii Columna care a fost cu noi de la început și ne-a ajutat enorm, fără a percepe vreun cost. De asemenea, școala la care activez, Școala Atlas din București mă susține necontenit în toate demersurile pe care le inițiez.

Cum s-a desfășurat acest proiect? Dă-ne mai multe detalii.

S-a desfășurat în 10 locații. În două municipii de județ, orașe si comune. A fost primul proiect educațional care a reușit să umple o Sală Filarmonica (Pitești). Elevii pun niște întrebări, iar, în funcție de aceste întrebări, caut specialiști în domeniul respectiv să le răspundă. Sunt și momente de divertisment în care promovăm tinere talente, elevi care scriu cărți, poezii, cântă sau fac magie. Cele mai bune întrebări sunt premiate. Este un show practic.

Toți credem în proiecții. Tu ce ți-ai propus în acest an? Ce vei ticlui?

Anul acesta proiectul va ajunge în București, chiar în prima parte a anului, făcut în colaborare cu Școala Atlas și alte licee din București. Pe lângă asta, îmi propun să ajungem în cât mai multe județe. Vreau să organizez și alte evenimente importante, nu pot da nume momentan și nu știu ce mai apare. De obicei, sunt spontan. De asemenea, vreau să reușesc și pe plan politic, pentru că este necesar și prin politică și educație putem schimba societatea.

Dacă e să faci un exercițiu de imaginație și să te vezi pe tine peste două decenii, tot la catedră te vezi?

Ce întrebare grea. Nu știu, sincer. Îmi e greu să merg atât de departe. Poate reușesc și ajung ministru și fac un sistem așa cum îmi doresc, sau poate o dau în bară și ajung șomer. Vreau multe. Sper să reușesc, iar strada pe care stau să se numească Răzvan Vișan.

Cu ce sfat ai putea veni către tinerii care sunt pe punctul de a da la o facultate și nu știu încă specializarea pe care vor să o urmeze?

Asta mi-a lipsit mie în adolescență. Să facă, în primul rând, ceea ce le place, pentru că făcând ceea ce îți place nu mai este nevoie să muncești. O faci din pasiune. În același timp, să se gândească și la partea financiară pentru că este destul de importantă, chiar dacă ne mai confruntăm cu o ipocrizie de genul: nu muncesc pentru bani. Aiurea. Toți muncim și pentru bani. Consider că banii îți conferă puterea în ziua de azi. Dacă n-ai bani, nu poți să te întreții, să te îmbraci acceptabil etc.

Cu ce îndrumare vii către profesorii debutanți?

Să creadă în ei și în elevii pe care îi au în fața lor. Fiecare persoană este extraordinară și poate mult mai mult decât crede. Să se documenteze zilnic și să încerce toate nebuniile pe care le are în cap, chiar dacă greșește. Până la urmă, greșelile sunt necesare, și din ele învățăm. Nu trebuie să uităm că viitorul este în mâinile noastre.

Miruna Boboc este o tânără vizionară ce a plecat la drum în viață cu convingeri bine închegate în familie, dar a avut o dorință de a evolua pe scara bunelor maniere întrucât a studiat, s-a perfecționat și a devenit formator în bune maniere în Franța.

Și-a dat voie să îmbrățișeze oportunitatea să-și dezvolte abilitățile sociale într-un mod elegant și crede cu tărie că lecțiile primite în interiorul școlii absolvite o vor însoți pe tot parcursul vieții. Din acest motiv bine întemeiat, s-a gândit să împărtășească cele învățate și cu copii din școli sau adulți, la rândul lor să-și lărgească paleta de deprinderi care îi vor ajuta să își dirijeze activitățile sociale și școlare cu ușurință și rafinament. Totodată, Miruna Boboc consideră că își pot îmbogăți simțul etic, estetic și pe cel al integrității.

Să îi cunoaștem frumoasa poveste a escapadei sale academice și să descoperim ce ticluiește în acest nou an!

Miruna, înainte să vorbim despre școala sau școlile de bune maniere pe care le-ai urmat, cu ce valori ai plecat tu la drum însușite și îmbrățișate în sânul familiei tale?

