Muzica a fost o prezență permanentă în viața lui George. Cânta peste tot, fără oprire și fără pic de epuizare. Când au văzut că lucrurile devin serioase, părinții au decis să-l susțină, și l-au înscris într-un ansamblu muzical. Dar întâlnirea cu muzica clasică a stat sub auspiciul destinului. Era clasa a IX-a, iar locurile la clasa de canto muzică ușoară fuseseră epuizate, motiv pentru care a fost repartizat la secția canto clasic a Liceului de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galați. Ulterior, tânărul a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București, a susținut recitaluri în Franța, Germania, Belgia, Rusia, China, a fost angajatul Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian” și al Operei Naționale București, iar acum lucrează la Bayerische Staatsoper în München.

Interviul pe scurt:

• Când te molipsești de muzică, nu-i cale de vindecare: “Văzând că pasiunea pentru muzică nu se stinge, părinții mei au decis, la inițiativa învățătoarei mele, să mă înscrie într-un ansamblu, unde să-mi dezvolt acest simț muzical. Așa am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri.”
• Emoția, cheia către inima spectatorului: “Întotdeauna am urmărit să transmit prin muzica mea adevărul, doza aceea de sentiment pe care o are fiecare cuvânt pe care îl cânt. Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă.”
• Profilul artistului prin ochii lui George: ”Pentru mine, un artist nu este acela care a studiat la un moment dat o artă, fie ea muzică, pictură, dans, teatru etc. Un artist este acela care practică acea artă, este pe scenă, are un feedback constant de la cei cărora el livrează arta sa și are în permanență dorința de a evolua.”

Viața ca o simfonie

S-a născut în satul Garvăn, din județul Tulcea, într-o familie în care veleitățile muzicale nu erau la ordinea zilei. Cu toate acestea, George nu-și amintește vreo clipă în care muzica să nu-i fi animat copilăria, motiv pentru care vecinii și colegii audiau vrând nevrând concertele sale. “Văzând că pasiunea pentru muzică nu se stinge, părinții mei au decis, la inițiativa învățătoarei mele, să mă înscrie într-un ansamblu, unde să-mi dezvolt acest simț muzical. Așa am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri”, povestește George Ionuț Vîrban pentru Matricea Românească.

,,Am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri”

Întâlnirea cu muzica clasică a stat sub auspiciul destinului. Era clasa a IX-a, iar locurile pentru canto muzică ușoară fuseseră epuizate, motiv pentru care a fost repartizat la secția canto clasic a Liceului de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galați. “Din acel moment, spectrul meu muzical a căpătat o nouă formă. Nu o să intru în termeni tehnici, dar cu alte cuvinte, a trebuit să o iau de la zero cu fiecare sunet, fiecare notă sau partitură”, afirmă George.

Debutul pe scenă și mentalități de concurs

Orele îndelungi de repetiție, dublate de ambiție și talent, au făcut ca în anul 2011, să debuteze pe scena Teatrului Muzical din Galați. “Eram încă licean, iar teatrul organiza periodic așa-zise gale ale tinerilor artiști. A fost primul contact cu o orchestră și un dirijor. La prima repetiție am fost fascinat cum zeci de oameni pot suna împreuna ca un întreg. Să fiu acompaniat de o orchestră era cu adevărat ceva inedit pentru mine. Contactul cu scena a fost magic, deși mai cântasem înainte muzică ușoară prin diferite festivaluri, dar acum era cu totul special fiindcă opera se cântă fără microfon și negativ, era totul live, fiecare sunet trăia odată cu mine”, își amintește George Ionuț Vîrban.

,,Contactul cu scena a fost magic, deși mai cântasem înainte muzică ușoară prin diferite festivaluri, dar acum era cu totul special”

După absolvirea liceului, tânărul a luat calea Bucureștiului și a început să studieze la Universitatea Națională de Muzică. Rememorează cu bucurie tablouri din viața de student și în special concursurile la care a participat. Îl întreb pe tenorul George Ionuț Vîrban, cum se pregătea pentru ieșirea în luminile rampei, ce ambiții îl motivau și dacă vâna cu ardoare un loc pe podium. “Consideram concursurile ca un prilej bun de a mă testa. La acel moment era singura oportunitate de afirmare, de evoluție sau de autodepășire. Am învățat prin asta cum să-mi stăpânesc emoțiile, cum să abordez un repertoriu de concurs sau cum să gestionez o situație emoțională specială. Nu mergeam niciodată cu gândul de a câștiga, asta nu ai de unde să știi, depinde de ziua în care ești sau ce alți factori te mai influențează, însă mergeam mereu pregătit, de asta sunt sigur”, lămurește George.

Recitaluri peste hotare

Tânjește mereu după depășirea propriilor limite, și asta se vede în sclipirea pe care o are în glas ori de câte ori urcă pe scenă. Până în prezent, George a cântat, și încântat, publicul din Franța, Germania, Belgia, Rusia, Belarus, China, și bineînțeles România. Cu o așa experiență în spate, vreau să aflu ce părere are despre publicul din străinătate și despre cel din țară. “În România publicul e special, e acasă, mereu am emoții de parcă aș cunoaște fiecare persoană din sală. Aici în Germania îmi dau seama că publicul are parte de o diversitate foarte mare în ceea ce privește muzica clasică, și asta îl face mult mai prezent, mai critic, mai “avizat” și poate mult mai obiectiv”, este de părere George Ionuț Vîrban.

,,Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă”

De cele mai multe ori, între artist și public se înfiripă un dialog tainic, de la inimă la inimă, și de la cortex la cortex. Îl rog pe George să-mi spună ce urmărește să transmită publicului atunci când urcă pe scenă. “Întotdeauna am urmărit să transmit prin muzica mea adevărul, doza aceea de sentiment pe care o are fiecare cuvânt pe care îl cânt. Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă. La început eram preocupat de sunet, de elemente tehnice, dar mai târziu am înțeles că sinceritatea vine din interiorul meu, și dacă eu cred în mine când interpretez ceva, atunci și publicul mă va crede.”

De la operetă la opera nu-i decât un pas

Geroge a avut oportunitatea de a trece prim mai multe medii culturale, și de a aborda un repertoriu vast. A lucrat la Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian”, și a colaborat în același timp cu Opera Națională Română. Oare cum se producea trecerea de la operetă la operă?  “La Operetă, majoritatea spectacolelor în care jucam erau în limba română. Asta era un plus pentru mine deoarece reușeam să aduc fiecare personaj la vârsta și trăirile mele mult mai ușor. La Operă încercam să aplic tot ceea ce m-au învățat profesorii mei, dar era și un simț interior pe care nu-l pot explica. Din punct de vedere vocal, nu era atât de diferit, am încercat să-mi păstrez acel echilibru vocal, fără a oscila între emisii sau a aplica diferite subterfugii vocale. Am încercat să-mi păstrez naturalețea glasului și poate de multe ori prin asta am câștigat și inimile spectatorilor”, susține George Ionuț Vîrban.

,,Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu personalități remarcabile ale operei”

Experiențele artistice la care a luat parte, l-au pus în contact cu o serie de personalități din lumea operei.  Am vrut să aflu cine au fost artizanii care l-au modelat și ce rol au avut aceste întâlniri pentru profesionistul de azi. “Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu personalități remarcabile ale operei, mă refer aici la nume precum Vasile Moldoveanu, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Ana Tomowa Sintow, Marcello Giordani, Brigitte Fassbender. De la fiecare am învățat enorm, în primul rând din experiențele lor ca artiști, de la comportamentul într-un teatru, apoi într-un colectiv artistic, până la tehnica vocală sau mici secrete cu care să abordezi o partitură. Întâlnirea cu ei nu cred că a fost întâmplătoare, pentru că mi-au sădit în memorie informații foarte prețioase”, afirmă George.

Artistul și arta lui în lumea online-ului

Discuția cu George curge lin, într-un tempo moderat, motiv pentru care nu ezit să aduc în prim plan două subiect delicate: definiția artistului și arta în contextul pandemiei. “Pentru mine, un artist nu este acela care a studiat la un moment dat o artă, fie ea muzică, pictură, dans, teatru etc. Un artist este acela care practică acea artă, este pe scenă, are un feedback constant de la cei cărora livrează arta sa și are în permanență dorința de a  evolua. Plafonarea este cel mai mare dezastru care se poate întâmpla unui artist. Autosuficiența este tot o formă de mândrie, iar când ai ajuns în acest punct mai bine te lași. În altă ordine de idei, actul artistic nu poate exista în mediul on-line, pentru că acolo nu exista emoție, iar emoția este esențială în comunicarea artist-public. Militez pentru revenirea cât mai rapidă în sălile de spectacol. Nu sunt de acord nici măcar cu învățământul online. Cel puțin nu la Conservator, acolo unde îți trebuie interacțiune directă cu profesorul de canto sau instrument. Sunetul este distorsionat prin mijloacele acestea tehnice și nu poți ajunge la o formă de artă prin așa ceva.”

,,Actul artistic nu poate exista în mediul on-line, pentru că acolo nu exista emoție”

În prezent Geroge este în Germania, și lucrează la Opera de Stat din Bavaria. “Am ajuns aici printr-o audiție în vara lui 2019. Sunt membru al programului Opera Studio al Operei de Stat din München, un program intensiv de training vocal, scenic și interpretativ, fiind distribuit în mai multe producții de operă, atât clasice cât și moderne. Mă bucur de îndrumarea unor foarte buni vocal-coach și asimilez experiențe de lucru, cântând sub bagheta celor mai buni dirijori sau alături de vedete de top ale operei la acest moment. Este o ocazie unică pe care am bucuria sa o trăiesc acum la vârsta când încă învăț și îmi croiesc o carieră.“

Dialogul cu George a fost o încântare, dar nu închei înainte de a afla care sunt planurile în viitorul apropiat. “Planurile sunt multe, îmi place să îmi fac o proiecție mai pe larg a viitorului meu, să-mi pun targhete și să muncesc pentru ele. Până la finalul acestei stagiuni sunt aici la München, în producții precum Manon Lescaut, Vecerniile Siciliene, Sigularity (premieră mondială) și câteva recitaluri. Urmează câteva debuturi pentru stagiunea viitoare și sper că vom putea juca cât de curând în fața unui public“, conchide optimist tenorul Geroge Ionuț Vîrban.

Desenul a fost o prezență constantă în viața Otiliei. Aproape că nu-și amintește vreun moment în care să nu fi lucrat la un tablou, portret sau orice altceva legat de lumea vizuală. Munca, exercițiul permanent și ghidajul unor pictori ieșeni, au fost pietrele de temelie pe care s-a ridicat artistul de azi. De-a lungul timpului, tablourile sale au putut fi admirate de către publicul din Iași, Toronto și New York. Pe lângă acestea, este autoarea cărții ”Din dragoste de artă”, studiază pictura la Nuova Accademia di Belle Arti din Milano, și reprezintă cu mândrie generația din care face parte.

Interviul pe scurt:

• Sămânța care a încolțit: “Nu a fost un lucru legat de școală, dovadă că am terminat matematică informatică la liceu, însă consider că a fost mai mult un lucru determinat de familie. Cu toate că am fost încurajată spre latura artistică, părinții nu acceptaseră ideea de a mă focusa strict pe acest domeniu, ei ziceau să fac și ceva teoretic.”
• Expoziții la Toronto și New York: “Am ajuns să colaborez în două rânduri cu o galerie din Toronto, unde am avut două expoziții, și cu una din New York, unde am expus doar o singură dată, pentru că ei nu acceptă același pictor de două ori, e politica lor. Au fost două experiențe total diferite.”
• Pictura, un limbaj universal: “Eu cred că pictura este pentru oricine. Într-adevăr odată cu trecerea timpului interesul oamenilor pentru pictură a mai scăzut. E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic din ce se întâmplă acolo. Da, poate că prima dată nu ai înțeles, dar dacă o să te duci și a doua oară, și a treia, atunci s-ar putea să fie altfel.”

Viața ca un tablou

Născută și crescută în Iași, Otilia nu-și amintește vreun moment în care desenul să nu-i fi ocupat timpul. Bunicul și tatăl, și-au dorit să devină pictori, însă nu au reușit. “Cred că ei au văzut talentul meu și m-au ghidat către zona artelor vizuale. Nu a fost un lucru legat de școală, dovadă că am terminat matematică informatică la liceu, însă consider că a fost mai mult un lucru determinat de familie. Cu toate că am fost încurajată spre latura artistică, părinții nu acceptaseră ideea de a mă focusa strict pe acest domeniu, ei ziceau să fac și ceva teoretic pentru că nu se știe niciodată cum evoluează lucrurile”, povestește Otilia Iliescu pentru Matricea Românească.

,,Cred că ei au văzut talentul meu și m-au ghidat către zona artelor vizuale”

Evoluția artistică s-a cristalizat după ore în șir de muncă, exercițiu, informare, la care s-au adăugat și o serie de pictori din Iași, care o ajutau cu explicații și sfaturi. Cu un asemenea program, au început să apară și roadele, mai exact prima expoziție cu public. “Țin minte că eram clasa a IX-a. Am realizat această expoziție în cadrul Centrului Creștin La Răscruce, din Iași. Pur și simplu l-am rugat pe domnul care se ocupa de centru să ne dea sala pentru o săptămână, și a fost de acord.”

Experiențe artistice în New York și Toronto  

Evenimentul a stârnit curiozitatea publicului ieșean, dar Otilia nu avea de gând să se oprească aici. “Găsisem niște galerii din străinătate care mi-au plăcut foarte mult, și cu care îmi doream să colaborez. Le-am trimis câteva email-uri, le-am explicat situația, după care mi-au zis să le trimit un portofoliu și un CV. Au analizat tablourile și au făcut o selecție, așa am ajuns să colaborez în două rânduri cu o galerie din Toronto, unde am avut două expoziții, și cu una din New York, unde am expus doar o singură dată, pentru că ei nu acceptă același pictor de mai multe ori, e politica lor. Au fost două experiențe total diferite. Închipuiți-vă că în New York a fost foarte exuberant. Acolo, tablourile au fost expuse pe niște tapete foarte mari, lumea venise cu tot felul de costume, cu picioroange, a fost o diversitate artistică. În schimb, la Toronto, oamenii erau mult mai calmi. Cei de acolo au curat exemplar, au fost foarte organizați, ba mai mult, în Canada, expoziția a fost încununată prin apariția unei reviste, articol sau filmuleț”, își amintește Otilia Iliescu.  

,,Din păcate, în România numărul oamenilor care cumpără tablouri este limitat”

Reacțiile publicului american și canadian certifică încă odată că arta stârnește în privitor tot felul de stări. Am fost curios să aflu cum vede Otilia Iliescu diferența dintre publicul de peste hotare și cel din România. “Americanii sunt genul de oameni care cumpără orice, nu au o limită, un filtru. În Canada, publicul este mult mai cumpătat, sunt mult mai interesați de artist, de originile lui, de ce lucrări a mai făcut, după care se uită la tablou, iar în final dacă le convine îl cumpără. Din păcate, în România numărul oamenilor care cumpără tablouri este limitat. La noi, tablourile nu sunt o necesitate. Economic vorbind, nu funcționează, pentru că majoritatea românilor se orientează către lucrurile uzuale”, lămurește Otilia.

Arta sub diferite forme

De la a picta un tablou la comandă și a crea unul din nimic, este cale lungă. Otilia spune că o comandă în care știi dintru început ce ai de făcut, ține mai degrabă de lucrul mecanic, pe când o lucrare făurită din nimic, ține de inspirația artistică. “Tablourile din ultima categorie, pornesc de la un concept care nu-i bazat pe cum ar trebui să arate lucrarea, cum este în cazul tablourilor la comandă, ci țin mai degrabă de ideea din spate. Trebuie să gândești și să te oprești asupra unei idei, să vezi cărui gen de public vrei să-i dedici tabloul tău. Cred că este un proces în care munca este mai mare decât inspirația”, mărturisește Otilia Iliescu.

