Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti – unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului Evreiesc de Stat – am legat o prietenie instantanee. I-am iubit din prima clipă pentru că, dincolo de prestaţia actoricească de înaltă ţinută, au omagiat limba română, printr-o rostire cristalină, ce poate servi de exemplu sau de reproş pentru mulţi conaţionali.
“Este probabil cel mai frumos compliment pe care l-am auzit de la Dvs.!”, a mărturisit Ludmila Gheorghiţă, excepţională în rolurile din “Cerere în căsătorie” şi “Nunta” (ambele de Cehov) pentru Matricea Românească.
“Să ştiţi că a fost prima şi cea mai mai mare emoţie a noastră. Pentru că ştim cât de elevat este publicul bucureştean, şi cât de «pretenţios» – pozitiv fie spus – este. Iar asta ne-a dat emoţii şi mai mari. Ştim cu toţii că limba vorbită în Basarabia, din păcate, a fost influenţată – asta e. Dar noi lucrăm în teatru, noi suntem oameni care aduc cultura şi arta şi o promovează, şi acesta este instrumentul nostru. Lucrăm foarte mult la ceea ce înseamnă limba română vorbită în scenă.
Actriţa basarabeancă Ludmila Gheorghiţă, o româncă mândră de identitatea sa
Personal, pe mine mă ajută foarte mult, pentru că mai fac şi filme documentare, le sonorizez la Televiziune, iar acolo se lucrează foarte atent cu acest aspect. Şi asta mă ajută foarte mult şi în profesie, în scenă.”
Ludmila a fost completată de către partenerul ei din “Ursul” (piesă juxtapusă cu “Cererea…”), Ion Grosu:
“Spectatorul, la Chişinău, în ultimii ani, este pretenţios şi la capitolul limba vorbită. Vin băieţi cu şcoală făcută în România, sau în afara ţării, şi atunci ei cunosc destul de bine. Nu poţi să îi minţi, pentru că a doua zi, la spectacol, nu mai vin.”
“Sângele apă nu se face. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă”
“Acum, şi copiii de la grădiniţă vorbesc româneşte, la noi la Chişinău!”, a dezvăluit Ludmila. “Când, acum câţiva ani, nu prea se auzea o limbă atât de dulce, atât de clară, atât de limpede, aşa cum aţi remarcat. Când îi auzi pe stradă mergând şi vorbind o română atât de dulce, îţi vine să îi pupi pe toţi, grămadă, să ştii că sunt toţi ai tăi şi pe toţi îi iubeşti. Este, într-adevăr, un merit – probabil – al societăţii întregi. Pentru că se trezeşte – nu că se trezeşte, s-a trezit demult! – se revigorează această dragoste faţă de limba română, faţă de tot ce este românesc.”
Actorul Ion Grosu este vicedirector al Teatrului „Satiricus” din Chişinău
La rândul său, Ion Grosu crede că, în pofida imixtiunilor politice şi a farselor lingvistice care au încercat să legitimeze o limbă inexistentă, basarabenii au conştiinţa că sunt români:
“Atât de încâlcită a fost limba, intenţionat, a fost inventată o limbă moldovenească – pe care o vedem acum în dicţionare şi în ziarele vechi, şi râdem noi singuri de ceea ce scrie acolo, deci nişte cuvinte inventate – dar până la urmă [este valabil] un proverb vechi: sângele apă nu se face. Se vor limpezi apele, adevărul iese întotdeauna la suprafaţă. În asta credem, şi aşa se va întâmpla.”
Filosof de geniu, gânditorul român Emil Cioran este obiect de studiu şi de admiraţie pentru străini. Matricea Românească vă oferă, mai jos, traducerea unei analize extinse a filosofiei lui Cioran, din perspectiva morţii, realizate recent de către platforma independentă londoneză de cultură Four By Three Magazine.
Filosofia eșuează oare în fața morții? Karl White se apleacă asupra meditației de o viaţă a filosofului român Emil Cioran cu privire la naștere, existență și anihilare, întrebându-se dacă filosofia ne poate salva de disperarea ultimei noastre clipe, sau dacă limitele sale se află la chiar marginea mortalității noastre.
De la începuturile sale, filosofia s-a concentrat pe moarte. Filosofia ne învață cum să murim, observa Socrate. Conform spuselor sale, ne prefacem înțelepți atunci când ne temem de moarte, deoarece nu știm nimic despre ea și s-ar putea, contrar tuturor instinctelor noastre, să fie o binecuvântare. Filosofia s-a străduit, de asemenea, să ne micșoreze temerile, reiterând la nesfârșit amintirea mortalității noastre: încearcă să ne ridice deasupra cotidianului, pentru ca moartea noastră să nu pară nimic excepțional; ne îndeamnă la un fel de modestie, caz în care trebuie să ne amintim că suntem angajați la moarte, un memento mori constant (expresie care se traduce, literalmente, „Amintiți-vă să muriți”). Oare are succes filosofia în oricare dintre aceste obiective?
Potrivit gânditorului român E.M. Cioran, răspunsul este un răsunător și fatal „nu”, deoarece, conform lui, „natura nu a fost generoasă cu nimeni decât cu cei pe care i-a scutit să se gândească la moarte”. Faţă în faţă cu catastrofa, filosofia poate fi, în cele din urmă, doar o meditație asupra propriului eșec și propriei neputințe atunci când se confruntă cu realitatea dispariției noastre.
Românul Emil Cioran, anti-filosoful filosofiei
Cioran este anti-filosoful filosofiei. El critică și disprețuiește încercările filosofilor profesioniști de a circumscrie și de a include lipsa experienței și aporiile vieții în categorii, definiții și imperative morale. În schimb, Cioran consemnează, cu un stil inimitabil, cu ironie și cu umor negru, răsucirile și meandrele furiei, senzațiilor şi dezamăgirilor sale și, cel mai puternic, neputința rațiunii și a filosofiei de a face față și de a controla forța invizibilă și nelimitată a morții. În timp ce omul este în ochii săi o marionetă a sorții și a unor forţe dincolo de controlul său, filosofia, ca disciplină care încearcă să ţină sub control existența prin folosirea judicioasă a rațiunii, nu este decât un exemplu de batjocură și de comedie al hybrisului uman. Moartea și tăcerea sunt cele care vor avea ultimul cuvânt.
Dacă filosofia s-a străduit (cu un succes discutabil) să înțeleagă viața, ce ar putea să ofere ea cu privire la moarte?
Cioran și-a început viața filosofică fiind un vitalist entuziast, în tradiția nietzscheană, îmbrățișând un etos care afirmă viața, cu puțină grijă față de forma sau argumentarea logică. Cu toate acestea, preocupările sale erau încă cele ale filosofilor mai tradiționali pe care el îi disprețuia, nu în ultimul rând, prin obsesia sa cu privire la moarte. Dar, în timp ce Socrate a descris filosofia ca o formă de pregătire pentru sfârșit și a ieşit el însuşi din scenă cu demnitate şi cu graţie, Cioran a constatat că rațiunea și înțelepciunea sunt neputincioase în fața anihilării, în mare parte, din cauza acelorași motive care au condus la gândirea anti-fundamentală a secolului al XIX-lea: primatul biologiei, destabilizarea limbajului și istorismul tuturor sistemelor etice.
Pentru Cioran, rațiunea este o suprastructură slabă, ridicată pe forța irațională a vieții în sine – încoronarea necunoscutului fiind apropierea inevitabilă a morții și a inexistenței. Dacă filosofia s-a străduit (cu un succes discutabil) să înțeleagă viața, ce ar putea să ofere ea cu privire la moarte? Astfel de forțe anti-iluministe l-au condus pe Cioran să se simtă separat de omenirea comună, din cauza conștientizării sale intense cu privire la inevitabilitatea dispariţiei: “Atunci când conștiința devine independentă de viață, revelația morții devine atât de puternică încât prezența sa distruge toată naivitatea, tot entuziasmul vesel, și toată voluptatea naturală… La fel de goale sunt toate proiectele de finalizare ale omului și iluziile sale teologice”. Existau pur și simplu experiența brută a vieții în sine și încercările slabe și bâjbâite ale minții de a o înțelege, totul cu realizarea că într-o zi nu vor mai exista nici viața, nici mintea și nici gândurile.
Oricât am încerca să păstrăm o atitudine demnă în fața morții, pentru Cioran, o contemplație reală și pură a mortalității noastre ne lasă fără motivație și fără înțeles. Naturalismul grecesc și stoicismul roman nu l-au atras, și nici nu a fost posibil să îl depășească pe Nietzsche. După război, Cioran s-a remodelat drept un aforist sardonic și un comentator cinic al problemelor umane. În multe privințe, el a devenit anti-Sartre. În timp ce acesta din urmă propovăduia libertatea, posibilitatea și emanciparea, Cioran scria carte după carte vizând nemijlocit finitudinea, capcana și robia umană. Toate ideologiile erau pentru el falimentare, libertatea – o minciună, violența și ura – condiţia umană obişnuită. Și, ca să le pună capac, totul se termina prin moarte. Cioran etichetase anterior toate încercările de a controla şi ascunde ideea morţii ca fiind extrem de suspecte, dar acum el va reitera fără oprire neputința gândirii în fața dispariţiei definitive.
Nicio reflecție stoică nu poate face față realității că toți trebuie să moară într-o zi
Chiar şi aşa, ocazional, filosoful român a fost tentat să folosească o versiune a metodei lui Epicur de a face față gândului morții, declarând: “Mă gândesc la atâția oameni care nu mai sunt, și mi se face milă de ei. Cu toate acestea, ei nu trebuie compătimiți atâta, căci și-au rezolvat toate problemele, începând cu problema morții”. Totuşi, lăudăroșenia aceasta a fost trecătoare. Oricât a încercat, Cioran nu a putut decât să admită realitatea fără speranță. Filosofia încearcă să neutralizeze forța experienței, prin îndreptarea spre generalități, dar – prin negarea adevărului că fiecare individ trebuie să moară propria moarte fără îndrumare – devine o farsă.
După război, Cioran s-a remodelat drept un aforist sardonic și un comentator cinic al problemelor umane
“N-a însemnat nimic pentru mine. Realizând, brusc, după atâția ani, că orice s-ar întâmpla, nu o voi mai vedea niciodată, aproape că m-am prăbușit. Înțelegem ce este moartea doar prin amintirea bruscă a chipului cuiva care ne-a fost indiferent.” Nicio reflecție stoică nu poate face față realității că toți trebuie să moară într-o zi.
Impotenţa filosofiei în fața morții a fost intim legată de celălalt principiu al lui Cioran: că, în timp ce moartea era o catastrofă înfricoșătoare, tragedia inevitabilă era, de fapt, că te născuseși. Viața însăși este trecătoare și incertă, plină de frustrare și dezamăgire. Nu știm ce trebuie să facem și nici de ce ar trebui să o facem. Moartea este una dintre puținele certitudini. “Nu ne grăbim spre moarte, fugim de catastrofa nașterii, supraviețuitori care se chinuie să o uite. Frica de moarte este doar o proiecție în viitor a unei temeri care datează din primul nostru moment al vieții.” Moartea există doar pentru că nașterea s-a produs.
Nu ne grăbim spre moarte, fugim de catastrofa nașterii, supraviețuitori care se chinuie să o uite ~ Emil Cioran
Vizitator obişnuit al cimitirelor, Cioran a avut o revelație care a surprins acest lanț de fier al nașterii și dispariţiei: “Eram singur în acel cimitir cu vedere spre sat, când o femeie însărcinată a apărut. Am plecat dintr-o dată, pentru a nu mă uita la acest purtător de cadavre de la o distanță apropiată, dar și pentru a nu reflecta asupra contrastului dintre un uter agresiv și mormintele şterse de veacuri – dintre o promisiune falsă și sfârșitul tuturor promisiunilor”. Succesiunea nașterii, a vieții și a morții este o unitate de neclintit din care nu există nicio scăpare. Cioran revine la viziunea lui Sofocle, conform căruia cel mai bun lucru, dintre toate, este să nu te fi născut vreodată.
Budismul, o fantezie inadecvată
Într-o încercare de a face față, Cioran a cochetat zeci de ani cu budismul, văzând în tentativa de negație a sinelui o modalitate de a face față atât traumelor vieții, cât și terorii morții. Însă, o astfel de auto-ștergere era străină unui temperament care, pe cât de obsedat de moarte și de inexistență, era întotdeauna extrem de plin de viață. Mai mult, Cioran știa că face indisolubil parte din tradiția filosofică occidentală, fiind susținătorul unei individualități faustiene care a pus ego-ul filosofic în centrul tuturor lucrurilor. Budismul a fost o fantezie prea strălucită de scăpare pentru un occidental dezrădăcinat.
El a încadrat acest sentiment într-o formă mai discursivă, care a fost, de asemenea, proiectată pentru a dizolva în cele din urmă consolarea Epicuriană – “De ce să ne temem de nimicul destinat nouă, când acesta nu diferă cu nimic de nimicul care ne precedă: acest argument al Anticilor împotriva fricii de moarte este o consolare inacceptabilă. Înainte, am avut norocul să nu existăm; acum existăm, şi tocmai această particulă de existenţă, deci de nefericire, este cea care se teme de moarte. Particula nu este cuvântul, deoarece fiecare dintre noi se preferă pe sine însuși în detrimentul universului, sau oricum se consideră egal cu el.” Să nu te fi născut niciodată nu e același lucru cu inexistența care urmează vieții și morții. Cele două sunt diferite din punct de vedere calitativ, în pofida identității lor cantitative în nimicnicie. Suntem atașați de noi înșine și de viața noastră dezordonată, indiferent cât de multă frustrare și dezamăgire am putea întâlni. Filosofia nu ne poate ajuta să renunțăm la duh, la iluzie. Moartea nu va fi niciodată binevenită.
Metafizica nu lasă loc cadavrului ~ Emil Cioran
Anticii nu sunt buni de nimic; să te gândești la moarte nu înseamnă să o experimentezi – să crezi că cineva nu se teme de ea arată doar că nu a întâlnit-o încă: “Omul acceptă moartea, dar nu și ceasul morții sale! Să mori oricând, numai nu când ţi-a venit ora!” După căutarea și tot ce a mai întreprins prin lucrările filosofilor, misticilor și înțelepților, Cioran a putut doar să concluzioneze, cu amărăciune, că „metafizica nu lasă loc cadavrului”. Filosofia, în toată slăbiciunea și neputința ei, este un joc pentru cei vii. Morții nu filosofează și nici nu pot auzi banalitățile filosofilor care nu au murit ei înşişi.
