Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.
De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.
Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.
Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.
Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi „cu ajutorul” tehnologiei.
[pullquote]În Octav veți vedea emoție și suflet. Adică lucruri invizibile[/pullquote]
Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el „băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce „intră prin efracție” în sinapse demult închise.
Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.
Ajutat de „spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.
Octav – clip de prezentare
E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.
[pullquote class =”left”]Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul[/pullquote]
Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.
„Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.
“Octav” are premiera pe 4 octombrie, la Sala Palatului din Bucureşti.
Foto deschidere: captură Octav
Recenzie de carte Matricea Românească: Lindenfeld, scris de Ioan T. Morar, este un roman de ficţiune în care satul bănăţean (cvasi-mort) cu acelaşi nume primeşte o viaţă nouă.
Ioan T. Morar, cunoscut jurnalist și om de televiziune, membru fondator al Academiei Cațavencu, este autorul romanului Lindenfeld, un volum minunat ce recreează viața satului bănățean cu nume omonim, prin punerea în scenă a unui spectacol inedit care, dincolo de aspectul istoric, sondează adâncimile sufletului uman în lupta cu timpul.
Întemeiată în anul 1828 de pemii (coloniști germani) din Boemia, Lindenfeld este o mică așezare de munte din județul Caraș-Severin, greu accesibilă, complet izolată de localitățile vecine. Aproape dispărută de pe harta României în 1998, odată cu moartea bătrânului Paul Schwirzenbeck, Lindenfeld exercită un magnetism aparte, este o punte între trecut și viitor ce poate fi exploatată la mai multe niveluri. Deși ficțiunea imaginată de scriitor își are rădăcini într-o arhivă adevărată, întâmplările brodate pe marginea acesteia fac aluzie la o realitate dorită, dar, din păcate, neadevărată.
Premisa și intriga acestei cărți o constituie reîntoarcerea miliardarului Klaus Bernath la vatra satului după ani de pribegie în străinătate, de pe meleagurile Americii de Sud unde a început să pună bazele averii sale, până la revenirea pe bătrânul continent și stabilirea în Germania, țara de origine a strămoșilor săi. Dar, se pare că satul părăsit nu reprezintă o opțiune viabilă de redat în biografia pe care Otto von Romanoff a fost însărcinat să o scrie, așa că, acesta decide reînvierea Lindenfeldului.
[pullquote]Cei care s-au aventurat, de-a lungul anilor, cu treabă sau din curiozitate, prin Lindenfeld trăiau senzația că așezarea e situată în afara istoriei, încremenită, dar vie, că viețuiește în paralel cu istoria. Părea o insulă, una atemporală – cu deosebirea că, în loc de apă, în jurul ei unduiau pădurile. Și că legătura cu uscatul se făcea pe jos sau cu căruța[/pullquote]
Utopia sau „bio-realismul” pe care vrea să îl pună în scenă este un spectacol grandios și bine regizat, o piesă de teatru cu un buget impresionant care se joacă timp de o săptămână pe parcursul vizitei lui Klaus. Stabilirea unui ritm de viață cursiv, integrarea actorilor într-o poveste reală nu se dovedesc a fi ușoare la început, căci recompunerea fragmentelor domestice necesită o întreagă urzeală de minciuni. Reconstituirea minuțioasă a traiului sătenilor, de la aranjarea gospodăriilor, la stabilirea unui rol social, prind contur pe parcurs. Spre sfârșit, asistăm la contopirea ficțiunii cu realitatea, iar povestea aproape că se întoarce împotriva creatorului.
Personajele acestei „piese” sunt foarte bine alese, acestea reușind prin rolurile pe care le interpretează să dea viață unor caractere tipic românești. Pe de o parte, îl avem pe Petrică Florescu-Reinhard, inginerul uns cu toate alifiile, fost membru de partid ce își asumă partitura primarului satului, un rol ce i se potrivește ca o mănușă. Scurta incursiune în trecutul său, de la tânăr membru UTC-ist și funcționar administrativ în slujba Partidului, la antreprenorul anilor 2000, ne arată că Petrică este oportunistul aflat mereu la locul potrivit.
Pe de altă parte, avem grupul de studenți la arte plastice, veniți la Lindenfeld din întâmplare pentru a picta, dar care ajung să se integreze perfect în acest peisaj. Cornel-Armand, Alex, Gabriel, Profu’, Iulia, Hanelore, Cati, Veturia „ies” din realitate și se afundă în stranietate, pe fundalul unor reuniuni cu substrat filosofic pe care le organizează în fiecare seară. Dinamica grupului, conversațiile spumoase și micile flituri constituie și cele mai amuzante episoade ale romanului, veritabile scene desprinse parcă dintr-un serial de comedie.
Rescrierea trecutului micului sat de munte nu este ușoară. Otto von Romanoff (alte ego-ul scriitorului cărții) trebuie să scoată la iveală poveștile despre deportările în Siberia, persecutarea germanilor după încheierea celui de-al doilea război mondial, sau instalarea comunismului și schimbările survenite. În plan metaforic, putem observa cum recuperarea acestei localități pierdute sub asuprirea regimului este și o încercare timidă de refacere a României la standarde europene după decembrie ’89.
[pullquote class=”left”]Viitorul […] e o bâjbâială. Singurul lucru cert, care nu se mai schimbă, e trecutul. E o investiție sigură[/pullquote]
Povestea lui Klaus Bernath invită și la mici reflecții auctoriale cu privire la rolul memoriei și al amintirilor în viața individului. Din păcate, amintirile nu îmbătrânesc odată cu noi, iar memoria este incapabilă să facă față trecerii timpului in absentia. De aici și nevoia de întoarcere într-un trecut neatins de schimbări, bineînțeles o utopie ce nu este fezabilă. Poate că, până la urmă, păcăliți am fost doar noi, cititorii, căci este greu de crezut că miliardarul s-a lăsat cu totul prins în acest spectacol.
Lindenfeld este un roman dinamic, cu o narațiune care curge ușor, o piesă bine gândită și regizată, o oglindă a vieții românești la sfârșitul anilor ’90, început de anii 2000 în care trecutul și prezentul se unesc. Scrisă fără efuziuni sentimentale, în ciuda nuanțelor ușor nostalgice, cartea lui Ioan T. Morar este un amestec perfect de tematici social-politice, crâmpeie de poveste de dragoste neîmplinită și meditație asupra trecerii timpului. De altfel, minunat redată este și chestiunea identității personale care se suprapune inevitabil cu cea a locului natal.
Ioan T. Morar, Lindenfeld, Editura Polirom, Iași, 2005, 256 pagini
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist în Drept Constituţional, ca, după un an lung şi încărcat cu experienţe intense, dar şi impunând timp de reflecţie, să redăm frumoasa noastră discuţie, despre limba română, perioada interbelică în Basarabia şi despre idealurile noastre comune româneşti.
Matricea Românească: Sunteţi un reputat specialist în Drept Constituţional. Cum vedeţi relaţia dintre cultura juridică şi cultura în sensul ei larg, mai ales că proiectul nostru cultural aparţine unei firme de avocatură?
Academician, profesor dr. Ion Guceac: Eu zic că şi cultura juridică este o parte a culturii sociale, sau a culturii pe care o îmbracă un individ şi societatea în ansamblu. Eu, venind din lumea Dreptului, sigur că în cea mai mare parte sunt concentrat pe sporirea şi ridicarea nivelului de cultură juridică a populaţiei, a concetăţenilor, fiindcă în ultimă instanţă de aici depinde şi cultura în sensul mare al cuvântului.
Avem probleme la acest capitol, mai ales că reformele din ultimul timp, şi în domeniul educaţional, au făcut ca din programul de învăţământ să dispară unele discipline. Dacă, anterior, în toate instituţiile, la toate facultăţile, se studiau cursuri cum ar fi “Bazele Statului şi Dreptului”, şi persoana primea anumite date formative, chiar și primitive, privind structura Statului, raportul dintre individ și Stat, drepturile și libertățile fundamentale, acum, cu aspectul acesta, nu se ocupă practic nimeni – nici la nivel de liceu, nici la nivel de instituții superioare de învățământ.
De aceea, chiar mi-am pus drept scop să vin cu câteva lucrări în acest domeniu. Cu câțiva ani în urmă am editat și o lucrare, Dicționarul drepturilor omului pe înțelesul tuturor (Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, 160 pagini.). Acum am un manuscris – şi cred că până la sfârșitul anului o să reușesc să pregătesc o lucrare, Omul și Statul, pornind de la instituția cetățeniei, pluralismul – sau, mai bine zis, pluralitatea cetățeniei -, drepturile, libertățile, îndatoririle fundamentale, sistemul electoral. La capitolul sistemul electoral avem lacune în ceea ce privește cultura juridică a electoratului luat în ansamblu.
Problema principală în jurul căreia mă axez eu este dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova. Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică. Dar eu vreau să spun că, în acea perioadă, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, au fost aplicate principiile clasice ale constituționalismului contemporan, cum ar fi separația puterilor, pluralismul politic, dreptul la proprietate, drepturile și libertățile fundamentale – cele naturale, social-economice, care erau consacrate în Constituția României. Fiindcă, după 1918, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova a fost aplicată Constituția României din 1866. Ulterior, în procesul de integrare a Basarabiei în cadrul structurilor de stat ale României, s-a solicitat – una dintre solicitările înaintate de reprezentanții Sfatului Ţării – elaborarea unei noi Constituții. Constituția din 1923 este și rezultatul solicitărilor teritoriilor care au revenit în componența României.
[pullquote]Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică[/pullquote]
Matricea Românească: Au avut un aport, pentru că erau niște realități de care trebuia să se țină cont.
Ion Guceac: Da. Legea fundamentală trebuia să țină cont de aceste realități noi. Constituția din 1923, care a fost aplicată și pe teritoriul Republicii Moldova – până în 1938, pentru că atunci a fost abrogată, fiind înlocuită de către Constituția mai retrogradă, a lui Carol al II-lea – nu în zadar este considerată una dintre cele mai democrate Constituții din Europa de la acea perioadă. Ea a fost repusă în vigoare după cel de-al Doilea Război Mondial, pe un interval scurt. În Basarabia deja nu, căci noi făceam parte din componenţa altui sistem politic. Dar amprente importante în trecutul istoric al dezvoltării constituționale a Republcii Moldova au rămas. Chiar la capitolul controlul constituționalității legilor. Un control veritabil al constituționalității legilor noi l-am cunoscut în Republica Moldova abia după ce a fost adoptată Constituția în vigoare, în 1994. Numai ea a prevăzut o Curte Constituțională. Dar, în perioada interbelică, și Constituția din 1923 prevedea controlul constituționalității legilor, prin așa-numita formă de control judecătoresc al constituționalității legilor. Iar noi, lucrurile acestea trebuie să le recunoaștem azi.