,,Nu poți exprima fericirea dacă tu plângi în sinea ta”

Ieșirile artistice ale Otiliei nu se limitează numai la pictură. Când nu este în fața chevaletului, pune mâna pe condei. Așa a văzut lumina tiparului cartea “Din dragoste de artă”. “Foarte multă lume are impresia că oamenii care studiază arta, sau care fac artă în viața de zi cu zi, duc o viață boemă, aproape ruptă de cotidian. Ei bine, scopul cărții a fost de a explica pe înțelesul tuturor acest proces prin care trebuie să-ți lucrezi emoțiile, pentru că nu poți exprima fericirea dacă tu plângi în sinea ta, dar și faptul că trebuie să lucrezi mai mult cu tine. În definitiv cartea este un fel de a spune că artiștii sunt oameni simpli, care lucrează ca majoritatea după un program și că nu-i atâta boemie pe cât pare.”

Arta și artistul în ochii oamenilor

Și pentru că tot am dus discuția în acest punct, o întreb pe Otilia ce elemente îți aduc statutul de artist în ochii publicului: cantitatea sau calitatea operei? “De-a lungul timpului au fost artiști care au pictat sute de tablouri și au ajuns foarte cunoscuți, dar au fost și artiști care au cunoscut celebritatea pentru un singur tablou. Dacă pictezi o sută de tablouri, măcar unul o să fie bun, pe de altă parte, poți picta zece și toate să fie socotite fantastice. Deci este o chestie care ține de calitatea operei.” La o primă vedere, baletul, sculptura, opera, și alte forme de artă, par a fi destinate unei anumite categorii sociale. Pornesc de al acest gând și o provoc pe Otilia să-mi spună dacă pictura este rezervată anumitor oameni, sau este pentru orice privitor. “Eu cred că pictura este pentru oricine. Într-adevăr odată cu trecerea timpului interesul oamenilor pentru pictură a mai scăzut. E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic din ce se întâmplă acolo. Da, poate că prima dată nu ai înțeles, dar dacă o să te duci și a doua oară, și a treia, atunci s-ar putea să fie altfel”, spune Otilia Iliescu.

,,E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic”

Acum studiază în Milano la Nuova Accademia di Belle Arti. Înainte de a pune punct dialogului nostru, o întreb pe tânăra ieșeancă, ce planuri are pentru viitor, și unde se vede profesând. “Din păcate în România sunt foarte puține oportunități. Îmi este foarte dor de țară, în schimb sunt convinsă că întoarcerea ar fi o decizie cam riscantă pentru viitorul meu în lumea artei. Cred că o să fac un master în Spania și un doctorat în Franța, iar după aceea să mă orientez către un post de profesor universitar. Cu toate acestea mi-ar plăcea ca tablourile mele să rămână legate de România, pentru că avem foarte multe valori și un potențial care nu exploatat la adevărata lui valoare”, conchide Otilia Iliescu.

S-a născut în orașul Șimleu Silvaniei aflat la poalele Măgurii, în județul Sălaj. A descoperit pasiunea pentru muzica populară la șapte ani, când a trecut pragul cercului de folclor din cadrul Clubului Copiilor. Era un bun prilej de a-și petrece timpul liber și nimic mai mult. Dar odată cu trecerea timpului, Crina și-a asumat dragostea pentru tradiție și cântec, punând-o în slujba semenilor. Din 2016, a început să se remarce la diferite concursuri, unde a câștigat nenumărate premii. Este studentă la  Facultatea de Automatică și Calculatoare din Cluj-Napoca și îmbină armonios științele exacte cu notele muzicale. Astăzi o descoperim pe Crina Pop și povestim despre pasiunea pentru folclor, percepția tradițiilor și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Semnificația costumului popular:“Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc, ceea ce ne deosebește de alte popoare și ne face speciali. Sunt cele mai mândre haine pe care le poate îmbrăca un om și ar trebui să ne determine să apreciem mai mult ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri, pentru că oamenii munceau mult până să ajungă să îmbrace aceste straie.”
• A fi, sau a nu fi artist?:“Un artist are un mare dar de la Dumnezeu, pentru că el poate crea lucruri noi, indiferent de domeniul în care excelează. De aceea cred că pentru un om care pretinde a fi artist este foarte importantă calitatea operei și nu cantitatea.”
• Cum se împacă programarea cu muzica:“Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune, întrucât muzica este cea care mă împlinește ca om și îmi dă posibilitatea de a vedea lumea cu alți ochi. Un artist are libertatea de a se exprima și de a observa tot ce este în jurul lui, în timp ce un programator poate fi prins de multe ori în problemele pe care le are de rezolvat și nu se mai poate bucura de frumusețea lumii, fiind închis într-o lume virtuală.“

La început de drum

Crina are douăzeci de ani și provine dintr-o familie în care tatăl este preot. Primele tangențe cu muzica au apărut la vârsta de șapte ani, când a trecut pragul cercului de folclor al Clubului de Copii din Șimleul Silvaniei. “Ulterior, am ajuns să fac parte din Ansamblul “Barcăul” care promovează tradițiile și specificul zonei. După atâția ani, mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a scos în cale omul și dascălul care a reușit să mă formeze mai bine decât ar fi putut să o facă oricine altcineva, doamna Cornelia Neaga. Dânsa mi-a insuflat această dragoste de tot ce este frumos și autentic”, povestește Crina pentru Matricea Românească.

,,După atâția ani, mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a scos în cale omul și dascălul care a reușit să mă formeze”

Inițial, Crina nu se gândea la o carieră în muzică. Era doar un mod frumos de a-și petrece timpul liber, și nimic mai mult. “Îmi plăcea foarte mult să țin concerte prin casă, să mă privesc în oglindă cântând. Însă, gândul că aș putea să îmbrățișez o carieră muzicală a venit cu timpul, pe măsură ce am crescut. M-am maturizat și mi-am dat seama că îmi doresc să exprim dragostea de tradiție prin cântec”, a mărturisit Crina Pop.

Bucuria de a dărui emoție prin cântec

Își amintește cu mare bucurie de primii pași pe scenă, când a avut ocazia de a cânta în duet cu sora mai mare. Dincolo de cele văzute, între cele două se desfășura un dialog tainic bazat pe voce, privire și simțire. Pe lângă toate acestea, un rol însemnat în evoluția artistică l-a avut familia care a fost liantul de sprijin, dar și cel mai aspru critic atunci când trebuia. “Contează foarte mult să ai sprijin din partea familiei și să simți că ceea ce faci este un lucru bun. Dacă nu erau părinții care să mă îndrume spre acest domeniu, nu știu ce altceva aș fi putut să fac, pentru că acum nu îmi pot imagina un alt drum pe care să-l fi urmat. Dintr-o activitate în timpul liber, dar și din dorința părinților mei, muzica a ajuns să facă parte din viața mea”, spune Crina.

,,Atunci când cânt încerc să mă transpun în mica poveste a fiecărui cântec”

Concursurile reprezintă o etapă frumoasă din viața Crinei. Acolo a interacționat cu un public divers, a cunoscut oameni și a legat prietenii care vor rămâne peste ani. De fapt, asta e cel mai important. Nu diplomele sau medaliile, ci experiența pe care o acumulezi. “Din 2016, am participat la numeroase concursuri prin țară și am reușit să câștig premii, însă niciodată nu am mers cu gândul că trebuie să vin acasă câștigătoare. Normal, ca oricare dintre concurenți îmi doream mult să reușesc să trec de preselecție, să pot cânta în seara de concurs. Dacă juriul considera că merit un premiu, era o mare bucurie. Însă scopul pentru care participam la un concurs era să câștig experiență, să vadă lumea ceea ce pot și să cunosc oameni noi. Cred că acesta este cel mai mare câștig. Atunci când cânt încerc să mă transpun în mica poveste a fiecărui cântec, pentru a putea să-i transmit mesajul. Cel mai mult îmi doresc să ajungă la oameni emoția pe care o simt eu de fiecare dată când urc pe scenă și cânt”, menționează tânăra.  

Artistul și actul artistic

Și pentru că tot suntem la capitolul apariție scenică, nu am putut trece cu vederea frumusețea costumelor pe care le îmbracă la fiecare spectacol. Am fost curios să aflu care este semnificația portului popular pentru Crina Pop. “Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc, ceea ce ne deosebește de alte popoare și ne face speciali. Sunt cele mai mândre haine pe care le poate îmbrăca un om și ar trebui să ne determine să apreciem mai mult ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri, pentru că oamenii munceau mult până să ajungă să îmbrace aceste straie. Mi-ar plăcea mult să îmi pot face o colecție de costume, atât din zona mea, cât și din alte zone și să pot afla cât mai multe despre specificul fiecărui colț de țară, întrucât fiecare are ceva aparte”, destăinuie Crina.

,,Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc”

Fie că este vorba de un festival sau o emisiune televizată, Crina are în vedere ca totul să iasă impecabil. Este o perfecționistă, și nu se mulțumește cu jumătăți de măsură. O întreb pe tânăra ardeleancă cum vede portretul artistului, ce calități trebuie să aibă, și ce criterii îi conferă acest statut. “Din punctul meu de vedere, un om devine artist atunci când reușește să-și exprime trăirile în așa fel încât ceilalți să poată să se regăsească în opera sa. Să aducă puțină culoare în cenușiul vieții cotidiene și să transforme în frumos tot ceea ce este rău în lume. Un artist are un mare dar de la Dumnezeu, pentru că el poate crea lucruri noi, indiferent de domeniul în care excelează. De aceea cred că pentru un om care pretinde a fi artist este foarte importantă calitatea operei și nu cantitatea”, lămurește Crina Pop.

Muzica între calculatoare și programare

Ascultând-o cu câtă dragoste povestește despre tradiții și muzica populară, mă duc cu gândul la următoarea întrebare: Cum de se înstrăinează majoritatea tinerilor de tradiții? “Cred că nu mai sunt educați astfel încât să observe lucrurile care îi înconjoară. Mulți dintre ei sunt superficiali și se mulțumesc să știe că odată ce au existat acele tradiții, ele nu mai trebuie înțelese la adevărata lor valoare. Este trist să vezi câtă nepăsare găsești în rândul multora dintre tineri și cel mai trist este faptul că multe dintre obiceiurile noastre se vor pierde cu timpul dacă nu vor mai exista persoane care să le ducă mai departe”, atenționează Crina.

,,Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune”

Acum, este studentă la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Cluj-Napoca, și îmbină programarea cu notele muzicale. Am fost curios să aflu cum se împacă cele două domenii, și dacă în viitor se vede un IT-ist cu ieșiri artistice. “În ceea ce privește legătura dintre cele două sfere, nu am reușit încă să stabilesc un echilibru. Facultatea îmi ocupă foarte mult timp, dar în ciuda acestui aspect încerc să îmi găsesc timp și pentru studiu muzical. Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune, întrucât muzica este cea care mă împlinește ca om și îmi dă posibilitatea de a vedea lumea cu alți ochi. Un artist are libertatea de a se exprima și de a observa tot ce este în jurul lui, în timp ce un programator poate fi prins de multe ori în problemele pe care le are de rezolvat și nu se mai poate bucura de frumusețea lumii, fiind închis într-o lume virtuală”, lămurește Crina Pop.

Exilul culturii în online

Timpul capătă altă curgere în compania unor oameni precum Crina. Finalul dialogului bate la ușă, dar îl mai amân puțin pentru că vreau să mai deschid un subiect: tinerii artiști și închiderea instituțiilor de cultură. “Omul ar trebui să poată participa activ în viața culturală a țării. Să deprindă cunoștințe noi care să-l ajute să se dezvolte, să se bucure de toate activitățile în care poate să socializeze, să analizeze și să se exprime. În mediul online aceste lucruri nu sunt posibile, de aceea oamenii vor avea mult de suferit pentru că nu mai au posibilitatea să evadeze în spațiile în care își găseau liniștea.” Vom mai auzi cu siguranță de Crina, iar înainte de a pune punct, vreau să aflu ce planuri are în viitor.”Lucrez la primul meu album de muzică populară și sper ca în următorii doi sau trei ani să reușesc să îl lansez. În plus, mă gândesc să filmez câteva videoclipuri unor cântece dragi mie pentru a le da spre ascultare celor care mă urmăresc, mă apreciează și mă susțin”, conchide Crina Pop.

Și-a petrecut copilăria sub cerdacul bunicilor din satul Iaslovăț, în inima Bucovinei. Acolo a învățat ce însemnă măsura în toate, bunul simț și frica de Dumnezeu. Iubește folclorul de mică, motiv pentru care a decis să pășească pe cărarea muzicii populare. Începe orele de canto la șase ani, iar doi ani mai târziu, urcă pe scenă unde cântă și încântă alături de Orchestra Ansamblului Artistic ”Ciprian Porumbescu”. În prezent, este elevă la Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Suceava, și un vlăstar al noii generații de interpreți. Vede în cântec un leac cu care își astâmpără sufletul, și crede cu tărie că vocea este un dar care trebuie pus în slujba semenilor. Astăzi povestim cu Emilia Solovăstru despre pasiunea pentru muzică, viziunea artistică și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Copilăria în apropierea satului: “Copilăria mea a fost de-a dreptul magică. Am crescut mai mult pe lângă bunici, asta pentru că părinții mei au fost plecați o perioadă lungă în străinătate. Vin dintr-o lume în care prioritare erau bunătatea, bunul simț și cel mai important frica de Dumnezeu.”
• Cântecul, balsam pentru suflet: “În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu, iar faptul că le place și altora ceea ce cânt îl consider un plus. E greu de explicat cum se transmit aceste emoții, pur și simplu, îmi pun toată încrederea în vocea și inima mea. La un loc, niciodată nu dau greș! Din punctul meu de vedere cântecul este un mare har pe care îl primești de la Dumnezeu.”
• Tinerii și tradițiile, încotro?: “Fiecare se descurcă cum poate, toți avem loc sub soare, dar important este să facem lucrurile așa cum trebuie făcute. Din păcate mulți aleg să preia lucruri de peste hotare pentru că este mai ușor, și într-o oarecare măsură asta ne impune societatea. Gusturile diferă, însă un lucru este cert: mereu vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem.”

Satul, locul în care dăinuiesc valorile

Crescută și educată în ambianța bunicilor, Emilia Solovăstru s-a ghidat tot timpul după valorile satului românesc. Este o fată simplă, modestă, și mare iubitoare de folclor. “Copilăria mea a fost de-a dreptul magică. Am crescut mai mult pe lângă bunici, asta pentru că părinții mei au fost plecați o perioadă lungă în străinătate. Vin dintr-o lume în care prioritare erau bunătatea, bunul simț, și cel mai important frica de Dumnezeu. La noi în casă, muzica populară a răsunat cu mult înainte de a mă naște. Bunicul din partea mamei a cântat multă vreme la trompetă, iar străbunicul din partea tatălui, sau moșu’, cum îi spuneam eu, a fost dansator în renumitul ansamblu Trilișești din Iaslovăț”, povestește Emilia pentru Matricea Românească.