„Omul acceptă moartea, dar nu și ceasul morții sale!”, credea Cioran
Pentru Cioran nu exista consolare, ci doar o meditație nesfârșită pe același subiect: “De fiecare dată când nu mă gândesc la moarte, am impresia că trișez, că înșel pe cineva din mine.” După zeci de ani de gândire, de meditație și de scris pe această temă, Cioran a fost obligat să-şi recunoască înfrângerea. El bănuise încă de la începutul călătoriei sale filosofice că gândirea era neputincioasă în fața morții. O viață de meditație a confirmat acest lucru: “Să meditezi ani de zile, de fapt o viață întreagă, la ultimele tale clipe, numai ca să descoperi, când ele se apropie, că totul a fost în van, că gândul la moarte ajută la tot – cu excepția morții efective!”
Karl White este un scriitor independent din Londra, care a publicat în Philosophy Now, The Sunday Telegraph, The Penny Dreadful şi a co-editat un volum despre Samuel Beckett.
Are un master în Traducerea Textului Literar Contemporan, specializarea Engleză. O persoană optimistă şi o familistă convinsă
Ultimele postari ale lui Raluca Băncioiu (vezi toate)
Ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara şi să-ţi faci datoria faţă de România? O posibilă prefaţă la o declaraţie de dragoste pentru pământul care ne-a crescut şi care ne ţine.
Ai făcut un copil? Înseamnă că i-ai oferit României un cetăţean, un contribuabil şi un potenţial luminător de generaţii: profesor, medic, preot sau om de stat. Orice va ajunge copilul tău, dacă l-ai educat să fie om între oameni, ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Munceşti cinstit, făcându-ţi zilnic norocul, fără gânduri de îmbogăţire rapidă şi oneroasă? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Faci afaceri aici, ajutând economia românească să prospere? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Îţi plăteşti taxele şi nu concepi să eludezi legea, chiar dacă toată lumea o face? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Îţi faci vacanţele în România şi le povesteşti entuziast prietenilor „cosmopoliţi”, îndrăgostiţi de zgârie-norii din Dubai, despre minunile noastre necunoscute? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Eşti un exemplu pentru cei din jur prin comportamentul pe care îl afişezi la muncă, în societate şi mai ales acasă? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Atunci când sesizezi un atentat – oricât de mic sau de mare – la binele comun, nu întorci privirea, ci iei atitudine? Foarte bine. Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Îţi păstrezi libertatea de gândire şi de acţiune, chiar când condiţiile externe încearcă să ţi-o răpească, intuind că pentru asta s-au jertfit înaintaşii tăi? Foarte bine. Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Indiferent de credinţa pe care o ai, eşti un promotor al toleranţei religioase, al altruismului şi al înţelegerii faţă de slăbiciunile – omeneşti – ale celorlalţi? Ţi-ai făcut datoria faţă de România – şi faţă de Dumnezeul ei.
Cinsteşti memoria înaintaşilor, îţi găseşti inspiraţia în istoria României şi încerci să contribui la ea, lăsându-ţi amprenta asupra microcosmului în care activezi? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Crezi în puterea faptelor mai mult decât în puterea cuvintelor, lăsându-le pe primele să vorbească de la sine? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Nu accepţi ca discursurile, programele şi rateurile politicienilor să îţi definească atitudinea faţă de vecini, faţă de prieteni şi faţă de ţară? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Înţelegi că, indiferent de zona din care ne tragem – Regat, Ardeal, Basarabia, Bucovina, Dobrogea şamd – suntem toţi fraţi, uniţi de o singură limbă şi de o singură fiinţă istorică? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Vorbeşti o limbă română curată, în detrimentul importurilor stricăcioase, şi îţi porţi cu mândrie identitatea oriunde ai călători în lume? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Nu laşi dragostea de România să te orbească faţă de defectele ei? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Ai strâns după câinele tău azi, sau ai făcut gestul „mărunt” de a arunca gunoiul în pubelă şi nu pe stradă? Ţi-ai făcut datoria faţă de România.
Să-ţi iubeşti ţara nu e vreun gest grandilocvent. Ci toate cele de mai sus – şi încă multe altele. Completaţi voi lista.
De 9 mai, ca în fiecare zi, “la mulţi ani, România!”
Ilustraţie deschidere: Constantin Daniel Rosenthal – România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii
Vasile Şuşca, un cu totul special creator de măşti din Săcel, Maramureş, e unul dintre acei oameni-busolă, care, atunci când îţi trec calea, îţi arată şi direcţia bună. O discuţie cu românul care ne demască şi ne descoperă adevărata faţă, chiar şi atunci când, cuceriţi, îi luăm măştile şi i le agăţăm în cui.
Am ajuns la Vasile Şuşca pe un frig teribil. Era iarnă, o iarnă cruntă acolo, la Săcel, în Valea Izei, colţ de Dacie liberă, unde ursul e frate cu românul. Doar Providenţa a vrut să-l găsim, pentru că altfel, rătăciţi şi parcaţi cu maşina exact în poarta domniei sale, n-am fi aflat niciodată că suntem la un metru de aur. Dumnezeu a vrut altceva, şi ni l-a descoperit.
Vasile Şuşca e o poezie de om. E – cu toate ciudăţeniile sale, aşa cum ar putea fi interpretate licenţele în gândire pe care şi le ia – un bărbat mai adevărat decât toţi pe care i-am cunoscut până acum, subsemnatul şi încă doi-trei cunoscuţi excluşi. Când l-am întrebat câţi ani are, mi-a răspuns, ca un Creangă redivivus, “Nu mai am nici unul. S-or dus tăţi!”. Are umor, dar şi francheţe: “Maramureșenii, dacă au ceva de spus, îţi spun verde-n buză: «Dom‘le, nu-mi place de fotografia ta, și gata! Ai înțeles?» Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare.”
Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?
Ca mulţi meşteri înzestraţi, polivalenţi (cochetează şi cu muzica şi pictura), pe care i-am întâlnit prin ţară, Vasile Şuşca mărturiseşte că “nu m-a învățat nimeni. Eu am lucrat o perioadă croitorie, blănărie, cojocărie, și îmi rămâneau tot felul de capete. Era perioada când se făceau dormeze cu arcuri. Eu am adunat capetele acelea, cu intenția de a-mi face dormeze cu lână, în loc de talaje și câte se băgau. (…) Ion Ardeleanu-Pruncu, fostul director al Școlii Populare de Artă din Sighetu Marmației, m-a sfătuit să fac altceva decât făceam pe atunci – icoane pe lemn, pe sticlă, tablouri: «Domnule Șușca, sunt foarte încântat. Aveți mână deosebită, dar e plină lumea de pictori, de sculptori»”.
Aşa a ajuns să facă măşti – “măşti de Viflaim, cum îs la noi, în Maramureş. La noi este un teatru popular. Din 20 și ceva de personaje, e o singură femeie, care reprezintă Fecioara. În rest sunt magii, şi toţi aceia din povestea cu Iisus, cu Irod, cu uciderea pruncilor…
Vasile Şuşca din Săcel, Maramureş: „Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare”
Masca e o chestiune păgână, precreștină. Aici s-o aflat să se adune precreştinismul, cultul păgân, cu cultura creștină, ortodoxia. După uciderea pruncilor, Irod îi condamnat și trimis în Iad. Atunci intră în scenă ăștia cu coarne, cu măşti. Au coarne, au alura asta draconică”.
Zis şi făcut: s-a apucat să realizeze măşti, pe care Ardeleanu-Pruncu i le-a valorificat la un chioşc de lângă Şcoala Populară. “Destul o fost până am început, că dup-aia am făcut multe măști. Și le am împrăștiate peste tot în lume.”
Chiar dacă nimeni nu e profet în ţara lui, priceperea lui Şuşca nu i-a lăsat insensibili nici pe vecini: “M-a sunat preotul din Ieud, să mă întrebe dacă îi fac şi lui măşti. «Domnule», zic, «eu am făcut măști pentru tot felul de oameni, dar să fac draci din ăștia la popi, n-am făcut!» Zice, «Domnule Șușca, pentru aia v-am sunat, mă primiți?» «Te primesc, dom‘le, doar nu-s ministru!».
Mă laud că am colaborat cu Tony Gatlif, cel care a făcut filmele „Gadjo Dilo” şi „Transylvania”. Mie mi s-o părut un film fain. Am făcut pentru el toate măștile din film
Dacă măşti pentru preoţi se mai fac, măştile feminine, spune meşterul, sunt inexistente în tradiţia maramureşeană. “La noi în Maramureș, sincer, demoni feminini n-am văzut. Erau moș și babă, sau erau hâzii, travestiți. Dar măşti draconice n-am văzut la femei.”
A realizat prima sa mască încă din şcoala generală, inspirat de tradiţiile locului. “De Sărbători, pe ulițele Maramureșului, cam peste tot – dacă nu în fiecare localitate, în a doua sau a treia măcar, şi e un lucru bun care încă se mai păstrează – o să vedeți cetele de colindători și de mascați. Avem multe similitudini și cu alte țări. Undeva în Bavaria sunt mascați, la fel, cu coarne. În nordul Italiei, iar, am văzut mascaţi în zona aceea montană, de nord, vecină cu Austria. Ei au măști asemănătoare cu ale noastre, și acolo am avut și eu expoziții – în Belluno, Treviso, Solarolo. Am văzut obiceiuri cu mascați. Încornorați sunt cam peste tot. Este un cult al măștilor.”
Mască maramureşeană. „Încornoraţi sunt cam peste tot”, spune Vasile Şuşca
Din Maramureş până la Rio, trecând prin carnavalele Veneţiei, de ce ne fascinează masca? “Doctorul în măşti” Şuşca explică: “Masca e un paravan după care se ascunde tăt omul – ori mai bun, ori mai puțin bun. Or fost multe obiceiuri cu măşti la noi. Masca a fost, înainte-vreme, inclusă într-un obicei de alungare a duhurilor de pe pășune, primăvara. Obicei care s-o pierdut. Erau, tot în perioada de iarnă, feciorii mai timizi care, la șezători, nu se apropiau de câte o fătucă – numai când își lua masca pe față, tânărul se apropia de ea și începea a o pipăi pe dedesubturi. Ştiţi Dvs. la ce mă refer, cu pipăitul. Îi băga mâna pe sub sumnă (fustă, n.r.). Numai când avea mască, pentru că în rest, era un docil și un retras… Sub mască, oricare om deja e altul. E plin de curaj”.
Se mai fac măști în partea Moldovei. Suntem mai mulţi. Până în mai anul trecut, aici eram numai eu. Acum mă bucur că mai este un băiet prin Baia Mare, și s-o mai apucat un domn din Vad. Nu sunt invidios, e largă lumea, încăpem toți
În Maramureş, ţine să ne reamintească Şuşca, măştile au jucat un rol istoric: la 1717, tătarii care au invadat locurile s-au trezit, potrivit legendei, întâmpinaţi de mascaţi, pierzând bătălia. Evenimentul este marcat de un monument ridicat la Cavnic, denumit chiar “Piatra Tătarilor”. “În istoricul cu tătarii, zice-se că or ieșit în fața lor îmbrăcați așa și, de la marele zgomot produs de clopotele de tablă puse în cruciş sau pe lângă brâu, tătarii n-o mai putut stăpâni caii. S-or speriat caii și atunci s-or retras fără nicio problemă de bătaie”.
Un om care te lasă mască
Originalitatea măştilor sale, crede Vasile Şuşca, nu ţine de domeniul academic, cât de domeniul imaginaţiei. El însuşi se fereşte de termenul – stereotip – «tradiţional»: “Am fost de multe ori contestat că nu ar fi masca originală. Cine o stabilit că e originală? E originală că o fac eu. I-am adus un plus artistic, deoarece cochetez și cu alte arte, i-am dat o personalitate. Eu nu am copiat nici o mască de undeva de prin părțile Moldovei. Acolo măștile se fac diferite: cu nasul roșu, cu mai multe cârpe adunate. La mine, măştile au altă alură. Nu sunt copiate după alte măști.
Sunt măşti cu personalitate. De asta, probabil, am avut destul de mare succes ori pe unde am fost cu ele, pe unde le-am dus: și în Berlin, și în Viena, și în Strasbourg, și în Bruxelles, și în Statele Unite, și pe unde or mai fost, că nici eu nu mai știu prin ce colțuri le am împrăștiate. Au avut trecere. Nu pot să spun că se poate trăi din asta, dar mă ajută cât de cât”.
Potrivit meşterului, masca este un paravan, menit să dea îndrăzneală celui care o poartă
Când îl întreb cât timp îi ia să creeze o mască, Vasile Şuşca reintră în «modul Creangă», şugubăţ: “Nu durează mult. De când mă apuc – și pân-o termin! Pân-o gat. Depinde de complexitatea măștii. Este și una numai simplă, căreia îi fac numai partea din față, obrăzarul, și la partea din spate, eventual îi pun un elastic. Pentru că omul oricum o pune undeva, într-un colţ, unde vrea să-și aducă aminte că o fost cândva în Maramureș.”
Face măşti doar din materiale naturale, şi e supărat că, în vreme ce ne îmbrăcăm “cu toate plasticurile, nu valorificăm o lână”.
“Vedeți Dvs., e blana de oaie sau de mieluț, sunt blănuri naturale prelucrate. Procedeul de prelucrare e mult mai de durată decât confecționarea în sine a măștii. Pentru că o piele, până ajunge la stadiul să fie prelucrată, trece cam prin 25-30 de ori prin mâini, prin diferite operații de lucru. Multă lume zice: «Păi ce, o piele, nu știu ce…». Dar să ştiţi, chiar dacă materia primă, în sine, nu costă, procesul este laborios. Toată lumea, acum, aruncăm materie primă. E dureros. Eu am încercat să încurajez pe multă lume să nu arunce.
Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile noastre făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț, nu știe nimeni. Păcat!
Toate prostiile sintetice le punem pe noi, dar nu valorificăm o lână! Se aruncă, se aprinde, oamenii nu știu cum să scape de ea. Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile, găzdoile cum zicem noi la ţară, făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă, nu știe nimeni să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț. Păcat! Se aruncă atâta materie primă! S-ar putea valorifica pieile. Eu am și din vecini. Zice: «Nu vrei?». Zic: «Pune-o acolo!» Multă lume se miră. Şi de n-oi prelucra-o anul ăsta, dar măcar pun sare pe ea și o pun să steie.”
Casa lui Vasile Şuşca, un veritabil muzeu al ciudăţeniilor
Casa în care trăieşte Vasile Şuşca e o dezordine minunată – pe pereţi tronează diverse picturi, printre care o remarcabilă reproducere proprie după “Dimineaţă în pădurea de pini” a rusului Ivan Şişkin. În jur, cât vezi cu ochii, curiozităţi, statuete, măşti. Cele mai de preţ obiecte ale meşterului sunt însă acul, aţa şi degetarul: “Lucrez și la mașină, dar normal, masca se face numai din acul de mână. Am nouă maşini”.
Deşi nu s-a îmbogăţit din măşti, nu concepe să nu ducă tradiţia mai departe, atât cât trăieşte, fiindcă “satisfacţia e mare”. Dovadă stă un colet primit din Israel, ca mulţumire, de la un medic evreu care a absolvit Medicina la Cluj.