Piatra de temelie a bunelor maniere este fără doar și poate, familia. Provin dintr-o familie minunată, simplă și modestă, în care empatia, onestitatea și bunul simț au fost principalele valori insuflate. Parenting-ul pe care ai mei l-au folosit, unul atât de natural și intuitiv, a fost, cred eu, reușit. Rezultatul este un adult rațional dar și empatic, manierat și cu principii sănătoase.

Conștientizezi valoarea bunelor maniere, dar cât de mult contează cei șapte ani de acasă?

Expresia „cei 7 ani de acasă” nu este lipsită de sens. Anii copilăriei m-au învățat că manierele vin mai mult din inimă și se referă la amabilitate și bună-cuviință, la respect, bunătate, considerație față de sentimentele celuilalt si nu neapărat la un anumit set de reguli. Am petrecut mult timp în casa bunicilor și pot spune fără ezitare că cei care nu s-au bucurat de acest privilegiu au pierdut mari bucurii. Prin puterea exemplului, figurile active ale copilăriei mele mi-au predat lecția empatiei și a bunului simț. Dacă ar fi să mă gândesc la primii mei 7 ani de viață, cred că am înțeles bunul simț ca fiind ceva firesc, nu strict sau impus; ci pur și simplu înțelesesem că în familie, sau în relațiile interumane, acesta este ingredientul care nu are voie să lipsească.

Când te uiți în oglindă, cum te vezi, Miruna?

Când privesc în oglindă, văd o tânără de 24 de ani, ambițioasă și pusă pe treabă, cu un ghiozdan mare în spate încărcat cu experiențe și trăiri, dezamăgiri și reușite, dar deschis (semn că mai e loc și de altele), cu ochii negri și strălucitori care-i trădează entuziasmul și un zâmbet foarte larg. Văd bucurie, veselie, poftă de viață, văd un chip care se bucură de darurile pe care le-a primit din partea divinității.

Cum te vedeai înainte de cursurile la școala de bune maniere pe care ai urmat-o în străinătate?

Cu siguranță mai „săracă” din punct de vedere al cunoștințelor acestui domeniu, și sigur mult mai timidă și nesigură pe mine. De aici a și plecat ideea de a urma cursuri de etichetă și bune maniere, dintr-o necesitate, în primul rând, pentru mine. Bunele maniere mi-au clădit încrederea în mine, în oamenii ce mă înconjoară, și simt că și a lor față de mine. Chiar citisem un studiu psihologic care spunea că atunci când avem o părere bună despre noi, cu atât mai bine îi vom trata pe cei din jur și la rândul nostru vom fi tratați la fel de bine, și subscriu. Dacă bunele maniere își au bazele in sânul familiei, eticheta se învață, iar eu mi-am propus să o învăț pentru că educația este, după părerea mea, cea mai puternică armă în fața provocărilor pe care viața ți le pregătește. Am început timid, citind „Codul bunelor maniere”, care m-a fascinat (dându-mi seama câte greșeli făceam din neștiință), și mi-am propus să aprofundez, înscriindu-mă la o școală de bune maniere.

Povestește-mi puțin și despre escapada ta academică. Unde ai învățat, ce studii ai terminat și ce diplome te recomandă?

La finalul liceului eram convinsă că vreau să fiu polițistă și că asta este calea mea. M-am antrenat, m-am pregătit din punct de vedere teoretic, și nimic nu părea să îmi stea în cale, însă Dumnezeu avea altceva pregătit pentru mine. M-am accidentat la ultimul antrenament înainte de probe, iar admiterea a fost imposibilă. A doua opțiune era facultatea de Litere, specializarea Franceză/Germană. Am fost admisă aici, însă, în primul an de facultate, am stat cu gândul tot la Academia de poliție, până când m-am angajat la o multinațională. Am lucrat în timpul studiilor part-time, full în vacanțele de vară, și pot să spun că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, deși solicitantă. Am legat prietenii sănătoase și sincere, am evoluat din toate punctele de vedere, și cel mai important este că m-am descoperit, mi-am dat seama de ce nu puteam fi polițistă: pentru că pentru mine era pregătită o altă aventură. A fost un schimb intercultural extraordinar, aveam colegi din toate colțurile lumii, am fost fascinată să aflu tot ce ține de culturile și tradițiile lor. Cred că această combinație a fost foarte reușită, să studiez cultura și limba franceză la facultate, dar să o și practic la nivelul acesta. M-am înscris apoi la un master în Managementul Resurselor Umane, și la un altul în Studii Francofone. Însă ceea ce mă recomandă în activitatea pe care o desfășor sunt cursurile școlii “École de Savoir Vivre din Franța”, și un curs de formator autorizat ANC la București. Totuși, aparte de orice diplomă ce se află în portofoliul meu, ceea ce mă definește cel mai bine este iubirea nemărginită pentru copii, pentru educația lor, pentru cultură și pentru oameni în general.