Cu părere de rău, și în discursul unor politicieni, dar și al unor persoane care sunt mai aproape de materia Dreptului, este ignorată această perioadă. În repetate rânduri, poți auzi că Republica Moldova își are istoria abia după declararea independenței şi suveranității, inclusiv și în dezvoltarea constituțională, ceea ce este absolut incorect. Dacă noi pretindem să ne impunem în fața civilizației contemporane cu anumite rezultate înregistrate de către înaintașii neamului nostru, trebuie să ţinem cont inclusiv de trecutul istoric, și de dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova, și de impactul pe care l-au avut asupra constituționalismului de aici, obiceiurile, legislația veche românească care a generat ulterior veritabile izvoare al constituționalismului contemporan.
Apasă pentru video: „De ce să ne ascundem trecutul istoric?”
Matricea Românească: A stat la baza unei tradiții.
Ion Guceac: Sigur. De aceea, prin această lucrare, Constituția la răscruce de milenii, eu vorbesc despre rădăcinile istorice, politice și chiar religioase ale Constituției. Fiindcă nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează și uneori noi nici nu conștientizăm acest fapt.
Nu în zadar [Samuel] Huntington, în cunoscuta lui lucrare, Ciocnirea civilizațiilor, atenționează asupra acestui fapt. Noi, dacă pretindem să devenim membri ai unei anumite civilizații, trebuie să avem poziție în raport cu statul pilon al structurii respective, dar această poziție este determinată, în mare parte, și de trecutul istoric. Eu mi-am consacrat mai mult timp acestei probleme, și cu mare plăcere am primit invitația colegilor de la Institutul de Cercetări Juridice din România, ca să particip la elaborarea acestor lucrări, în vederea transpunerii pe hârtie a acelor particularități care au influențat conținutul, forma Dreptului din Republica Moldova. Eu cred că este interesant și pentru colegii din România, și pentru cititorul din România, fiindcă prea puțin se cunoaște despre această perioadă. Spuneam mai devreme că nici autorii din România nu au reflectat. Dacă luăm şi manualele de Drept Constituțional și de istorie a Dreptului, se trece peste această perioadă. Dar noi trebuie să recunoaștem lucrurile așa cum au fost. De ce nu? De ce să ascundem?
[pullquote class=”left”]Nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează[/pullquote]
Matricea Românească: Ce ne puteți spune, în câteva cuvinte, despre Academia de Științe a Moldovei?
Ion Guceac: Academia de Științe a Republicii Moldova nu are un istoric atât de impunător precum Academia Română, care a sărbătorit anul trecut 150 de ani. Noi, în același an 2016, am sărbătorit 70 de la fondarea primelor instituții de cercetare în Republica Moldova, 55 de ani de la fondarea Academiei de Științe a Moldovei. Pe parcursul întregului an, am organizat diferite manifestații consacrate acestui eveniment, în cadrul căruia am fost gata să aducem la cunoștință comunității care sunt rezultatele înregistrate de către comunitatea științifică pe parcursul acestor decenii.
Academia de Științe a Moldovei ocupă un loc deosebit în întreaga infrastructură a comunității științifice și este un centru de atracție și în acelaşi timp de protecție a tuturor valorilor culturale, cum ar fi istoria, limba, tradițiile neamului românesc în zona respectivă, în procesul de evoluție istorică. Pe parcursul acestui an, noi am reușit să demonstrăm întregii comunități că Academia de Științe a Moldovei are un cuvânt greu de spus atunci când este nevoie.
Iarăși, dacă revenim la problema limbii, Academia de Științe a Moldovei încă din 1994 a recunoscut, printr-o hotărâre adoptată de către Adunarea Generală, că denumirea corectă a limbii vorbite este limba română. Ulterior, clasa politică nu a ținut cont întotdeauna de această hotărâre istorică a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, deoarece în procesul de adoptare a Constituției în vigoare a rămas sintagma “limba moldovenească”. Curtea Constituțională a adoptat recent o hotărâre prin care, iarăși făcând uz de această hotărâre a Academiei, a recunoscut Declarația de Independență ca fiind parte integră a blocului de constituționalitate. Astfel, s-a încercat să se facă lumină în ceea ce privește raportul dintre noțiunea de limbă română și limbă moldovenească, care deocamdată se conţine în articolul 13 din Constituție.
Mai sunt diferite situații în care intervine Academia, în raport cu interpretarea anumitor date și evenimente istorice. Această problemă, în ultimul timp, devine tot mai stringentă, mai ales cu schimbările care au avut loc în structura autorităților publice centrale, din punct de vedere al abordării unor aspecte mai mult ideologice. Aţi auzit ultimele propuneri care au fost vociferate de către președintele Republicii Moldova, domnul Igor Dodon, privitor la introducerea unei sărbători naționale, din perspectiva modificării legislației ce vizează drapelul de stat al Republicii. Este cunoscută și poziția partidului care l-a condus mai mult timp, vizavi de limba moldovenească, vizavi de tentativa de unionism pe care o promovează anumite partide. Dar, Academia de Științe a Moldovei, rămânând o instituție depolitizată, ea trebuie să pledeze întotdeauna pentru argumentarea științifică a adevărului istoric și să promoveze valorile culturale care, prin definiție, trebuie să dăinuiască în timp. În acest sens, noi dispunem de capacități în conformitate cu potențialul pe care îl deținem la acest moment. Noi încercăm să promovăm personalitățile care se consacră culturii, prin alegerea acestora în calitate de membri corespondenţi ai Academiei, prin oferirea titlurilor de doctor honoris causa, organizarea de diferite conferințe. În 2015, noi am organizat o conferință dedicată pământeanului nostru Constantin Stere, mare om de stat, profesor universitar, prozator. Acest eveniment a fost organizat împreună cu Academia Română, Institutul „Xenopol” din Iași. Avem, totodată, și lucrări editate.
Apasă pentru video: „Limba vorbită în Basarabia este limba română”
Matricea Românească: Care sunt relațiile cu Academia Română și cu instituțiile de profil din țară?
Ion Guceac: Noi avem un acord de colaborare cu Academia Română și, în virtutea acestuia, instituțiile încheie acorduri inter-instituționale. Avem relații foarte strânse și prodigioase, mai ales în ultimul timp, ținând cont că ai noștri colegi, ca și noi, sunt membri ai programelor europene de cercetare – și Programul Cadru 7, și actualul program Orizont 2020. În procesul de promovare a unor proiecte, şi colegii din Republica Moldova, și cei din România au nevoie de parteneri, așa că noi colaborăm în promovarea și organizarea proiectelor europene. Mai de succes sunt colegii care vin din domeniul științelor naturii, din agricultură. Noi, din domeniile social, economic, umanitar, avem mai puține realizări la acest capitol. Dar suntem optimiști, și am zis că suntem dispuși să accelerăm relațiile pe această dimensiune.
Avem un acord încheiat între Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Științe a Moldovei şi cel din România. Suntem în așteptarea unor evenimente concludente, care ar dezvolta dispozițiile acestor acorduri. Deocamdată, eu sunt optimist, şi consider că relația este bună. Ne bucurăm de sprijnul colegilor din România. Noi, la rândul nostru, contribuim cu tot ce putem – și cu potențial uman, și cu literatură, şi cu date istorice, cu documente de arhivă.
Matricea Românească: Îmi povesteați despre experiența Dvs. de la București, pe care ați avut-o în anii ’90. Cum i-ați găsit pe români la momentul acela?
Ion Guceac: Și atunci, și acum, îi găsesc foarte binevoitori. Totuși, consider că este vorba și despre aportul pe care fiecare persoană îl are în această relație. Fiindcă întotdeauna un om sincer, onest, va fi tratat în egală măsură. Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România. Dar, sunt convins că forma şi conţinutul acestor relații depinde în mare măsură de cum tratăm noi și cum contribuim la dezvoltarea lor. Sunt convins că este loc de o apropiere și mai strânsă.
[pullquote]Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România[/pullquote]
Matricea Românească: Vorbeați despre valorile culturii din Basarabia. Care ar fi acestea, pe scurt?
Ion Guceac: Vă vorbeam despre ceea ce mă interesează pe mine, cultura juridică. Dacă vorbim despre valorile cultural-spirituale ale poporului, sigur că sunt în mare parte tradițiile la care noi ținem foarte mult. Aceste tradiții sunt materializate în monumentele de cultură pe care le avem noi, în cultura materială, dar şi imaterială. Academia a contribuit la monumentele de cult păstrate pe teritoriul Republicii Moldova, care în ultimul timp strălucesc tot mai mult și mai mult. Este vorba despre biserici, mănăstiri restabilite. Avem și o serie de lucrări consacrate acestor monumente istorice. Avem rezultate frumoase și în domeniul muzicii, al artei. Îi menționez pe regretata Maria Bieșu, care a fost cunoscută în întreaga lume, pe Eugen Doga, un nume binecunoscut… Valsul lui, practic, este cunoscut în orice colț al lumii, și este primit călduros și la București. Anul 2017 este anul Doga în Republica Moldova. Știu că se pregătește un concert mare, care va fi organizat la București. Nemaivorbind de muzica populară, dansuri, ansambluri, jocuri, orchestra de muzică populară – bine primită și apreciată la București, condusă de către maestrul [Nicolae] Botgros.
Matricea Românească: Cum ați descrie Chișinăul, ca centru cultural de unde pleacă direcțiile în domeniu?
Ion Guceac: Cu părere de rău, focarul cultural în Republica Moldova este Chișinăul. Cu toate că și municipiile Bălți și Cahul sunt orașe mari, centre culturale. Avem teatru și la Bălți, și la Cahul, dar ținând cont de relațiile economice, de situația economică a țării, mare parte se concentrează în Chișinău. Sper că acele strategii dezvoltate de către Guvernul Republicii şi tendința de regionalizare vor duce la răspândirea proporțională a eforturilor, în ceea ce priveşte susţinerea şi dezvoltarea culturii pe întreg teritoriul.
În mare parte, suferă localitățile rurale. Astăzi, noi ne confruntăm cu un proces de depopulare, consecință a problemelor demografice – migrația. Dar aceste consecințe apar și din cauza unor reforme realizate în cadrul Statului – precum, de pildă, optimizarea instituțiile de învățământ. Închiderea unor școli gimnaziale în localitățile rurale face ca populația să le părăsească și să se stabilească mai aproape de zonele cu instituții de învățământ, accesibile pentru copii. Paralel, se creează o infrastructură pentru acest scop, dar nu întotdeauna aduce rezultatele scontate. Mai avem probleme și cu infrastructura drumurilor. La fel, optimizarea instituțiilor medicale, a instanțelor judecătorești.
Academicianul Ion Guceac, un om de ştiinţă care nu admite falsificarea trecutului
Acest lucru face ca, în special, localităţile rurale să ducă lipsă de cultură. Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține. De aceea, cartea rămâne a fi sursa principală de culturalizare a populației și, de ce nu, întâlnirile care au loc nemijlocit între oamenii de știință, oamenii de cultură, cu populația țării. Noi mergem deseori în localități, avem acorduri de colaborare cu unitățile administrativ-teritoriale, cum sunt raioanele, Consiliile raionale. Acordăm sprijin și consultanță și în probleme ce țin de cultură, dar și de agricultură, tehnologie, dezvoltarea unor afaceri, prin intermediul instituțiilor subordonate Academiei.