Rămânem în ape cosmopolite şi-l întrebăm pe Vasile Şuşca dacă între Halloween-ul american şi măştile româneşti există vreo legătură, precum în cazul italian. Se scutură ca ars: “Niciuna! Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?
„E mistificare multă – la prostime ţine”
Mie nu-mi place decât adevărul gol-goluţ, nu să epatez. Şi eu pot să spun că masca are peste 3000 de ani. Că e prima făcătură pre-creştină. De la omul de Neanderthal – prima oară când s-o ascuns, tot sub o piele s-o ascuns! Sunt multe povești. Dacă unuia i-a trăsnit în cap și a văzut că îi ține figura, s-a perpetuat. E mistificare multă – la prostime ține.”
Un spirit liber: românul Vasile Şuşca
Felul în care măştile maramureşene, totuşi păgâne, au fost sintetizate în creştinism rămâne fascinant. Pentru Şuşca, e şi dovada cea mai evidentă a înţelepciunii oamenilor din Maramureş.
“Măştile din zona noastră vin din perioada precreștină, a dacilor liberi. Aici or fost dacii liberi. Apoi, aici nici Colectivul (n.r., colectivizarea comunistă) nu a mers. Sunt mai conservatori oamenii, mai duri. A integra masca în creştinism o fost un lucru bine gândit, de împăcare – doar ce rău îți poate face o mască, decât să fie un paravan, o acoperire? Se împacă bine, mai ales în teatrul popular care este, practic, teatru creștin. Și masca e păgână. Vezi cât de bine or gândit cei dinaintea noastră? «Hai, măi, să împăcăm lucrurile! Dacă îi punem coarne, ce?» «Arată ca dracu‘!» «Păi ce are, că pe Irod, după uciderea pruncilor, doar dracu‘ l-o luat?»
Gândirea țăranului, a omului simplu, s-a adaptat și e plăcută și pentru omul de la țară, și pentru cel de la oraș. Am un prieten foarte bun din copilărie, regizor și actor la Teatrul de Stat din Arad, Ioan Pit Peter și, într-o discuție, i-am sugerat: «N-ar fi bine să puneți la voi teatrul popular, Viflaimul?» Zice: «Ar veni cineva?» «Aveți toate condițiile». Pe vremea aceea, lucram și eu în cultură, ca director de cămin cultural – și nu aveam condițiile pe care le au orașele, cu lumini, cu scene. Iar m-o întrebat: «Ar merge, Vasile?» «Cum să nu meargă?», zic. «Ia încercați, tot așa, păstrând tenta veche și textul rimat, din patru tablouri, foarte plăcut».
S-o făcut deci teatru ca la țară, cu lumini, cu îmbunătățiri, și a avut un success teribil. S-a repetat de câteva zeci de ori. Zic: «Ieșiți cu tătă trupa, costumați, cu măștile draconice, Fecioara, Iosif, păstorii». Au făcut o paradă, și toată lumea era mișcată.”
În fiecare an se poartă la noi acest teatru popular cu măşti, de Viflaim. Nu i se urî nimănui de el, pentru că oricând are o tentă nouă. Lumea vine – ori la familia cutare, ori în curtea preotului sau în curtea casei parohiale – stă pe margine, se uită și e mișcată
Vasile Şuşca, dacul liber, putea să rămână afară, dar n-a făcut-o, pentru că îşi iubeşte sincer ţara. De ce?
“Am umblat destul, am văzut toată Europa şi nu numai. Pentru mine, România e cel mai frumos loc de pe fața pământului. Când aud horele, melodiile noastre, vioara din Maramureș, și sunt în altă parte, nu vă spun ce mișcat sunt. Se ridică părul pe mine, mi se face pielea de găină! Nu se poate să nu-ți placă de locul tău. Numai răuvoitorii, cei care suferă de lucruri care nu se fac. Care pleacă afară şi, după două luni de zile, îşi uită limba, vorbesc cu accent, iau fasolea în gură: «What? Now, so much…»
Opincile strămoşeşti, simbolul cuminţeniei şi al iubirii de ţară
Am avut prieteni – și am în toată lumea – oameni pregătiți, cu studii academice, și vorbesc curat limba. Nu îi apucă chestiile astea de cel mai prost gust, să uite cum se vorbeşte: «Am uitat cum se spune la…». Nu se face! Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi.”
Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi
Împrumuturile culturale au fost boala românului din vremuri imemoriale. Unele au funcţionat, altele nu. Dar Vasile Şuşca, săceleanul care face măşti extraordinare, nu vede cu ochi buni “măştile” de societate, lipsite de funcţie ritualică, cele care falsifică identitatea.
“Vedeţi ce crunt e să împrumuți altceva! Să vii să îţi faci cine ştie ce trăznaie aici, în Maramureş. Eu nu zic, fiecare are gusturile lui. Dar s-or distrus lucrurile adevărate, lucrurile din lemn, gardurile sănătoase. Le vedem foarte rar, în muzeu sau la oameni gospodari care știu ce înseamnă un lucru adevărat. Sunt porți ca la Alcatraz! Nu e lemnul acela – când pui mâna pe el, e cald. Fierul ăla e rece.
Unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, acolo sunt şi oamenii reci
Ei, unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, unde-ţi vedea gardul acela împletit, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, şi numai din tot felul de table, acolo sunt şi oamenii reci!”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Preotul Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, a asemănat, într-o metaforă superbă, eforturile mamelor cu o veritabilă “preoţie a femeii”. Remarca a venit cu prilejul unei întâlniri cu noii părinţi, ce a prefaţat Taina Botezului.
“Deşi, în ortodoxie, nu există preoţia femeii ca atare, preoţia femeii este exact ce faceţi Dvs. acum”, a spus preotul Marcel Stavără în faţa proaspetelor mămici.
“Nu există nici o diferenţă între un pustnic care face 300 de mătănii pe noapte, şi o mamă care se trezeşte în fiecare noapte, de 3 ori pe noapte, de colicii copiilor. Colici, dinţi, şi ce o să mai apară. Nu este nici o diferenţă.”
“Demnitatea de a fi mamă este cea mai mare demnitate a Femeii”, a mai spus preotul de la Biserica Icoanei, din sectorul 2 al Capitalei.
Băiţa mirului, o superstiţie
Totodată, preotul Marcel Stavără a demontat “superstiţiile” asociate acestei mari Taine creştine, Taina Botezului:
“Nu există «băiţa mirului». Este o invenţie a poporului român superstiţios. Baia de a doua zi este o simplă baie. Nu trebuie să îi puneţi copilului, în apă, petale, busuioc, miere, bani, grâu… Nu facem baie în prima zi, pentru că sunteţi la petrecere şi o să mai aveţi băiţe sărite, vă asigur. Este o simplă baie, pe care o fac părinţii de obicei. Nu se ia nici mirul, nici harul, nici botezul, nimic. Pupăm copilul în ziua respectivă, imediat după botez. Nu se ia nici un botez, nici un har, nici un mir”.
Nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, să avem necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum
Marcel Stavără a ţinut şi să le reamintescă naşilor că poartă o responsabilitate uriaşă:
“Eu împart cu Dvs. Naşii această responsabilitate: să îi învăţăm pe copii ce înseamnă Hristos Dumnezeu, opera de mântuire şi care este sensul venirii lor la existenţă. Că nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, [să avem] necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum, şi să trăim în viaţa Lui, cum ne zice El.
Tocmai de-asta s-a întrupat Hristos – să nu ne confecţionăm noi ideile despre Dumnezeu, ci să trăim exact cum ne-a zis El. Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat”.
Preotul Marcel Stavără le-a vorbit proaspeţilor părinţi şi naşilor acestora despre Taina Botezului
Totodată, preotul Marcel Stavără i-a invitat pe proaspeţii părinţi, ca şi pe ceilalţi, să îşi “reconştientizeze botezul şi credinţa”.
“Hristos Cel Înviat se uneşte cu copiii noştri şi cu noi la botez, căci aceasta este foarte important – să reconştientizăm şi noi botezul nostru! A înţelege că nu sunt al nimănui aici pe pământ, ci de mic m-am unit cu Hristos.
Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat
Zice Sfântul Nicolae Cabasila: «Hristos se aşază în cel mai ascuns ungher al fiinţei mele, de la botez». Eu trebuie doar să îl găsesc. Să am liniştea interioară şi pacea şi bucuria de a-L găsi pe Hristos cu orice faptă bună pe care o săvârşesc. Şi la rugăciune, bineînţeles.”
“Trebuie să ne cunoaştem credinţa şi să o trăim”, a conchis preotul de la Biserica Icoanei.
Creatorul de măşti Vasile Şuşca e un moroşan autentic, un dac liber pe care Matricea Românească a avut privilegiul să-l întâlnească la el acasă, în Săcel, acolo unde ne-a predat o lecţie de patriotism şi de luciditate. Interviul complet, în curând pe matricea.ro.
“Mi-am transmis meşteşugul băieţilor mei. Am doi băieți. Le-am transmis, știu să lucreze, dar acum lucrează dincolo. Pentru că și eu, când eram de vârsta lor, pe vremea «răposatului», voiam numai Occidentul. Eh, acuma nu m-aș duce să lucrez, pentru nimic în lume, dincolo! Îs om învățat acasă, cu libertinajul ăsta. Nu mi-ar plăcea să fiu comandat de cineva, să lucrez dincolo, să fie oricâţi bani. Îs conservator, om învățat la țară”, a spus Vasile Şuşca.
Meşterul a mărturisit pentru Matricea Românească faptul că i s-a propus “de n ori” să rămână peste hotare, însă a refuzat de fiecare dată: “Am avut ieșiri, expoziţii în toată Europa, dar nu am lucrat nici un ceas dincolo. Nici n-aș lucra.”
Rugat să explice resortul care l-a tras, mereu, înapoi acasă, urmaşul dacilor liberi a oferit o lămurire originală:
“Domnule, eu am o vorbă care nu e așa de plastică, dar sunt țăran și așa gândesc: «Viermele de hrean degeaba îl bagi în portocală, că piere»! Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Chiar dacă e iute și pute. E mediul lui. El se întinde acolo și se simte bine.
Viermele de hrean degeaba îl bagi în portocală, că piere! Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Chiar dacă e iute și pute. E mediul lui. El se întinde acolo și se simte bine
M-am învățat aici. E aerul bun, sunt locurile acestea minunate în Maramureș. Este ce lucra, și aici! Un leu de la sat, câștigat în locul unde te-ai născut, eu nu-l schimb pe 100 de dincolo! Ești acasă, te scoli când vrei, te culci când vrei, te duci când vrei, vii când vrei. Sunt atâtea lucruri! Cine vrea să lucre, cu dragă inimă, să pună un pic de suflet – se poate trăi și aici.”
“Noi suntem învăţaţi numai să ne hulim ţara”
Artistul a făcut şi o observaţie pertinentă, pe alocuri filosofică, despre climatul de negativitate şi critică neconstructivă, gratuită în care trăiesc foarte mulţi români.
“Noi suntem învățați numai să ne hulim țara, să ne hulim vecinii, să îi hulim pe cei care ne diriguiesc. Mai buni, mai răi, dar ăștia sunt! Că pe ăştia îi alegem – noi suntem vinovați direct. Dacă te duci și îți cumperi un lucru rău, dacă nu iei un obiect sănătos de prima dată, dacă nu iei un papuc bun de prima dată… Iei unul din ăsta made in ştiţi-Dvs.-unde. Domnule, îl plătești mai scump de 10 ori. Ia, o dată, unul și bun! Şi te ţine, domnule! Chiar dacă îl iei mai rar! Dacă iei unul care, a treia zi, se rupe… Îs din ăştia, numai de îmbrăcat morţii, eventual. De dus morţii la groapă, ca să fie noi… Dacă tot luăm fâşăraie din asta.”
Vasile Şuşca: “E moda rupticoşilor. Şi mândra trebuie să fie ruptă, până în părţile ruşinoase”
“Noi suntem învățați cu lucruri ieftine”, a conchis creatorul superbelor măşti expuse pe toate meridianele globului. “Ş-apăi, mai este o vorbă: suntem atât de săraci, că nu ne permitem nici lucruri ieftine.”
El a avut cuvinte pe cât de pline de umor, pe atât de acide la adresa exhibiţionismului promovat de hipsterii autohtoni:
„Îi moda rupticoșilor amu, îi moda asta de tătă lumea trebuie – vezi Doamne, sub masca asta – să aibă blugii rupţi. Eu am umblat cu blugi când au apărut prima dată. Acum vedeţi că e moda asta a «sărăciei», în care totul trebuie să fie rupt.
Şi la drăguţă, la mândră, când o vezi, trebuie toată să fie ruptă, până în părţile ruşinoase. Să i se vadă pudoarea acolo. «Ia uite domnule, ce talent are!» «N-are, decât o bucă goală!»
Pe vremea când purtam primii blugi, îmi aduc aminte că îi frecam cu cărămidă, ca să aibă patina aceea. Ei, vedeţi Dvs., acum trebuie să fie rupt tăt – şi la drăguţă, la mândră, când o vezi, trebuie toată să fie ruptă, până în părţile ruşinoase. Să i se vadă pudoarea acolo: «Ia uite domnule, ce talent are!» «N-are, decât o bucă goală!»”.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Într-un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat după Paşte, Edgar Vulpe, diacon permanent în cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, opinează că ideea de România “transcende hotarele evidente”, şi că ar trebui să le depăşească în continuare, în acord cu gândirea Părinţilor Fondatori ai ţării.
“Mie mi-a plăcut denumirea proiectului Dvs., Matricea”, a declarat diaconul Edgar Vulpe. “E ceva care este nelimitat și care include mai multe elemente. Chiar şi ideea. Uitaţi-vă: eu nu mă identific ca parte componentă a României, ceea ce se numește arealul român – poate fiind aşa, de natură mai cosmopolită, şi dorind să lărgesc acest spaţiu, să fiu mai departe decât hotarele unei etnii sau unei limbi.
Dar însăși ideea României, atunci când ea a fost dezvoltată acum câteva secole, a fost o idee care a mers dincolo de hotare evidente, care a mers dincolo de ceea ce separa acele trei țări.”
Ca şi cum România s-a oprit într-un anumit spaţiu: «Uite, că aiasta este România, şi gata!». După mine, matricea românească depășește hotarul României
Preşedintele Fundaţiei de Binefacere “Caritas” Moldova crede că românismul, ca fenomen cultural, nu trebuie să se cramponeze de, sau să limiteze la, arealul geografic evident:
“Ca și cum, într-un moment dat – aşa, numai câteva elemente, foarte subiective, pe care le-am căpătat prin cei care promovează ideea românismului ca fenomen cultural -, ca şi cum România s-a oprit într-un anumit spaţiu: «Uite, că aiasta este România, şi gata!».
După mine, matricea românească depășește hotarul României. Ar trebui să depăşească!”