,,Îmi doream să cânt din fiecare por al meu, să alin sufletele oamenilor”

Pe parcurs, lucrurile au început să devină serioase. La vârsta de șase ani, când abia știa să citească, Emilia a început primele ore de canto sub ghidajul profesoarei Herna Săndulean, cea care o călăuzește și astăzi pe potecile muzicii. “Îmi doream să cânt din fiecare por al meu, să alin sufletele oamenilor, să fiu într-o continuă evoluție, să fie evident faptul că perseverez de la o zi la alta. Părinții mei m-au învățat să lupt pentru ceea ce vreau și să mă gândesc bine, pentru că dacă intri-n horă, trebuie să joci”, spune tânăra suceveancă.

Lumea începe să prindă contur

Talentul nativ, dublat de perseverență și ore îndelungi de studiu, au pus-o în fața momentului mult așteptat: debutul pe scenă. Se întâmpla la vârsta de opt ani, într-un cadru plin de semnificații istorice și duhovnicești. “Țin minte că era în ziua de cincisprezece august, cu ocazia sărbătorii Sfintei Marii. Eram la Putna și am cântat alături de Orchestra Ansamblului Artistic ”Ciprian Porumbescu” din Suceava. Nu vă ascund faptul că eu mai am un prenume, Maria, moștenit de la bunica mea din partea mamei, pe care nu am cunoscut-o. Dumnezeu lucrează în fiecare moment al vieții noastre, fără ca noi să conștientizăm”, menționează Emilia Solovăstru.

,,Dumnezeu lucrează în fiecare moment al vieții noastre, fără ca noi să conștientizăm”

Dacă debutul a venit la o vârstă atât de fragedă, nici concursurile nu puteau fi altfel. Acestea au fost un prilej bun de a vedea reacția publicului, și de a primi confirmarea oamenilor de specialitate cu privire la pasiunea pentru muzică. “La primul concurs, Moștenite din bătrâni, am obținut premiul I, apoi am continuat cu încredere și multă voință. Am participat la nenumărate concursuri, unde am obținut premii de-a dreptul valoroase. Însă vreau să vă spun că niciodată nu m-am dus la un concurs cu gândul că orice ar fi trebuie să obțin marele premiu. Nu! Nimic mai greșit”, spune Emilia.

Cântecul, un dar de la Dumnezeu

Bucuria de a fi în fața publicului și de a bucura suflete întrecea orice diplomă. De pe scena festivalurilor, au urmat aparițiile la Televiziunea Română, unde a cântat în fața unui public mult mai mare și mai divers. Am întrebat-o pe Emilia ce își propune să transmită oamenilor atunci când este în lumina reflectoarelor. “În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu, iar faptul că le place și altora ceea ce cânt îl consider un plus. E greu de explicat cum se transmit aceste emoții, pur și simplu, îmi pun toată încrederea în vocea și inima mea. La un loc, niciodată nu dau greș! Din punctul meu de vedere cântecul este un mare har pe care îl primești de la Dumnezeu”, destăinuie Emilia Solovăstru.

,,În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu”

Spune răspicat că cel mai bine se simte cu orchestra lângă ea. “Gândiți-vă că toți instrumentiștii din orchestră, dirijorul și bineînțeles artistul cântă aceeași melodie de-o dată. Este evident faptul că toate emoțiile acelor oameni pleacă spre public și sunt mult mai puternice comparativ cu o singură persoană care ar face lucrul acesta.” Aparițiile sale scenice sunt completate de costumele pe care le îmbracă. Am fost curios să aflu care este importanța costumului în cadrul actului artistic. “Costumul este extraordinar de important atunci când vii în fața publicului. Noi oamenii ne construim opinii încă de la primul contact vizual. Înainte de a deschide gura și de a emite primele sunete, suntem priviți. Ochiului trebuie să-i placă ceea ce vede”, afirmă Emilia.

Un portret al artistului

Astăzi, pecetea de “artist”, este atribuită din start oricărui interpret, indiferent de cantitatea ori calitatea operei sale. Am provocat-o pe Emilia să-mi spună care sunt calitățile care îți aduc statutul de artist în adevăratul sens al cuvântului. “Artistul este considerat o persoană care își folosește talentul pentru a-și exprima sentimentele și trăirile în domeniul în care excelează. Nu este atât de ușor să fii considerat artist de alții, dar este un lucru foarte simplu să te consideri tu artist, artistul vieții tale, să-ți urmezi visurile și să le conturezi precum o operă de artă. Eu am un motto cu care mă trezesc în fiecare dimineață și care sună cam așa: «Înainte de a-ți trimite crucea, Dumnezeu a măsurat curajul tău».  Ca să ai puterea să lupți îți trebuie o motivație foarte mare și cel mai important, să simți că ești făcut pentru așa ceva. Cei ce se pierd pe drum și nu continuă, sunt o dovadă că talentul lor se află în altă parte”, spune Emilia Solovăstru.

Cum se înțeleg tinerii de azi cu tradițiile

Consideră că munca trebuie să fie în echilibru cu talentul, iar toate acesta să fie îmbrăcate cu multă dragoste, pentru că atunci când faci ceva din dragoste, nu mai ții cont de oră, de epuizare, sau de alți factori, spune Emilia. România mustește de talente, multe dintre ele nedescoperite. Am vrut să aflu ce crede tânăra suceveancă despre atitudinea tinerilor față de tradiții și obiceiurile de peste hotare. “Vorbind la nivel regional și de ce nu și național, suntem mulți cei ce activăm în acest domeniu. Fiecare se descurcă cum poate, toți avem loc sub soare, dar important este să facem lucrurile așa cum trebuie făcute. Din păcate mulți aleg să preia lucruri de peste hotare pentru că este mai ușor, și într-o oarecare măsură asta ne impune societatea. Gusturile diferă, însă un lucru este cert: mereu vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem”, lămurește Emilia.

,,Vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem”

Emilia uimește prin maturitatea din cuget, vorbă și simțire. Suntem la final de interviu, însă nu închei fără a întreba despre proiecte pe care le ticluiește în viitorul apropiat. “Recent am lansat o pisă nouă, Huțanaș, dragostea ta, un proiect muzical realizat cu ajutorul unor oameni minunați cărora le mulțumesc. Pregătesc și alte cântece pe care le voi dezvălui puțin mai târziu”, conchide optimistă Emilia Solovăstru.

Zarvă mare pe holurile unei școli de arte din Ploiești. Copiii se avântă curioși către clasele de pictură, teatru, muzică, etc. Antonia se îndreaptă către clasa de balet. Printre indicații, plie-uri și alte exerciții, se strecura ca o vrajă sunetul de pian din clasele lăturalnice. După câteva ore de observație, copila a lăsat dansul și a îmbrățișat pianul. La început părea un mod frumos de a petrece timpul liber, însă treaba s-a dovedit serioasă. Debutează pe scenă la doar doisprezece ani, în compania Filarmonicii din Ploiești. Ulterior, Antonia trece oceanul și ajunge în America unde cântă și încântă într-un recital organizat de Institutul Cultural Român din New York. Au urmat recitaluri la Paris, Viena, Budapesta, a colaborat cu artiști internaționali, iar acum este studentă la Conservatorul Regal din Bruxelles. Provocată la dialog, pianista Ana Antonia Tudose, a povestit despre pasiunea pentru muzică, traseul profesional și viziunea artistică.

Interviul pe scurt:

• De la balet la pian, nu e decât o notă: “Când am început baletul mi-am dat seama că nu îmi plăcea atât de mult să dansez. În acea clădire aveau loc mai multe cursuri, și la un moment dat am auzit din celelalte săli cum cântau diverși copii, profesori. Mă duceam forte des să îi ascult, să văd cum li se mișcă degetele, eram absolut fascinată de ceea ce vedem și auzeam. Ulterior, am rugat-o pe mama să mă lase să încep pianul și a fost de acord.”
• Un recital la New York: ”Cineva care nu era din lumea muzicii, mi-a spus că la Institutul Cultural Român din New York, se organizează tot felul de recitaluri, concerte, și că ei colaborează cu muzicieni tineri. Mi-a propus să trimit niște înregistrări. Dacă tot mergeam să vizităm câteva orașe din America, am zis să încerc. Am trimis, apoi am participat la o audiție cu cei de la Institut.”
• Radiografia artistului: “Cred că apelativul de artist, se folosește prea ușor și nu zic că persoanele respective nu merită, dar cred că trebuie utilizat cu mai puțină generozitate. După părerea mea, artiști sunt acei pianiști care au ajuns la o vârstă înaintată, care au în spate concerte și concursuri câștigate.”

Când dragostea pentru muzică e mai puternică decât orice

Născută și crescută în Ploiești, Antonia a făcut primii pași către lumea artelor la vârsta de șase ani. Părinții o duseseră la o școală unde s-a înscris la cursuri de balet, însă acolo s-a întâmplat ceva neașteptat. “Când am început baletul mi-am dat seama că nu îmi plăcea atât de mult să dansez. În acea clădire aveau loc mai multe cursuri, și la un moment dat am auzit din celelalte săli cum cântau diverși copii, profesori. Mă duceam forte des să îi ascult, să văd cum li se mișcă degetele, eram absolut fascinată de ceea ce vedem și auzeam. Ulterior, am rugat-o pe mama să mă lase să încep pianul și a fost de acord. Am renunțat pe loc la dans pentru a putea studia acest instrument”, povestește Antonia pentru Matricea Românească.

,,Am renunțat pe loc la dans pentru a putea studia acest instrument”

A început să ia lecții în particular. Cânta cu, și din pasiune, fără să se gândească la o carieră în adevăratul sens al cuvântului. Cu timpul a devenit eleva Colegiului de Artă “Carmen Sylva” din Ploiești. Pianul este un instrument cu grad de dificultate ridicat și necesită multe ore de exercițiu. Curios, o întreb pe Antonia dacă au fost momente în care a sacrificat anumite clipe pentru a se dedica studiului. “Nu am simțit studiul ca pe un sacrificiu, adică am îmbinat armonios temele pentru școală, cu orele de muncă la pian. Pot spune că am avut o viață normală, am ieșit, m-am distrat. Da, au fost și momente în care mi-am dorit să renunț la o ieșire, dar nu am văzut asta ca un sacrificiu, pur și simplu așa mi-am dorit eu”, spune Ana Antonia Tudose.

Emoțiile debutului pe scenă

Munca susținută, perseverența și talentul nativ, au propulsat-o rapid pe scenă, unde a cântat atât solo, cât și în compania unor mari orchestre. “Debutul pe scenă a fost la doisprezece ani, când am susținut un concert de Mozart alături de Filarmonica din Ploiești. A fost un lucru fantastic, în sală erau peste 150 de oameni. A fost foarte emoționant să pot cânta cu orchestra la acea vârstă. Îmi plac momentele când sunt alături de orchestră, dar sunt mult mai relaxată când cânt singură. Ca muzician, când ai orchestra în spatele tău, trebuie să fii atent la ei, să comunici foarte bine din punct de vedere muzical, să nu existe decalaje. De aceea mă simt mai în largul meu atunci când sunt singură”, precizează Antonia.

,,Debutul pe scenă a fost la doisprezece ani, când am susținut un concert de Mozart alături de Filarmonica din Ploiești”

A participat la numeroase concursuri, atât naționale cât și internaționale. La prima vedere, între un recital și un concurs, pare să nu fie mare diferență. Artistul trebuie să cânte la fel în ambele situații. “Eu sunt mult mai mulțumită de cum cânt atunci când sunt la un recital la care vine lume dornică să asculte fără a mă judeca. Concursurile din zilele noastre diferă foarte mult față de cele de acum 45 de ani spre exemplu. Dacă atunci se urmărea ce transmite concurentul, acum se merge mai mult pe ideea mașinii de cântat, adică să cânți perfect, fără pic de greșeală”, lămurește Antonia.

Un recital peste ocean

Emoțiile cu care urcă pe scenă se transformă rapid în clipe de beatitudine, iar pianul devine o prelungire a sufletului. Abia ce se dezmeticise după debut, că peste ceva timp avea să susțină un nou concert, dar de această dată mult mai departe, tocmai în America. “Inițial ajunsesem acolo în vacanță cu familia. Cineva care nu era din lumea muzicii, mi-a spus că la Institutul Cultural Român din New York, se organizează tot felul de recitaluri, concerte, și că ei colaborează cu muzicieni tineri. Mi-a propus să trimit niște înregistrări. Dacă tot mergeam să vizităm câteva orașe din America, am zis să încerc. Am trimis, apoi am participat la o audiție cu cei de la Institut, și au fost surprinși că la doisprezece ani pot să cânt piesele respective, care erau destul de dificile”, își amintește Ana Antonia Tudose.

,,Când vii la un concert de muzică clasică trebuie să alungi toate ideile preconcepute”

Recitalul, un adevărat succes. Publicul de peste ocean a fost vrăjit de prestația tinerei. În 2015, la un an după experiența de la ICR, Antonia a concertat la Paris, Viena și Budapesta. Am întrebat-o cum este receptată muzica clasică de către publicul din afară, în comparație cu cel din România. “În America oamenii mi s-au părut neașteptat de entuziasmați. Nu mă așteptam să le placă atât de mult. La Paris, publicul a fost mai puțin călduros, le-a plăcut, dar aveau un soi de sobrietate. Iar în România pot spune că este o combinație între cele două. După părerea mea, când vii la un concert de muzică clasică trebuie să alungi toate ideile preconcepute. Pentru oamenii care pun o astfel de barieră, muzica nu îi va mișca, dar dacă te deschizi, fie doar din pură curiozitate, atunci vei aprecia muzica clasică”, afirmă Antonia.

Despre întâlniri și artiști

De-a lungul timpului, s-a intersectat cu o seamă de artiști, români și străini, care au pus o cărămidă la temelia profesionalismului de care dă dovadă. Am fost curios să aflu cum au modelat-o aceste întâlniri. “Artiștii și profesorii de afară au un mod cu totul diferit de a expune muzica, în sensul că sunt mult mai eficienți. Orele nu durează foarte mult, și înveți mereu ceva nou. Spre exemplu, profesorul meu de la  Bruxelles are un fel foarte interesant de a explica lucrurile asociindu-le cu tot felul de fenomene de zi cu zi. Desigur și la noi în țară sunt profesori extraordinari, însă aici atmosfera este alta. În străinătate nu există răutate, invidie, competiție, e diferit”, spune Antonia.

,,Nu cred că te poți numi artist doar pentru că reușești să cânți frumos la pian, trebuie să faci mai mult de atât”

Și pentru că tot am pomenit de artiști, am provocat-o pe Antonia să ne spună care sunt atributele unui artist. “Cred că apelativul de artist, se folosește prea ușor, și nu zic că persoanele respective nu merită, dar cred că trebuie utilizat cu mai puțină generozitate. După părerea  mea, artiști sunt acei pianiști care au ajuns la o vârstă înaintată, care au în spate concerte și concursuri câștigate. Nu cred că te poți numi artist doar pentru că reușești să cânți frumos la pian, trebuie să faci mai mult de atât”, precizează Ana Antonia Tudose.

Cu gândul la ce va fi

Resimte exilul culturii în spațiul online-ului și este de părere că muzica nu are ce căuta acolo. La mijloc sunt o sumedenie de senzații, de trăiri, pe care nu le poți gusta decât în sala de concert. Sigur, poți încărca o piesă pe net, dar nu-i la fel ca experiența live. Apropiindu-ne cu pași grăbiți către finalul interviului, am întrebat-o pe tânăra pianistă ce planuri are pe viitor. “Vă mărturisesc sincer că mi-aș dori să revin în România. Desigur vreau să continui să susțin recitaluri în diferite țări, dar în țară aș reveni pentru a deschide o școlă de muzică. Îmi place latura pedagogică, și pot spune că mă văd ca profesorii mei, predând și concertând”, conchide Ana Antonia Tudose.