[pullquote class=”left”]Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține[/pullquote]
Ce reprezintă Academia de Științe a Moldovei? Conform legislației, Academia de Ştiinţe a Moldovei este cel mai înalt for științific, este o instituție care se bucură de autonomie și una care se autoguvernează. Avem câteva organe colegiale. Este vorba despre Asamblee, care este constituită din membrii corespondenți ai Academiei și doctorii habilitați, aleși de către adunările doctorilor habilitați pe domenii de activitate. Juriștii își deleagă reprezentanții, economiștii la fel, medicii la fel, cei din agricultură la fel. Acest organ colegial alege președintele Academiei. La propunerea președintelui, se aleg vicepreședinţii și secretarul general, pentru a forma Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică. Acesta este un organ colegial executiv, care de fapt administrează toate relațiile în domeniul cercetării și inovării.
Matricea Românească: Câți membri aveți?
Ion Guceac: Avem 91 de membri. Zilele acestea, va demara un concurs pentru alegerea suplimentară a membrilor corespondenți și titulari.
Matricea Românească: Din câte știu, sunt și membri din România.
Ion Guceac: Avem și membri de onoare. Recent, în 2016, acest titlu înalt l-a obținut membrul corespondent, academicianul Ion Dogaru, și președintele Academiei Române, domnul academician [Ionel] Vlad. Sunt mai mulți, ca și viceversa. Președintele Academiei, Gheorghe Duca, este membru, recent şi academicianul Toderaș a obținut titlul de membru de onoare al Academiei Române. Ne apropiem.
Matricea Românească: Dacă ne uităm în urmă cu 20-30 de ani, cum considerați că a evoluat peisajul academic și cultural din Moldova?
Ion Guceac: A evoluat simțitor. S-a eliberat de îndoctrinare excesivă, este mai multă libertate în ceea ce ţine de promovarea interesului științific. Cred că Academia de Științe a venit mai aproape de popor, de interesele contribuabilului, și are o claritate referitoare la promovarea valorilor culturale și moral-spirituale autentice.
Matricea Românească: Treceţi, vă rog, în revistă marile obiective ale Academiei pentru 2017.
Ion Guceac: La nivel de instituție, pe parcursul anului 2017, ne-am propus să reuşim să promovăm o reformă pe care nu ne-am dorit-o, dar a fost impusă de guvernare. Reforma este în domeniul administrării științei și inovării. Unii consideră că Academia ar monopoliza întreg procesul de administrare în domeniu. Se pregătește o reformă, noi participăm activ, și sperăm că vom fi în stare să convingem clasa politică asupra conținutului acestei reforme, pentru a nu pierde ceea ce am realizat la acest capitol. Este foarte ușor să distrugi ceva. Mai greu este să construiești din nou. Sunt persoane care nu privesc cu ochi buni Academia. Fac trimitere la o experiență tristă, a unor foste state socialiste, cum ar fi Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, care au lichidat Academia de Științe, pierzând întregul potențial științific. Actualmente, restabilesc aceste instituții, dar efectiv nu au persoane, fiindcă le-au pierdut. Între timp, veriga intermediară a dispărut, și este o mare problemă. Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale.
[pullquote]Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale[/pullquote]
Matricea Românească: Evocam, împreună, momentul pe care-l sărbătorim și noi, și Dvs. în martie – legăturile instituționale cu România, editarea de opere care să cinstească acest moment. Cum se trăiește aici 27 martie? E o emoție a zilei?
Ion Guceac: Iarăşi, depinde de gradul de documentare al celor vizați în acest domeniu. Sigur că cei care cunosc particularitățile legate de acest eveniment au retrăiri sufletești mai pronunțate, mai profunde. Cei care nu s-au intersectat niciodată, nu s-au documentat și nici nu au fost educați în acest context, evident că trec fără emoții. Numărul de organizații non-guvernamentale, de activiști civici care promovează, inclusiv în stradă, acest eveniment, care îl serbează într-un anumit fel, sigur că nu rămâne fără rezonanță în conștiința socială. În plus, este vorba și despre atitudinea mass-mediei și despre suportul masiv pe care ni-l oferă partenerii noștri de peste Prut.
Matricea Românească: Vă rog să adresați un cuvânt publicului românesc, doritor de a cunoaște cultura Moldovei.
Ion Guceac:Dacă e să vorbim despre relația care nu a încetat niciodată, probabil, pe parcursul anilor, ea trebuie să dăinuie, și acest foc trebuie întreținut prin eforturile noastre comune. Sunt convins că, numai prin eforturi comune, vom ajunge la acel ideal pe care îl proslăveau poeții, pe care îl cântau în baladele lor strămoșii noștri. În acest context, îmi aduc aminte și de un cunoscut dicton din Antichitate: acta non verba. Să trecem de la vorbe, la fapte. Aceasta ar fi deviza care ne-ar ajuta foarte mult să soluționăm în sfârșit această îndepărtare care, deocamdată, persistă între noi.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în viaţa de toate zilele, ne reaminteşte că de la opincă ne-am ridicat toţi, indiferent ce identitate am „încălţa” astăzi.
Apasă pentru video
“Eu am lucrat cu ani în urmă în pielărie, cizmărie, pe comandă. Am făcut școală de creație în București. M-am întors la Gura Humorului și au vrut să mă trimită ca maistru la Câmpulung Moldovenesc, unde era fabrica de încălțăminte „Montana”. Dar eu am refuzat să fac naveta. N-am vrut, pur și simplu. Și atunci, fiind școlarizat de cooperativa „Solidaritatea”, m-am angajat la Complexul Meșteșugăresc, la secția Încălțăminte Comandă. Era unul dintre cele mai renumite ateliere de încălțăminte la comandă. Veneau şefi de la București, de la Consiliile Populare, cum erau atunci, de la Suceava. Își făceau numai oamenii cu bani încălțăminte la comandă! Era la mare căutare, mai ales de Paște, când se făceau pantofi, sau de Crăciun, când se făceau cizme. Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici, modele vechi – și le dădeau la refăcut. Eu le făceam modelul din nou”, a povestit pentru Matricea Românească meşterul Ioan Hojbotă.
[pullquote]Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici, modele vechi de încălţăminte – și le dădeau la refăcut[/pullquote]
“În comunism, era o ruşine să revii la opincă”
Însă, întâlnirea lui cu opinca noastră ancestrală s-a datorat unui hazard fericit:
“Niciodată, cât am lucrat 20 de ani în pielărie și în cizmărie, nu am făcut o opincă. Noi lucram la acord individual, și concurența era după bani – care câștigă mai mult pe statul de plată. Așa era, la modul cinstit. Nu mi-a stat capul niciodată să pun mâna pe o bucată de piele, să croiesc o opincă. Era și un fel de rușine să revii la opincă, în regimul de tristă amintire…
Lucrând ulterior aici, la Protecția Copilului, o doamnă – care este şi șefa mea – a mers cu mine în parcare la Voroneț, să cumpere pentru serbare o pereche de opincuțe. Şi nu i-o plăcut nici de colo, nici de colo. Și atunci, m-am gândit să vin acasă și să îi fac. Am zis: «Doar eu în pielărie am lucrat atâția ani!». Dar nu pusesem mâna să fac ceva.
Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă
Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Probabil, foarte frumoase! Oricum, erau primele, nu puteam să-mi dau seama dacă sunt frumoase. M-am dus și i-am arătat: «Uite, asta am putut să fac». S-a bucurat, a zis că sunt foarte frumoase, s-a dus și le-a arătat doamnelor, colegelor. De acolo, s-a deschis drumul meu. Oamenii, colegii m-au solicitat. Am început să fac, şi mi-am dat drumul. Lucram într-o șură la început și, după ce am văzut că am atâtea solicitări, mi-am încropit atelierul… Aici țineam tractorul, când veneam de la câmp. Tractorul l-am vândut și mi-am încropit atelierul ăsta.”
Apasă pe poze pentru mărire
Lacrimi pentru România
Cu lacrimi în ochi, meşterul bucovinean a ţinut să realizeze şi o scurtă lecţie de istorie a opincii, special prin intermediul Matricea Românească:
“E încălțămintea românului. Opinca o purtat-o omul de rând. Oamenii înstăriți purtau cizma de piele, Bilger – cizma ofițerească, specială, care are alt croi. Avea catarame, şi o deschizătură, un șliț. Era ceva boieresc. Numai băieții de bani gata, bogătanii, purtau cizma Bilger și baston – era o fudulie. Poate mai aveau și o ploscă – atunci când bogatul ieşea în sat, nu bea el cu badea Ion din sticla lui, îşi punea în ploscă!
[pullquote class=”left”]Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Nu îmi puteam da seama dacă sunt frumoase – erau primele![/pullquote]
Opinca o purtat-o omul de rând. Aici, în Bucovina, a fost influența austro-ungară, oamenii au trăit mai bine. Au purtat, în ziua de lucru, opinci de gumă, care greu se mai găsesc astăzi, şi colţuni de lână sau obială. Obiala este o bucată de pătură cu care se învelește piciorul. Spuneam că era opinca din cameră de tractor, din guma aceea, pe care purta și ciobanul, și țapinarul în pădure, și omul de rând, la munca câmpului. În sărbători, la noi, în partea Bucovinei, se purtau opinci osebite, din piele de vițel. Se luau la nunți, la hore, la baluri. În partea Regatului, unde nu a fost influența austro-ungară, se făceau opinci din piele de porc.”
Opinca, apărătoarea românului în război
Ioan Hojbotă a rememorat şi un episod din istoria familiei sale, în care opinca a jucat un rol providenţial – pentru că i-a apărat tatăl de gloanţele inamicului, în război.
“Tatăl meu mi-o povestit că, fiind recrut în Armată, o purtat opinci când s-o instruit în pre-militară, până s-o dus în război. În Armată, pe timpul războiului, s-o întâlnit cu tot felul de băieți – cum era atunci, doi de colo, doi de colo – și a găsit bucureșteni care nu știau să se încalțe cu obiele. Într-o sară, tata le-o le-o făcut demonstrație camarazilor, care apoi o fost încălțați ca lumea. Deci, s-o purtat opinca și-n Armată. Eu, făcând turism ecumenic, am găsit la Mănăstirea Râmeț din Aiud, într-o vitrină din Muzeul Mănăstirii, o opincă cazonă cu potcoavă, aşa cum se punea la bocancii cazoni. Deci era potcoava, ca să nu se roadă.”
Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi
Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Despre români, se ştie că suntem un popor de ciobani care a evoluat (sau involuat) într-o naţiune de domni. E o alegorie care se explică bine în districtul financiar al oraşului (ciobanu)lui Bucur. Matricea Românească a stat de vorbă cu un cioban autentic, din moşi-strămoşi, despre problemele Mioriţei în România anului 2017. Mai jos, vă oferim un extras.
Click pentru video
Matricea Românească: Vorbiţi-ne, vă rog, despre transhumanţă. Cum se mai derulează ea astăzi?