Autodeclarat cosmopolit, diaconul Edgar Vulpe (stânga) crede într-o Românie dincolo de hotare evidente
Nu rata, după Paşte, un interviu cu diaconul permanent Edgar Vulpe, din cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, doar pe Matricea Românească.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Motto: Dacă am fi atât de siguri de virtuţile memoriei, nu am mai ridica nici o statuie.
Citesc cu uimire şi absolut inopinat despre planurile Primăriei Capitalei de a-i ridica, în centrul Bucureştiului (nu, nu la periferie!), o statuie fostului preşedinte american Ronald Reagan. Explicaţia primarului în exerciţiu e, pe cât de ridicolă şi inadecvată în cosmopolitismul şi spiritul ei forţat-democratic, pe-atât de halucinantă:
“Doresc să avem în Bucureşti statuia preşedintelui american Ronald Reagan, pentru că acesta reprezintă un simbol al democraţiei, al luptei împotriva comunismului, al respectării drepturilor omului, al libertăţii presei, dar şi al economiei de piaţă. Acest monument va fi amplasat în centrul oraşului şi îi reasigur pe toţi cetăţenii Bucureştiului că investiţiile culturale nu se realizează în detrimentul proiectelor sociale, de infrastructură sau din domeniul sănătăţii. Capitala României trebuie să se dezvolte unitar, atât din punct de vedere cultural, cât şi social şi economic.”
Ca absolvent de Istorie, nu pot decât bănui revolta pe care ştirea a declanşat-o în Universitatea bucureşteană şi prin liceele ţării, în inimile unor profesori inimoşi, care-şi educă elevii şi studenţii în spiritul iubirii de ţară şi al preţuirii acelor înaintaşi care ne-au dăruit, prin jertfa lor, România de azi.
Ca om care a trăit, în faza lor terminală, dezagregarea blocului sovietic şi disoluţia Cortinei de Fier, precum şi ca gazetar, îi sunt recunoscător lui Ronald Reagan, dar doar ca un afterthought, dacă tot e să gândim şi să vorbim „americăneşte”. Pentru mine, şi pentru tinerii din generaţia millennials din care fac parte, cei care într-un deceniu vor moşteni România, Reagan nu înseamnă nimic, sau nu mai mult decât prinţul de Monaco, cel căruia Primăria oraşului îi pregăteşte o altă statuie controversată.
Faptul că noi, tinerii «millennials», mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur
Nimeni nu le neagă lui Reagan şi lui Rainier al III-lea, personalităţi recunoscute ale lumii, dreptul la o statuie. Poate chiar în Bucureşti, date fiind veleităţile noastre democratice şi pro-occidentale. Însă iniţierea aiuritoare a unor astfel de proiecte, fără nici o legătură cu spiritul locului în care vor fi amplasate, fără o consultare civică autentică, are toate caracteristicile unei bufonade ce riscă să ne înstrăineze şi mai mult de fărâma de identitate pe care o mai avem: e absurd şi revoltător să-i ridici o statuie lui Reagan în condiţiile în care, cu un an înainte de Centenarul Marii Uniri, Bucureştiul n-are o statuie a lui Ferdinand I Întregitorul, după ce originalul amplasat în Şoseaua Kiseleff a fost distrus de către comunişti în 1948.
Da, România nu trebuie să-şi renege rădăcinile democratice şi nici parteneriatele strategice cu aliaţii vestici. Dar, înainte de a-şi oferi prinosul marilor personalităţi ale Occidentului, ale căror decizii epocale au marcat prin contagiune şi istoria noastră, ar trebui să nu uităm că, înainte de NATO sau Uniunea Europeană, înainte de Schengen şi de McDonald’s, a mai existat o mână de români care au făcut o ţară.
Cu tot respectul pentru acele valori occidentale care s-au dovedit benefice aici, faptul că noi, tinerii millennials, mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur.
Foto deschidere: pbs.org
Pe 12 aprilie, de la ora 19:00, Teatrul Excelsior din Bucureşti reia reprezentaţiile la “Thomas Sawyer” (regizor: Horia Suru), despre un Nică a lu’ Ştefan a Petrei american, o istorie fermecătoare a copilăriei – şi a maturizării. Am discutat cu Horia despre cât de complexă a fost dramatizarea celebrei poveşti, dar şi despre felul diferit în care se face teatru în România, la distanţe neglijabile.
Matricea Românească: Cum ai ajuns să faci “Thomas Sawyer”, și care e povestea acestui spectacol?
Horia Suru: Am ajuns să-l fac foarte simplu: mi s-a propus, din partea Teatrului, să fac o dramatizare – un spectacol după carte. Fiind una dintre poveștile copilăriei mele, m-am arătat interesat imediat.
Cum spuneam, “Aventurile lui Tom Sawyer” sunt parte din copilăria mea. Şi atunci, a fost un lucru foarte plăcut să studiez cartea, deși avea 250 de pagini. Chiar dacă nu mai ții minte toată povestea, elemente îţi rămân vii în memorie, precum e scena vopsirii gardului, sau când mătușa îl fugărește pe Tom prin toată curtea.
Matricea Românească: La momentul la care ți s-a propus, câte piese pentru copii mai montaseși?
Horia Suru: Absolut nici una. Din punctul meu de vedere, nici „Thomas Sawyer” nu este 100% pentru copii… De aceea am şi folosit numele „din buletin”. Este, într-o bună măsură, pentru copii, dar nu pentru cei foarte mici. Nu puteam reda în piesă toată cartea, pentru că ar fi ieșit un serial. Am făcut o selecţie, având în minte o perioadă de timp suportabilă pentru spectator.
Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități
Matricea Românească: Unde ai făcut triajul?
Horia Suru: Studiind romanul, am ajuns la concluzia că vreau să mă axez, în principal, pe acel moment care, de multe ori, e insesizabil, necauzat de un eveniment anume, în care se produce trecerea de la copil la tânăr sau adolescent. Intervin alte preocupări, alte responsabilități. E un prim pas spre maturizare. Am considerat că acesta este momentul din „Tom Sawyer” care mă interesează. De cele mai multe ori, nu se întâmplă într-o zi ceva, și dintr-o dată te trezești un tânăr căruia i se schimbă lumea, care vede altfel lumea și are alte obiective.
În același timp, momentul acela există. Există un fel de declic – ajutat, evident, şi de familie, și de școală, și de faptul că dintr-o dată ai un interes pentru fete pe care înainte nu-l aveai. Aveai altă raportare la ele, erau parteneri de joacă sau exista chiar o animozitate. Dintr-o dată, nu știi ce se întâmplă, și parcă jocul cu fetele devine mai serios.
Momentele acestea m-au interesat din carte – elementele principale care duc la această maturizare. Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități.
Matricea Românească: „Tom Sawyer” este parte a epos-ului american, dar în același timp, e o poveste universală, în care se regăsește orice copil sau poate chiar adolescent, care face tranziția spre altă vârstă și condiție.
Horia Suru: Absolut! Evident, cartea are multe fațete. Nu m-a interesat zona politică și nici zona sclaviei. Nu erau importante pentru mine, și nici pentru spectacol.
Schimbare de rol: regizorul Horia Suru (dreapta), în scaunul spectatorului
Matricea Românească: Ce vrei să transmiți prin spectacolul tău?
Horia Suru: Cred că vreau să transmit că ar trebui să ne uităm mai cu atenție și mai în profunzime la lucrurile prin care trece un copil în procesul acesta de a se maturiza. Mi se pare că, de multe ori, nu oferim destulă atenție nevoilor lui. De multe ori, în familie, în viețile noastre, suntem organizaţi după nişte stereotipuri. Adesea, acei copii, acei tineri ajung, peste ani, să aibă niște frustrări cauzate de anumite evenimente din copilăria lor.
Chiar dacă “Thomas Sawyer” e un spectacol cu multe cântece foarte frumoase, cu multă distracție, multă veselie, sunt și scene serioase, care ar trebui să îndrepte atenția către ce se întâmplă chiar și astăzi. Pentru că în spectacol acțiunea nu e datată, nu are loc într-o anumită perioadă. Eu cred că tinerii, în general, trec prin cam același soi de probleme interioare, în devenirea lor, chiar dacă fundalul și contextul sunt diferite.
Matricea Românească: În România, chiar după 30 de ani de democrație, încă se face educație privind teatrul. De ce le-ai recomanda unor părinți să-i ducă pe copiii lor la teatru?
Horia Suru: Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru. Știu destul de mulți părinţi care-și aduc, din când în când, copilul la teatru, care pentru ei e străin, și atunci tratează tot procesul artistic cu superficialitate. Cred că ei trebuie să meargă mai întâi, și apoi vine dorința inevitabilă de a duce și copiii la piese pe segmentele lor de vârstă.
Educație înseamnă educație la orice nivel de vârstă. Găsim pe scenă similitudini cu viețile noastre. Și atunci, putem rămâne cu niște întrebări despre noi şi despre cum să ne îmbunătățim viața. Teatrul pune o oglindă în fața spectatorului.
Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru, şi abia apoi să îşi ducă copiii
Matricea Românească: Spuneai, undeva, că teatrul nu schimbă cu adevărat societatea. La sfârșitul zilei, de ce crezi că facem teatru?
Horia Suru: Am și eu zile mai bune, mai puțin bune, ca toată lumea. Îmi susțin totuşi afirmația: cred că nu e menirea teatrului să schimbe cu adevărat ceva. Asta ar însemna ca – un exemplu foarte pueril – tu să vii la teatru, să stai frumos în sală, pe scaunul de pluș, foarte relaxat și să nu trebuiască să depui vreun efort, iar la final să primești un răspuns la ceva. Teatrul nu ar trebui să facă asta, nu ar trebui să-ți dea ție chei sau răspunsuri: „Uite, așa trebuie să faci acolo!” sau „Așa e bine, așa e rău”. Nu cred că menirea teatrului este să facă asta. Dacă tu ai disponibilitate și ai deschidere și vrei să înţelegi ceva despre tine, trebuie să muncești pentru asta.
Nu cred că menirea mea în teatru este de a da verdicte, de a spune: „Așa e în cazul X sau în cazul Y”. Cred că pot să studiez o problemă, sau să analizez o anumită temă și să-l las pe cel care vine la spectacol să înțeleagă ce vrea. De aceea, teatrul poate schimba ceva în individ, dar nu poate schimba societatea. Nici nu e menirea teatrului să schimbe societatea. De aceea avem politicieni care ne conduc – ei trebuie să ne facă un trai mai bun.
Matricea Românească: Ești un regizor tânăr, conștient de necesitatea de a se promova, care nu are rețineri în a vorbi despre ceea ce face. Ce s-a schimbat între a fi regizor de teatru în secolele anterioare – XVIII, XIX, XX – și a fi regizor de teatru în secolul XXI?
Horia Suru: Cred că teatrul se schimbă odată cu societatea. Din momentul în care s-a inventat curentul electric, teatrul nu s-a mai făcut la lumânare, ci cu curent electric. Cred că e obligativitatea teatrului de a se plia pe nevoile enorme ale societății curente, inclusiv tehnice, dar și la structura umană, care se modifică. Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată! Structura noastră interioară se schimbă – suntem adaptați la epoca vitezei din mai multe puncte de vedere, chiar și din cel emoțional.
Un tânăr regizor român: Horia Suru
Matricea Românească: Crezi că peste 50-100 de ani – poate chiar mai puțin – o să vedem pe scenă roboți și oameni, împreună?
Horia Suru: Se întâmplă și acum. Sunt spectacole hibride, cu holograme şi fără actori, sunt experimente. E foarte important să existe, dar nu cred și nu propovăduiesc dispariția teatrului în viitorul apropiat. Cred că e ceva în apropierea aceasta a corpurilor. Acela e pe scenă, tu ești în fața lui. Cred în chimia, în unicitatea serii care va atrage spectatorul în sală, actorul pe scenă mult timp. Nu cred că trebuie să jelim dispariția teatrului care va fi înlocuit total de tehnologie.
Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată!
Nu sunt un foarte mare susținător al tehnicii în teatru. Cred că teatrul din România, din punct de vedere tehnic, e departe, rău, față de unde a ajuns societatea. De multe ori, se vine cu scuza că „trebuie să punem actorul în centru, deci lasă să folosim reflectorul acela, pe manivelă, din anii ‘50”.
Matricea Românească: Să oferim o experienţă «vintage».
Horia Suru: Exact. Teatrul e o artă care îmbină arte. Deci nu vorbim despre dispariția actorului, ci de a folosi celelalte arte la nivelul la care putem.
Matricea Românească: Revenind la piesa ta, „Thomas Sawyer” (foto sus), care au fost complexitățile? La ce nivel ți-a fost cel mai greu să transpui povestea?
Horia Suru: Au fost mai multe. Prima a fost să comprimăm – spectacolul are o oră și 20 de minute – povestea, care e foarte lungă, având o multitudine de personaje, de evenimente, și să alegem împreună cu Oana Răsuceanu, cea care a făcut dramatizarea, acele puncte esențiale în care voiam ajungem, ca să nu facem un spectacol de 24 de ore. Tendința era „hai să păstrăm și asta, că e foarte mișto”, „hai să păstrăm și asta, că e foarte importantă”, „şi asta merită”. În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. După care am spus: „Hai să vedem ce e mai important”. E greu să renunți la lucruri, te doare.
E un spectacol la care s-a muncit foarte mult. E o echipă mare de actori, toată muzica e live, nu e nimic pe bandă… Şi orchestrația e live, pentru că actorii și-o fac singuri. Au fost și elemente tehnice mai dificile, dar a fost un proces frumos. E o poveste frumoasă a copilăriei. Sunt tot felul de aventuri, dar se termină cu bine, e o poveste pozitivă.
În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. Am păstrat esenţialul. E greu să renunți la lucruri, te doare
Matricea Românească: Ești un băcăuan care a studiat teatrul la Cluj, iar acum lucrezi în București, dar nu numai. Cum înțelegi conceptul de matrice culturală românească?
Horia Suru: Asta cred că mă salvează, cumva. Pentru că, ducându-mă pentru un proiect într-un loc și după aceea în altul, mă salvează foarte mult de la un fel de rutină care, inevitabil, s-ar instaura. Am simțit-o. Rutina, nu doar a drumului – acelaşi drum spre job, pe aceeași stradă, între aceleași clădiri până la muncă -, dar și una a gândirii despre cum îmi fac meseria.
Horia Suru: „Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru”
Sunt energii extrem de diferite în diferite instituții. Sunt alte şi alte probleme. Ceea ce, într-o parte, e o problemă de viață și de moarte, în altă parte nu e important. La fel și în organizare, dar și în felul cum văd oamenii viața. Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru – de la parte artistică, la parte tehnică. Sunt probleme diferite. Mă raportez tot timpul la probleme, pentru că am învățat demult că lucrurile bune deja se știu, nu se spun.
Matricea Românească: Îți tragi sevele, ca regizor, din această diversitate?
Horia Suru: Da, foarte mult. Pentru mine, e important – m-am obișnuit și îmi convine să schimb locul. În momentul acesta, nu îmi doresc să mă așez „la casa mea”, în ce priveşte profesia.