A studiat vioara de la șapte ani, s-a împrietenit cu Vivaldi, Bach, Mozart, însă, odată cu trecerea timpului, a decis „să pună arcușul în cui”. Primele ore de franceză au avut  loc sub atenta supraveghere a mamei, dar gândul de a deveni pedagog  nu era încă pe listă. La orele ei nu ai cum să te plictisești. Elevii o alintă „Mademoiselle Cristina”, ori chiar, simplu, „Madmoa”;  face parte din echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescuʺ de mai bine de douăzeci de ani. Îi plac provocările și este adepta educației non-formale și a perfecționării permanente. Astăzi, stăm de vorbă cu profesoara Cristina Diana Mariș despre debutul la catedră, educația în sfera digitală și despre cum putem traversa provocările pe care le are de înfruntat învățământul din zile noastre.

Interviul pe scurt:

• Educație prin joc și joacă: ,,Sunt adepta educației non-formale. Se poate învăța în orice context, în orice situație, în orice moment activ. Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil. Dacă la preșcolar și la școlarul mic, educația non-formală este ceva firesc, la copiii de gimnaziu și liceu, suntem tentați să aplicăm doar pedagogia clasică, formală.”
• Tuturor le este greu, chiar și părinților: „Ei sunt cei mai debusolați, pentru că se află pe un tărâm necunoscut. Este de datoria noastră, a profesorilor, să le dăm liniștea și să ni-i facem parteneri în această nouă etapă a educației.”
• Nu există ,,ai greșit!”: „Ei bine acest cuvânt fusese înlocuit cu «Cine poate să îl/o ajute?». Mi s-a părut extraordinar. L-am înlocuit și eu. Ce am obținut de la copii? Curajul de a răspunde, mai multă încredere în sine, cât și dorința de a ajuta.”  

O copilărie sub semnul notelor muzicale

Pasionată de muzică și de vioară, Cristina Diana a început să ia lecții de instrument încă de la vârsta de șapte ani. Studiul asiduu și orele de audiție, au fost un prim pas către omul de azi. ,,Muzica a avut un rol important în dezvoltarea mea atât din punct de vedere emoțional, cultural, cât și structural. Mi-a format un anumit tip de organizare. Nu am excelat în domeniul solisticii, dar am iubit orele de orchestră și de cor. Porneam de la o partitură studiată individual și ajungeam să fim un tot, să trăim emoții extraordinare”, povestește Cristina Diana Mariș pentru Matricea Românească.

,,Muzica a avut un rol important în dezvoltarea mea atât din punct de vedere emoțional, cultural, cât și structural”

Primele ore de franceză s-au derulat sub atenta supraveghere a mamei, dar ideea de a deveni profesor era încă departe. Ca orice tânăr dornic să devină independent, și-a luat destinul în propriile mâini și a început să caute un job încă din primul an de studenție. ,,Am avut norocul să o întâlnesc pe doamna Monica Șerbănescu, cea care a fost și este în continuare mentorul meu și de la care am învățat ce înseamnă să fii profesor. Îmi place să lucrez cu copii de toate vârstele. Am mulți elevi pe care i-am ,,crescutʺ de la grădiniță până la liceu”, spune Cristina.

Elevi eliberați de frica greșelii

Când intră la clasă, elevii nu cunosc sentimentul de plictiseală, asta pentru că se învață prin joc și joacă. ,,Sunt adepta educației non-formale. Se poate învăța în orice context, în orice situație, în orice moment activ. Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil. Dacă la preșcolar și la școlarul mic, educația non-formală este ceva normal, la copiii de gimnaziu și liceu, suntem tentați să aplicăm doar pedagogia clasică, formală. Dar verbul ,,être“, spre exemplu, nu trebuie scris doar la tablă și învățat pe de rost. El poate fi ortografiat cu creta în curtea școlii, poate fi cântat, poate fi redat prin benzi desenate. Analiza de text se poate face și pe versurile unui cântec sau citind/ jucând o piesă de teatru”, detaliază Cristina Diana Mariș.

,,Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil”

Sentimentul de greșeală sau închistarea dată de un răspuns incorect, nu au ce căuta la orele ei. La începutul fiecărui an școlar, „Mademoiselle” Cristina, le spune deschis copiilor: ,,Vă rog să mă întrerupeți de fiecare dată când nu înțelegeți ceva. Nu vreau doar să bifați participarea la oră. Vreau să întrebați, vreau să vorbiți.” Ba mai mult, pe când asista la o oră de-a unei colege, a observat că nu s-a rostit deloc cuvântul ,,greșit”, iar asta i-a dat de gândit. ,,Ei bine acest cuvânt fusese înlocuit cu «Cine poate să îl/o ajute?». Mi s-a părut extraordinar. L-am înlocuit și eu. Ce am obținut de la copii? Curajul de a răspunde, mai multă încredere în sine, cât și dorința de a ajuta”, clarifică profesoara Mariș.

Exilul școlii în online și învățarea continuă

Astăzi, se discută peste tot despre cât de greu este să fii profesor, despre lipsa tabletelor, a competențelor digitale etc. Am rugat-o pe Cristina să ne spună cum vede educația pe tărâmul online-ului. ,,Dacă analizăm la nivel macro, sunt foarte mulți factori care contribuie la situația un pic haotică din învățământul actual. Nu are rost să îi enumăr și eu. Consider doar că nu putem să analizăm și să punem în discuție ce ne deranjează fără a veni și cu soluții posibile de rezolvare. Am un principiu pe care cred că ar trebui să îl susținem cu toții: Sunt profesor, învăț continuu! Pentru mine, lucrul cu tehnologia nu este ceva nou, m-am folosit de aceasta cu mult înainte să apară ideea de școală online, predare simultană. Prezentări video, corespondență cu copii din alte țări prin intermediul rețelelor de socializare, teste online, karaoke – sunt doar câteva exemple de lucru cu suport tehnologic, pe care l-am aplicat la clasă înainte de pandemie”, mărturisește Cristina.

,,Am un principiu pe care cred că ar trebui să îl susținem cu toții: Sunt profesor, învăț continuu!”

Dacă această perioadă nu a luat-o pe nepregătite, am fost curios să aflu cum se desfășoară demersul educațional la nivelul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu“. ,,Organizația noastră a susținut, încă din prima zi de școală, și ore online, pentru că au fost părinți care au preferat această variantă pentru copiii lor. Deci multe ore se desfășurau în formula „simultan”, cu o parte din copii în clasă și o parte, acasă. Acum, toată lumea lucrează online. Da, este mai greu, timpul alocat pregătirii lecțiilor este mai lung. Dar îmi plac provocările. Pe lângă tot ce înseamnă școală (ore, pregătire, corectură) învăț și descopăr metode, aplicații noi pe care le folosesc la clasă pentru ca orele să aibă ritm, să nu devină rutină, indiferent că sunt face to face, hibrid sau 100% online”, detaliază Cristina Mariș.

Să ne gândim și la părinți

Profesori, elevi și părinți – toți actorii implicați în educație – sunt puși în fața unei noi forme de învățare. Unii o socotesc incompletă, alții rece și plină de riscuri, însă profesoara Mariș crede în capacitatea de adaptare a elevilor și a profesorilor; mai greu le este părinților. ,,Ei sunt cei mai debusolați, pentru că se află pe un tărâm necunoscut. Este de datoria noastră, a profesorilor, să le dăm liniștea și să ni-i facem parteneri în această nouă etapă a educației. În definitiv, platformele educaționale care au apărut și la care fiecare școală poate avea acces, sunt unelte care pot ușura munca unui profesor. Gândiți-vă la zecile de caiete, teste luate acasă pentru a fi corectate. Acum le poți avea pe toate în laptopul propriu. Poți urmări mai ușor evoluția copilului de-a lungul timpului. Pentru că un copil nu trebuie să reprezinte doar un nume în grila cu rezultatele obținute la o evaluare la clasă sau la o testare națională, ci o evoluție. Nu spun că este ușor. Spun doar că trebuie să vedem și să ne folosim de beneficiile pe care ni le oferă această perioadă. A, și să nu uităm că meseria de profesor nu implică doar predare-consolidare-evaluare, ci ÎNVĂȚARE CONTINUĂ!”, conchide Cristina Diana Mariș.

Într-o zi, Bogdan a dorit să afle mai multe despre copilăria bunicilor. A observat că toate poveștile gravitau în jurul bisericii din vecinătatea casei. În mod firesc, a urmat un șir de întrebări: Cum arăta biserica? Cât de veche era? etc. Odată cu trecerea timpului, întâmplarea face ca Bogdan să  vadă o postare care îndemna la muncă voluntară pentru restaurarea bisericuței din Brusturi. Nu a stat pe gânduri, și s-a oferit să realizeze documentarea pentru întocmirea studiului istoric. În 2019, alături de alți trei colegi, a fondat Asociația Arhaic, care a preluat pentru zona Sălajului, proiectul Ambulanța pentru Monumente inițiat de către Asociația Monumentum. Astăzi, povestim cu Bogdan Ilieș despre începuturi, despre procesul de punere în siguranță al bisericuțelor de lemn și rolul lor în satul de odinioară.

Interviul pe scurt:

• Un lanț nesfârșit de întrebări: “Casa părintească a bunicii din partea tatălui era lângă biserica veche a satului. Ca orice copil, mi-am întrebat bunicii cum a fost pe vremea când erau mici. Inevitabil, poveștile se legau de spațiul casei și implicit de biserică. A venit cumva întrebarea: Cum arăta biserica? Bunica mi-a spus că arăta ca cea din satul Bulgari (…) Firesc, a venit următoarea întrebare: Oare bisericuța din satul bunicilor avea o absidă a altarului semicirculară?”
• O altfel de ambulanță: “Ambulanța pentru Monumente nu se limitează doar la biserici. De-a lungul anilor s-au pus în siguranță mori de apă, ziduri de cetate, biserici fortificate, etc. Comunitățile sunt rugate să furnizeze materialele necesare, să pună la dispoziție locuri de cazare și masa pentru meșteri și voluntari. Cam asta ar fi principalele responsabilități. Mai departe, Ambulanța vine cu specialiști și voluntari care asigură partea de muncă și documentare. Tot acest program funcționează datorită fundației Prințului Charles.”
• Rostul bisericii în satul tradițional: “Pe lângă cel cultic, probabil primii școlari ai satului au învățat pe prispa bisericii, ba mai mult, tot acolo se discutau litigiile din cadrul comunității.”

Copilăria din cerdacul bunicilor

S-a născut la oraș, însă a copilărit în ambianța satului Sălățig, din județul Sălaj. Bunicul său era curator, iar duminică după slujbă, preotul satului poposea pe la ei. Se stătea la masă, se povestea, iar pe urmă se stabileau aspecte legate de gospodărirea comunității. De fiecare dată, mersul la biserică era precedat de un ritual studiat în cele mai mici detalii cu ochi de copil. “Bunicul avea o oglindă mică de bărbierit pe care o așeza pe scaun, se aranja, își lua ceasul de buzunar, pălăria, se întorcea către bunica și zicea: «Dumnezeu să-ți ierte păcatele!». De cealaltă parte, bunica răspundea: «Și ale tale și ale părinților». După aceasta mergea la biserică, iar eu cu bunica și sora mergeam ceva mai târziu. La biserica satului lumea era împărțită. Bărbații stătea mai în față, iar femeile mai în spate, nu era un zid despărțitor ca la bisericuțele de lemn”, povestește Bogdan Ilieș pentru Matricea Românească.

“Inevitabil, poveștile se legau de spațiul casei și implicit de biserică”

Interesul pentru biserici, și în special pentru biserici de lemn, a venit pe parcurs. “Casa părintească a bunicii din partea tatălui era lângă biserica veche a satului. Ca orice copil, mi-am întrebat bunicii cum a fost pe vremea când erau mici. Inevitabil, poveștile se legau de spațiul casei și implicit de biserică. A venit cumva întrebarea: Cum arăta biserica? Bunica mi-a spus că arăta ca cea din satul Bulgari. La acel moment, m-am mulțumit cu răspunsul, dar pe urmă citind mai multe despre acea bisericuță, mi-am dat seama că acel locaș avea o anumită trăsătură care îl particulariza și anume o absidă a altarului care era semicirculară. Asta mi-a stârnit și mai mult curiozitatea. Firesc, a venit următoarea întrebare: Oare bisericuța din satul bunicilor avea o absidă a altarului semicirculară? Ulterior am aflat că nu. După revoluție, odată cu deschiderea arhivelor bisericești, am regăsit manuscrisul lui Leontin Ghergariu, un profesor care începând cu perioada interbelică a documentat bisericile de lemn din zona Sălajului. Însă arhiva fotografică s-a risipit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ei bine, în anii ’90, am reușit să parcurg documentele care s-au mai păstrat în fondul de la Zalău, și am găsit că biserica din Sălățig se află printre cele mai vechi biserici”, menționează Bogdan.

Când monumentele strigă după ajutor

Șirul întrebărilor început în copilărie nu-i dădea pace. Bogdan a făcut un doctorat în istorie dorind să vadă procesul prin care vechile biserici de lemn sunt înlocuite cu biserici de zid. În 2016, Asociația Monumentum, a inițiat proiectul Ambulanța pentru Monumente, care s-a dezvoltat în mai multe regiuni ale țării. Am fost curios să aflu cum s-a produs întâlnirea cu Ambulanța, și care este scopul programului. “Cu ocazia lucrărilor care aveau loc la biserica de lemn din Brusturi, am dat peste o postare care îndemna la muncă voluntară. Cunoscându-l de ceva vreme pe Eugen Vaida, cel care a pornit proiectul Ambulanța pentru Monumente, am zis să dau o mână de ajutor și să mă ocup de documentarea pentru întocmirea studiului istoric. Trebuie precizat că proiectul nu se limitează doar la biserici. De-a lungul anilor s-au pus în siguranță mori de apă, ziduri de cetate, biserici fortificate, etc. Comunitățile sunt rugate să furnizeze materialele necesare, să pună la dispoziție locuri de cazare și masa pentru meșteri și voluntari. Cam asta ar fi principalele responsabilități. Mai departe, Ambulanța vine cu specialiști și voluntari care asigură partea de muncă și documentare. Tot acest program funcționează datorită fundației Prințului Charles, care asigură fondurile necesare pentru plata meșterilor”, precizează Bogdan Ilieș.

“Acest program funcționează datorită fundației Prințului Charles, care asigură fondurile necesare pentru plata meșterilor”

Comunitățile care au descoperit proiectul, au luat legătura cu reprezentanții Asociației Monumentum, pentru a găsi o cale de a pune în siguranță propriile biserici. “În anul 2019, alături de Valeria Lehene, Bogdan Pintea și Corina Caraba, am pus bazele Asociației Arhaic, gândită să preia, cel puțin pentru zona Sălajului, responsabilitățile Asociației Monumentum. Acum lucrăm la două biserici. Suntem în curs de finalizare cu biserica de lemn din Răstolțu Deșert, iar cea de-a doua bisericuță la care lucrăm, este bisericuța de lemn din Porț, folosită de comunitatea greco-catolică. Aici a fost neapărată nevoie ca învelitoarea de șindrilă să fie schimbată, fapt pentru care am venit cu voluntari și meșteri ca să putem ajuta și această comunitate”, spune Bogdan Ilieș.