Ce lucruri prețioase ai învățat la școala de bune maniere și poți să le transmiți cititorilor în câteva idei?

A fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea din care am învățat că bunele maniere nu se sting niciodată și că deprinderea respectului, dezvoltarea stilului personal, respectul de sine, standardele și protocolul, deși poate sună pretențios, se referă de fapt la dezvoltarea bunului simț.

Au existat reguli la școlile pe care le-ai urmat, pe care nu le-ai înțeles sau ți-a fost greu să le aplici într-un fel?

Categoric! Nu știu dacă a fost ceva ușor. Așa cum am spus anterior, provin dintr-o familie simplă și modestă, nu dintr-o familie regală. Primele cursuri au venit ca o conștientizare a greșelilor pe care le făceam zilnic, din neștiință. Practic, a trebuit să învăț să stau jos, să merg corect, să fiu mai deschisă și către alte culturi (eticheta este atât de diferită în funcție de cultură), să îmi corectez anumite deprinderi greșite dobândite poate încă din copilărie, și nu e tocmai ușor să aduci schimbări în comportament, psihologic vorbind, necesită timp.

Cum te-ai decis să îți faci prima școală și cărui public te adresezi?

M-am decis să pun bazele unei astfel de școli în primul rând pentru că generațiile următoare au nevoie să fie martore a ceea ce înseamnă bunătate, bune maniere, etichetă. Să știți că deseori mă lovesc de păreri conform cărora am început școala pentru că văd totul foarte negativ și cenușiu, că oamenii nu mai sunt empatici și toată lumea se comportă urât cu toată lumea. Deloc așa! Oamenii cunosc bunele maniere, dar devenim egocentriști pentru că trăim totul pe „repede înainte”, pentru că nu mai avem timp să fim atenți și la nevoile celuilalt. Uităm de lucruri mici, dar cu o atât de mare importanță și însemnătate: un „mulțumesc”, un „Bună ziua” în lift, deși aparent banale, aceste lucruri nu sunt lipsite de importanță. Tocmai pentru că nu vorbim de niște calități înnăscute, ci aici intervine teoria imitației. Și, probabil, că a fost și faptul că lucrând în învățământ, am reperat care ar fi necesitățile și lipsurile acestui sistem. Principalul motiv pentru care m-am decis sa pornesc proiectul a fost  dorința de a face mai mult pentru copiii și generațiile de la care am așteptări atât de mari.

Cum de te-ai întors acasă? Ce ai regăsit la Iași?

Mi-am imaginat că voi regăsi țara despre care învățasem în timpul orelor de Cultură Franceză, cu oameni primitori și prietenoși, eleganți și rafinați, empatici. Ei bine, în realitate nu a prea fost așa. O combinație de naționalism și rasism a făcut ca experiența franțuzească să nu fie una tocmai roz în ochii mei, deși aveam aceeași activitate ca și în țară, mediul a făcut ca totul să îmi pară mai greu. M-am întors acasă poate un pic dezamăgită, dar mai ambițioasă. M-am angajat la o firmă de consultanță în fonduri europene, unde lucrez și în prezent și am intrat în același an în învățământ, predând limba franceză. Le fac în paralel. Anul acesta m-am întors în Franța pentru cursurile de bune maniere. De data aceasta am descoperit o altă zonă a Franței, zona de Sud, care aduce foarte mult cu imaginea pe care o aveam și acum 3 ani, ceea ce mă provoacă să descopăr și alte regiuni. Cât despre Iași este orașul meu de suflet, nu m-aș mai muta de aici vreodată! Oameni frumoși la trup și suflet, empatici, primitori, nimic mai frumos!