„Thomas Sawyer” se joacă la Teatrul Excelsior din Bucureşti, miercuri 12 aprilie ora 19:00. Detalii despre piesă aici
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Sânul ei nedormit a crescut generaţii întregi de români. Dar sânul ei, deşi operant după miezul nopţii până la orele timpurii ale dimineţii şi-n continuare, nu ne interesează, pentru că avem ocupaţii mult mai captivante: nu ne fascinează sânii mănoşi, plini cu lapte şi dătători de viaţă. Ci sânii planturoşi, plini de silicon şi dătători de iluzie, etalaţi pe ecranele TV.
Mâna ei fermă, în pofida oboselii, a ţinut veacuri la rând şi o gospodărie, şi o căsnicie şi, de vreun secol, şi o carieră. Azi, mama româncă e forţată să revină la muncă după şase luni, sau – în cazurile bune – după un an, victimă a concurenţei acerbe din office-uri şi a unui stres pe cât de artificial pe-atât de ruinător. Într-o societate românească modernă ce se laudă (gratuit şi fără acoperire) că ţine familia printre valorile sale de căpătâi, mama româncă e animalul de povară al corporaţiilor, sclava birocraţiei şi prima şi ultima nădejde a celor pe care-i regăseşte seara acasă, ştiut fiind că şi bărbatul e, la sfârşitul zilei, un copil mai mare, cu nevoi augmentate.
Avem, desigur, un Minister al Muncii şi Justiţiei Sociale (din care, în noua Mărie cu altă pălărie politică, a dispărut, semnificativ, orice menţiune a «Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice»). Grija stimabililor pentru protecţia familiei, în condiţiile unui declin demografic galopant, care ne va face în 20-30 de ani minoritari în propria ţară, e desigur de apreciat: 200 de lei (circa 44 €) alocaţie de stat lunară pentru nou-născut, din care părinţii ar trebui să-i asigure acestuia toate cele. N-ar fi rău! ştiut fiind că există – vorba unui ministru care numai dragu nu ne fu – ţări bananiere ale lumii în care oamenii lucrează şi pe doi lei. 200 de lei, prin urmare, sunt o avere, din care poţi nu doar să-i cumperi micuţului scutece, ci şi să-i asiguri tot confortul material şi psihic, începând cu o alimentaţie adecvată şi terminând cu eliberarea de sclavia chiriei.
Într-o ţară în care e la modă să fii patriot din gură, să devii părinte în lipsa oricăror perspective sau facilităţi e cu siguranţă cea mai mare declaraţie de dragoste pentru România
Mama româncă nu face politică. Şi cu toate astea, e cea mai mare patrioată. Pentru că, deşi nu se bucură de facilităţile pe care le-ar fi avut dacă (s-)ar fi născut în Danemarca, ţară-model pentru creşterea copiilor, ori în Franţa, unde părinţii beneficiază de scutire de impozite, gestul ei de a dărui României o viaţă nouă e fundamental. Într-o ţară în care e la modă să fii patriot din gură, să devii părinte în lipsa oricăror perspective sau facilităţi e cu siguranţă cea mai mare declaraţie de dragoste pentru România. E investiţia cea mai importantă în viitorul acestei ţări, o investiţie pe care ţara ar trebui s-o aprecieze aşa cum se cuvine, oferindu-le copiilor pe care i-i dăm o Educaţie şi o Sănătate decente, iar mai apoi, egalitate şi şanse într-un câmp al muncii bazat pe meritocraţie.
Mama româncă n-are nevoie de zile oficiale şi de panegirice prin Parlament. Nici de donaţii de lapte praf menite să-i escamoteze sânii vlăguiţi sau făcuţi infertili de un sistem social care, când nu-i întrerupe sarcina, îi taie ombilical orice speranţă pentru viitor.
Nici o bonă filipineză n-o poate înlocui. Pentru că o Românie nouă începe, eminamente, din laptele matern. Ca într-un text educativ din “Mama şi copilul”, de substanţele subtile cu care “hrănim” Mama depinde, fundamental, viitorul acestei Românii.
Foto deschidere: montaj după original, turab.org
Nu-mi plac spitalele. Ba, mai mult: când intru într-un spital din România, îmi trec prin cap, fără să vreau, secvenţele din “Moartea domnului Lăzărescu”. Du-te-vino-ul continuu pe uşi, disperarea şi nerăbdarea oamenilor de pe culoare, aparenta indiferenţă a cadrelor medicale, adesea confundabilă cu aroganţa, durata vecină cu infarctul sau apoplexia a aşteptării sunt tot atâtea motive pentru a mă ţine departe de vreo instituţie spitalicească de la noi. Gaudeamus igitur. Amin.
Viaţa, însă, are ritmurile ei sublime, care te trimit de la nuntă la cimitir, de la bal la spital şi, Doamne-ajută, invers. O astfel de situaţie m-a adus, marţi seară, pe holurile unuia dintre cele mai renumite spitale din Bucureşti, România. Acolo unde am fost, finalmente, martorul unei minuni. (…)
V-aţi gândit vreodată că Dumnezeu, cel mai mare CEO din Univers, nu face minuni? Nu. E prea ocupat să se asigure că banalităţile vieţii, cele pe care le luăm ca de la sine înţelese, funcţionează. Oxigenul care ne umple plămânii. Zâmbetul sănătos al copilului nostru. Clădirea cu bulină roşie, plină cu bătrânei, care nu cade niciodată. Floarea care răsare mereu primăvara, sfidând cu puritatea ei răutatea şi lăcomia din office-urile de sticlă. Ploaia care ne spală maşina. Locul de muncă instabil, pe care nu-l pierdem niciodată.
Cred sincer că Dumnezeu nu face minuni. E prea modest şi prea ocupat să le facă. Dar iubeşte să delege facerea lor. Şi nu, nu sfinţilor. Ci oamenilor obişnuiţi, ca mine şi ca voi. Unui scriitor care poate să inspire o generaţie. Unui profesor care poate să educe un om care va influenţa un neam. Unui doctor care, ocrotind o viaţă, dă naştere unei dinastii. (…)
Dumnezeu nu face minuni. E prea modest şi prea ocupat să le facă. Dar iubeşte să delege facerea lor. Şi nu, nu sfinţilor. Ci oamenilor obişnuiţi, ca mine şi ca voi
Asistenta îmi spune că totul e în ordine şi că va sta peste program pentru mine. Tura ei se termină la 19, dar o să rămână pe sală până la 21, poate 22, ca să se asigure că operaţia merge bine. Sunt nimeni pentru ea – un străin pe care l-a cunoscut acum nici o săptămână. Nimic nu o obligă să fie bună cu mine – nu va accepta nici o “atenţie”, mi-a dat asta clar de înţeles. Pentru astfel de oameni – români buni, creştini, spuneţi-le cum vreţi – Raiul nu intră în plic.
Intrăm în operaţie. Colegele doamnei asistente circulă febril în juru-mi, furnici harnice lucrând la muşuroiul bunăstării noastre. Nu e, aparent, nimic spectaculos aici. Pentru asta „gazetarii” nu se înghesuie să scrie – decât dacă e un viol la mijloc. Nu, nu e nimic spectaculos. Doar o minune, în epoca anesteziei generale a spiritului. (…)
Poate că greşim când căutăm aripile îngerilor. Pentru că îngerii au mai degrabă pantaloni albaştri. Sau un catalog la subsuoară
Poate că greşim când căutăm aripile îngerilor. Pentru că îngerii au mai degrabă pantaloni albaştri. Sau un catalog la subsuoară.
Îngerul meu păzitor a ratat trei ore cu copiii săi, într-o seară de marţi, după o zi lungă, pentru a se asigura personal că totul decurge bine. Şi pentru asta îi voi fi recunoscător pe viaţă. Cinste păzitorilor vieţii din spitalele româneşti.
PS: Dumnezeu chiar face minuni. Şi să nu uit: când Dumnezeu vede că eşti cinstit, te cinsteşte şi mai mult.
Una dintre cele mai flamboaiante instituţii ale culturii româneşti se află pe strada Iuliu Barasch din Capitala ţării, şi e aproape un păcat de moarte acela că spectacolele sale se ţin, aşa cum mi-a fost dat să văd într-o recentă seară de joi, în faţa unei săli pe jumătate goale.
Teatrul Evreiesc, căci despre el este vorba, are, după cum se-nţelege, un public mai puţin numeros decât cel al altor teatre prezente pe scena noastră artistică, dar un public inimos, sensibil la axioma că minorităţile unei naţiuni sunt pietre kilometrice ale devenirii unei culturi în istorie.
“Stele rătăcitoare” (regia Andrei Munteanu; după Șalom Alehem) are de-acum cinci ani de la data premierei sale, iar longevitatea-i vine să ateste nu doar o afinitate a audienţei, ci şi izbânda artistică a realizatorilor şi protagoniştilor. Confirmând că “ars longa vita brevis” (căci, aviz amatorilor, piesa are peste două ore, fără pauză), punerea în scenă urmăreşte destinul unui cuplu de îndrăgostiţi (făr’ de noroc), tânăra Reizl şi tânărul Leibl, dintr-un colţ rural de Basarabie, în paralel cu soarta unei trupe ambulante de teatru (caravană de “căruţe cu paiaţe”), mediul unde visul lor se clădeşte dar se şi frânge.
Stelele nu cad, stelele rătăcesc – şi se întâlnesc. Fiecare stea e un suflet de om
“Stele rătăcitoare” e deci piesa unei metamorfoze, în care unii pribegesc după sufletul pereche, iar alţii, mai practici, în căutarea Pâmântului (Financiar al) Făgăduinţei. Identităţile mişcătoare sunt adevărata temă a piesei lui Alehem. Ea tratează condiţia tragică a evreului rătăcitor, obligat să-şi schimbe perpetuu numele (Reizl devine Rozalia Spivak, Leibl îşi românizează numele şi devine “Leo Rafalesco, primul actor evreo-românesc”, pentru a atinge succesul; eminenţa lui cenuşie, Hoţmach, se converteşte în… Holtzman) şi locul, supus concomitent vitregiilor istorice şi derâderii publice.
Teatrul, despre care Rafalesco e atenţionat că “e o boală ca oricare alta. Te va nenoroci!”, e unul dintre cele mai salutare instrumente pentru cunoaşterea unei culturi, iar “Stele rătăcitoare” nu face excepţie. Este o experienţă unică să vezi cum, pentru evrei, Bucureştiul secolului trecut era “marele oraş”, să trăieşti împreună cu actorii de-altădat’ viaţa plină de instabilitate – dar şi de veselia clipei efemere – a trupei itinerante, precum cea cu care va fi colindat ţara Eminescu.
La “Stele rătăcitoare” m-am desfătat cu unele dintre cele mai animate şi mai originale cuplete interpretate, azi, pe scenele româneşti, a căror inimă a fost, în seara reprezentaţiei, remarcabila Ecaterina Ţugulea, o actriţă polivalentă, de o energie nestăvilită.
Şi, chiar dacă stelele rătăcesc, iar iubirile uneori nu se împlinesc, sentimentul cu care veţi părăsi Teatrul va fi unul de încântare faţă de bogăţiile culturii evreieşti, printre puţinele capabile să producă un umor precum “Să ai o moarte dulce. Să-ţi pice în cap un sac cu zahăr!”, ori “Să-i intre sufletul într-un corp de pisică, şi să îl muşte mereu un câine!”.
“- Suntem faliţi. Acum ce facem?” „- Mergem unde sunt evrei.” „- Evrei sunt peste tot.”
Speranţa şi neatârnarea sunt lecţiile, aici. “Cât timp va mai exista un singur evreu care vorbeşte idiş în Argentina, şi unul la Bucureşti, vom fi şi noi”, spune Rafalesco în finalul piesei. Ceea ce nu poate fi decât o bucurie, inclusiv pentru publicul nostru iubitor de teatru de calitate.
Unde: Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti
Durata: 1h 25min
De: Șalom Alehem
Regia: Andrei Munteanu
Distribuţia: Rudi Rosenfeld, Luana Stoica, Alexandra Fasolă / Anka Levana, Cornel Ciupercescu, Veaceslav Grosu, Nicolae Călugărița, Viorel Manole, Marius Călugăriţa, Geni Brenda, Darius Daradici, Arabela Neazi, Cristina Cîrcei, Mirela Nicolau, Viorica Bantaş, Ecaterina Ţugulea / Anca Sigartău, Mihai Prejban, Iolanda Covaci / Raluca Aprodu, Richard Bovnoczki / Valentin Roșca, Maia Morgenstern / Anka Levana, Mircea Dragoman, Natalie Ester, Nicolae Botezatu
Nota Matricea Românească: [usr 4]
“Să știți că, la noi, dacă o să colindați satele maramureşene, o să vedeți lucruri pe care nu le-aţi mai întânit în alte părți. Și n-o să le întâlniți niciodată. Și în religie, și în trai.”
Cuvintele îi aparţin lui Dumitru Pop Tincu, omul despre care se poate spune – fără exagerare – că duce pe umeri, asemeni unui Atlas român, instituţia Cimitirului Vesel din Săpânţa. Una despre care se ştie, la nivel superficial, câte ceva – însă ale cărei valenţe profunde sunt necunoscute celor mai mulţi dintre noi. “La Săpânţa se fac și doctorate, și masterate. Sunt mulți studenți care vin aici, caută rădăcinile, bazele acestei meserii și merg pe filonul lor, să vadă de unde a pornit și unde a ajuns.”
Îi reamintim că suntem ambasadorii unui proiect denumit, atât de simplu şi de greu, “Matricea Românească”. Zâmbeşte înţelept, pe sub mustaţa de moroşan, şi-şi potriveşte cuşma: “Este foarte bine. Eu lucrez demult în această meserie – și nu că nu a fost publicată, dar nu s-a găsit rădăcina. Este foarte bine ceea ce faceţi, deoarece acum căutați rădăcina pornirii acestui meșteșug, al țăranului de rând. Până acum, fiecare a venit și a scris ce a vrut, dar acum cred că România se va duce pe un drum mai larg, mai bine documentat.
Cine vine la bază și cunoaște meseria lucrată de jos și până spre finalul acesteia, face foarte bine. Astfel, cine va veni după noi va fi o pârghie în cunoștință de cauză faţă de ceea ce s-a făcut înainte – după aceea, o să-și dea seama ce vor putea face după noi.”
Mândru îmbrăcat şi elegant în exprimare, interlocutorul nostru este urmaşul – desemnat – al lui Ion Stan Pătraş, genialul creator al Cimitirului Vesel din Săpânţa în anii ‘30 ai secolului trecut.