Biserica din sat, punte între generații

În zona Sălajului, bisericuțele de lemn sunt de dimensiuni mici spre medii, însă cu toate acestea, costurile șindrilei pot ajunge cu ușurință la zece mii de euro. Comunitățile, majoritatea îmbătrânite, fac eforturi mari pentru a strânge acești bani. “Când apare un astfel de demers în sat, nu mai vorbim de o comunitate locală, ci de o comunitate lărgită. Chiar dacă fiii satului au ajuns la oraș sau în străinătate, totuși nu uită de unde au plecat, iar în momentul respectiv se mobilizează și își aduc aportul contribuind la restaurare. E suficient să ne gândim la rolul bisericii în satul tradițional. Pe lângă cel cultic, probabil primii școlari ai satului au învățat pe prispa bisericii, ba mai mult, tot acolo se discutau litigiile din cadrul comunității. Biserica este locul care redă cel mai bine structura socială a satului. Nu de puține ori apar documente care relevă faptul că unii oameni au fost dispuși să doneze sume mari de bani, având pretenția ca la moartea lor să fie îngropați în apropierea bisericii sau în partea de sud a acesteia”, lămurește Bogdan.

Recent, proiectul Ambulanța pentru Monumente a câștigat premiul Publicului în cadrul Galei Europene Heritage Awards.  Aș fi ascultat ore în șir poveștile despre bisericuțele de lemn din zona Sălajului, dar finalul dialogului bate la ușă. Nu pot pune punct fără să aflu care sunt planurile în viitorul apropiat. “Mi-ar plăcea ca în perioada următoare să găsesc o modalitate de a data cât mai multe bisericuțele de lemn din Sălaj, iar din perspectiva Ambulanței pentru Monumente, în măsura în care este nevoie, să ajutăm la punerea în siguranță a cât mai multor monumente”, conchide Bogdan Ilieș.

Născută în Brașov, Ioana a fost fermecată de tainele fizicii. Aflată într-un schimb de experiență în Elveția, curiozitatea a împins-o către un muzeu unde vizitatorii putea interacționa cu exponatele. Atunci, a conștientizat importanța învățării practice. Când era în anul II de facultate, Ioana și-a luat inima în dinți și a decis să pornească un proiect similar în România cu fonduri europene. A urmat un traseu presărat cu multe ore de muncă, perfecționare continuă, studiu asiduu, iar rezultatele nu au încetat să apară. În luna februarie a acestui an, tânăra a deschis primul  muzeu interactiv de științe din Transilvania. Provocată la dialog, Ioana Borșan ne-a povestit despre începuturile acestui business educațional, modalități de învățare și cum a traversat dificultățile scoase în cale de pandemie.

Interviul pe scurt:

• Un vis devenit realitate: “În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene, care mi-au fost acordate după un an de zile și de acolo a început totul.”
• Emoții la început de drum: “În ziua deschiderii a fost puțin haos, pentru că am avut o întârziere în furnizarea exponatelor. Primisem o parte din ele, am deschis, iar după o zi, două, au sosit și restul. În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari.”
• Ambiții de viitor: “Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate, dar spațiul pe care îl avem nu ne permite să le aranjăm pentru că sunt destul de mari. De asemenea mai avem un proiect dedicat nevăzătorilor prin care dorim să furnizăm hărți tactile, care să-i ajute să se orienteze mai bine (…) În colaborare cu Asociația Nevăzătorilor din România, filiala Brașov, am dori să dotăm instituțiile publice cu plăcuțe tactile informative.”

Când perseveranța și munca aduc roade

Însetată de cunoaștere, Ioana a fost pasionată de tainele fizicii. Chiar dacă a urmat un liceu cu profil uman, pasiunea pentru științele exacte se cuibărise sfios într-un colț și aștepta momentul potrivit pentru a se manifesta. Acum treisprezece ani, la un schimb de experiență pe tărâm elvețian, tânăra a vizitat un muzeu de științe total diferit față de ceea ce văzuse până atunci. Ajunsă studentă la Facultatea de Inginerie Tehnologică și Management Industrial din Brașov, Ioana și-a luat inima în dinți și a decis să demareze un proiect similar în România. “Când m-am înscris la facultate doream să-mi deschid o afacere, mai exact o firmă care să se ocupe de corpuri de iluminat, însă lucrurile nu au mers în direcția care trebuia. În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene, care mi-au fost acordate după un an de zile, și de acolo a început totul”, povestește Ioana Borșan pentru Matricea Românească.

“În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene”

Proiectul a fost întocmit în anul 2018, iar lucrurile intrau ușor, ușor, pe o pantă ascendentă. “Pentru început, a trebuit să mă înscriu într-un program Start-up Plus, după care am participat la un curs antreprenorial. După absolvirea cursului, am scris planul de afaceri, am făcut bugetul și documentele cu care trebuia să aplic. În luna decembrie, am finalizat proiectul. Ulterior, a trebuit să urmez un program de practică într-o firmă care avea același cod CAEN cu firma pe care urma să o înființez. Am primit banii și am început să punem lucrurile cap la cap”, își amintește Ioana.

Un muzeu unicat pentru Transilvania

Îngrijindu-se ca totul să iasă cum trebuie, Ioana s-a confruntat cu tot felul de provocări, începând cu fabricarea exponatelor și întâmplări neprevăzute în ziua deschiderii. ”Din păcate în lume nu prea există furnizori care să producă exponate speciale pentru astfel de muzee. Am luat legătura cu Muzeul de Științe din Elveția și cu cel din Helsinki, și ne-au spus că nici ei nu au găsit furnizori. Au fost nevoiți să-și confecționeze singuri exponatele creându-și echipe care se ocupau cu producția și conceptul. Nepermițându-ne acest lucru, am căutat o firmă care să producă lucruri unicat, astfel încât să asigurăm exponate pentru muzeu. În ziua deschiderii a fost puțin haos, pentru că am avut o întârziere în furnizarea exponatelor. Primisem o parte din ele, am deschis, iar după o zi, două, au sosit și restul. În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari. Ca o comparație, în luna februarie am avut încasări mai mari decât în iunie, iulie și august“, precizează Ioana Borșan.

“ În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari”

Conceptul reprezintă o premieră pentru zona Transilvaniei, care nu se putea lăuda cu un muzeu interactiv al științelor. Atracțiile principale ale muzeului sunt: levitronul, un aparat care identifică levitația, influența magnetică și electromagnetică, apoi platforma sistemului solar, unde vizitatorii pot descoperi forțe gravitaționale ale sistemului, plus o grămadă de experimente care îmbină știința, cu biologia, fizica și astronomia. Am întrebat-o pe Ioana Borșan de ce elevii nu sunt obișnuiți din școală cu modelul cunoașterii prin experimentare. “De cele mai multe ori profesorul nu se lasă pe sine pentru a comunica la nivelul copiilor. De asemenea sunt mulți profesori preocupați doar să își facă norma și atât. Dacă vom crea o bază sănătoasă prin intermediul educației, atunci vom putea forma adulți sănătoși și echilibrați, care să fie responsabili pe viitor. Noi la muzeu le dăm copiilor exemple concrete cu care se întâlnesc zi de zi, precum fenomenele fizice pe care le găsesc într-un parc”, menționează Ioana.

Lupta cu pandemia și planuri de viitor

Aflați la început de drum, Ioana și echipa, au avut de înfruntat vitregiile pandemiei. Vremurile i-au silit să micșoreze cheltuielile, iar când era neapărată nevoie, au adus și bani de acasă. “Chiar dacă nu am mai putut desfășura activitate cu publicul, am fost nevoiți să plătim chiria, angajații, și asta pentru că noi credem în proiectul acesta. Sunt sigură că va merge mult mai bine dacă va fi dus la o scară mult mai mare, iar nevoie este, o văd la vizitatorii care ne-au trecut pragul până acum.”

“Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate”

Oamenii sunt ființe emoționale, un business de succes trebuie să aibă o poveste în spate, și să răspundă nevoilor existente pe piață, afirmă Ioana. Pe final de dialog, am întrebat-o pe tânăra brașoveancă ce planuri are pentru viitor. “Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate, dar spațiul pe care îl avem nu ne permite să le aranjăm pentru că sunt destul de mari. De asemenea mai avem un proiect dedicat nevăzătorilor prin care dorim să furnizăm hărți tactile, care să-i ajute să se orienteze mai bine în centrul orașului sau în drumul de acasă către punctele pe care le frecventează. În colaborare cu Asociația Nevăzătorilor din România, filiala Brașov, am dori să dotăm instituțiile publice cu plăcuțe tactile informative”, conchide Ioana Borșan.

S-a născut în orașul Videle, a fost olimpic național la matematică, iar la vârsta de 14 ani, din dorința de a studia la un liceu bun, a luat drumul Bucureștiului. Ajuns într-un bloc de nefamiliști din cartierul Militari, Radu a fost nevoit să se descurce singur. Era măcinat de tot felul de gânduri, precum reîntoarcerea acasă, dar tânărul nu s-a dat bătut și a mers mai departe.  Acum, este student în anul cinci la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”, iubește voluntariatul, iar de ceva vreme a debutat în domeniul antreprenorial.

Interviul pe scurt:

• Experiențe care te zidesc: “Țin minte că de luni până vineri mâncam numai hrană încălzită la cuptorul cu microunde, dar în weekend mă duceam acasă la ai mei. A fost greu, însă a fost o experiență care m-a format. Acum sunt sigur că acea perioadă a cântărit mult în modul cum am crescut.”
• Beneficiile voluntariatului pentru tineri: “În primul rând cunoști foarte mulți oameni, asta este cel mai mare avantaj. Eu când am coordonat proiectul Sport pentru Sănătate, unde îi încurajam pe copiii mici să facă sport și să mănânce corect, am cunoscut peste o sută de colegi de facultate. Deși au trecut trei ani ne salutăm, ne ajutăm, cu unii am rămas prieten și acum, și nu știu dacă în alt context aveam cum să-i cunosc. Deci voluntariatul îți deschide ușa către ceilalți.” 
• Dealul Astronomic, un nou început: “Aveam un teren cumpărat pe un deal din județul Giurgiu. În pandemie, mătușa mea Cristina, a venit la mine și a zis că pe doisprezece august vor fi Perseidele, sau “Ploaia de meteoriți”, și că ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii (…) Am creat site-ul, apoi evenimentul, și am dat drumul la reclame pe Facebook. În trei săptămâni s-au ocupat toate locurile și a iești un lucru frumos.”

Greutățile te învață să evoluezi

Născut în orașul Videle, județul Teleorman, Radu s-a remarcat prin pasiunea pentru matematică. Orele de muncă, ambiția și curajul de a îndrăzni, i-au fost răsplătite prin rezultate excelente, devenind cu timpul olimpic național. La vârsta de paisprezece ani, drumul vieții avea să-l ducă spre o nouă provocare. “Părinții mei au decis să urmez un liceu bun, astfel, m-am orientat către Colegiul Național “Mihai Viteazul” din București. Ideea mi-a plăcut, până când am ajuns în Capitală și am realizat că sunt singur. Pe atunci locuiam într-un bloc de nefamiliști din Militari. Zona era urâtă, majoritatea camerelor aveau baia pe hol, numai eu am avut norocul de a avea baie în cameră. Țin minte că de luni până vineri mâncam numai hrană încălzită la cuptorul cu microunde, dar în weekend mă duceam acasă la ai mei. A fost greu, însă a fost o experiență care m-a format. Nu de puține ori mă gândeam să renunț la București și să mă întorc acasă la liceul din oraș. Acum sunt sigur că acea perioadă a cântărit mult în modul cum am crescut”, povestește Radu Dimulescu pentru Matricea Românească.

”Mă simt bine când pot să fac ceva bun”

Inițial, Radu nu se gândea să pășească pe calea medicinei, o carieră în IT era mult mai atrăgătoare. Schimbarea a venit ulterior, iar pe la sfârșitul clasei a X-a, planurile de viitor începeau să prindă contur. După ce a devenit student la Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila”, a continuat să se implice în diferite proiecte și să ia inițiativă ori de câte ori era nevoie. Așa s-au născut orele gratis de matematică pe timp de pandemie. “Mă bucur când fac lucruri de acest gen și eu zic că am avut noroc în viață, am avut parte de multe lucruri de care alții nu au s-au putut bucura. Am avut o familie super unită și care m-a sprijinit cu absolut tot. Mă simt bine când pot să fac ceva bun pentru cei care n-au avut aceleași avantaje. În cadrul orelor de matematică, am lucrat cu vreo zece copii, dintre care doi erau elevi buni și am văzut cum au crescut odată ce lucram împreună”, spune Radu.

Educația prin ochii tinerei generații

Între cursuri, seminarii și ore petrecute la spital, Radu își rupea din timp pentru acești elevi. Clipele petrecute în compania lor și munca depusă, l-au ajutat să-și formeze o imagine de ansamblu asupra învățământului românesc. “Din păcate mulți elevi sunt lipsiți de motivație, iar volumul mare de materii le dă multe bătăi de cap. Bine, pentru copiii buni, asta nu este o problemă, ei rețin lecția din clasă și li se pare foarte ușor ce fac, dar ceilalți sunt copleșiți de atâta materie. Eu chiar am scris pe site-ul meu Tarelamate.ro, că ar trebui ca numărul elevilor dintr-o clasă să fie redus. De exemplu să avem clase cu cincisprezece elevi, iar un alt aspect ar fi ca din an în an, sau măcar din doi în doi ani, să se realizeze o filtrare a elevilor buni și a acelor slabi. Cred că dacă elevii buni ar fi toți la un loc s-ar putea lucra cu ei pentru performanță și ar crește mai repede”, precizează Radu Dimulescu.

”Din voluntariat am căpătat experiență și curaj ca să fac lucruri pe cont propriu”

Iubește voluntariatul și spune că toate experiențele prin care a trecut l-au învățat cum să se descurce în momentele cheie. L-am întrebat pe Radu Dimulescu, care ar fi beneficiile voluntariatului în viața unui tânăr. “În primul rând cunoști foarte mulți oameni, asta este cel mai mare avantaj. Eu când am coordonat proiectul Sport pentru Sănătate, unde îi încurajam pe copiii mici să facă sport și să mănânce corect, am cunoscut peste o sută de colegi de facultate. Deși au trecut trei ani ne salutăm, ne ajutăm, cu unii am rămas prieten și acum, și nu știu dacă în alt context aveam cum să-i cunosc. Deci voluntariatul îți deschide ușa către ceilalți, apoi un al doilea beneficiu ar fi că înveți să faci diferite lucruri. Din voluntariat am căpătat experiență și curaj pentru a face lucruri pe cont propriu”, lămurește Radu.

Delul Astronomic, o nouă provocare

Și de parcă nu ar fi fost suficient, tânărul nu s-a oprit aici. De curând și-a făcut debutul în sfera antreprenorială unde a dat viață unei idei pe cât de simple pe atât de captivantă pentru oamenii sufocați de aglomerația urbană. “Aveam un teren cumpărat pe un deal din județul Giurgiu. În pandemie, mătușa mea Cristina, a venit la mine și a zis că pe doisprezece august vor fi Perseidele, sau “Ploaia de meteoriți”, și că ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii. Ne-am gândit cum să împachetăm ideea. A doua zi, am cumpărat tot ce trebuia, dar cu toate acestea, nu aveam nimic concret în afară de ce achiziționasem. Atunci, am creat site-ul, apoi evenimentul, și am dat drumul la reclame pe Facebook. În trei săptămâni s-au ocupat toate locurile și a iești un lucru frumos, așa a luat naștere Dealul Astronomic”, istorisește Radu Dimulescu.

”Ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii”

Întrebat dacă va părăsi România pentru a profesa peste hotare, Radu a răspuns categoric că nu se gândește la acest lucru. Vrea să se specializeze pe oncologie pediatrică și să demonstreze că se poate face medicină de calitate oriunde. Discuția se apropie cu pași grăbiți către ultimul act, astfel, îl întreb pe Radu care sunt planurile de viitor. “Urmează licența, apoi examenul de rezidențiat. În plan antreprenorial îmi doresc să creștem și să facem un camping unde să avem toate condițiile, să fie un camping în adevăratul sens al cuvântului”, conchide optimist Radu Dimulescu.