Ciobanul Ionică Sterp (Ianoşda, judeţul Bihor): Puţini mai fac transhumanţă… Pentru că, mai demult, oamenii ştiau: plecau de la Sibiu, veneau la Bihor, plecau de la Sibiu în Tulcea sau în Bărăgan. N-aveau atâtea probleme. Acum, au venit străinii: olandezi, nemţi, italieni… Nu mai ai voie să treci! Înainte, aveai voie să treci pe oriunde. Acum, îs în stare să vină să te omoare, să îţi dea în cap! Că zice: “E pământul meu!”. Dar el e străin aici, noi suntem băştinaşi, cum s-ar spune! Te împiedică toată lumea, îs toţi contra la oaie!
[pullquote]Te împiedică toată lumea, îs toţi contra la oaie[/pullquote]
Matricea Românească: Atunci când plecaţi în transhumanţă, cum trăiţi momentul? Se leagă o relaţie specială cu mioarele?
Ciobanul Ionică Sterp: Relaţia e tot timpul. În momentul în care ai pus şaua pe măgar şi ai plecat, rămâne familia acasă, şi tu te întorci la 3 săptămâni, la o lună, pentru o zi, sau pentru o noapte, să îi vezi, şi te întorci la ele. Că nu poţi! Tot timpul eşti într-o nesiguranţă.
Încăpăţânare de berbec, dragoste de cioban: Ionică Sterp, din Ianoşda, judeţul Bihor
Niciodată nu ştii, că tu nu eşti pe hotarul tău niciodată, eşti tot străin! Niciodată nu ştii când vine un nebun, când vine oricine, să sară la tine, să îţi dea în cap. Sau te întâlneşti cu sălbăticiuni: cu ursul, cu lupul. Poţi să rămâi sărac din momentul ăla: de când ai plecat de la poartă, până te întorci, eşti tot în pericol!
[pullquote class=”left”]Singurul sprijin pe care îl avem îs mioarele şi Dumnezeu[/pullquote]
Matricea Românească: Deci singurul sprijin pe care îl aveţi sunt mioarele, nu?
Ciobanul Ionică Sterp: Singurul sprijin pe care îl avem îs mioarele şi Dumnezeu! Atâta!
Ionică Sterp mărturiseşte că păstoritul, ocupaţie milenară în România, este un mod de viaţă pentru el şi familia sa
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Moștenirea Babei Stoltz, de Alina Pavelescu, este o carte ce descrie România pitorească a zilelor noastre, exemplificată prin realităţile unei localităţi din Câmpia Bărăganului. Matricea Românească vă oferă, mai jos, recenzia acestei mostre de literatură autohtonă contemporană.
Moștenirea Babei Stoltz, primul și singurul roman publicat la acest moment de Alina Pavelescu, arhivistă de profesie, este un amestec ciudat de comedie, satiră sau dilemă existențială. Scrisă într-un registru stilistic dens, cu fraze ce se succed de-a valma, proza are, la prima vedere, un aspect dinamic care însă se prăbușește sub povara lungirii excesive a gândurilor dispersate.
În ciuda faptului că scriitoarea construiește un text elaborat, dublat de un discurs lingvistic elevat, există prea multe paranteze în firul narativ care nu duc de fapt spre niciun punct culminant. Moștenirea Babei Stoltz este o sarabandă a discuțiilor fără fond, căreia îi lipsește atât un crescendo al acțiunii, cât și fiorul revelațiilor. Cititorul aleargă deconcertat către ultimele pagini, în speranța că acolo va găsi cheia acestei lecturi, doar pentru a trăi o nouă dezamăgire. Platitudinea cu care sunt redate întâmplările rămâne o constantă pe tot parcursul celor trei sute și ceva de pagini.
Într-o localitate din câmpia Bărăganului, personajul principal și eul narativ, secretară la primărie, mândra posesoare a renumelui de „matracuca satului”, se hotărăște să înceapă un jurnalul după modelul cărții lui A. Roberti, „Cum să te psihanalizezi singur”. Dialogul înfocat ce se naște în mintea protagonistei pare desprins din revistele glossy ce oferă sfaturi pentru femei. Povestea amoroasă pe care începe s-o depene îl are în centru pe nimeni altul decât primarul satului, zis și Dobitocu’, o iubire fictivă plămădită în imaginația ei, dar care pare să devină realitate în orice moment.
[pullquote class=”left”]Primarul și preotul își dispută pe rând adepții, luptând fiecare cu armele din dotare, și anume, carisma sau patrafirul[/pullquote]
Este interesant de observat cum, până și într-un colțișor de provincie, jocurile puterii sunt la fel de acerbe ca în marile orașe. Primarul și preotul își dispută pe rând adepții, luptând fiecare cu armele din dotare, și anume, carisma sau patrafirul. În acest context al bătăliei tacite, secretara urzește un plan întortocheat pentru a-și propulsa idolul pe culmile succesului electoral și propune construirea unei biblioteci, menită să-i asigure avântul politic cât și adulația sătenilor.
Intră astfel în peisaj baba Stoltz, misterioasa bătrână pocăită și pe deasupra vegetariană, care-și petrece zilele stând la poartă pentru a-și alunga singurătatea. Legătura ce se stabilește între cele două femei dă naștere multor vorbării prin sat, dar, și mai ciudat este trioul acestora cu primarul. Viața Hermionei Stoltz are veleități de roman, dar, trecutul acesteia, deși interesant, este prezentat anost, fără nicio emoție narativă. „Moartea fistichie” a babei, printr-o stare cataleptică indusă, este un triumf pentru secretara care-și vede împlinit planul cu biblioteca, dar și prilej de întâmplări noi în sat, cu accente de comedie pură.
Episoadele de pelerinaj febril la moaștele babei, devenită peste noapte Sfânta Hermiona, este un prilej numai bun pentru propaganda religioasă și electorală, un scop nobil pentru care popa Șopron și primarul își unesc forțele. Locul acesteia de îngropăciune se transformă în scurt timp în șantierul viitoarei catedralei a nimicniciei umane, denumită pompos Biserica sfinților martiri anticomuniști suferitori întru credință. Amuzamentul acestor episoade este redat prin comicul de situație, și mai puțin prin cel al condeiului, căci limbajul este și de această dată mult prea elaborat și înclinat spre reflecții filosofice. Finalul procesiunilor moaștelor este însă apoteotic, iar caracterul vizual al acestor scene reușește să-ți smulgă un zâmbet în colțul gurii.
[pullquote]Psihanaliza amoroasă dezvăluie și ea tot o realitate contemporană, și anume, dimensiunea lacrimogenă pe care serialele și emisiunile TV ne-o servesc pe tavă, iar noi o îngurgităm fără să clipim[/pullquote]
Apariția Sfintei Hermiona în peisajul anost al satului din Câmpia Bărăganului este o bună ocazie de analiză a personajelor secundare cu ajutorul cărora povestea este țesută. Cârciuma lui nea Tache devine centrul de adunare al hipsterilor martirologi veniți să se reculeagă la racla babei, dar și locul de unde ziaristul blogger Sulică strânge informații pentru articolele sale.
Prin Moștenirea Babei Stoltz, Alina Pavelescu zugrăvește o Românie tare pitorească, înclinată spre cultul moaștelor și nu spre cultură, spre senzaționalism, pile și scandaluri politice în detrimentul muncii cinstite. Psihanaliza amoroasă dezvăluie și ea tot o realitate contemporană, și anume, dimensiunea lacrimogenă pe care serialele și emisiunile TV ne-o servesc pe tavă, iar noi o îngurgităm fără să clipim. O carte cu o abordare interesantă a mai multor tematici, în care autoarea trage mai multe semnale de alarmă, dar, ușor nedigerabilă din cauza registrului lingvistic prea lucrat.
Alina Pavelescu, Moștenirea Babei Stoltz, Editura Herg Benet, București, 2016, 330 pagini
La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc binecuvântat de geniul a doi mari români: Ştefan cel Mare, geniul politic, şi Mihai Eminescu, geniul poetic. De hotărârea de oţel a primului, şi de simţirea celuilalt, avem, noi românii, nevoie pentru a deveni ceea ce ne este hărăzit a fi. Nota bene, pentru un potenţial proiect de ţară: 3.4 milioane de români, adică 17% din populaţia ţării, au plecat pe meleaguri străine. Ar fi momentul să ne întrebăm, cu onestitate, de ce.
Umbra marelui Eminescu la Putna
Matricea Românească: Părinte, cum şi-l aduce aminte Mănăstirea Putna pe Mihai Eminescu?
Părintele Alexie Cojocaru: Hai să vă dau un exemplu. Turnul de la intrare a fost construit de către Mitropolitul Iacob în 1757, însă astăzi este numit Turnul Eminescu. De ce? Pentru că, în noaptea de 15 spre 16 august 1871, marele nostru poet a dormit acolo. El a fost organizatorul şi creierul întregii Serbări (la care s-au sărbătorit 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii, n.r.). Şi s-a ocupat nu doar cu punerea în rânduială a discursurilor, ci şi cu cazarea invitaţilor.
Există mai multe documente ale Serbării, memorii, şi unul dintre ele aminteşte cum Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul. Văzând deci un călugăr coborând din acel turn, cu o sarcină de fân în braţe, l-a întrebat dacă ar putea să rămână acolo peste noapte. I s-a dat voie, şi a dormit acolo. El şi încă doi prieteni au mas în turnul lui Iacob Putneanul. Iar de atunci până astăzi, în amintirea acelei nopţi, turnul îi poartă numele marelui nostru poet naţional.
[pullquote] Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul [/pullquote]
O vreme, acolo a fost un Muzeu, în care erau depuse darurile făcute Mănăstirii Putna de către Societatea Junimea. Iar în Muzeu se păstrează urna din argint care a fost aşezată de către Mihai Eminescu pe mormântul lui Ştefan cel Mare, cu pământ din toate ţinuturile româneşti.
Ştefan cel Mare a fost un punct de sprijin, în momentele grele. Să ne amintim de Doina lui Eminescu, care a fost compusă, pare-se, atunci, la dezvelirea bustului lui Ştefan cel Mare din Iaşi, din faţa Palatului Culturii. În momentele respective – când graniţele ţării erau schimbate, când, aşa cum spunea Eminescu, românul era străin în ţara lui, adică vrea să zică, în oraşe, cel puţin, elementul alogen, străin, era preponderent, şi românii nu aveau acces la resurse, când pământul ţării era arendat la străini şamd. – practic, românul era nu doar străin, dar era şi slugă în ţara lui, căci stăpânii lui erau străinii. Ei bine, în momentele acelea, amintirea lui Ştefan cel Mare era ca un balsam pentru sufletul românesc, şi nădejde. Era amintirea unui domn care aducea nădejde.
Doina lui Mihai Eminescu
În acea Doină a sa, după ce descrie toate problemele societăţii de atunci, spune Eminescu:
De la Turnu-n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier, Zboară păsările toate De neagra străinătate;
Şi mai aminteşte şi de defrişările care se făceau atunci:
Îşi dezbracă ţara sânul, Codrul – frate cu românul – De secure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă – Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii, Mâncă-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul nemernicia!
Dar, la sfârşit, Eminescu îşi termină Doina într-o notă optimistă. Însă acest optimism se bazează tocmai pe ceva concret. Pe credinţa lui că Ştefan cel Mare este viu şi că, de acolo de unde este, îşi va ajuta neamul ca în cele din urmă să se elibereze. Şi încheie cam aşa:
Ştefane, Măria ta, Tu la Putna nu mai sta, Las’ arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija sfinţilor În sama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te-nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, Îţi vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară – Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile!