Cum ai reușit să combați mitul cum că bunele maniere sunt doar pentru doamnele din înalta societate?

Din fericire, nu m-am lovit deocamdată de această preconcepție. Poate și pentru că momentul la care am demarat proiectul este unul oportun. Acum nu mai există atât de multe stereotipuri legate de bunele maniere. Părinții sunt foarte conștienți și totodată bine informați, cel puțin cei cu care eu am luat contact până acum, caută mijloace interactive de educare si cizelare a copiilor. Cu toate că citeam recent exact despre asta, despre faptul că există un interes sporit pe care îl acordăm acum vieții duceselor, brusc suntem interesate de vestimentația lor, felul în care își cresc copiii, cum mănâncă. Un psiholog a explicat acest comportament ca fiind o nevoie de reguli pe care să le respectăm, o întoarcere în copilărie la reguli pe care mama le impunea, iar noi le respectam. Noi știam că trebuie să ne ghidăm viața după anumite reguli, ceea  ne oferea un confort emoțional.

Ce proiecte ticluiești, Miruna?

Cel mai important obiectiv pentru anul acesta este absolvirea școlii English Manner, din Londra. Îmi pun toate resursele în acest proiect și îmi doresc să fiu cea mai bună versiune a mea. Sper să reușesc să aduc cursurile și sub formă de opțional, în grădinițele si școlile din Iași. Există țări precum Spania în care bunele maniere se studiază în școli ca materie propriu-zisă. Totodată, intenționez sa organizez ateliere și cursuri de etichetă și protocol și pentru adulți, poate chiar în mediul de afaceri.

Cristina Diana Enache pictează de când se știe și se dăruiește artei cu foarte mare dragoste. A îmbrățișat-o din vremea copilăriei, iar talentul descoperit timpuriu de către familie a fost fructificat într-o școală pe domeniul artistic în Focșani. 

Totul a început dintr-o joacă infantilă, și culmea, a ajuns să dea viață poveștilor din cărți. Face ilustrație, deși primii bani i-a câștigat din pictura pe icoane. Asta se întâmpla pe la vârsta când unii dintre noi nici nu știam ce liceu să urmăm și care specializare să o alegem ca să studiem.

Să o cunoaștem!

Dai viață cărților de povești prin desen. Cât de multă bucurie îți aduce lucrul temeinic făcut de mâna ta?

Pictez de când mă știu. În ultimii ani mi-am dat seama că pictura nu e doar parte din mine, ci și o mare parte din lumea mea. Poate sună a clișeu, dar e terapie, e visare, e călătorie către mine. Mă ajută să nu mă pierd.

E înălțător când vezi cum ceea ce ai creat tu cu mâinile tale din emoțiile și trăirile tale, atinge sufletele privitorilor și naște alte emoții fiecare având filtru sau propriu. E misiunea mea de viața să bucur prin culoare și frumos.

Cristina, cine a descoperit talentul tău și ți l-a fructificat în timp?

Ca orice copil, am desenat de mică. Era o joacă. Tata îmi făcea desenele și eu le coloram, cărțile de colorat se terminau repede și erau deja plictisitoare. Și a fost așa o joacă până în clasa a cincea, când mama m-a înscris la liceul de arta Gheorghe Tătărescu din Focșani (liceul era abia înființat) la clasa doamnei Ortansa Mazilu care practic m-a descoperit. Nu cred în talent nativ, cred în zi după zi de exercițiu, zi după zi de căutări de mai bine, fiecare visând să ajungă la o performanță anume.

A fost de la sine înțeles că vei urma cursurile unei școli cu specific? Ce-mi poți spune?

Lucrurile s-au așezat oarecum firesc. Din clasele primare am început să particip la concursuri la care luam premii, chiar premiul internațional. Am aflat mai târziu că a fost luat de mine prin clasa a 7-a, medalia de argint în India. Am spart practic gheața

A fost firesc pentru mine să continui la liceul de artă unde am avut alți îndrumători, în special doamna Elena Barhalã de la care am prins dragostea pentru icoana bizantină. Eram de-a dreptul fascinată de tot ce însemna pictura bizantină. Am început cu icoanele pe sticlă, ca mai apoi să lucrez pe lemn, unde e mult mai complex și anume prepararea lemnului, aurirea. Dar sentimentul și trăirea pe care o ai când lucrezi la o icoană e de nedescris. Și uite așa am continuat până am ajuns către studiile universitare și drumul meu aici a luat ușor alta direcție, dar nu m-am oprit niciodată din a picta.