Bucureșteancă get-beget, dar cunoscătoare a limbii germane din familie, Ortansa Ecaterina Ioniță a făcut studii de marketing, dar momentul în care a devenit mamă a fost decisiv pentru a o îndrepta către studiul pedagogiei. Atunci a conștientizat cât de importanți sunt profesorii și educatorii pentru formarea unui copil. Predă limba germană, este genul de profesor care nu se mulțumește cu jumătăți de măsură și consideră că rolul pedagogului nu trebuie să se rezume la o simplă transmitere de informații. Face parte din familia Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” de aproximativ doisprezece ani, și povestește cu încântare despre valorile pe care le-a găsit în această instituție.

Interviul pe scurt:

• Atmosfera de la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”: ,,Suntem o echipă foarte mare de profesori, așteptările sunt la fel de mari, iar performanțele, pe măsură. Girul de care m-am bucurat aici, m-a ajutat să trec peste problemele cu adaptarea, colegele cu care lucrez m-au sprijinit foarte mult. Aici ești susținut la nevoie, ești impulsionat atunci când situația o cere, ești încurajat să devii cea mai bună variantă a ta.“
• Școala online, o privire de ansamblu: ,,Consider că nici zece calculatoare nu fac cât un profesor. Într-adevăr provocările actuale sunt mult mai mari. Înainte, când pregăteam un material în care foloseam tehnologia, copiii erau foarte implicați, asta și pentru că era o noutate, ei bine acum, când școala este online, elevilor le-a scăzut motivația. Unii dintre ei nu se simt confortabil în fața camerelor; și, totuși, alții au înflorit în această perioadă.”
• Rolul părinților în educația copiilor: ,,Părinții trebuie să-i îndrume pe cei mici astfel încât aceștia să devină autonomi. Să nu facă lucrurile în locul lor. Să-i învețe cum să procedeze în anumite situații și să-i lase pe copii să experimenteze chiar dacă greșesc, mai exact să transforme greșeala într-o oportunitate de învățare.“

Întâlnirile binecuvântate din viața unui profesor

Născută și crescută în inima Capitalei, Ortansa Ecaterina Ioniță era familiarizată cu limba germană de mică, dar studiile au îndreptat-o spre lumea marketingului. Însă, după ce a  devenit mamă,  a înțeles cât de importanți sunt profesorii pentru formarea unui copil, așa că a decis să pășească hotărât pe tărâmul educației. Primele ore au fost presărate cu multe emoții. Nu știa cum vor reacționa copiii în fața limbii germane, catalogată de mulți drept o materie dificilă. ,,Au fost multe temeri, însă acestea m-au ambiționat și m-au încurajat să caut cât mai multe idei, cât mai multe soluții. Atunci când vedeam că tot ceea ce aplicam la clasă îi bucura pe cei mici, am prins tot mai multă încredere și mi-am confirmat că sunt pe drumul cel bun“, povestește Ortansa Ecaterina pentru Matricea Românească.

,,Când vedeam că tot ceea ce aplicam la clasă îi bucura pe cei mici, am prins tot mai multă încredere”

Frau Kathy, cum îi spun copiii,  nu se regăsea în monotonia ședințelor publice și în repartizările din învățământul public. ,,Era un moment de răscruce pentru mine; am zis că voi lăsa totul în mâinile lui Dumnezeu și că încerc în altă parte. Norocul meu a fost să o cunosc pe doamna director Monica Șerbănescu, care a devenit de atunci un model pentru mine. Am bucuria să fac parte din familia Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” de aproximativ doisprezece ani”, afirmă ea cu emoție în glas.

Școala online, între supliciu și fericire

Se deschisese un drum nou pe care Ortansa Ecaterina Ioniță pășea cu multă încredere. Am dorit să aflăm cum au primit-o profesorii și elevii Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. ,,Suntem o echipă foarte mare de profesori, așteptările sunt la fel de mari, iar performanțele, pe măsură. Girul de care m-am bucurat aici, m-a ajutat să trec peste problemele cu adaptarea, colegele cu care lucrez m-au sprijinit foarte mult. Nu degeaba spun că am intrat într-o familie, pentru că asta se întâmplă aici. Ești susținut la nevoie, ești impulsionat atunci când situația o cere, ești încurajat să devii cea mai bună variantă a ta. Aici, totul este gândit pe niște principii sănătoase. Faptul că suntem un liceu creștin ortodox, presupune că le transmitem copiilor  valorile care le clădesc un caracter frumos și  pe care noi încercăm să nu le  lăsăm să se piardă”, menționează profesoara Ortansa Ecaterina.

,,Nu cred că vom scăpa de școala pe net, însă îmi imaginez că în viitor va fi o împletire între școala tradiționala și cea online”

Pandemia a dat peste cap modul tradițional de predare. Profesorii au fost nevoiți să reinventeze felul de a-și ține orele, iar noile tehnologii au dovedit că se cer îmblânzite pentru a păstra calitatea educației. Am întrebat-o pe Frau Kathy cum arăta o oră de germană înainte de pandemie și cum arată acum. ,,Și înainte de starea de urgență aplicam la clasă tot felul de metode care să producă învățarea prin joc. Mie personal mi-a fost destul de ușor să adaptez modelele școlii tradiționale la școala online, pentru că și înainte utilizam tehnologia. Cu toate acestea, nu cred că școala online va lua locul orelor clasice. Consider că nici zece calculatoare nu fac cât un profesor. Într-adevăr provocările actuale sunt mult mai mari. Înainte, când pregăteam un material în care foloseam tehnologia, copiii erau foarte implicați, iar asta și pentru că era o noutate; ei, bine, acum, când școala este online, elevilor le-a scăzut motivația. Unii dintre ei nu se simt confortabil în fața camerelor; totuși, alții au înflorit în această perioadă. Nu cred că vom scăpa de școala pe net, însă îmi imaginez că în viitor va fi o împletire între școala tradiționala și cea online”, spune doamna profesoară .

Situațiile de criză, o punte către perfecționare

Contextul rămâne o provocare pentru toți actorii implicați în educație: copii, profesori și părinți. Indiferent de vitregia vremurilor, pedagogul trebuie să rămână pe poziție și să se îngrijească de starea emoțională și mintală a elevilor, spune interlocutoarea noastră.

Și, pentru că tot am pomenit de părinți, care ar trebui să fie rolul acestora în educația propriilor copii? Iată răspunsul:  ,,Părinții trebuie să-i îndrume pe cei mici astfel încât aceștia să devină autonomi, să nu facă lucrurile în locul lor. Să-i învețe cum să procedeze în anumite situații și să-i lase pe copii să experimenteze chiar dacă greșesc, mai exact să transforme greșeala într-o oportunitate de învățare. Este foarte important ca părinții să aibă o legătură strânsă cu școala, să le ofere încredere profesorilor“.

,,Să învățăm cu toții cum să facem lucrurile mai bine și cum să nu ne speriem atunci când în cale se ivesc piedici” Din situațiile de criză se nasc noi forme de învățare, iar greșelile sunt o parte importantă în procesul de cunoaștere. Discuția noastă se apropie cu pași grăbiți de final, așa că o întreb pe interlocutoarea mea ce lecție ar trebui să tragă școlile, elevii și profesorii, din tot ce am trăit până acum. ,,Lecția este că ar trebuie să învățăm tot timpul. Școlile ar trebui să învețe cum să lucreze împreună cu comunitatea și cu părinții deopotrivă. Elevii ar trebui să învețe cum să se raporteze atunci când situația este diferită față de cea pe care o consideră „normală”. Cred că trebuie să învățăm cu toții cum să facem lucrurile mai bine și cum să nu ne speriem atunci când în cale se ivesc piedici. Asta, pe de o parte. Dar, pe de altă parte, mă întreb dacă cineva pune la socoteală oboseala, durerile de cap, problemele oftalmologice și neajunsurile din învățare. Trebuie să fim pregătiți și pentru acest tip de consecințe”, conchide profesoara Ortansa Ecaterina Ioniță.

Crescută în ambianța satului, Silvia a cunoscut de timpuriu ce înseamnă trezitul dis de dimineață pentru munca câmpului și îngrijitul animalelor din ogradă. Ulterior, a părăsit cerdacul cu povești al bunicilor pentru a studia la București, însă dorul după frumos și tradiții rămăsese cuibărit în sufletul ei. În 2014, Silvia și câțiva colegi din facultate, au început să pună țara la cale. Căutau o metodă prin care să aducă tradițiile satului mai aproape de oraș. Așa a luat naștere Șezătoarea Urbană, un ONG care clădește punți între civilizația tradițională și modernism. Astăzi, ne alăturăm șezătorii și povestim cu Silvia Caraiman, despre începuturi, cum se împacă satul cu orașul și ce pregătesc pentru viitor.

Interviul pe scurt:

• Șezătorile din zilele noastre: “Înainte, șezătorile aveau loc în odaia cea bună a gazdei, destinată primirii musafirilor. Noi am vrut să aducem acest concept în zilele noastre, și să reînviem acea atmosferă, acel farmec de demult.”
• Sat vs oraș, o concurență neloială?: “Întâi de toate sunt două lumi diferite și cred că fiecare are un anumit rol. Dar, în momentul de față observ că ele se întâlnesc prin faptul că unele obiceiuri au trecut de la oraș către sat și invers. Referindu-mă strict la oameni, nu cred că putem vorbi de o superioritate a orașului în raport cu satul, pentru că poți găsi oameni buni și deștepți, atât la sat cât și la oraș.”
• Planuri de viitor: ”În contextul actual ne dorim să ne dezvoltăm pe partea de online, așa vom reuși să ajungem la cât mai mulți oameni. Vrem să dezvoltăm platforma și să aducem acolo atât povești de la sat cât și de la oraș.”

O punte către satul românesc

Faptul că a crescut la sat a fost o adevărată binecuvântare. Puțini dintre noi mai au posibilitatea de a cunoaște parfumul cerdacului împodobit cu poveștile nemuritoare ale bunicilor și osteneala pricinuită de munca ogorului. “Am copilărit într-un sat din zona Neamț, iar asta m-a adus mai aproape de tot ceea ce înseamnă tradiții. Nu pot să uit niciodată momentele cu bunicii și tot ceea ce ține de crescutul animalelor, mersul la câmp și tradițiile din preajma marilor sărbători. Satul în care am crescut este aproape de oraș. Acum, când privesc în urmă îmi dau seama că acest lucru a afectat tradițiile din zonă, pentru că oamenii nu mai sunt atât de legați de ele”, povestește Silvia Caraiman pentru Matricea Românească.

“Doream să găsim o metodă prin care să aducem tradițiile satului mai aproape de oraș, așa ne-a venit ideea”

Cu un bagaj de vise și multe ambiții, tânăra a părăsit tihna satului pentru a urma cursurile Facultății de Litere, specializarea Studii Culturale, Etnologie din cadrul Universității București. Lipsa naturii și a spațiului de manifestare au fost singurele impedimente cu care s-a luptat o bucată de vreme. Curios din fire, am întrebat-o pe Silvia Caraiman cum a luat naștere Șezătoarea Urbană. “Eram la o reuniune cu foștii colegi de facultate și ne gândeam ce vom face pe viitor. Doream să găsim o metodă prin care să aducem tradițiile satului mai aproape de oraș, așa ne-a venit ideea. Am aplicat pentru o finanțare de la AFCN, nu ne-a ieșit, dar eram hotărâți să mergem mai departe. În vara lui 2014, am participat la Festivalul Street Delivery, în cadrul căruia strada Arthur Verona se închide pentru mașini, iar asociațiile vin să-și prezinte ideile. Am pus mână de la mână și ne-am făcut un stand unde făceam diverse ateliere. Spre bucuria noastră am avut mare succes, așa că am plecat de la festival cu două invitații la alte evenimente”, menționează Silvia.

Șezătorile de odinioară aduse în contemporaneitate

Odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai mulți vizitatori au trecut pragul Șezătorii Urbane. Fie că mergeau la festivaluri în București sau în țară, tinerii doreau să clădească o punte trainică între sat și oraș. Șezătoarea este spațiul comuniunii, spune Silvia, iar conceptul lor vine să refacă atmosfera din șezătorile de altă dată. “Înainte, șezătorile aveau loc în odaia cea bună a gazdei, destinată primirii musafirilor. Noi am vrut să aducem acest concept în zilele noastre, și să reînviem acea atmosferă, acel farmec de demult. Încercăm să realizăm acest lucru prin împodobirea spațiului cu elemente tradiționale precum ștergare, covoare, și costume naționale”, spune Silvia Caraiman.

“Îmi place foarte mult să ascult poveștile pline de învățăminte ale acestor oameni, e un fel de terapie pentru mine”

Când nu sunt la șezătoare, tinerii cutreieră satele și vânează povești pe cale de dispariție. Silvia își aduce aminte cu zâmbetul pe buze de tanti Ilinca, o bătrânică, care îi primea cu brațele deschise ori de câte ori îi băteau în poartă. “O ajutam la treburile din gospodărie și în tot acest timp nu se oprea din povestit. Îmi place foarte mult să ascult poveștile pline de învățăminte ale acestor oameni, e un fel de terapie pentru mine. Tot mergând prin sate, am văzut și bătrâni care au o situație precară. Știm cât de greu le este, și am decis să le venim în ajutor. Mai făcusem noi acțiuni caritabile în București, dar ulterior ne-am gândit că în marile orașe se vor găsi tot timpul oameni care să sară în ajutor, în sat era mai greu de ajuns. Nu a fost o strângere publică de fonduri, pentru că nu doream să devenim o asociație de caritate. I-am ajutat pe acei bătrâni pentru că așa am simțit noi“, lămurește Silvia.

Pericolul depopulării satelor

Ascultând-o pe Silvia, nu pot să nu o întreb cum vede discrepanța între sat și oraș. Există o concurență neloială între cele două?  “Întâi de toate sunt două lumi diferite și cred că fiecare are un anumit rol. Dar, în momentul de față observ că ele se întâlnesc prin faptul că unele obiceiuri au trecut de la oraș către sat și invers. Referindu-mă strict la oameni, nu cred că putem vorbi de o superioritate a orașului în raport cu satul, pentru că poți găsi oameni buni și deștepți, atât la sat cât și la oraș. Îmi este foarte drag satul, iar rădăcinile mă trag mereu către el, de aceea cred că satul nu va pieri definitiv, ci se va reinventa”, precizează Silvia.

“Îmi este foarte drag satul, iar rădăcinile mă trag mereu către el”

Una din marile probleme cu care se confruntă comunitățile rurale din zilele noaste este exodul tinerilor către marile metropole. “Din păcate la noi trăiește concepția că satul este un loc mai puțin dezvoltat, dar cred că și societate de azi nu s-a aplecat prea mult către mediul rural. Dacă vorbim de satele turistice, da, acolo există unele investiții în infrastructură și automat devin locuri unde poți face ceva. Însă sunt și unele zone unde nu s-a făcut absolut nimic, iar nivelul de trai este sub medie. În acest context e firesc ca tinerii din aceste zone să părăsească satul, e în firea noastră să tindem spre mai bine, spre evoluție”, conchide Silvia Caraiman.