Eminescu a fost foarte, foarte ataşat de istorie. La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut. Şi observăm că marile civilizaţii sunt acelea care au avut o tradiţie, care au avut o istorie lungă în care au acumulat experienţă, şi la un moment dat au trăit din experienţa respectivă, au ştiut să se orienteze. Au ştiut în ce punct sunt, au ştiut ce au făcut şi, în continuare, ce au de făcut.
[pullquote class=”left”]La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut[/pullquote]
Este foarte important să ştii ceea ce ai de făcut. În momentul în care nu ştii ce ai de făcut, ceea ce faci este posibil să fie greşit, sau să fie într-o direcţie greşită, sau să faci lucrurile cu jumătate de măsură. Şi mai există şi acea relaxare sufletească: altfel lucrezi când ştii exact unde trebuie să mergi şi ce trebuie să faci, decât atunci când nu ştii exact ce trebuie să faci mai departe. Sau să faci – nu următorul pas, ci următorul după aceea!
Eminescu a avut acest atu, că el a cunoscut istoria, şi lucrul se vede din viziunile pe care el le-a avut – corecte, fireşte – şi din publicistica lui. El a înţeles că progresul naţiei nu poate fi decât atunci când oamenii sunt uniţi în jurul ţării lor. De aceea, şi astăzi este actual, şi Ştefan cel Mare, şi Mihai Eminescu. Observăm că nu este o soluţie migraţia: oamenii merg acolo, dar nu sunt trataţi de la egal la egal de către cei de acolo, sunt văzuţi ca nişte venetici. Sunt diferenţe mari, culturale, religioase, între ei şi occidentali. Pe termen lung, tot renaşterea ţării este cea mai bună soluţie pentru noi: ca omul să rămână, să aibă aici tot ce îi trebuie, să aibă un loc de muncă aici în ţara lui, să trăiască în mediul lui în care s-a născut, să îşi crească familia aici.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Probabil mii de elevi români au trecut în ultimii 25 de ani prin mâna lui Carmen Bodiu, profesorul de Limba Română cu care Matricea Românească a stat de vorbă la Oradea. Pentru directorul Casei Corpului Didactic Bihor, cultura în România înseamnă educaţie, iar profesorul limbii materne este cel mai important apărător de identitate naţională. Măriei sale, Dascălul, îi dedică şi MR „prima pagină”, la început de an şcolar.
Matricea Românească: În primul rând, vă voi ruga să vă prezentaţi pentru publicul nostru. În al doilea rând, o să vă întreb la ce v-ați gândit când ați auzit despre Matricea Românească?
Carmen Bodiu: Sunt profesor de Limba Română de 25 de ani, iar de 5 ani sunt Director al Casei Corpului Didactic a judeţului Bihor, o instituție care are obiect de activitate formarea și dezvoltarea profesională a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar. Mă bucură orice inițiativă de promovare a culturii naționale. Sunt om de educație, cred că educația înseamnă cultură, cultura înseamnă cunoaștere, cultura înseamnă să fii om – și ar trebui ca aceste eforturi de promovare, de redescoperire a culturii naționale să fie o preocupare constantă în rândul cadrelor didactice din sistemul preuniversitar, și nu numai. Dar spun preuniversitar, pentru că în liceu se pun bazele culturii generale pentru tinerele generații.
Matricea Românească: Cum educăm și cum întreținem dragostea elevilor pentru cultura națională, pentru identitatea lor?
Carmen Bodiu: Metodele sunt multe, sunt variate, sunt complexe și sunt la îndemâna noastră. Avem, față de vremurile trecute, pedagogia audio-vizualului. Putem să le proiectăm filme, putem să le aducem tot felul de texte, putem să le oferim informații prin care să le stârnim interesul pentru lectură. Solomon Marcus spunea că educația înseamnă spectacol. Înseamnă spectacol, în condițiile în care concurăm mereu cu tehnologia modernă și trebuie să le oferim elevilor mai mult, astfel încât să îi convingem să iubească cultura. Metodele pentru a-i apropia de cultură sunt la îndemâna noastră, trebuie să le descoperim la clasă și să le aplicăm în procesul de predare.
Matricea Românească: Pentru dumneavoastră, ce înseamnă să fii dascăl?
Carmen Bodiu: A fi dascăl e cea mai nobilă și cea mai onorantă profesie din câte există. Şi spun asta cu toată convingerea. Eu nu mă regăsesc în alţi termeni, străini, ce descriu profesorul. Când spun dascăl, spun un întreg șir de înaintași iluștri, spun cultură, spun spiritualitate românească.
Matricea Românească: Tudor Gheorghe ne-a spus, în cadrul unei discuţii, „Pentru mine, un gest patriotic este să știi să reciți bine Miorița.” Cum interpretați vorbele sale? Sau poate o poezie de Coșbuc, sau poate o poezie de Arghezi…
Carmen Bodiu: Sau o poezie de Eminescu, de ce nu? Din păcate, elevii din ziua de azi, din cauza acelei simplificări a programelor despre care vorbeam înainte, nu știu dacă o să mai poată recita aceste versuri, chiar din Miorița sau chiar din Eminescu. Poate că vor mai fi doritori, poate că se mai găsesc profesori care, în detrimentul elementelor de structură, vor pune accentul pe cunoașterea de ansamblu, pe o viziune, pe ce înseamnă specificul literaturii. Pentru că, de multe ori, din pricina elementelor structurale, a conceptelor operaționale pe care trebuie elevul să le însușească, uităm esența, uităm să le transmitem plăcerea, iubirea… acel nivel de înțelegere subiectivă care îl apropie pe elev de literatură, nu acele concepte pe care el trebuie să le stăpânească și să le utilizeze. Da, bineînțeles, acelea sunt niște instrumente de care are nevoie pentru a comunica eficient, pentru a construi, pentru a recepta tipuri diferite de texte, mesaje, dar când vorbim de literatură, vorbim despre cultura română.
Am fost neplăcut surprinsă să observ o recomandare a unor programe, care spunea că, în lipsa unor exemple de concepte operaționale din literatura noastră, putem să apelăm și la literatura universală. Nu contest importanța literaturii universale, dar în primul rând să accentuăm literatura națională în contextul universalității. Nu putem intra în patrimoniul universal de valori decât cu pașaportul nostru național literar!
Cum trebuie să citim Mioriţa
Matricea Românească: Fiindcă vorbeam despre identitate, și o temă critică este tocmai erodarea acestei identităţi, vă vizităm după ce am realizat un reportaj, la o stână de aici, din Crişana. Dumneavoastră, ca profesor de Limba Română, cum înțelegeți Miorița și cum îi transmiteți mesajul?
Carmen Bodiu:Miorița! Știți, se spune că fiecare literatură are o hartă a ei, are câteva elemente de bază de la care pornește sau care o definesc. Ei, Miorița este această hartă a literaturii noastre, e matricea. Miorița e filosofie de viață, e specificul nostru național, e punct de plecare pentru literatura noastră, Miorița e un mit, adică prelungirea unui popor care nu vrea să moară.
Matricea Românească: De ce credeți că a fost interpretată ca fatalism? E o lectură superficială?
Carmen Bodiu: Da, e o lectură superficială în această resemnare – nicidecum nu am să accept termenul de abandonare -, în această seninătate a omului în fața morții. Mioriţa înseamnă un nivel superior de înțelegere a destinului, în nici un caz fatalism, și în nici un caz abandonare.
Pentru profesorul de Limba Română Carmen Bodiu, cărţile „sunt punct de sprijin în veșnica alunecare a lumii”
Matricea Românească: Cum credeți că putem ajuta românii din diaspora își păstreze limba?
Carmen Bodiu: Aici, un rol foarte important îl au părinții. Bineînțeles că la școală se va vorbi limba ţării adoptive, dar acasă, părintele ar trebui să vorbească în limba nativă, care este a doua mamă, este cea care îl ține până la urmă în orice loc al lumii. E o bucurie, e o sărbătoare a sufletului de câte ori auzi, în străinătate, vorbindu-se curat în graiul românesc.
Matricea Românească: Am auzit aici în Crișana, câteva expresii foarte frumoase. Aveți una preferată, pe care o utilizați în mod curent sau le-o dați ca exemplu copiilor la clasă?
Carmen Bodiu: Unul dintre cuvintele mele preferate este dor, care face parte din seria cuvintelor intraductibile: dor, jale. Fiecare popor are cuvintele care îl definesc ca simțire. Cred că dor este unul dintre cuvintele care ne definesc pe noi, românii. Și, pentru a le transmite elevilor această sărbătoare a simțirii, le recit un catren dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, un alt autor al meu de suflet.
Poezia este așa:
Lucruri suntem, ce poartă în ele, Gânduri ca pietrele, uneori stele, Şi totdeauna Un dor.
Cred că mă definesc aceste versuri.
Matricea Românească: Discutam cu Grigore Leșe, și îl întrebam dacă, după 1989, s-a schimbat ceva în structura spirituală a românului. Şi mi-a dat un răspuns oarecum frapant: „Nu, sau nu s-a schimbat atât de mult încât să se vadă”. Dumneavoastră – pentru că, iată, activitatea didactică vi se confundă cu perioada post-decembristă – ați observat la noi o schimbare de structură spirituală, morală? Suntem diferiți față de cum eram?
Carmen Bodiu: Da! Oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi». Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam că am rămas profund impresionată de orașul Iași. Acolo, există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea ieşeană.
Ulterior am văzut o altă frescă, „Nunta cosmică”, la un hotel din Capitală. Sabin Bălașa spunea, la un moment dat, într-un interviu, că are convingerea că Iașiul ar putea să devină unul din centrele de redeșteptare spirituală ale lumii. Spunea, despre „Galaxia iubirii”, că prin această frescă a înscris Iașiul în circuitul marilor metropole ale lumii. Şi îşi exprima convingerea că această lucrare e comparabilă cu Capela Sixtină.
Un catren din Lucian Blaga
Matricea Românească: Ca profesor de Română, vă simțiți, în contextul popularităţii mari a limbilor străine, un port-stindard de identitate? Profesorul de română e un personaj solitar, e un personaj optimist, e un personaj care e conștient de misiunea lui?
Carmen Bodiu: E un personaj vertical, cu tot ceea ce înseamnă el. Şi când spun tot ceea ce înseamnă el, mă refer la profesia pe care și-a ales-o și cu care se identifică. Și atunci, dacă ți-ai însușit și dacă îți exprimi această verticalitate, bineînțeles că ești un pilon, un stâlp de susținere a autenticității, a identității şi specificului național, un personaj fundamental pentru cultura românească. Asta nu înseamnă că nu colaborăm în ariile curiculare, că nu avem proiecte în care se interferează lucrurile, dar fiecare este stăpân pe domeniul lui. Și vă spun ceva: profesorul de Limba Română, mai mult decât oricare alt cadru didactic, e un apărător al identității naționale. Dacă nu simte așa, înseamnă că nu și-a găsit vocația, nu și-a îndeplinit menirea.