Eram într-o perioadă în care simțeam că mi se decide viitorul și cumva nesigură pe ce drum să aleg pe mai departe. E foarte important să ai cumva un îndrumător care să te ajute să descoperi în tine ce vrei cu adevărat la acea vârsta.

Ce face arta din om? Cum a lucrat pentru tine?

Pe mine, arta sub toate formele ei, simt că mă ține pe o frecvență mai înaltă, îmi deschide mintea și sufletul, îmi deschide noi orizonturi. Ilustrația a apărut în viața mea întâmplător. Pe vremea aceea locuiam în nordul Italiei la câțiva km Veneția. Îmi aduc aminte că era a doua zi de Crăciun și îmi era dor de casă, de ai mei dragi, de locuri, de rădăcinile mele, și, la impulsul acestor trăiri, m-am pus să ilustrez o zână ,am folosit ca inspirație povestea unei fotografe originară tot din Focșani. Îmi plăcea foarte mult pasiunea ei pentru frumos și căprioare. Am „zânificat-o”, am îmbrăcat-o în straie populare și am postat imaginea pe Facebook. Desenul a devenit oarecum viral și fain mi-a fost sentimentul. Și apoi au început să apară comenzi de zâne, ceva cu totul nou pentru mine.

La scurt timp, am fost contactată de o editura din Făgăraș pentru a ilustra o carte cu prinți și prințese. Am acceptat cu mari emoții proiectul. Practic, acestea au fost aripile mele către ilustrație pentru copii și au un loc aparte în sufletul meu. Sunt convinsă că cineva de sus i-a trimis la momentul potrivit în viața mea. Apoi totul a decurs atât de lin către alte proiecte, fascinant era pentru mine bucuria unei noi cărți dar si faptul că învățam lucruri noi și cunoaștem oameni noi. S-au legat prietenii frumoase cu oamenii cu care am lucrat și mă simt cu adevărat binecuvântata pentru asta.

Să fii înconjurat de oameni frumoși alături de care să crești e un mare dar. O, e greu! Sunt zile când oricât aș trage de mine nu iese nimic, lucrurile nu merg forțate și deși știu lucrul asta îmi e greu de fiecare data să accept. Sunt genul de om foarte activ care nu poate sta.

Și atunci îmi dau seama că e cazul să iau o pauza, ori grădinăresc dacă e anotimp frumos și îmi permite vremea, ori gătesc ceva, ori fac o plimbare. Călătoriile în natură sunt o sursă bună de inspirație.

În copilărie, visam să devin designer vestimentar ,am avut o perioadă lungă în care desenam tot felul de rochițe și mă pasiona să le pun în practică, ca ii forfecam mamei toate materialele ce găseam prin casă. Sunt singura din familie care pictează.

Alex, fiul cel mare, are o imaginație fantastică și un simț al frumosului aparte, dar nu e pasionat de desen. Pasiunile lui sunt spre știință, iar cel mic care are abia un an și 4 luni și e fascinat de pensule și culori, dar e și normal la vârsta asta, dar vedem.

Îmi doresc ca ei să își urmeze calea lor, nu țin neapărat să mă moștenească.

Se câștigă din artă?

O, complicată întrebare! Eu am ajuns în punctul în care pot spune că se câștigă din artă, acum depinde de așteptările fiecăruia. E drum lung până să ajungi să monetizezi munca ta. Eu am o credință și anume dacă faci ceea ce îți place și muncești mult, e imposibil banii să nu apăra. Primii mei bani i-am câștigat prin clasa a 9-a, o icoană pe sticlă mi-a fost cumpărată de profesoara de limba română. Eram foarte încântată că îmi pot câștiga singură banii, căci de la acea icoană au urmat multe altele, în special în perioada sărbătorilor de iarnă erau comenzi multe.

La ce proiecte lucrezi?

În prezent, lucrez la două cărți de povești și un proiect personal, exersez arta digitală deoarece doar așa pot lucra perioada aceasta cu bebe mic prin casă.