Soarele mijește sfios pe cerul urbei. Pentru István începe o nouă zi de lucru. Adeseori, pe drum se intersecta cu o grămadă de cărți aruncate în cutii de banane. Numărul lor creștea vertiginos, până când, într-o zi nu a mai suportat și a luat atitudine. A strâns acele cărți, până când nu mai avea unde să le depoziteze. Sub deviza “ia o carte și fii fericit”, István și soția sa, au organizat un eveniment de ziua internațională a cărții, cu scopul de a distribui tezaurul literar pe care îl salvaseră. Acolo, un vizitator i-a sfătuit să deschidă o asociație și să organizeze mai multe acțiuni în acest sens. Ideea nu era deloc rea. Încurajați de succesul evenimentului, cei doi orădeni au fondat Asociația Salvatorii de Cărți din Oradea, prin care redau cititorilor cărțile condamnate la pieire.

Interviul pe scurt:

• Priveliștea dezolantă din fiecare dimineață: “Erau pur și simplu aruncate la gunoi, unele dintre ele erau cărți rare, și asta m-a iritat. Se strângeau din ce în ce mai multe și am început să le iau acasă. La un moment dat, se strânseseră ceva, pe unele le-am păstrat, dar cu restul nu știam ce să fac.”
• Un loc pustiu devine o mină de comori: ”Am primit spre folosință acest spațiu în mod gratuit. Inițial era un subsol plin de gunoi, care ulterior a fost reamenajat. Avem fotolii, canapele, oamenii pot veni să citească, să socializeze, e o atmosferă ok.”
• Munca unui salvator de cărți: “Am început să fac mici printuri și să le pun în cutiile poștale unde se aruncau cărți. Le spuneam oamenilor să mă sune și să-mi dea cărțile de care doreau să scape. Majoritatea cărților sunt aruncate pentru că ocupă prea mult spațiu, sau sunt familii în care nimeni nu citește, ori au moștenit o casă și nu vor să păstreze cărțile  ”

Cărțile, pentru unii povară pentru alții comoară

Soarele mijește timid pe cerul urbei, iar István se pregătește să înceapă o nouă zi de lucru. Pe drum, se intersecta cu o grămadă de cărți aruncate în cutii de banane. Ignoranța făcea ca numărul lor să crească vertiginos. “În fiecare dimineață când mergeam la muncă vedeam aceste cărți aruncate. Erau pur și simplu aruncate la gunoi, unele dintre ele erau cărți rare, și asta m-a iritat. Se strângeau din ce  în ce mai multe și am început să le iau acasă. La un moment dat, se strânseseră ceva, pe unele le-am păstrat, dar cu restul nu știam ce să fac, așa că am început să le distribui noaptea în parc, ca să nu mă vadă lumea”, povestește István Lőrincz pentru Matricea Românească.

“Erau pur și simplu aruncate la gunoi, unele dintre ele erau cărți rare”

Dragostea pentru literatură l-a făcut să pună piciorul în prag. Pur și simplu nu putea înțelege de ce oamenii aruncă asemenea comori la ghenă. “Am început să fac mici printuri și să le pun în cutiile poștale unde se aruncau cărți. Le spuneam oamenilor să mă sune și să-mi dea cărțile de care doreau să scape. Majoritatea cărților sunt aruncate pentru că ocupă prea mult spațiu, sau sunt familii în care nu citește nimeni, ori au moștenit o casă și nu vor să păstreze cărțile“, spune István Lőrincz.

“Majoritatea cărților sunt aruncate pentru că ocupă prea mult spațiu, sau sunt familii în care nu citește nimeni”

Numărul cărților salvate creștea de la o zi la alta. Se ajunsese ca într-un apartament de două camere, una să fie destinată depozitării de cărți. În cele din urmă, István și Krisztina, au pus la cale un eveniment prin care orădenii erau invitați să guste din bucuria lecturii. “Pe 23 aprilie 2019, de ziua internațională a cărții, am organizat o expoziție unde am așezat o bună parte din cărțile adunate. Deviza era  «ia o carte și fii fericit», nu ne interesau deloc banii. Atunci, cineva de la consiliul județean a venit la noi și ne-a sfătuit să facem o asociație în acest sens”, mărturisește István.

Coada de la cortul cu cărți

Ideea unei astfel de asociații care să se ocupe de salvarea cărților aruncate nu era în planurile sale. Orădenii au început să-i cunoască și primeau nenumărate telefoane pentru a ridica cărți sortite să ajungă la gunoi. Într-o zi, István era în turneu cu trupa Teatrului Szigligeti din Oradea, unde lucrează ca sunetist. “Efectuam un turneu la Târgu Mureș. Acolo, am întâlnit niște oameni care aveau efectiv o căruță unde vindeau cărți la cinci și zece lei. Mi-au spus că sunt salvatori de cărți, atunci am realizat că eu făceam de zece ani același lucru, numai că nu vindeam cărțile ci le ofeream cadou”, lămurește István

“Nu îmi venea să cred cum la un eveniment unde oamenii vin să mănânce și să bea, majoritatea stăteau la coadă ca să apuce o carte”

Reușita acțiunii precedente, le-a dat curaj să meargă mai departe. Ulterior, cei doi au organizat ateliere pentru copii și au început să fie prezenți la cât mai multe evenimente. ”În luna mai, am fost invitați la un festival în Oradea. Am luat un cort, am amenajat cărțile, iar pe parcursul celor trei zile cât dura festivalul, noi am distribuit gratuit cărți. Nu îmi venea să cred cum la un eveniment unde oamenii vin să mănânce și să bea, majoritatea stăteau la coadă ca să apuce o carte”, spune entuziasmat István.

Mina de comori din Oradea

În medie, István și Krisztina, salvează între 2-3 mii de cărți pe săptămână. Depozitarea acestora era în continuare o problemă care se cerea rezolvată cât mai repede. Cu mari eforturi, au reușit să obțină un spațiu pe strada Cuza Vodă nr. 27, pe care l-au transformat  din temelii și l-au denumit, Mina de comori. “Am primit spre folosință acest spațiu în mod gratuit. Inițial erau un subsol plin de gunoi, care ulterior a fost reamenajat. Avem fotolii, canapele, oamenii pot veni să citească, să socializeze, e o atmosferă ok. Între timp, am primit și un loc în curte, unde ne dorim să facem un colț dedicat copiilor”, menționează István Lőrincz.

“Visăm să trecem granițele județului și să atragem cât mai mulți copii de partea lecturii”

Cu timp și fără timp, István se împarte între viața de familie, munca de teatru și salvatul cărți. Iubește cititul, iar asta îl motivează atunci când trebuie să care sau să sorteze mii de cărți. Voluntari se ivesc la orizont, dar nu mulți pot face față când vine vorba de mutat, cărat, categorisit, etc. În finalul dialogului nostru, l-am întrebat pe István care sunt planurile de viitor și unde își dorește să ajungă cu asociația. “Plănuim deschiderea unui anticariat social. Prețul nu va fi dat de noi, ci de client. De exemplu, dacă o carte va costa 15 lei, dar omul nu are decât 10 lei, va putea achiziționa cartea cu câți bani are. Ne dorim ca prețurile să fie sub cele pe care le au anticariatele obișnuite și să dăm cartea mai departe către oameni. Visăm să trecem granițele județului și să atragem cât mai mulți copii de partea lecturii.”

Cine ar fi crezut că un cadou primit la aniversarea celor opt ani de zile avea să-i schimbe destinul. Vizibil emoționată, Diana dă la o parte capacul cutiei care ascundea un set de mărgele și pânză. Cu răbdare și perseverență, a reușit să deprindă tainele cusutului, iar la treisprezece ani și-a croit prima cămașă. Când nu are acul în mână, se îndeletnicește cu cântul popular. Iubește folclorul, frumosul și consideră că e datoare să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni. Azi poposim la Cajvana, în județul Suceava și stăm de vorbă cu Diana Seserman, tânără care îmbină armonios cusutul cu doinitul.

Interviul pe scurt:

• Cum se împletește cusutul cu cântatul: “Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei. Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet (…) În cazul meu aceste arte se împletesc foarte bine, pentru că atunci când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei. Când cos trebuie să am o anumită stare.”
• Muzica, o dragoste în primă audiție: “Cântecul popular este o perlă a culturii noastre, un univers cu semnificații epice și estetice (…) Când cânt simt că sunt mai aproape de Dumnezeu, că orice grijă, orice problemă, dispar și mă transpun într-o altă lume, în care personajul principal sunt eu. Încerc să-mi creez o stare de relaxare și de confort pe care să o dau mai departe celor care mă ascultă.”
• Când ițele destinului se împletesc frumos: “Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei (…) De-a lungul timpului am colecționat mai multe culegeri cu motive populare de la străbunici, apoi de la bunici și încerc să le redau pe pânză.”

Un destin cu multe împletituri

Zi festivă în casa familiei Seserman. Diana împlinește vârsta de opt ani, iar cel mai așteptat moment este cel al deschiderii cadourilor. “Țin minte că părinții mi-au dăruit cel mai frumos cadou, și anume un set ce includea mărgele și pânză. La început nu știam ce să fac cu ele, nu aveam deloc habar cum să cos, dar cu timpul i-am dat de cap și a început să-mi placă. Acum când mă uit la primul tablou pe care l-am realizat mă cuprinde o stare de melancolie pentru că nu îmi vine să cred că este făcut de mine”, povestește Diana Seserman pentru Matricea Românească.

“Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet când mă gândesc la oamenii care vor îmbrăca cămășile mele”

Pasiunea și dorința de a duce mai departe tradițiile i-au fost cei mai buni dascăli. Mânată de dragostea pentru meșteșug, Diana a realizat prima cămașă la vârsta de treisprezece ani. ”Fiecare cămașă pe care o încep are povestea ei. Cos cu mândrie, cu emoție, și nostalgie în suflet când mă gândesc la oamenii care vor îmbrăca cămășile mele. De-a lungul timpului am colecționat mai multe culegeri cu motive populare de la străbunici, apoi de la bunici și încerc să le redau pe pânză. Majoritatea cămășilor din garderoba mea sunt cusute cu motivul frunzei de stejar, simbolul localității Cajvana”, mărturisește Diana.

Cântecul popular, scară către cer

Împletește armonios două arte: cusutul și cântatul. Dar, care dintre ele a fost prima? “Mai întâi a fost cântatul, am început de la o vârstă fragedă. Provenind dintr-o familie de cadre didactice, atât bunicii din partea mamei cât și cei din partea tatălui, au fost cei care m-au apropiat de latura muzicală. M-au făcut să îndrăgesc cântecul popular, iar la orice serbare, sau sfârșit de an școlar eram prezentă cu zâmbetul pe buze și nerăbdătoare să-mi încânt colegii și profesorii. Când cânt simt că sunt mai aproape de Dumnezeu, că orice grijă, orice problemă, dispar și mă transpun într-o altă lume, în care personajul principal sunt eu. Încerc să-mi creez o stare de relaxare și de confort pe care să o dau mai departe celor care mă ascultă”, spune Diana Seserman.

“Cântecul popular este o perlă a culturii noastre”

Anul aceasta a avut ocazia să cânte în acompaniamentul Orchestrei Naționale Valahia, condusă de dirijorul Marius Zorilă, și de Orchestra Lăutarii din Chișinău aflată sub bagheta maestrului Nicolae Botgros. “Cântecul popular este o perlă a culturii noastre, un univers cu semnificații epice și estetice. Talentul de a cânta nu-l primește oricine, ține de fiecare în parte cum are grijă de darul pe care l-a primit. Depinde numai de noi cum folosim binecuvântările pe care le primim”, afirmă cu tărie Diana Seserman.

Cum se împacă cusutul cu cântatul?

Diana este în ultimul an la Colegiul ”Mihai Eminescu” din Suceava, profilul pedagogie. Anul trecut a participat la Olimpiada națională de meșteșuguri, de la Sibiu, unde a obținut locul I. Printre ore de canto, teme și pregătirea pentru bacalaureat, tânăra nu face rabat de la cusut și spune că nu trece zi fără să lucreze minim o oră. Am fost curios să aflu cum se împletește cusutul cu cântatul, și ce crede despre tinerii care preferă obiceiurile din afară în detrimentul tradițiilor populare. “În cazul meu aceste arte se împletesc foarte bine, pentru că atunci când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei. Atunci când cos trebuie să am o anumită stare deoarece am zile când poate nu sunt în apele mele, dar încerc să mă liniștesc ca să pot duce lucrul la bun sfârșit. Referitor la tineri, nu știu, e păcat. Avem foarte multe tradiții, obiceiuri și nu ar trebui să le lăsăm să piară. Tinerii din ziua de azi sunt mai aplecați către modernism, puțini sunt cei care vor să ducă mai departe folclorul”, spune cu emoție în glas Diana.

“Când mă apuc de cusut îmi place să doinesc. Muzica mă relaxează și îmi vin idei”

După terminarea liceului ar dori să ducă la alt nivel pasiunea pentru etnologie și folclor. “Oriunde mă vor purta pașii, voi duce mai departe tradițiile începând cu meșteșugul popular care a avut și va avea un loc special în inima mea. Tradițiile sunt o valoare inestimabilă deoarece reprezintă frânturi din viața strămoșilor, din viața bucovinenilor, iar pentru mine este o mare cinste și binecuvântare să le pot face cunoscute”, conchide Diana Seserman.

Destinul Danielei Corpaci stă sub semnul întâlnirilor. Prima a fost în clasa a VII-a, când, vrăjită de talentul pedagogic al profesorului de matematică, a decis să urmeze același traseu. Timpul a dovedit că nu a fost o dorință de moment, iar în liceu s-a bucurat de ghidajul unui nou dascăl care a călăuzit-o cu precizie pe potecile aritmeticii și calculelor. La orele ei nu ai cum să te plictisești. Se studiază cu zâmbetul pe buze, iar, când clopoțelul sună, copiii se întreabă cum a trecut timpul atât de repede. Dacă nu transmiți cu sufletul, atunci nu faci nimic, spune profesoara Corpaci. Acum predă matematică la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din Capitală și este unul din cei mai îndrăgiți profesori. Provocată la dialog, Daniela Corpaci a povestit despre debutul la catedră, educație în contextul actual și menirea unui dascăl. 

Interviul pe scurt:

• Pedagogia, o moștenire de familie: ,,Bunicul din partea tatălui a fost învățător, iar tata și mama, profesori pe filiera umanistă. Cred că am moștenit puțin de la tata.“
• Profesor, părinte, elev, un trio vital pentru educație: ,,Obișnuiesc să spun la ședințele cu părinții că școala nu poate face totul, este nevoie de profesor, părinte și elev; fără acest trio nu putem face educație.”
• Despre misiunea unui dascăl: ,,Când intri la clasă, îți lași problemele la ușă și te dedici copiilor; cu alte cuvinte, încerci să fii un actor în rol principal, să transferi informația, dar nu într-un mod rigid. Dacă nu transmiți matematica din suflet, atunci nu faci nicio treabă.”

Un cumul de întâlniri fericite

Povestea Danielei Corpaci începe la Pitești, acolo a debutat în viața de elev. Provine dintr-o familie în care vocația de dascăl era întipărită în genă. ,,Bunicul din partea tatălui a fost învățător, iar tata și mama, profesori pe filiera umanistă. Cred că am moștenit puțin de la tata; de altfel, una din clasele Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” îi poartă numele: „Profesor Constantin Nițulescu”, povestește Daniela. Ițele destinului i-au scos în cale oameni care au construit-o. Primul din acest șir a apărut în timpul clasei a VII-a. ,,Aveam un profesor de matematică nemaipomenit, care știa să îmbine asprimea cu bucuria, atunci am fost convinsă că o să mă fac profesor de matematică.”