Matricea Românească: Vorbeați despre cărți și ați folosit o sintagmă foarte frumoasă.
Carmen Bodiu: Da: cărţile sunt punct de sprijin în veșnica alunecare a lumii.
Matricea Românească: Vi se pare că alunecăm din ce în ce mai mult?
Carmen Bodiu: Bineînțeles că aspectul era unul conotativ. Această perioadă de tranziție presupune o anumită dispută a valorilor. Lucrurile își caută matca – pentru că există un mecanism în a cărui evoluție se răstoarnă -, se pun sub semnul întrebării, se probează. Până și educația nu este decât o punere mereu sub semnul întrebării. Dacă nu vom căuta mereu, nu ne vom ridica la gradul de ființe umane. Suntem veșnici căutători ai pietrei filosofale. Vorbeam despre educația permanentă, și spuneam că aceasta nu e nici o noutate. Da, s-a concretizat în cadrul Strategiei de la Lisabona prin sintagma „învățare pe tot parcursul vieții”. Dar omul, prin natura lui, este o ființă care învață, care se autodepășește, care trebuie să se perfecționeze cât trăiește.
Matricea Românească: Sunteți de acord, cum spunem noi creștinii, că lumea s-a născut din Cuvânt – și că, numind un lucru, îi dai viață?
Carmen Bodiu: Da, Cuvântul este un demiurg, e un creator de universuri în devenire, Cuvântul clădește în toate dimensiunile – și în cea materială, și în cea spirituală -, și în toate tainele cerești.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Carmen Bodiu este profesor de Limba şi Literatura Română şi director, Casa Corpului Didactic a judeţului Bihor. Cu ea, Matricea Românească a discutat la Oradea despre starea limbii noastre, despre cum ne “rost(u)im” viaţa ca români, despre marii noştri oameni de cultură, şi despre misiunea dascălului în societatea românească. Interviul integral, în curând pe www.matricea.ro.
Întrebată de către Matricea Românească dacă împărtăşeşte opinia artistului Grigore Leşe, care ne-a declarat că “după 1989, nu s-a schimbat mare lucru în structura spirituală a poporului român”, profesorul Carmen Bodiu a surprins, cu emoţie şi mâhnire în glas, o schimbare fundamentală, de discurs existenţial, a românilor.
Aşa cum îi şade bine unui profesor de Limba şi Literatura Română, cea care este dascăl de 25 de ani (!) a formulat schimbarea de paradigmă din existenţa românilor printr-o superbă subtilitate lingvistică.
Matricea Românească: Observaţi o schimbare în structura noastră morală post-decembristă? Suntem diferiţi de cum eram?
[pullquote]Ce cred că s-a schimbat în mentalitatea noastră, a românilor, după Revoluţia din 1989? Oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi»[/pullquote]
Prof. Carmen Bodiu: Da, oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi».
Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam, că am rămas profund impresionată de orașul Iași – acolo există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Aici îşi dorm somnul de veci mari români basarabeni, precum poetul Grigore Vieru şi artiştii neamului Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, dar şi sute de mii de oameni simpli. Matricea Românească vă prezintă povestea locului considerat a fi cel mai mare cimitir din Europa: cimitirul Doina din Chişinău, Basarabia.
Umbrele apusului se lasă încet peste pietrele funerare, mimând o linişte veşnică. Doar cucuvelele mai sparg, din când în când, firescul acestei somptuozităţi. Dar nimeni nu este deranjat de ele, iar ecoul cântului lor nefericit şi rău-vestitor nu mai poate supăra existenţa celor care odihnesc în Cimitirul Doina din Chișinău. Numele uzual, implantat în memoria basarabenilor, este contrariant şi bizar, dar atât de familiar, încât nu ne imaginăm un altul mai potrivit.
[pullquote]Ştii, omul este construit aşa de uimitor, încât crede foarte uşor în moartea tuturor celor din jur, numai în a lui nu – Scrisorar, de Mihail Şişkin[/pullquote]
Pornit de pe la 1966, acesta a devenit un veritabil oraş al umbrelor, al amintirilor dizolvate în neant. Amplasat în inima Capitalei Chișinău, locul de veci are circa 266 de sectoare, adăpostind un număr impunător de 300.000 de morminte, ceea ce i-a făcut pe englezi să îl catalogheze drept cel mai mare cimitir din Europa. Devenit emblematic pentru basarabeni, acest cimitir a reuşit astfel să apară şi pe harta mortuară a Europei, pervertindu-ne la rangul de sfetnici tăcuţi ai morţilor obosiţi. Căci la noi se moare de istoveală, de epuizare, de dizolvare a spiritului în apele tulburi ale existenţei. Bătrânii dispar din viaţă ca şi fluturii care se apropie prea tare de foc, iar Cimitirul Doina îi primeşte în braţele sale imense, trecându-i peste adâncimile Styxului şi aşternându-le coşciuge de faimă şi de glorie.
Cimitirul Doina din Chișinău, un „veritabil oraş al umbrelor” Foto: timpul.md
Purtând hramul Sfântului Lazăr, Cimitirul Doina a intrat în atenţia publicului atunci când, în 2011, HBO a lansat un film documentar în regia lui Pavel Cuzuioc, intitulat „Doina Groparilor”. Pelicula a atins anume acele particularităţi basarabene ale riturilor mortuare, care pot provoca adeseori stupoare. De exemplu, aici în Chișinău, ne rezervăm locurile la cimitir încă de pe timpul vieţii – şi să nu credeţi că e o treabă uşoară! Nici pe departe. Vă aşteaptă o luptă acerbă cu vulpoii birocratici şi cu cei care au transformat cimitirele într-o afacere prosperă.
https://www.youtube.com/watch?v=GBO98eNYtWo
Doina groparilor – promo
Documentarul descrie, în egală măsură, şi obiceiurile activităţii de gropar, care presupune nervi de fier şi răbdare de cal, mai ales pe timpul iernii, când pământul nu mai primeşte cu atâta uşurinţă trupurile neînsufleţite. Şi pentru că, la noi, moartea coseşte cu perseverenţă, iar Cimitirul Doina devine tot mai neîncăpător, administraţia instituţiei funerare a înaintat în 2016 un demers cu privire la extinderea teritorială cu încă 50 de hectare. S-ar spune că umbrele invadează hotărât acest oraş trist…
Lăsând de o parte această melancolie uşor depresivă, am putea privi Cimitirul Sf.Lazăr ca pe un element contrastant în comparație cu celălalt mare panteon din Chișinău, Cimitirul Armenesc. Acesta din urmă a devenit veșnic loc de odihnă pentru ilustre personalităţi basarabene trecute în nefiinţă, precum: Grigore Vieru – cel mai iubit poet contemporan al neamului românesc, soprana Maria Bieşu – figură emblematică a Operei, cea care ne-a dăruit-o pe autentica Madama Butterfly, Cio-Cio-San, nemuritorul cuplu de inimi gemene – Doina şi Ion Aldea Teodorovici, precum şi sculptorul Alexandru Plămădeală, cel care a creat statuia lui Ştefan cel Mare din Grădina Centrală a Capitalei, dar şi bustul lui Alexei Mateevici.
Statuia marelui poet român Grigore Vieru, veghind locul de veci al acestuia, din Cimitirul Armenesc din Chișinău Foto: unimedia.info
Mormântul celor două inimi gemene în dragoste, cânt şi poezie, marii români basarabeni Ion şi Doina Aldea-Teodorovici Foto: elldor.info
Dacă în Cimitirul Armenesc dăm peste opulență, lux și exces, în Cimitirul Sf. Lazăr stau sub adăpostul vremii generații de basarabeni. Nici istoria demult apusă nu a lăsat neatinsă acest petic de pământ, iată de ce la Sf.Lazăr sunt îngropați și soldaţi germani căzuţi în cel de-al II Război Mondial, iar comemorarea lor demonstrează o dată în plus că suntem egali în fața Providenței.
[pullquote class=”left”]Noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Şi vectorii. Deci timpul este un fel de boală a Cosmosului[/pullquote]
Cert este că imaginea Cimitirului Doina inspiră respect, iar uliţele lui denotă o infrastructură aparte, care în penumbra apusului solar se transformă într-unul din decorurile desprinse din romanele lui Daphne du Maurier sau Edgar Allan Poe. Atunci când păşeşti pe străzile acestui oraş căzut în bernă, te simţi minuscul, uitat, iar statuile în mărime naturală amintesc şi mai mult cât de peren şi spumos poate fi timpul, aşa cum îl vede şi autorul rus Şişkin care spune că „noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Şi vectorii. Deci timpul este un fel de boală a Cosmosului”. Se prea poate că acest cimitir este ultima staţie a gării, de unde trenul nu va mai purta înapoi pasagerii îmbătrâniţi.
Cimitirul Doina din Chișinău este scena unor morminte opulente Foto: report.md
Foto deschidere: timpul.md
Șantier (1935) este unul dintre cele mai interesante experimente ale literaturii eliadești, dar și ale literaturii române interbelice, o întrepătrundere de jurnal cu ficțiune și comentarii retrospective, un gen pe care Mircea Eliade l-a numit și l-a teoretizat ca fiind roman indirect.
În prefața romanului, Mircea Eliade încearcă să definească și să explice raționamentele care au stat în spatele alegerii acestei denumiri și modalități de a scrie: „Și este cu atît mai sigur «roman», cu cît acel care își înseamnă întîmplări și prefaceri sufletești le face mai spontan, mai nesofisticat. Aceasta, pentru simplul motiv că un romancier, scriind chiar pentru el însuși, va scrie un roman de cîte ori va fi vorba de oameni și de întîmplări, iar nu de teorii sau reverii. Un om care a putut crea o singură dată un «personaj», nu va putea rata niciodată un om viu, pe care l-a cunoscut și iubit”.
[pullquote] Un om care a putut crea o singură dată un «personaj», nu va putea rata niciodată un om viu, pe care l-a cunoscut și iubit[/pullquote]
Document în șantier
Dincolo de toate problemele de încadrare, Șantier rămâne un adevărat document care prezintă „munca” de a crea, dar nu numai atât. Mai găsim aici și problema intelectualului în străinătate, maniera în care acesta se pliază sau nu pe modelul de societate întâlnit, schimbările de mentalitate pe care le suferă, înstrăinarea, știința versus arta și multe alte subteme care populaseră literatura eliadescă încă de la început.
Șantier este inspirat, la fel ca Isabel și Apele Diavolului, India sau nuvelele fantastice, de experiențele trăite ca bursier în India. Este lesne de anticipat și înțeles întrepătrunderea între aceste opere. Mai ales prin asumarea faptului că acesta a pornit de la notele de jurnal din acea perioadă, cărora le-a adăugat comentariile retropective, făcute de la o distanță temporală și spațială confortabilă.
Compromisul dualității
Autorul-narator-personaj din Șantier experimentează, la nivel „profesional” să zicem, trăirea duală, imposibilitatea de a se dedica doar științei sau doar literaturii. El are nevoie de ambele elemente pentru a-și menține „sănătatea”.