Nu aș renunța niciodată la modul tradițional, dar observ că exercițiul acesta digital îmi îmbogățește abilitățile artistice. Mă învață să lucrez mai cu încredere, dacă ai greșit e foarte ușor să repari.

Nu există rețete de succes identice, cum nu putem vorbi nici despre același șablon pentru oamenii care lucrează în același domeniu. Când amintim despre actorie, e normal să ne gândim că fiecare a avut traseul său de bătucit. Pentru unii, a fost bogat în întâmplări frumoase, pentru alții, plin în provocări. În descifrarea invitatului de azi, actorul de teatru și film Cătălin Coșarcă, plecăm de la premisa că a avut șansa să își aleagă singur cariera și să guverneze în jurul dorinței de a prinde vechime pe vechile scânduri ale scenelor de teatru sau în studiourile de filmare.

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, sunt convinsă că alegerile luate în viață l-au influențat în mod decisiv și au avut impact asupra formării sale. Și-a lărgit spectrul artistic studiind actoria la București, la UNATC, fără vreun regret. Ultima performanță în care l-am văzut a fost lungmetrajul Teambuilding, ce este de un real succes.

Talentul s-a îmbinat cu responsabilitatea, seriozitatea și profesionalismul în toți acești ani. În primul an la UNATC, a descoperit improvizația, iar de atunci este activ în lumea aceasta. Peste un deceniu a trecut de când Cătălin, alături de alți colegi, sub egida Backstage Boys, a îmbrățișat această formă de artă și se identifică perfect cu ea. Să-l cunoaștem!

Cine este Cătălin când nu-l vede nimeni, dincolo de scenă?

Când nu trebuie să lucrez, fie pe scenă sau la filmări, evenimente ori Workshop-uri, sunt un tip destul de retras, nu prea caut să socializez sau să ies în oraș, prefer să îmi petrec timpul liber acasă, în liniște, cu iubita mea sau, când se aliniază planetele, cu unul dintre hobby-urile mele cum ar fi scrisul, desenul/pictura digitală, benzile desenate, filmele ori jocurile video. Nu prea îmi place să merg în vacanțe, însă viața de cuplu necesită compromisuri, așa că, din când în când mai plec cu iubita mea în călătorie, sperând că o să ne și distrăm, dar de cele mai multe ori irosim bani și energie doar ca să ne certăm în altă țară.

Ce mulțumiri poartă cu el?

Sunt mulțumit că n-am avut o viață prea grea, în mare am fost sănătos, să vedem cât mă mai ține. Am avut oportunitatea să fac ceea ce mi-am dorit, să îmi aleg singur cariera și să am un relativ succes până acum. Am o familie caldă și iubitoare, care m-a susținut în alegerile pe care le-am făcut, pentru care sunt foarte recunoscător. Am avut plăcerea să cunosc de-a lungul timpului și să lucrez cu mulți oameni talentați, inteligenți și darnici, care îmi sunt dragi și  de la care am învățat multe lucruri. Nu îi voi numi pentru că lista e foarte lungă, însă le sunt recunoscător. Iar un alt motiv de mulțumire zilnică este iubita mea, care a bătut drum lung ca să fie parte din viața mea. Aș continua cu mulțumirile dar le păstrez pentru premiile Oscar.

Ai și temeri, sau frici, sau tristeți? Ce poți mărturisi cu noi?

Am multe frici și tristeți, dar nu sunt înclinat să le destăinui. Prefer să mă lupt eu cu ele pe cont propriu și când pot și am ocazia să mă folosesc de ele pentru a da adâncime personajelor pe care le creez.

De când ești într-o relație cu scena? Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Prima dată când am urcat pe scenă a fost în anul 2006, la Cafe DeKo de la TNB. Era anul în care am venit în București pentru facultate. Deși îmi doream să dau la UNATC, n-am făcut-o din prima pentru că nu mă simțeam pregătit. Nu aveam niciun fel de experiență cu teatrul sau actoria, iar în perioada aceea începuseră să apară primele clipuri video pe YouTube cu stand-up comedy de la DeKo, așa că am decis să urc și eu pe scenă la seara amatorilor. Am făcut asta tot restul anului respectiv. Apoi, în 2007 am intrat la actorie la UNATC și am renunțat la stand-up, dar pe lângă teatrul clasic am descoperit acolo teatrul de improvizație, datorită bunei mele profesoare Mihaela Sîrbu, care avea să îmi definească cariera pe mai departe. În 2010 am înființat trupa de teatru de improvizație Backstage Boys împreună cu alți colegi de an de la actorie, alături de care am avut una dintre cele mai trainice relații profesionale din viața mea, care continuă și azi (anul acesta am avut spectacolul aniversar de 12 ani).