,,Bunicul din partea tatălui a fost învățător, iar tata și mama, profesori pe filiera umanistă”

Curgerea timpului avea să dovedească faptul că nu a fost o alegere de moment. Anii au trecut fără să bagi de seamă, Daniela ajunsese elevă de liceu și era în fața unei noi întâlniri marcante. ,,În timpul liceului, am dat peste un profesor de matematică care m-a vrăjit. Mă înțelegea din ochi; dânsul știa că vreau să dau la matematică și aveam o legătură nemaipomenită. Pe holul liceului, după ore, ne întâlneam și organizam „o șezătoare” cu exerciții. De fiecare dată, când îi ceream ajutorul mi-l oferea”, spune cu bucurie în glas Daniela Corpaci.

Pentru prima dată la catedră

Părăsește urbea natală și vine la București, unde urmează cursurile Facultății de Matematică. La catedră debutează încă din timpul studenției, mai exact în anul cinci. ,,Țin minte că era o școală aproape de Grozăvești, cu un colectiv de profesori nemaipomeniți. Când am intrat la clasă, copiii alergau pe bănci. Eram studentă nu aveam pic de experiență, dar să știți că momentul când intri și mai ales ce la spui, este foarte important. Atunci le-am zis: «Dragii mei, sunt convinsă că așa v-am găsit acum, dar, de data viitoare, sper că nu se va mai întâmpla». Nu credeam că pot fi așa autoritară chiar de la primul contact cu ei, însă, după aceea, nu am mai avut nicio problemă”, spune profesoara Corpaci.

,,Când am intrat la clasă, copiii alergau pe bănci. Eram studentă nu aveam pic de experiență”

Se acomodează rapid în compania copiilor și pune pasiune în lucrul cu ei. În anul 2004, Daniela a început să colaboreze cu Școala ,,Anastasia Popescu”, devenită, între timp, liceu. ,,Pe atunci, clasele erau în spațiul  Școlii nr. 85, unde predam. Cu timpul, am început să predau și la clasele Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, fiind totodată și dirigenta primei clase de gimnaziu, formate din șapte copii”, precizează Daniela.

Ora de matematică în vreme de pandemie

Matematica este o știință exactă care necesită concentrare și mult exercițiu suplimentar. În efortul de a cuprinde tainele acestei materii, elevii se confruntă cu diverse nelămuriri, ori curiozități. Am întrebat-o pe Daniela Corpaci cum se desfășoară o oră de matematică în contextul pandemiei. ,,Imediat ce a a fost declarată starea de pandemie, în martie, am trăit o întreagă aventură. Mi-am luat o tablă,  pentru a putea desfășura orele, am avut de muncit mult mai mult, țin minte că mă prindea ora două noaptea și tot mai corectam teme. Faptul că nu mai puteam sta cu elevii mei în pauze a fost trist. Ca profesor, sunt împlinită atunci când copilul vine după mine și mă întreabă ceva; aici este satisfacția de a comunica. Faptul că nu mă puteau avea alături în pauze m-a determinat să dreg cumva situația, așa că am organizat întâlniri pe Zoom, chiar și la opt seara. Am încercat să creez o punte între mine și ei”, lămurește Daniela.

,,Nu poți fi profesor dacă nu te dedici sufletește”

Conversația noastă ajunge într-un punct delicat: orele online. Cândva, un lucru de neînchipuit, iar acum, o realitate necesară. Experți în pedagogie, profesori, părinți, dar și elevi, toți au fost nevoiți să se adapteze la acest stil de predare. Și totuși rămâne o întrebare: vor dispărea orele clasice, lăsând definitiv locul celor online? „Evident că nu! Copilul are nevoie de apropiere, nu poți fi profesor dacă nu te dedici sufletește. Am dat examene cu cei de clasa a VIII-a și i-am simțit cât de mult își doreau o strângere de mână, un sfat. Trăiam o mare bucurie când o fetiță venea și mă îmbrățișa, dar, din păcate acum nu mai putem face asta”, destăinuie cu îngrijorare profesoara Daniela Corpaci.

Pedagogul adevărat pune suflet în tot ceea ce face

Indiferent de vitregiile vremurilor, pedagogul trebuie să rămână acel far ce luminează cărările elevului. Cât timp este la catedră, el trebuie să dovedească o implicare totală; dacă nu, copiii simt și-l vor taxa. ,,Când intri la clasă, îți lași problemele la ușă și te dedici elevilor; cu alte cuvinte, devii un actor în rol principal și transferi informația, dar nu într-un mod rigid. Dacă nu transmiți matematica din suflet, atunci nu faci nicio treabă. Eu am organizat ore de matematică la ceainărie și a fost o experiență minunată pe care am repetat-o cu mai multe generații. Nu cred că poți fi un profesor aspru care transmite doar informații și atât. Obișnuiesc să spun la ședințele cu părinții că școala nu poate face totul, că este nevoie de profesor, părinte și elev!  Fără acest trio nu putem face educație”, conchide Daniela Corpaci.

De când se știe, Vlad a iubit nespus călătoriile. Într-o zi a aflat că un văr de-al său vinde un aparat de fotografiat, exact ce îi lipsea. Colinda satele României cu aparatul pe umăr și poza tot ce îi ieșea în cale. Ceea ce părea o simplă pasiune avea să devină un mod de a fi. Iubește să fotografieze oameni, să-i cunoască îndeaproape, să le asculte poveștile și să arate lumii că România este o țară specială. Am stat de vorbă cu Vlad Dumitrescu despre pasiunea pentru fotografie, despre o lume pe cale de dispariție și proiectele sale.

Interviul pe scurt:

• Secretul unei fotografii reușite: “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv.”
• Fotograful din spatele aparatului: “Îmi place să fotografiez oameni. În general când merg prin sate îmi place să cunosc oameni, să le descopăr poveștile și dacă pe drum apare vreun peisaj unde lumina pică foarte bune atunci categoric îl pozez, dar în principiu merg în căutare de oameni.”
• O Românie pe cale de dispariție: “Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești.”

Călătoriile văzute printr-un obiectiv

S-a născut și a copilărit la oraș, mai precis în Brașov. Obișnuia să călătorească prin țară încă din perioada liceului, apoi a continuat în studenție. Dar, într-o zi un anunț avea să-i schimbe destinul. “La un moment dat, un verișor de-al meu vindea un aparat foto. Soția mea, pe atunci prietena, a insistat să-l cumpăr, dacă tot călătorim atât de mult, ar fi frumos să avem și un aparat cu noi. Odată achiziționat, am început să iau aparatul în excursii și să pozez absolut orice, după aceea a început să îmi placă din ce în ce mai mult fotografia”, povestește Vlad Dumitrescu pentru Matricea Românescă.

“Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni”

A învățat din propriile greșeli, iar pe alocuri a citit și câteva materiale de specialitate. Să faci fotografii nu este atât de complicat pe cât ar părea spune Vlad, trebuie să înveți din greșeli și să fotografiezi ceea ce îți place. “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv”, destăinuie Vlad.

Ghidat de dragostea pentru fotografie

Cu aparatul pe umăr, Vlad a colindat prin diferite zone, de la Maramureș, Ținutul Pădurenilor, până în Bucovina, Delta Dunării, Harghita, iar lista poate continua. Pe unde poposea, tânărul trecea pragul bătrânilor uitați de lume, dar știuți numai de Dumnezeu, și stătea ore în șir la povești. “Am cunoscut niște oameni extraordinari, unii dintre ei au murit din păcate. Eu nu am avut bunici la țară, am crescut la oraș și am descoperit satul românesc destul de târziu. Poate asta a fost un avantaj pentru că m-a atras foarte mult. Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni și să public pozele, însă fără vreun scop anume, doar pentru a arăta România pe care o văd eu. Au început să mă contacteze străini și să mă întrebe dacă nu doresc să-i duc prin locurile unde fac poze, deci să fiu un fel de ghid al fotografilor. Inițial am făcut asta în paralel cu munca, dar în 2017, la începutul anului, terminasem concediul și mai aveam câteva promisiuni de onorat. Atunci, mi-am luat inima în dinți și am demisionat de la job pentru a mă dedica fotografiei”, a spus Vlad Dumitrescu.

“Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni”

Decizia nu a fost deloc ușoară, dar cu timpul s-a dovedit a fi o alegere înțeleaptă. Prin cătune ajunge îndrumat de alți bătrâni, iar toți îl primesc cu brațele deschise și cu o vorbă bună. “Când ajung la ei îi întreb ce fac, apoi încerc să aflu câteva detalii despre ei, și după aceea le povestesc câte ceva despre mine și ceea ce fac. Sunt foarte mulți bătrâni abandonați, care trăiesc la limita subzistenței, unii din păcate au abandonat lupta. Dar, când vezi și oameni veseli la fân, sau copii care se joacă cu bătrâni, îți dai seama că pe lângă clipele triste sunt și moment faine”, menționează Vlad.

Povești culese de prin sate

Dialogul curge frumos, cu un accent duios, tipic ardelenilor, Vlad îmi împărtășește povești și chipuri ale oamenilor pe care i-a întâlnit. “Îmi aduc aminte de doamna Victoria, care stătea undeva singură în vârful unui deal. Am petrecut timp cu ea fără să am aparatul cu mine, o ajutam la treburi. Îmi amintesc odată când am fost la ea, mi-a povestit un episod petrecut iarna. Dânsa era o femeie extrem de mărunțică, și avea casa în formă de pătrat, iar ușa se deschidea într-o curte interioară din care ajungea la grajd. Odată a nins atât de mult încât i-a căzut zăpada de pe casă și i-a blocat ușa. În casă nu avea decât un geam mic care dădea pe partea exterioară și țin minte că mi-a zis: «Noroc că sunt foarte mică și am putut să ies pe geam». A săpat o cărare de jur împrejur ca să ajungă la grajd și să dea de mâncare la animale”, deapănă emoționat Vlad Dumitrescu.

“Tinerii pleacă în lume pentru că există o grămadă de tentații pe care nu le întâlnesc la sat”

După această mărturie, și după drumurile pe care le-a făcut, l-am întrebat pe Vlad cum arată România și bătrânii ei, prin obiectivul aparatului de fotografiat. ”Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești. Odată cu dispariția acestor oameni, se va întoarce o pagină a istoriei”, conchide cu amar Vlad Dumitrescu.

Prima întâlnire cu lumea motorsportului s-a produs la patru ani. Pasiunea a fost transmisă pe filieră paternă, iar de-a lungul timpului a devenit un mod de a fi. Cu muncă, devotament și ambiție, Adi a crescut de la an la an. Mărturie stau cele șapte titluri de campion național obținute la diferite categorii din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Între curse, cauciucuri încinse și antrenamente, Adi este student la Facultatea de Inginerie Mecanică din cadrul Universității Transilvania și trainer la Academia lui Titi Aur. Oprit la boxe, am stat de vorbă cu pilotul Adi Iliescu despre pasiunea pentru motorsport, competiții și mentalități sportive.

Interviul pe scurt:

• În universul motorsportului de la patru ani:”Pot spune că este o moștenire de familie, o pasiune pornită de la tata care practică de ceva ani motorsportul. El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune. De mic mă vedeam în lumea sportului”
• Pregătiri pentru cursă: “Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ai în vedere atunci când pregătești o cursă. Da, sigur, majoritatea cred că te pui la volan și gata, nu e chiar așa. Îți trebuie pregătire fizică, mentală și desigur pregătirea mașinii, sunt foarte multe reglaje pe care trebuie să la faci cu echipa”
• Mentalitatea unui campion: “Este adevărat că de foarte multe ori ești conștient de anumite impedimente ce pot apărea pe parcursul unei competiții, însă după părerea mea trebuie să te gândești la victorie, așa funcționează o mentalitate de învingător”

Cu volanul în mână de la patru ani

Abia ce adunase patru primăveri când “microbul“ motorsportului și-a făcut loc în viața lui. Tatăl practică acest sport încă din anii ’90, așa că era inevitabil ca Adi să nu se molipsească. ”Pot spune că este o moștenire de familie, o pasiune pornită de la tata care practică de ceva ani motorsportul. El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune. De mic mă vedeam în lumea sportului pentru că, știi cum e, îți vezi părinții făcând ceva și e clar că încerci să le calci pe urme. Am trăit în lumea motorsportului, iar tot ceea ce fac acum mă face cel mai fericit“, povestește Adi Iliescu pentru Matricea Românească.

“El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune”

Cu timpul, a prins drag de curse și mașini, așa se face că la doar cinci ani a participat la prima competiție.“Mergeam la karting în Herăstrău, acolo îmi petreceam fiecare după amiază, antrenându-mă cot la cot cu ceilalți copii. Ușor, a venit și primul concurs, cred că era în primul sau al doilea an, unde am obținut un loc trei apoi am luat locul întâi. La carting nu îmi aduc aminte să fi avut premii atât de valoroase pentru că acolo nu puteam să mă susțin financiar, nu îmi permitea vârsta. Am preferat să acumulez experiență, să evoluez, ca mai târziu să trec la volanul unei mașini mari“,  menționează Adi.

Detalii din spatele unei curse

Când vine vorba de participarea la o cursă, programul de pregătire este foarte strict. Mulți ar fi tentați să creadă că în motorsport e suficient să ai o mașină rapidă și puțină baftă, însă Adi e de altă părere. “Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ai în vedere atunci când pregătești o cursă. Da, sigur, majoritatea cred că te pui la volan și gata, nu e chiar așa. Îți trebuie o pregătire fizică, mentală și desigur pregătirea mașinii, sunt foarte multe reglaje pe care trebuie să la faci cu echipa, anumite setări la suspensie, la geometrie, deci treaba e mult mai complexă”, lămurește Adi Iliescu.

“Practic am transformat un morman de fiare într-o mașină competitivă”

Și că tot veni vorba de mașini, trebuie precizat un lucru. Adi nu a cumpărat o mașină de curse ci a construit una de la zero. “Practic am transformat un morman de fiare într-o mașină competitivă. Bineînțeles nu am fost singur, l-am avut alături pe tata, așa am făcut mașina cu care concurez și în prezent. Este vorba de un Mitsubishi Lancer Evo 7, are un motor de 300 CP, este îmbunătățită la partea de transmisie, la dinamică și suspensie“, a spus Adi.

Despre mentalități și întâmplări de pe circuit

Ingeniozitatea cu care și-a făurit mașina de concurs, pregătirea și sfaturile primite din partea tatălui au dat roade. La cei 23 de ani pe care îi are, Adi se poate mândri cu șapte titluri de campion național, obținute la diferite categorii din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Am fost curios să aflu care este mentalitatea cu care abordează un concurs și care este cheia succesului. “Nu cred într-un sportiv care se duce la o cursă și care se gândește să termine pe locul doi. Este adevărat că de foarte multe ori ești conștient de anumite impedimente ce pot apărea pe parcursul unei competiții, însă după părerea mea trebuie să te gândești la victorie, așa funcționează o mentalitate de învingător, iar eu așa fac. Indiferent ce probleme aș întâmpina, gândul meu este numai la victorie“, a zis pilotul Adi Iliescu.

“După părerea mea trebuie să ai gândul la victorie, așa trebuie să funcționeze o mentalitate de învingător”

Iar probleme au fost destule, atât pe plan sportiv, dar și financiar. “Îmi amintesc un episod din 2018. Eram la raliul de la Brașov, și stând de vorbă cu copilotul meu dintr-o dată a început să iasă fum de sub bord. Am început să glumim, să spunem că nu e nimic important, iar la final a luat foc și încercam să-l sting cu piciorul, cu toate acestea, am mers mai departe. Dacă e să vorbesc de partea financiară, vă pot sune că și în prezent ne confruntăm cu probleme. Dar, probleme sunt peste tot, sigur, îmi doresc să am alături de mine un sponsor și să puteam face performanță împreună“, conchide optimist Adi Iliescu.