“Noi am fost mai mulți elevi de-ai lui Ion Stan Pătraș, dar eu am fost singurul care s-a pus pe buzele lui și, văzând că se duce – a murit la doar 69 de ani -, a spus familiei: «Acesta este omul care este continuatorul meu!» Din această cauză sunt eu aici.” Îşi descrie mentorul drept “un om de fire bună, dar după un timp oarecare, și el avea presiuni de nervi. Dacă greșeai, ori nu te lăsa, ori îți găsea altă zonă, unde trebuia să intri la lucru.” O exigenţă pe care azi o duce mai departe.
Idee de geniu: Ion Stan Pătraş, lucrând la prima cruce sculptată de lemn, ce avea să stea la baza Cimitirului Vesel din Săpânţa. Foto: Marius Donici, la casa memorială a creatorului
Mărturiseşte că a realizat imensa onoare care i-a fost făcută abia mai târziu: “Atunci nu am realizat. Altfel vezi lumea în acel moment. Eu am fost mândru să intru în casa unui om, în branșa lui.”
La 40 de ani de la moartea sa, Ion Stan Pătraş rămâne un mister printre români, adeverind observaţia biblică după care nimeni nu e profet în ţara lui.
“Pe timpul lui, nu s-a știut exact de unde i-a venit ideea. El nu s-a așteptat niciodată că va fi un om care, dintr-un nimic, să facă ceva pentru întreaga lume. Aici nu e numai pentru România, ci e o faimă dusă pe tot globul pământesc! Toată lumea, orice țară, şi cea mai săracă, știe de Cimitirul Vesel de la Săpânța. Și este publicat (n.r., popularizat, cunoscut). Acum două săptămâni (n.r. în luna decembrie), am fost la un târg internațional la Varșovia – şi acolo se vorbea despre noi.”
Faima Săpânţei – şi a omului care-i perpetuează simbolul – a mers într-adevăr până la marginile pământului. În 2000, Tincu era premiat de japonezi, care au făcut un adevărat cult pentru Cimitirul Vesel. O explicaţie posibilă, spiritualitatea lor.
“Vedeţi, japonezii sunt budiști. Foarte mult mă uit că le place tradiția noastră, maramureșeană. M-am uitat să îi întreb: «De ce nu mergeţi în Oltenia, în Bihor?». Nu! Aici trag, la Maramureş. Eu lucrez din ’77, și cunosc un japonez care a venit prima dată în ’65 în Săpânța. De atunci, vine de două sau de trei ori pe an. Vorbește românește foarte bine. Îl cheamă Miya Kosei. Şi îi zic: «Miya, tu îți dai seama pentru câți japonezi ai publicat cimitirul acesta acolo, încât, pe timp de vară, am foarte mulți? Vin cu autocarul».”
Un moment crucial pentru intrarea Cimitirului Vesel în conştiinţa universală a fost publicarea, în 2002, a unui reportaj în New York Times, care a urcat la cer notorietatea acestui loc eminamente unic. “Acolo spune că acest cimitir este locul II în lume, ca unicitate. Şi, de acolo, publicaţia a fost mult mai largă ca până atunci.”
Reversul medaliei, spune Tincu, este acela că identitatea trebuie apărată de pericolul uniformizării: “Eu rămân la o idee: noi suntem noi, să nu ne preia alții. Noi trebuie să fim noi. Globalizarea e generală, dar noi trebuie să fim pinionii principali ai acestei meserii, pentru că apoi se răspândește și se pierde.”
Click pe imagini pentru mărire
Revoluţie în eshatologie
Ceea ce a realizat Ion Stan Pătraş în vremurile de-acum romantice ale deceniului trei echivalează cu o veritabilă revoluţie în eshatologie, acesta sfidând moartea prin umor şi sublimând în cruce – simbolul cel mai puternic al creştinismului – o atitudine de viaţă a românului, ba chiar a strămoşilor lui.
Îl întrebăm pe succesorul său cum a fost convinsă Biserica – vestită pentru sobrietatea ei – să accepte umorul ca parte integrantă a credinţei şi a riturilor funerare asociate. Răspunsul e mai evident decât ne-am aştepta, deşi mirarea va persista.
“Vedeţi Dvs., el, de prima oară când s-a apucat să facă cruci, a fost omul Bisericii. A fost omul grupului, un bun gospodar. Între timp, a devenit şi epitrop. Preotul, ca atare, nu putea să-i spună: «Măi, nu face așa!». Cineva susţinea că unui preot i-a venit ideea, și el i-a propus lui Stan Ion Pătraș să facă cruci de genul acesta. Dar cum putea un preot să-i spună să facă așa ceva? El nu a avut de unde să știe.
Nu avem nici o dovadă palpabilă că cineva l-a învăţat, nu avea de unde să învețe. Cât s-a scris despre Stan Ion Pătraş, nu s-au specificat două rânduri că a învăţat de undeva. Eu studiez mult despre această meserie – și nu am găsit nicăieri scris ceva de începutul acesteia. Pe parcurs, se scrie. Cruci lucrate pe lemn de stejar. Noi asta facem și acum: nu ne îndepărtăm de materialul lemnos, pe care îl protejăm, fiindcă este «stâlpul cerului», cum spunea el. Lemnul de stejar este cel mai dur și cel mai trainic pe acest pământ. El avea idei din acestea, mari. Apoi le lăsa şi spunea: «Am de lucru!»”
Inspiraţie divină? Idee omenească sublimă? Misterul nu face decât să sporească fascinaţia pe care Cimitirul Vesel din Săpânţa o exercită deopotrivă faţă de vizitatorii-i şi admiratorii-i îndepărtaţi.
Cum i-a venit lui Ion Stan Pătraş ideea de a crea Cimitirul Vesel? Cine a studiat un pic istoria artei ştie că inspiraţia nu se poate explica
Suntem într-o comună aflată la un pas de graniţa cu Ucraina, celebră pe tot mapamondul pentru cimitirul ei multicolor, unde moartea este luată peste picior, iar viaţa, descrisă succint şi cu umor, în poeme de o superbă creativitate. Aici, instrumentul de recensământ este fumul – poate şi pentru că viaţa omului este asemenea lui. Adică, efemeră.
“Avem peste 1300 de fumuri, unele case cu 2-3 familii, chiar. Suntem 5000 de locuitori cu totul.”
În atare condiţii, ar fi de bănuit că familiile celor trecuţi în lumea umbrelor sunt cele care îi furnizează artistului informaţia necesară creării crucii. Tincu dezaprobă ferm ipoteza.
“Nu. Eu sunt de aici. La noi, să ştiţi că nu este viață de oraș, ci este viaţă de ţară, viaţă de sat. Eu îi cunosc pe aproape toți sătenii mei de aici. Eu, dacă mă duc dintr-un capăt de sat și până în celălalt, vă spun cine stă acolo, cu ce se ocupă, ce a făcut la viața lui. Eu sunt baza de unde-mi preiau. Pentru că nu poate să-mi spună toată lumea, deoarece mă poate duce într-o eroare, undeva. Aici nu se poate juca nimeni. Poate cineva spune: «Domnule, mie îmi faci cruce așa cum vreau eu!». Nu merge aici așa ceva… Aici vine omul și spune că vrea cruce pentru mamă, tată, fiu, fiică, și intrăm în negocierea de prețuri. Şi, de acolo, familia se retrage…”
Cunosc mulți meșteri, multe locuri unde încă se mai păstrează tehnica lucrului de mână. Fabrica face orice, dar mâna e mână!
Ne regrupăm, pentru că informaţia e bulversantă: un singur om, care judecă viii şi morţii, cunoscându-i intim pe fiecare dintre ei, spre a-i putea preda posterităţii aşa cum se cuvine, sună a sarcină colosală, a misiune de viaţă. Dar este exact ceea ce şi-a asumat Dumitru Pop Tincu, sculptorul, pictorul şi poetul din Săpânţa, românul care duce mai departe moştenirea ce i-a fost lăsată. Să-ţi uneşti viaţa cu un cimitir – ce poate fi mai măreţ şi mai copleşitor de-atât?
Dumitru Pop Tincu, în atelierul lui. Click pe imagini pentru mărire
Fiecare om, cu viciul lui
Ca orice artist care se respectă, Dumitru Pop Tincu nu admite imixtiuni din partea celor care fac recurs la talentul său. “Problema este în felul următor”, ne spune el, întrebat fiind dacă familia răposatului s-a opus vreodată mesajului de pe cruce – unul ce poate fi adesea acid, dincolo de umor. “Fiecare om născut pe acest pământ are un viciu. Trece prin el, prin viața lui. Multă lume mi-a pus întrebarea: «Domnule, dacă omul ăla a fost curvar, dacă omul a fost bețiv, cum poți să-l faci oglindă?» N-ai cum. Vine celălalt și spune: «Dar celuilalt ce i-ai făcut?». Atunci, pentru mine sunt probleme. Dar neavând amestecuri de familie ca «Domnule, mie-mi faci așa!», sunt ferit. Au încredere în ceea ce fac eu și familia nu poate să-mi dea nici un ordin. Pentru că eu imediat îi scot istoria și i-o spun: «Uite cine e!». Nu are cum să mă controleze pe mine, dar eu îl pot controla pe el.”
O viaţă de om, aşa cum a fost: „Bine mi-o fost orecând / În bufet la masă stând / Cu paharu plin în mână / Cu prietenii-mpreună”
Chiar dacă responsabilitatea etică ce îi revine este una covârşitoare, artistul din Săpânţa vede în ea mai mult un dar decât o apăsare:
“Este un dar. O cruce nouă intrată în cimitir… să o vedeți duminica sau de Sărbători, să prindeți un flux de persoane care merg în faţa crucii şi urmăresc exact ce s-a scris și ce s-a făcut pe cruce! Atunci este interesant, pentru că atunci vin criticile şi gura lumii.”
Mergeam prin spatele crucii, mă uitam şi vedeam reacţia omului. Încercam să văd ce doreşte lumea. Nu fac cruci de dragul de a face cruci!
“Mult după venirea mea aici, nu mă cunoștea tot satul, foarte puțini”, povesteşte Tincu pentru Matricea Românească. “Pentru că eu am fost plecat din Săpânța și m-am întors după câțiva ani. Am plecat în ’73 și m-am întors în ’77, după moartea lui Ion Stan Pătraş. Nu mă cunoștea lumea. Făceam câte o cruce și o puneam în cimitir. Mergeam deci prin spate, mă uitam și vedeam reacția omului. Prin aceste demersuri, încercam să văd ce dorește lumea.”
Click pe imagini pentru mărire
Unii întreabă: «De ce ai pus culoarea aia acolo?» Numai eu ştiu!
Pasiunea e transparentă şi nu poate fi simulată, iar spusele artistului, unul complet (“Sunt singurul cu diplomă dată de Ion Stan Pătraș pe care scrie sculptor-pictor. Sunt colegi de-ai mei care au sculptură în lemn sau pictură pe lemn – dar să le aibă pe ambele, nu le au”) o confirmă:
“Numai să faci un text, să pui o cruce în cimitir, sau să copiezi o cruce pe cealaltă, nu merge! Fiecare cruce are părticica ei de noutate, are personalitatea ei. Seamănă între ele, dar nu sunt aceleași. Sunt altfel de motive. E personalizată fiecare. Nu toată lumea înțelege asta. Ochiul omului nu-l duce să vadă ansamblul crucii, ci se uită la poză și la text. Nu-l interesează ce se face sau ce reprezintă. Fiecare părticică are o istorie a ei.”
Probabil cel mai frumos cimitir din lume: Cimitirul Vesel din Săpânţa, Maramureş, România
Maestrul din Săpânţa e cum îi şade bine unui cunoscător al profunzimilor: înţelept şi întinerit, parcă, de misterele la care are acces: “Eu vreau să scriu o carte în domeniu. Sunt foarte mândru. Au fost televiziuni care mă întrebau exact cum mi-ați spus Dvs.: «Știți de unde i-a venit ideea lui Stan Pătraș?». De unde să știu, dacă el n-a răspuns la întrebarea asta? Alții vin şi întreabă: «De ce ai pus culoarea aia acolo?» Numai eu știu. Nu poate să ştie pentru ce am pus eu acolo, sau ce simbol are culoarea. Galben lângă verde, sau galben lângă roșu, sau roșu lângă verde sunt chestiuni care nu se adună. Trebuie văzut de ce. Nu fac cruci de dragul de a face cruci. Nu e așa.”
Această meserie nu este o singură parte, ci sunt trei: trebuie să fii bun sculptor, bun pictor și bun poet. Dacă nu legi aceste trei într-una, nu trebuie să fii aici. Trebuie să fie altcineva!
Etichetat de multă lume, din ignoranţă, drept “meşter popular”, Dumitru Pop Tincu se consideră ceva mai mult, iar argumentele tind să îi dea dreptate. Îl întrebăm, în replică, cum s-ar defini.
“Acum, depinde. Ce înseamnă meșter popular, aşa cum este creionat de noi, care ştim ce înseamnă? Meșter popular am fost până ce am intrat în meseria de bază. Atunci, eu am simțit că nu mai sunt un meșter popular care s-a axat pe mobilă, pe cruci sau pe pictură ori sculptură pe lemn. Ci am intrat pe o meserie din care fac trei. Pot să fac mobilă tradițională sculptată, pictată, pot să fac cruci pentru Cimitirul Vesel, pot să fac tablouri pictate, sculptate, pictură pe sticlă, pictură pe piatră. Sunt multe lucruri pe care le pot face.”
Styx-ul românesc trece prin Săpânţa, iar luntraşul e Dumitru Pop Tincu
Cimitirul Vesel, pe locul II în lume ca unicitate
Ucenic al renumitului Stan Ion Pătraş, cu care a lucrat aproape neîntrerupt, de dimineaţa până seara, de la 9 la 14 ani (“ştiu multe, foarte multe”), Dumitru Pop Tincu crede că “teza lucrării” în ce priveşte Cimitirul Vesel din Săpânţa se dă acum, dar şi că o înţelegere mai bună a fenomenului este garanţia valorizării sale aşa cum se cuvine.
“Din toate sursele pe care le am până astăzi, Cimitirul Vesel s-a dus pe locul II în lume, ca unicitate. Suntem locul V în lume în sculptură-pictură pe lemn, acea artă naivă, în care până astăzi nu s-a dat «teza lucrării». Acum se face «teza lucrării». Până acum, ne-a făcut meșteri populari. Fiind meșteri populari… Ştiți cum e meșterul – astăzi face una, mâine face alta… e altceva!
Dar un om care începe și are o finalitate, acela nu mai poate fi meșter popular. Aici e o problemă foarte mare. Iar omul de rând este dus într-o eroare.”
Ion Stan Pătraș a fost un autodidact. El nu a avut nici o clasă, pe când eu, continuator, am o clasă și sunt pregătit de el. Deja e o avansare
În discuţia noastră cu Dumitru Pop Tincu a reieşit foarte clar – strâns legată de dragostea pentru profesia lui unică – grija de a o proteja, cu orice mijloace, de comercializare, banalizare sau uitare, inclusiv pentru generaţiile care o vor duce mai departe.