El simte o nevoie organică de a pendula în permanență între cele două lumi, găsind în fiecare ceea ce cealaltă nu îi poate oferi. Știința îi oferă posibilitatea de a-și stabili repere exacte care să-l mențină pe o linie de plutire din punct de vedere social, iar literatura îi oferă posibilitatea de a se arăta așa cum este, de a-și prezenta cele mai tainice și mai înfricoșătoare culoare ale gândirii și simțirii. Paradoxal, are nevoie de această „schizofrenie” pentru a-și păstra echilibrul.
[pullquote class=”left”]În mine se zbat, de cînd mă știu, două mari și seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic[/pullquote]
Această dualitate știință-literatură există și la nivel organic. „Schizofrenia” scris-știință rezidă în dualitatea prezentă la nivelul personalității. El simte în mod progresiv nevoia de a se „împărți”, sentimentul scindării devenind din ce în ce mai acut, scopul final al acestor multiple scindări fiind atingerea „absolutului”: „În mine se zbat, de cînd mă știu, două mari și seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic. Dar aș vrea, în același timp, să pot găsi un punct fix de unde nici o experiență și nici un raționament să nu mă poată deplasa; nici o viziune statică, o contemplație directă – fără mijlocirea experienței, – și universală ( oh, mai ales universală! ) – un absolut”.
Literatura și știința – refugii și medicamente
Paradoxal este și modul în care autorul-narator-personaj se raportează la aceste două paliere ale vieții lui profesionale. Ambele îi fac rău, dar nu poate trăi fără niciuna dintre acestea. Pendularea aceasta nu începe întotdeauna de la același capăt, nu este mereu dinspre știință înspre literatură și nici dinspre literatură spre știință.
Scrisul devine un procedeu prin care refulează tot ceea ce îl distruge în viața reală, în știință, devine un loc în care toate neajunsurile sunt dezvăluite și acceptate.
[pullquote]Aș suferi cumplit dacă n-aș putea fi niciodată un om de știință. Cred că n-am iubit nimic pe lume cu mai multă fervoare decât această știință care azi îmi apare atît de indiferentă[/pullquote]
Literatura îl sperie și îl împlinește în aceeași măsură. Frica de literatură îl împinge spre acceptarea științei ca mijloc de a-și păstra echilibrul: „E timpul să mă lămuresc. De ce mă schimb cu o uimitoare facilitate? […] Orice experiență sau ardoare nouă, cît ar părea ea de spontană, de întîmplătoare – o regăsesc undeva în dorințele, în visurile, în viciile mele nerealizate. Astăzi vreau să cultiv, iarăși, extremele. Vreau rătăciri, băi de lumină, efuziuni, ritm vegetal, contradicție, fantastic, viciu. Nimic din Gide; acesta e o epavă a adevăratului demonism pe care îl simt în mine mult mai violent, mai sincer, mai eruptiv și, totuși, mai logic susținut de concepte, de raționamente. […] Aș suferi cumplit dacă n-aș putea fi niciodată un om de știință. Cred că n-am iubit nimic pe lume cu mai multă fervoare decât această știință care azi îmi apare atît de indiferentă”.
„Munca” scrisului
Șantierne oferă o perspectivă originală a „muncii” de a scrie, o adevărată radiografie a unui scriitor. Scrisul îl împinge pe scriitor la îndepărtarea de lume, la o izolare care să permită creația. Am putea chiar spune că munca scrisului îl desfigurează: „Mă întrerup din lucru, ca să însemn aici ce fioroasă și ce dulce este, în același timp, pentru mine, munca scrisului. Fumez țigară după țigară, beau necontenit apă de la gheață și ceai rece, ferestrele sunt oblonite ca să nu pătrundă arșița, ventilatorul aleargă […] lampa de la biroul meu arde ca în toiul nopții. [pullquote class=”left”]Sînt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihnește extenuîndu-mă, dîndu-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grijă[/pullquote] Nu are nimeni voie să intre. După cîteva ceasuri de scris obțin acea oboseală care-ți permite să spui totul, să spui și ce ți s-a întîmplat și ce ai fi vrut să ți se întîmple, ce ai ascuns chiar în visele tale. Simt cum nu mai sînt stăpîn pe condei, pe gînd, pe șirul de litere care se cheamă cum vor, se împreună cum vor. Înțeleg de ce sunt cîteodată paralizat în orice muncă, de ce sînt atunci silit să fac literatură, de ce pe vremuri mă apucam chiar în preajma examenelor de scris romane, rămase neterminate. Sînt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihnește extenuîndu-mă, dîndu-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grijă”.
Odată prins în mrejele literaturii, el nu mai poate scăpa. Renunță până și la știința pe care o dorea cu atâta ardoare, renunță la tot pentru a se putea reflecta în ceea ce scrie. De fiecare dată el își găsește un refugiu în literatură, dar acest refugiu nu îi oferă stabilitate, ci îl răscolește mai mult. De aceea el aleargă din refugiu în refugiu, căutând ceva care să-i ofere stabilitatea mult dorită.
Mircea Eliade, Șantier (roman indirect), Ediția a doua, Cuvânt înainte și îngrijirea ediției: Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1991, 176 p.
Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)
Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.
Vezi video: Lecţia de simplitate a marelui Ion Creangă
“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).
“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”
Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu
Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.
“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”
Scriitorul Valentin Talpalaru, muzeograf la Bojdeuca din Ţicău
Iezii lui Creangă, aşteptându-şi cuminţi vizitatorii
[pullquote]Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie[/pullquote]
Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.
“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.
Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.
Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.
[pullquote class=”left”]De unde a cules Creangă esenţa? A fost educat în familie. Şcoala doar adaugă un plus de instrucţiune[/pullquote]
El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”
Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne”.
Un copac cu „flori” tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Vezi video: Un rus loial României – lipoveanul Paul Condrat
Se spune că, atunci când pescarii din Jurilovca (sat în care măgarii erau animalele de povară) şi cei din Sarichioi (cunoscuţi pentru cai) se întâlneau pe mare, primii nechezau, iar ultimii răgeau. Despre această frumoasă poveste, şi multe altele, Matricea Românească a discutat, într-un interviu extins, cu Paul Condrat din Jurilovca (judeţul Tulcea). De formaţie istoric, Paul se descrie “rus cu sufletul, însă un cetățean român care-și iubește țara. Consider că sunt din tabăra celor care cred că România poate foarte mult – și merită mult!”
Matricea Românească: Pentru început, te rog să te prezinți în câteva cuvinte.
Paul Condrat: Sunt lipovean din Jurilovca, născut și trăit aici cea mai mare parte a vieții. Sunt absolvent de Istorie. De mai bine 10 ani, mai exact din 2005, am lucrat în administrația publică locală, dar într-un proiect atipic, unul ce a vizat dezvoltarea comunitară, un proiect național. Era despre economia bazată pe cunoaștere, și a adus internetul în vreo 500 de comune din țară. Eu am fost coordonator local.
Matricea Românească: Vorbește-ne, te rog, despre istoria localității tale.
Paul Condrat: Ar trebui să începem cu originea lipovenilor. Ei sunt, din punct de vedere etnic, ruși, iar din punct de vedere confesional sunt staroveri sau ortodocși de rit vechi. Starover înseamnă credință veche, starobreadţî înseamnă adevărata credință. Totul a început pe la mijlocul secolului XVII, când în Rusia are loc o reformă a cultului Bisericii Ruse. Această reformă a fost inițiată de autoritatea politică, de către țar. Scopul a fost alinierea cultului Bisericii Ortodoxe Ruse la restul ortodoxiei. Iniţiator a fost tatăl lui Petru I cel Mare, Alexei. Este momentul în care Rusia începe să crească, să devină Imperiu, eventual un imperiu pan-ortodox, şi atunci aveau nevoie de eliminarea diferențelor dintre cultul Bisericii Ruse și restul ortodoxiei. Această reformă a cultului a avut printre rezultate – și poate cel mai important – scindarea societății ruse în nikonieni (Nikon a fost Patriarhul Bisericii Ruse la momentul demarării acestei reforme), cei care au acceptat reforma şi ţineau de Biserica oficială, și staroveri sau starobreadţî, cum se numeau ei înşişi, sau numiți de biserica oficială, raskolniki – eretici, cei care au refuzat reforma.
După 1668, se accentuează prigoana împotriva lor și astfel sunt nevoiți să iasă de sub autoritatea țarului și a Bisericii Ruse. Se pare că a fost o migrație în etape. Aceste grupuri mai mici căutau să iasă în afara autorităţii ţarului şi a Bisericii, însă momentul coincide și cu extinderea Imperiului, astfel că nu apucau – cum zice un lingvist român – să se așeze bine, că venea țarul peste ei. A fost migrație radială, pe trei direcții principale – spre Răsărit, spre Siberia; spre Apus – se pare că au ajuns până în Polonia; respectiv spre Sud, inițial la cazacii nekrasovţi, cazacii de pe Don, şi apoi la gurile Dunării – Sudul Basarabiei și, conform informațiilor documentare, se pare că în Dobrogea și în Deltă, ceva mai târziu.
[pullquote]Nu apucau – cum zice un lingvist român – să se așeze bine, că venea țarul peste ei[/pullquote]
Prima mențiune a unei populații de staroveri o avem de pe la jumătatea secolului XVIII – în 1754, dacă nu mă înşel, în Sarichioi e menționată existența staroverilor, a populației ruse de rit vechi. Asta ar fi, foarte pe scurt, originea lipovenilor. Jurilovca a fost întemeiată, se pare – o spun autori în diverse studii, M.D. Ionescu ar fi de menţionat – în pragul veacului XIX. Prima mențiune documentară o avem de la 1815. E atât un document din pisania Bisericii, dar făcută pe hârtie, un document din arhivele tulcene și – cel mai interesant – o așa-zisă notiță de margine, pe verso-ul unei scrisori comerciale. Doi lipoveni din Jurilovca probabil au dezbătut și au și notat etapele principale în dezvoltarea satului.
Matricea Românească: La momentul acela, Dobrogea nu aparținea de România.
Paul Condrat: Da, Dobrogea era teritoriul Imperiului Otoman. De altfel, în această pisanie din Biserică sunt menţionaţi prigonitorii lipovenilor, staroverilor, respectiv Alexei și Petru. Și se spune în continuare că s-au instalat în Jurilovca, provincie otomană la momentul respectiv, în preajma satului Caramanchioi – existent la momentul respectiv, actuala Sălcioara – și a satului Pașacâșla, actuala Vişina.
Român între ruşii lipoveni, şi rus între români: istoricul Paul Condrat din Jurilovca, judeţul Tulcea, Dobrogea
Matricea Românească: După 1878 și alipirea Dobrogei la România, cum au resimțit cei de aici, din Jurilovca, tranziția? S-au identificat cu noua formațiune statală – pentru că, și pentru ei, identitatea se formase de foarte puțin timp, de două generaţii?