Cu filmul când ai făcut cunoștință?

Eram în primul an de facultate, la UNATC, când am colaborat cu un coleg de la regie film care mi-a dat rolul principal masculin în scurtmetrajul său, se numea „8 min. și jumătate”. Era o comedie drăguță despre studenți. Apoi au urmat alte scurtmetraje, multe reclame și scketch-uri, apoi, într-un final, primul lungmetraj – „Teambuilding”.

Ce simte un actor când aude la finalul unui spectacol tropote de aplauze?

Dacă totul merge bine în timpul spectacolului, ți-ai făcut treaba bine și simți că meriți aplauzele, atunci ești în al nouălea cer și în momentul ăla totul are sens în lume. Însă dacă lucrurile nu au mers cum ai fi vrut sau cum știi că ar fi trebuit să fie, rămâi cu sentimentul că ai încercat să-i păcălești și ei s-au prins dar îți răspund cu aceeași monedă aplaudând tot ca o păcăleală…răsplata unui impostor.

Coincid planurile de când erai mic cu cele de acum? Ai știut mereu că vrei să îmbrățișezi meseria aceasta?

Când eram mic nu prea știam ce voiam să fac când o să fiu mare, însă desenam foarte mult. Îmi plăceau poveștile, îmi plăcea să spun povești, iar desenul a fost pentru multă vreme modul meu de a spune o poveste. Însă, pe la final de liceu, mi-am dat seama că acest proces poate fi mult mai direct, iar actoria mi s-a părut o cale mai scurtă către un rezultat similar. Același lucru m-a atras și la teatrul de improvizație.

Cât de mult te onorează rolul tău în societate, cel de actor? 

Hmmm… când am intrat la UNATC eram atât de mândru, nu-mi venea să cred, abia așteptam să le spun oamenilor că sunt student la actorie. Încă priveam din exterior. Acum privesc din interior, e o cu totul altă perspectivă.

Fiecare rol pe care l-ai „îmbrăcat” poartă signifianță în sufletul tău sau ai unul preferat pe care l-ai juca la nesfârșit?

Poți avea o haină preferată, bineînțeles, pe care ai purta-o mai mult decât pe celelalte, însă cu cât o porți mai mult cu atât devine mai jerpelită. Eu încerc să am o garderobă cât mai variată, chiar dacă uneori pare că aleg doar o nuanță diferită a aceluiași gri, mă străduiesc totuși să nu fiu un boschetar.

Pentru actorul Cătălin contează cantitatea sau calitatea distincțiilor?

Mereu aș alege calitatea. Dar de multe ori ai nevoie de cantitate ca să ajungi la calitate.

Este meseria de actor una cronofagă în accepțiunea ta, precum este și în accepțiunea altora?

Mie nu mi se pare o meserie cronofagă, ba chiar mi se pare mai puțin cronofagă decât multe alte meserii. Însă e relativ, depinde cât timp e dispus fiecare individ să investească pentru a-și atinge scopul…depinde de scop, depinde de context…depinde.

Care este dorința cea mai mare a ta? La ce aspiri? Care este punctul în carieră care te-ar mulțumi pe deplin?

Din nou e relativ. Eu am dificultăți cu genul ăsta de noțiuni absolute. Mulțumit pe deplin nu cred că voi fi vreodată. Aspir către mai bine, din toate punctele de vedere. Îmi doresc înțelepciunea de a aprecia ceea ce este și capacitatea de a crea ceea ce ar putea fi.

Ce gând vrei să-ți lași, să-l citești și peste ani atunci când vei da peste materialul cu noi doi?

Ești mulțumit acum?…pe deplin? Dacă te-ai amuzat înseamnă că încă ești ok…sau poate abia acum ești ok și nu era nimic amuzant. Timpul va decide.