“Eu, din ’78, am fost profesor la Școala Populară de Artă, unde mi-am pregătit copiii în această meserie. De un timp încoace m-am lăsat, pentru că nu mai este meserie de bază, pe care o poți proteja. Este o meserie pe care cineva ți-o poate fura la orice oră, spunând: «Domnule, eu am văzut, îmi place și fac, care e problema?».
Sfârşitul tragic al unei vieţi prematur curmate, redat în poezie: „Ne-a venit un ungur rău / Ne-a-mpuşcat în capul meu…”
Am încercat să o protejez prin marcă înregistrată, prin drepturi de autor. Pe timpul lui Ion Stan Pătraș nu s-a știut despre drepturi de autor, nici despre marcă înregistrată. Am încercat să fac marcă și să o înregistrez la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, n.r.). Şi încerc să protejez această meserie – căci oricine poate veni şi spune: «Am văzut la Săpânţa şi hai că fac şi eu, cine mă poate opri?»
Încerc să protejez prin drepturi de autor această meserie – căci oricine poate veni şi spune: «Am văzut la Săpânţa şi hai că fac şi eu, cine mă poate opri?»
Eu nu îi pot opri pe cei care vor să facă, doar să opresc meseria când știu că nu este dusă așa cum trebuie. Atunci intervin și spun: «Nu este bine!». Intră într-un copyright.”
Un cimitir viu, care îşi “dăinuie drumul”
Demersul este unul cu atât mai firesc, cu cât artistul este auto-referinţă pentru creaţiile sale. “De aceea este drept de autor pe texte, pe imagine. Fiindcă acolo nu merge copiat. Nu se lucrează după poză, laser cum se face acuma, ci doar imaginar. Doar ce spune creierul, aia se lucrează acolo. Nu cred că oricui îi e ușor să facă așa ceva.”
Graţie acestor eforturi, Cimitirul Vesel din Săpânţa trăieşte – da, aceasta este expresia corectă – pe mai departe.
“Deocamdată, cimitirul s-a extins mult, își dăinuie drumul, nu s-a lăsat – pentru că putea să pice, să devină un monument. Cimitirul este «viu», se duce mai departe. Vom vedea cum va merge, cât va merge și vom încerca să-l păstrăm ca originalitate.”
Originalitatea Cimitirului Vesel din Săpânţa trebuie văzută însă în esenţă, mai mult decât în reprezentarea ei tangibilă. E indubitabil că românii de aici au o relaţie specială cu moartea:
“Este singurul loc din lume unde se râde de moarte! La noi, de exemplu, a murit un om și este ținut la casa lui timp de trei zile. Familia îl bocește, îl cântă, dar restul oamenilor, nu. Trec prin râsete, prin jocuri în acele trei zile de priveghi. În altă parte, merge lumea și îi ține un memoriu, dar aici, nu. Dacă o să mergeți la o înmormântare, o să vedeți câteva persoane pe lângă sicriu și restul fac jocuri de cărți, locale. Se bârfește. Dacă stai între ei, afli tot felul de cuvinte. Se adună tot satul, unde sunt persoane mai cunoscute. Și auzi între ei discuțiile și se formează niște lucruri acolo. Cine are habar, are ce culege de acolo, folclorul satului. Acesta este specificul Maramureșului.”
Îl presăm pe amfitrionul nostru pentru a afla dacă acest tip – unic – de umor trebuie căutat “la sursă”. E momentul în care ochii şi vocea lui Dumitru Pop Tincu se înflăcărează: “Da, acesta este răspunsul la întrebarea: «Ce înseamnă Cimitirul Vesel?». El este dacul liber, care spunea: «Întâmpinam moartea cu râsul și nașterea cu plânsul.» De ce? Cel ce moare va fi liber. Cel ce se va naște va fi asuprit. Și asta este – asta s-a gândit atunci, și asta rămâne. E dăinuirea peste ani și peste veacuri.”
Cele mai vestite cruci din Cimitirul Vesel din Săpânţa sunt marcate, pentru a fi uşor recunoscute de către turişti
O identitate atât de pronunţată nu ar fi putut fi prezervată în Muntenia sau în Moldova, mai crede maestrul, specificul locului determinându-i istoria, şi nu invers: “Zona noastră nu prea a fost ocupată, acești oameni nu au fost alungați de pe locurile lor – și atunci, ei și-au păstrat portul, tradiția și obiceiurile. În alte zone au fost aruncați de pe locurile lor și nu au putut stăpâni sau să ducă mai departe ce au avut.”
Nici comunismul nu a rezistat Cimitirului Vesel din Săpânţa
Excepţii există, desigur, şi în Maramureş, unde invazia materialelor moderne şi a caselor de un kitsch grotesc ameninţă civilizaţia lemnului.
“Vedeţi ce înseamnă robotica? Omul, dacă a mers afară… Vedeți și la o pasăre că, dacă-și formează un cuib și nu-și găsește locul potrivit ei, cu timpul îl abandonează și îşi face altul mai frumos. Așa este și omul. La noi încă mai sunt case unde, pe jos, e pământ și trăiește omul. Şi trăiește poate mai bine decât ceilalți în cele moderne, în care acum o familie de două-trei persoane are 20-30 de camere. Tot mă gândesc: ce faci în ele? Pentru ce le faci, cui le laşi?
Aici este o problemă. Omul și-a făcut petec să se poată acoperi, nu a făcut petece pentru cinci sau pentru zece, ci pentru el însuși. Așa e și meseria asta. Datina de a transmite mai departe. Care este omul locului va dăinui. Care a plecat și se întoarce, să știți că nu mai este cel ce a fost. A părăsit zona unde s-a născut.”
Care este omul locului va dăinui. Care a plecat și se întoarce, să știți că nu mai este cel ce a fost. A părăsit zona unde s-a născut
Dintre oamenii locului, a se citi cei pe care i-a format lângă el, intenţionează şi Dumitru Pop Tincu să-şi “recruteze” urmaşul. “Va fi cineva, dintre cei pe care i-am adus până acum, care cred că va asigura continuitatea, care va păstra în viitor. Am încredere, fiindcă voi încerca sub orice formă să-l formez în aşa fel, ca să simtă măcar un sfert din ceea ce am simțit eu, să vadă ce înseamnă o meserie și o bază a meseriei. (…) Calitățile trebuie să i le caut eu. El degeaba va veni cu ele, dacă eu nu le simt. Degeaba formez un om cu o plăcere pentru o bază și să le piardă pe cele două de care vă spuneam.”
“A pune cruce” a ajuns să desemneze, în limbajul cotidian, închiderea definitivă a unui demers, a unei iniţiative. Doar la Săpânţa, crucea pusă este abia începutul unei poveşti pe care oamenii o vor cunoaşte zeci sau sute de ani de acum înainte.
Click pe imagini pentru mărire
“La noi, pânza freatică este sub un metru. Astfel, mortul se înmormântează direct în pământ. Până ce nu se așază bine locul după înmormântare, nu se pune crucea. Și atunci, nici cruce provizorie nu este. La oraș, când a murit cineva din familie, omul merge la fabrică și spune că vrea o cruce, ia una şi o pune. Dacă noi nu am avut o tradiție de acest gen, am încercat să facem să meargă cum a fost tradiția, originalitatea. Nu se pune.
În cimitir, o să vedeți morminte fără cruci. Se face rotația crucilor. De aceea spuneam că Cimitirul Vesel este unul viu și, după 20 de ani, o altă persoană are dreptul să fie înmormântată. Crucea se ridică. Vine altă cruce, altă persoană”, ne-a spus Dumitru Pop Tincu, omul care a realizat peste 700 de cruci, nu doar în România, ci şi pe mapamond. “Am multe la muzee din lume, dar și în cimitire: în Franța, Italia, Belgia, Olanda, SUA. Mai fac și farse. Ați văzut, în atelier, crucea unei japoneze foarte cunoscute, Ayako Imoto, căreia i-a făcut o farsă o televiziune din Japonia. A adus-o aici și și-a găsit crucea în Cimitirul Vesel. A râs, a plâns…”
Cimitirul Vesel este unul viu și, după 20 de ani, o altă persoană are dreptul să fie înmormântată. Crucea se ridică. Vine altă cruce, altă persoană
Îl lăsăm pe Dumitru Pop Tincu, menestrelul vieţii şi al morţii, să îşi scrie cartea în care, sau cu care, va face istorie.
“Voi aduna şi multă poezie. Din ’80, am activat la Cenaclul Flacăra, unde am transmis multe texte despre crucile din Cimitirul Vesel și au fost scrise în revista lui Adrian Păunescu. Am colaborat foarte mult cu el, cu Alexandru Raicu, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu, doctorul în folclor Mihai Florea. Am avut ocazia să stau de vorbă cu multe personalități și, prin ele, am cunoscut habarul acestei meserii. Dacă nu-i cunoșteam, nu aveam habarul acestei meserii – unde se poate ajunge cu ea.
Interioare, Casa Memorială „Ion Stan Pătraş”, Săpânţa
Eu voi strânge mult și voi scrie mult. După mine, o să las o istorie. Eu n-am primit de la Stan Ion Pătraș o istorie a meseriei, dar am încercat, după moartea lui, să strâng tot ce merita el.”
Tradiţia nu se poate păstra în oraşe. Aici este problema și asta le transmit meseriaşilor care ştiu ce înseamnă o meserie lucrată cu inima, nu pentru bani – o meserie pe care o stăpânești nu pentru a te îmbogăți, ci pentru suflet: să păstreze aşa cum sunt cele ce au în mână
O ultimă întrebare: cum va primi moartea omul care o persiflează, dar o şi îmbrăţişează, în fiecare zi? Un râset scurt, urmat de poate cel mai memorabil răspuns pe care l-am primit, unul care sintetizează toată viaţa şi arta omului de litere:
“Eu lucrez în această meserie – dar stau și mă gândesc câteodată, pentru că nu e om pământean căruia să nu-i vie timpul, dar nu știe când. Tot timpul sunt pregătit, ori că m-a lua prin râs, ori prin somn, cine știe prin ce. Dar știu că sunt dator cu o moarte. Nu pot să spun că mă feresc de moarte. Aș vrea să-l văd pe acela care spune: «Eu nu mor!». Nu cred asta. Eu râd tot timpul – vedeţi Dvs., printr-un singur text, eu pot face orice. E foarte ușor.”
Câtă dreptate are Dumitru Pop Tincu. Cimitirul Vesel din Săpânţa, pe care îl păstoreşte cu atâta dragoste, e dovada vie că, şi la început, şi la sfârşit, a fost şi va fi tot Cuvântul.
Ştiu, nimeni dintre noi nu mai are timp. Ni-l consumăm pe tot, alergaţi ca nişte maidanezi între meeting-uri, task-uri, brunch-uri de networking şi issues-uri – fără număr – de rezolvat. La sfârşitul zilei, avem impresia că am realizat ceva, după şirul de liniuţe trase (la propriu, în agendă) – dar ne e neclar ce. Stăm perpetuu peste program, viaţa personală e o Fata Morgana, am fost hiper-eficienţi! – dar nu se ştie cui îi foloseşte această eficienţă. Angajatorului, poate. Sufletului, cu siguranţă că nu. Trăim într-o cultură în care a devenit o virtute diavolească să fii mereu ocupat. Între Wunderlist şi Todoist, Outlook şi o miriadă de alte aplicaţii specializate (time tracker-e, cum ar zice romglezii) menite să ne „monitorizeze” (de parc-am fi bolnavi; da, suntem) timpul şi productivitatea, viaţa ni se scurge din vene, lăsându-ne sclavii perfecţi ai ciclului birou-pat-birou.
Dacă tocmai v-am descris viaţa, “Timeaholics” (de Bogdan Capșa, regia Anca Ciuclaru), văzută la Teatrul Excelsior, e trezirea – la timp, sperăm! – din epidemia de cronofagită la care asistăm – şi ale cărei victime perfecte suntem.
Subiectul e incitant şi, o Doamne, atât de actual: într-o emisiune tip tabloid denumită “Time Show”, moderată de Victoria (Lavinia Şandru), oamenilor li se vinde timp suplimentar.
Ăştia mari fură timpul celor mici. Suntem cârpe care fac voluntariat
Totul se transformă însă într-o şedinţă de psihanaliză cu public, în care Bogdan (tânărul implicat în toate cluburile de voluntariat posibile, singur pentru că şi-a făcut timp pentru toţi), Dragoş (managerul unei companii importante, preocupat de dezvoltarea personală şi enoriaş contribuabil la Biserica Ultra-Eficienţei), Mihaela şi Alexandra (fetele blocate în timp, cu varii probleme personale) şi încheind cu Ghiţă, cameramanul (cu glume) din Moreni sunt oglinzile noastre, ale celor mulţi prinşi în şarlatania perfectă: în iluzia că avem timp să ne pierdem timpul cu lucruri triviale.
Surprinzătoare: Lavinia Şandru în „Timeaholics” Foto: Teatrul Excelsior
Evident că, în marea schemă a lucrurilor, hiper-eficienţa nu înseamnă nimic. Evident că alergăm, vorba lui Sorescu, după nade colorate până observăm, miraţi, că ni s-a terminat oceanul prea repede, şi că am ratat apa vieţii. La ce bun că avem bani, dacă nu avem timp să-i cheltuim? se întreabă, într-un acces de luciditate, unul dintre personaje.
Problema e că avem impresia că avem timp… Foto: onsizzle.com
Lavinia Şandru, “şefa” – cum o alintă simpaticul Ghiţă – face un rol solid în această piesă, ajutată şi de experienţa ei în media, şi e sigur că teatrul i se potriveşte mai bine decât politica.
Oamenii nu mai cumpără timp cum cumpărau odată. Nu-şi mai permit să piardă nici un minut
O menţiune specială şi pentru Dan Clucinschi (Dragoş), care străluceşte în rolul corporatistului hiper-stresat (ce pleonasm), care socoate câte secunde îl „costă” un zâmbet de complezenţă, adus la paroxism de minciuna în care trăieşte.
Paroxism… Dan Clucinschi în rolul unui corporatist care n-are timp de pierdut
La sfârşitul zilei, angoasa lui e temerea noastră, a tuturor: că, prinşi într-un program imposibil, cu obligaţii cel mai adesea artificiale şi auto-impuse, nu mai putem să ne vedem bunica, mama, soţia sau copilul, în momentele care contează.
O piesă de teatru cu arome de „In Time”, care merită scene şi audienţe mai mari.
Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti
Durata: 1h
De: Bogdan Capșa
Regia: Anca Ciuclaru
Distribuţia: Lavinia Șandru / Andreea Șovan, Ovidiu Ușvat, Dan Clucinschi, Marian Rădulescu, Robert Robert Emanuel, Iulia Samson, Andreea Șovan / Oana Tofan
Nota Matricea Românească: [usr 4]
Fie că ne place, fie că nu, indiferent de mediu sau chiar de epocă, gura lumii a fost dintotdeauna bogată și a spus „vrute și nevrute” – în special nevrute -, iar zicalele care circulă dintr-o ogradă în alta devin, inevitabil, parte a identității locului. Astfel se face că „bagajul” de proverbe și zicători populare este unul viu, aflat într-o continuă creștere, iar expresiile ce conțin toponime, care satirizează sau scot în evidență o particularitate a locului, sunt printre cele mai savuroase pentru români. Matricea Românească vă oferă, din prețiosul tezaur imaterial neaoș, câteva „zicători” celebre, care trădează identitatea locurilor unde s-au „născut”. Pe lângă faptul că oglindesc o caracteristică a spațiului mioritic, ele reflectă și o calitate valoroasă, pe care românii o au din plin și care ne-a susținut în istorie: umorul.
La Drăgășani, și sfinții sunt cu nasurile roșii
Așa cum probabil v-ați dat seama, orașul Drăgășani are faima de a fi unul cu mulți adoratori ai lui Bacchus. Podgoriile acestui oraș din Vâlcea sunt renumite pentru calitatea lor, concretizată în vinurile aromate pe care le dau, unele care provoacă dependență.
La București, și câinii umblă cu covrigi în coadă
Această ironie s-a născut în urma valului de provinciali sosit în București pentru o slujbă mai bună. Însă realitatea din Capitală nu este cu nimic diferită de celelalte orașe ale țării: locurile de muncă și oportunitățile nu se găsesc la tot pasul.
A nimerit orbul Brăila
Expresia oglindește activitatea comercială intensă desfășurată în jurul orașului Brăila, celebru port în secolele XIX-XX. Acesta era atât de cunoscut, încât până și un orb ar fi reușit să ajungă acolo.
Nu-l speli cu tot Prutul
Zicala este folosită atunci când cineva sau ceva este atât de murdar – din punct de vedere moral -, încât nici apa unui mare râu precum Prutul, apa sfântă a Basarabiei, nu îl poate curăța, purifica.
Dâmboviță, apă rece, cine-o be, de dor îi trece
Versul nu exprimă altceva decât ospitalitatea Țării Românești. Chiar și un străin, după ce petrece timp pe aceste meleaguri, pleacă cu greu – sau deloc – în țara de baștină.
A o întoarce ca la Ploiești
Expresia reflectă inconsecvența sau nestatornicia cuiva, fiind folosită atunci când cineva adoptă o schimbare bruscă de planuri sau de idei. Zicala își are sorgintea în secolul al XIX-lea, în jurul transportului feroviar pe ruta București – Predeal. Pentru a ajunge la destinație, trebuia să se treacă și prin gara din Ploiești, unde se muta locomotiva.
Pentru a continua drumul spre Predeal, trenul mergea pentru o distanță scurtă înapoi, fapt ce crea rumoare în rândul pasagerilor, care nu înțelegeau de ce se întorc la București. Astăzi, trenul spre Predeal merge numai înainte, dar expresia încă a rămas vie.
Are să curgă multă apă pe Dunăre
Sentimentul care însoțește aceste cuvinte este unul de scepticism. Românii folosesc zicala pentru a-și exprima decepția și neîncrederea în legătură cu așteptarea îndelungată care se întrezărește, până va fi înfăptuită o anumită acțiune.
A se face Dunăre (a se face Dunăre turbată, a se face Dunăre de mânie)
Metafora exprimă mânia omului, comparabilă cu abundența furioasă a apelor Dunării.
Cară apă-n Dunăre
Expresia indică o muncă sisifică: a turna apă în Dunăre este zadarnic, întrucât nu se produce nicio schimbare.
La Caracal s-a răsturnat căruța cu proști
Cei din Caracal s-au obișnuit deja cu glumele care se fac pe seama orașului lor. De departe cea mai cunoscută este cea prezentată mai sus, una dintre variante spune că zicala a apărut în urma unei confuzii produse la Revoluția de la 1848: căruța cu participanții la eveniment s-a răsturnat din cauza entuziasmului momentului, într-o intersecție de la marginea orașului Caracal, dinspre Corabia. La acea vreme, poporul mai era numit „prostime”, iar contemporaneității nu i-a trebuit decât imaginație pentru a spune că atelajul era plin cu proști, altfel spus, cu oameni simpli.
Bate toba în Moldova, și s-aude la Craiova
Pe vremuri, știrile cele mai importante erau strigate în târguri, în timp ce se bătea toba. Expresia aceasta sugerează cât de repede și de departe se propagă o veste.
Dacă la Cozia pică, la Bistrița plouă
Și această zicală exprimă întinderea unei schimbări. Într-o interpretare posibilă, ar fi vorba despre o nenorocire, care se resimte până departe. Cititorul nostru Petronel Stanciu subliniază însă că expresia poate fi „citită” şi în sens pozitiv: „Dacă într-un loc e mai puţin, în altul e din belşug”, ceea ce duce cu gândul la legea compensaţiei.
A spune brașoave
Este o locuțiune pentru „a minți” și își are izvorul din perioada medievală, când negustorii Brașovului încercau să-și vândă marfa. În acest scop, comercianții apelau la toate metodele știute, chiar și la lauda excesivă sau la supraevaluarea calității.
Să nu-ți iei nevastă din Breaza și cal din Comarnic!
Este bineștiut faptul că la Breaza se află un Colegiu Militar de renume. Expresia sugerează că într-o localitate populată cu un număr mare de bărbați, cu atât mai mult din rândurile Armatei, există în compensație multe femei ușoare. Într-una dintre interpretări, Comarnic, oraș de munte, reprezintă un chin pentru cal, care devine slăbit din cauza drumurilor dificile, ceea ce nu-l face recomandabil pentru o achiziție. O altă interpretare, pe care i-o datorăm cititorului nostru Alexandru Marin, este aceea conform căreia la Comarnic îşi avea sediul depozitul central de cai de poştă, care erau cai foarte munciți, deci fragili. În fine, într-o a treia interpretare, datorată cititorului nostru Savu Alecu, praful alb produs regulat de Fabrica de Ciment din Comarnic acoperea caii, făcând greu de deosebit gloabele de armăsari – ceea ce prezenta riscuri evidente pentru cumpărători.
În istorie, Moldova este cunoscută drept un ținut peste care au trecut barbarii, secetea, foametea și sărăcia. Astăzi, expresia indică o sărăcire bruscă, un haos uriaș.
Lacomului nu-i ajunge, Oltu-n gură de i-ar curge
Este evident faptul că expresia sugerează lăcomia, în special cea bahică. Râul Olt, una dintre marile ape curgătoare ale țării, este, aici, simbolul abundenței, care însă nu-l va sătura pe insațiabil.
De-ar fi Oltu’ cât de adânc, tot o să trec să mă duc
Importanța Oltului pentru români se vede și în numărul mare de expresii care îl au ca protagonist. Aceasta sugerează hotărârea unei persoane, în ciuda pericolelor mari și a obstacolelor ce ar putea să apară pe drumul către țelul propus.
A-și găsi Bacăul
Înseamnă a intra în bucluc. Unele voci atribuie înțelesul zicalei cuvântului maghiar bako (călău, gâde), pe când altele spun că zicala are originea în vremea Principatului Moldovei, când Bacăul era granița unde li se lua și pielea de pe negustori de către vameși.
Strigă de la munte să-l audă de la Dunăre
Acest lucru se spune despre o persoană care vorbește foarte tare, și de la o distanță mare față de receptor.
Ca-n codrul Vlăsiei
Aici avem, mai întâi, expresia „ca-n codru”, care sugerează haosul, absența autorității. Spunerea aceasta a apărut în vremea haiducilor și a tâlharilor care populau codrii din jurul Bucureștiului de azi. Apoi, codrii Vlăsiei cuprindeau câmpia Capitalei, iar traversarea lor era un gest curajos pentru negustorii și boierii de la acea vreme care, de multe ori, erau jefuiți.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc limitările, mai mult decât limitele. Că pot fi un campion. Şi nu orice fel de campion – unul român.
Mihai Nistor, tânărul de 26 de ani pe care-l vedeţi în imaginile de mai jos lăsându-şi transpiraţia şi sufletul pe echipamentul de antrenament, într-o sală cu igrasie şi dotări din era lui Cassius Clay, e singurul pugilist român care ne-a reprezentat la Olimpiada de vară de la Rio în 2016. A părăsit competiţia nemeritat, spun voci avizate. Ceea ce nu l-a oprit. Zilele acestea, ieşeanul – campion mondial la categoria supergrea în 2015 – se pregăteşte, în condiţii mai puţin decât ideale, ca să folosim un eufemism, să ne aducă o medalie de la Campionatele Europene, programate în luna mai.
Trei lucruri m-au frapat când l-am cunoscut: naturaleţea, onestitatea aproape transparentă şi faptul că era ud leoarcă, deşi afară nu plouase. Când şi-a stors mâneca gecii, lăsând pe podeaua sălii un lac sărat, mi-am dat seama că e vorba de transpiraţie. Tocmai venise de la alergare. “Slăbesc cam 3 kilograme în fiecare zi”, mi-a spus, de parcă era cel mai normal lucru din lume. “Dar le pun repede la loc – cu apă plată.”
În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”
În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”. E un meniu pe care foarte mulţi dintre românii care excelează într-un domeniu – de la profesori de elită la sportivi de top – îl cunosc, din păcate, prea bine.
Mihai se retrage din discuţie şi revine pe saltea, unde îşi continuă antrenamentul. Dintr-o încăpere alăturată, răzbat acordurile lui Human, de Rag’n’Bone Man, cu refrenul aceluia bântuitor:
“I’m only human after all
I’m only human after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”
Din telefonul aşezat lângă el, o voce îl încurajează să continue: „Great energies!”. E, de fapt, o aplicaţie pe care o foloseşte pentru a-şi face rutina.
Decorul îngheţat în timp nu e tocmai încurajator, dar Mihai vede partea plină: “Când am început, m-am antrenat în săli care arătau mai rău decât aceasta. Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal! (râde) Nu e problemă.”
„Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal!”
Îl întreb ce îl motivează în ring, pentru cine sau pentru ce luptă. “Sincer, am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt. Păcat că la noi treburile cam scârţâie. Păcat, pentru că suntem o rasă de oameni foarte tare şi foarte rezistentă, foarte sănătoasă. Dar, oamenii din înalta conducere ne distrug. Purul adevăr.”
Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român
Nu pot să nu-i dau dreptate lui Mihai, singurul nostru boxer olimpic de la Rio. Mi-e greu să cred că cel care a triumfat în Brazilia se antrenează în condiţiile deconcertante pe care le-am putut observa aici, pe viu. E debusolant cum ştim să ne „respectăm” campionii.
„Am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt!”
Dar poate în asta stă toată frumuseţea, la urma urmei: unde alţii triumfă cu Siri, noi triumfăm cu sudoarea. Şi cu sufletul, cum îmi povestea odată alt mare campion al nostru, o inimă de aur, Miodrag Belodedici.
Părăsesc sala de antrenament, şi în cap îmi sună o melodie şi mai obsedantă:
“I’m just Romanian after all
I’m just Romanian after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”
Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015 Foto: AIBA Pro Boxing
Teodor Burnar
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
https://youtu.be/jL8gn1MwD6E
Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti - unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului...
Filosof de geniu, gânditorul român Emil Cioran este obiect de studiu şi de admiraţie pentru străini. Matricea Românească vă oferă, mai jos, traducerea unei analize extinse a filosofiei lui Cioran, din perspectiva morţii, realizate recent de către platforma...
Ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara şi să-ţi faci datoria faţă de România? O posibilă prefaţă la o declaraţie de dragoste pentru pământul care ne-a crescut şi care ne ţine.
Ai făcut un copil? Înseamnă că i-ai oferit României un cetăţean, un...
Vasile Şuşca, un cu totul special creator de măşti din Săcel, Maramureş, e unul dintre acei oameni-busolă, care, atunci când îţi trec calea, îţi arată şi direcţia bună. O discuţie cu românul care ne demască şi ne descoperă adevărata faţă, chiar...
Preotul Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, a asemănat, într-o metaforă superbă, eforturile mamelor cu o veritabilă “preoţie a femeii”. Remarca a venit cu prilejul unei întâlniri cu noii părinţi, ce a prefaţat Taina...
Creatorul de măşti Vasile Şuşca e un moroşan autentic, un dac liber pe care Matricea Românească a avut privilegiul să-l întâlnească la el acasă, în Săcel, acolo unde ne-a predat o lecţie de patriotism şi de luciditate. Interviul complet, în curând pe...
Într-un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat după Paşte, Edgar Vulpe, diacon permanent în cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, opinează că ideea de România “transcende hotarele evidente”, şi că ar trebui să le...
Motto: Dacă am fi atât de siguri de virtuţile memoriei, nu am mai ridica nici o statuie.
Citesc cu uimire şi absolut inopinat despre planurile Primăriei Capitalei de a-i ridica, în centrul Bucureştiului (nu, nu la periferie!), o statuie fostului preşedinte...
Pe 12 aprilie, de la ora 19:00, Teatrul Excelsior din Bucureşti reia reprezentaţiile la “Thomas Sawyer” (regizor: Horia Suru), despre un Nică a lu’ Ştefan a Petrei american, o istorie fermecătoare a copilăriei - şi a maturizării. Am discutat cu...
Sânul ei nedormit a crescut generaţii întregi de români. Dar sânul ei, deşi operant după miezul nopţii până la orele timpurii ale dimineţii şi-n continuare, nu ne interesează, pentru că avem ocupaţii mult mai captivante: nu ne fascinează sânii...
Nu-mi plac spitalele. Ba, mai mult: când intru într-un spital din România, îmi trec prin cap, fără să vreau, secvenţele din “Moartea domnului Lăzărescu”. Du-te-vino-ul continuu pe uşi, disperarea şi nerăbdarea oamenilor de pe culoare, aparenta...
Una dintre cele mai flamboaiante instituţii ale culturii româneşti se află pe strada Iuliu Barasch din Capitala ţării, şi e aproape un păcat de moarte acela că spectacolele sale se ţin, aşa cum mi-a fost dat să văd într-o recentă seară de joi, în faţa...
https://youtu.be/nb2bMpY4vNA“Să știți că, la noi, dacă o să colindați satele maramureşene, o să vedeți lucruri pe care nu le-aţi mai întânit în alte părți. Și n-o să le întâlniți niciodată. Și în religie, și în trai.”
Cuvintele îi...
Ştiu, nimeni dintre noi nu mai are timp. Ni-l consumăm pe tot, alergaţi ca nişte maidanezi între meeting-uri, task-uri, brunch-uri de networking şi issues-uri - fără număr - de rezolvat. La sfârşitul zilei, avem impresia că am realizat ceva, după şirul...
Fie că ne place, fie că nu, indiferent de mediu sau chiar de epocă, gura lumii a fost dintotdeauna bogată și a spus „vrute și nevrute” - în special nevrute -, iar zicalele care circulă dintr-o ogradă în alta devin, inevitabil, parte a identității...
Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