Paul Condrat: Parafrazând un istoric român – cred că Iorga a spus: „Eu sunt naționalist român patriot”, eu sunt rus – român patriot. Dar, un istoric trebuie să fie obiectiv. Autoritățile române nu au tratat întotdeauna bine lipovenii – şi probabil nu numai ei, și populațiile de alte etnii din Dobrogea au avut numeroase situații când au fost tratați ca cetățeni de rangul doi. E drept că Statul român urmărea, pe de o parte, popularea Dobrogei și schimbarea componenţei etnice, pentru că era un teritoriu nou. De fapt, în Dobrogea, populația românească era mult sub 50%, la momentul 1878, românii fiind așezați în satele româneşti – cu tradiţie, de altfel, dobrogene -, cele mai multe de-a lungul Dunării, în Lunca Dunării.
Apoi, mai ales după Revoluția bolșevică din 1917, lipovenii au fost considerați bolșevici și monitorizați cu mare atenție. O referință foarte interesantă am găsit în arhivele tulcene – prin 1918-19, în contextul în care în toată țara are loc o efervescență a mișcării socialiste, la o percheziţie la un locuitor din Jurilovca au fost găsite și… ruble bolșevice! Din punctul de vedere al autorităților, asta constituia o dovadă a legăturilor cu bolșevicii. Or, de fapt, acele ruble bolșevice probabil proveneau de la ultimele expediții comerciale ale pescarilor lipoveni din Jurilovca, la Odessa.
[pullquote class =”left”]Autoritățile române nu au tratat întotdeauna bine lipovenii. Au fost numeroase situații când aceştia au fost tratați ca cetățeni de rangul doi. După Revoluția bolșevică din 1917, lipovenii au fost considerați bolșevici și monitorizați cu atenție[/pullquote]
Aceste expediții comerciale la Odessa și la Varna erau o tradiţie. Cei mai gospodari pescari mergeau cu chefal afumat în cele două orașe, îl vindeau… Cumpărau diverse mărfuri industriale, unelte de pescuit, mărfuri de uz casnic. Or, autoritățile au considerat că rublele bolșevice sunt o dovadă a legăturilor subversive cu autoritățile bolșevice!
Un bătrân din sat mi-a povestit ultima – spunea el – astfel de expediție, în care a fost și o mică confruntare între pescarii din Jurilovca și autoritățile bolșevice sau partizan-bolșevice din Odessa, din care abia au reușit să scape. Au reușit, totuși.
Matricea Românească: Cum au trăit jurilovcanii cele două Războaie Mondiale, dar și instaurarea comunismului?
Paul Condrat: Avem destul de puține informații din Primul Război Mondial. În al Doilea Război Mondial, Statul român a evitat să folosească soldații ruși lipoveni în calitate de combatanți. Cei mai mulți au făcut servicii auxiliare în spatele frontului, pentru că autoritățile nu au avut încredere în ei. Dar au fost și lipoveni care au ajuns până la Stalingrad, au făcut și prizonierat. După război, venirea regimului comunist, într-o primă etapă… sigur, afinitatea de limbă, de cultură le-a adus ceva avantaje, mai ales unui grup restrâns, care a obținut și funcții pentru o anumită perioadă. S-a făcut şcoală în limbă rusă, deși nu a fost considerat – culmea – chiar un avantaj.
Cei care au prins perioada în care au făcut școală în limba rusă mi-au povestit că, de fapt, asta a întărit izolarea față de societatea românească. Pentru că terminau o școală în limba rusă, știau româna foarte rău, și nu prea își puteau continua studiile la o școală românească.
Din punct de vedere economic, a fost mult mai bine, cel puțin în primii ani ai regimului comunist. Până în anii ’80, a fost destul de bine, pentru că Statul – în comparație cu alte zone, poate -, prin întreprinderea piscicolă locală a adus un alt tip de abordare a muncii, un alt tip de relații de muncă. Nu orice pescar din Jurilovca își permitea, în perioada interbelică, și înainte, să aibă o barcă, un năvod, unelte pescărești. Or, acum Statul punea la dispoziție toate astea, și pescarii erau plătiți în acord global, iar pentru că era pește foarte mult, aveau venituri frumușele, în comparație cu alte zone ale țării. Până în anii ’80, când au început să se strice lucrurile – deși prindeau pește, nu mai exista desfacere, și a început să scadă puţin calitatea vieții. Este însă o vorbă locală: „Dacă are balta pește, nu murim de foame!”
Vezi video: Despre începuturile lipovenilor în România
Matricea Românească: În ziua de astăzi, cum trăiește Jurilovca? Și cum se vede România de aici? Mi-ai spus că ești un rus român patriot. Te voi ruga să dezvolţi ce înţelegi prin asta.
Paul Condrat: Sunt rus cu sufletul, însă sunt un cetățean român care-și iubește țara. Consider că sunt din tabăra celor care cred că România poate foarte mult – și merită mult! Sigur, e foarte mult de lucru la asta, dar depinde de fiecare dintre noi să o ducem cu toții mai bine. Tot dăm vina pe clasa politică… Sigur, sunt vinovați, dar e discuție generală în societatea românească: „Clasa politică e vinovată!”. Totuși, clasa politică noi o promovăm.
[pullquote]Şcoala în limba rusă, făcută de către lipoveni, a întărit izolarea față de societatea românească. Pentru că ştiau româna foarte rău, și nu prea își puteau continua studiile la o școală românească[/pullquote]
Matricea Românească: Voi, ca lipoveni, ce părere aveți despre rusofobia care există în România?
Paul Condrat: Culmea e că nu prea avem dezbateri de genul acesta!
Matricea Românească: Dar tu, personal, cum vezi faptul că există o teamă viscerală față de Rusia?
Paul Condrat: Există tradiție în asta! (râde) Statul rus, autoritățile ruse nu au adus niciodată bine în România. Însă, noi, localnicii, lipovenii… Cei mai mulţi, da, eventual îl admirăm pe Putin pentru anumite atitudini, dar sigur, teama aceasta destul de accentuată în societatea românească, de amenințare a Rusiei, are justificare, totuşi. Suntem la mijlocul jocului politic între Marile Puteri.
Matricea Românească: Crezi că ar fi fost necesară dezvoltarea unei alte relaţii cu Rusia, după 1990?
Paul Condrat: Aici a fost pe de o parte greșeala clasei politice, pe de altă parte, teama de Imperiul Rus. La începutul anilor ’90, da, ar fi trebuit, poate, consolidate legăturile economice cu Rusia și, mai mult decât atât, cred că s-ar fi putut specula asta foarte bine în negocierile pentru aderarea în Uniunea Europeană. Probabil că am fi obținut mult mai mult, dacă aveam relații mai strânse cu Rusia.
Suspină lotca: din 500 de pescari, câţi avea Jurilovca acum 10 ani, au mai rămas doar 30
Matricea Românească: Dacă ar fi să descrii profilul locuitorilor din Jurilovca, ce-ai spune că vă caracterizează? Ocupația de bază, pe lângă – mai nou – turism, este în mod tradiţional pescuitul.
Paul Condrat: Despre ocupația de bază, pescuitul, nu prea mai putem vorbi. Acum 10 ani erau 500 de pescari în Jurilovca, acum mai sunt 30. E drept că încă vreo 50, poate 100, pescuiesc în apele Scoției sau ale Irlandei. Au rămas în domeniu. Lucrează câte două luni, mai vin pe acasă…
Matricea Românească: Cum vezi scăderea aceasta dramatică, de la 500 la 30, în 10 ani?
Paul Condrat: E [cauzată de] lipsa resursei piscicole. Asta s-a mai întâmplat și la sfârșitul secolului XIX. [Grigore] Antipa și M.D. Ionescu, pe care l-am amintit mai devreme, spuneau că locuitorii satelor din Jurilovca și Sarichioi sunt pe cale să devină agricultori, pentru că dispăruse peștele. E drept că, drept urmare a demersurilor lui Antipa, au fost luate o serie de măsuri care au avut ca rezultat creșterea populației piscicole din Razim. E posibil și acum, dar trebuie să fie voință.
[pullquote class=”left”]Este o vorbă locală în Jurilovca: „Dacă are balta pește, nu murim de foame!”[/pullquote]
Matricea Românească: Mai există voință din partea celor de aici să-și reia ocupația?
Paul Condrat: Bună întrebare! Nu știu. Mai degrabă, nu. Dar, iar, e tendința generală în toată țara. Tinerii se duc la oraș.
Matricea Românească: Înțeleg că aici, în comunitate, există un loc pentru bătrânele singure, amplasament susținut de către comunitate. De unde vine grija aceasta pentru bătrâni?
Paul Condrat: Acesta e un aşezământ social tradițional, de protecție socială. “Schit” îi spune, deși nu este un așezământ monahal. E specific lipovenilor. Se pare și în celelalte sate – cel puțin în două, în afară de Jurilovca, la Sarichioi și la Carcaliu – au existat astfel de schituri. Acum, în Jurilovca mai sunt câteva pensionare ce locuiesc acolo. Spunea o bătrână – s-a prăpădit – care era decana de vârstă a schitului că, înainte, oamenii construiau case pentru suflet. Cei mai înstăriți construiau câte o chilie în curtea bisericii pentru bătrânele fără posiblități materiale. Tradițional, așa era – bătrânele fără copii şi fără posibilităţi materiale aveau un loc acolo unde să poată locui aproape de biserică. Primeau pomeni de la locuitorii satului. Dar pomană, nu în sensul de cerșit! La noi, pomana are un alt sens: primești mâncare, eventual bani, dar nu ca pomană, ci ca să te rogi pentru sufletul moșilor – roditeli, în traducere. În rusă, înseamnă născătorii, de fapt. E vorba de moși-strămoși. Cei răposați.
Matricea Românească: Casele au fost construite de către oameni înstăriți?
Paul Condrat: De oameni din sat. Câte o familie mai înstărită construia o astfel de chilie. Ultima a fost făcută destul de recent, acum vreo 20 de ani, deci în epocă modernă.
Matricea Românească: E un element care unește comunitatea.
Matricea Românească: Cum vă conservați identitatea? Există o mândrie de a fi din Jurilovca? Cum e natalitatea aici?
Paul Condrat: E ca peste tot în țară, destul de scăzută. Nu cred că ieșim în afara statisticilor.
Jurilovca: lotcă (barcă) tradiţională de năvod şi superba arhitectură locală
Matricea Românească: Aveți o sărbătoare precum Fiii Satului, la care se întorc cei plecați?
Paul Condrat: Sărbătoarea asta este hramul bisericii, în mod tradițional. Hramurile bisericilor lipovenești din diverse comunități constituiau – aici, ies în afara comunității locale – ocazie pentru schimburi, chiar matrimoniale, pentru lipovenii din toată țara. Şi aici, în satele din Dobrogea, ajung lipoveni din Bucovina, cu ocazia unor astfel de hramuri, și viceversa. Mai nou – deși e adresată turiștilor – există serbarea borșului pescăresc. Tradițional, hramul bisericii este ziua satului, prilej de întâlnire pentru fiii satului.
[pullquote]Există tradiție în teama românilor faţă de Rusia! Statul rus, autoritățile ruse nu au adus niciodată bine în România[/pullquote]
Matricea Românească: Dacă ar fi să rezumi la unu-două elemente care sunt absolut identitare, ce s-a mai păstrat?
Paul Condrat: Din păcate, se pierde cam tot. Folclor muzical încă există, şi acesta este specific nouă. Un element vizibil şi consistent.
Matricea Românească: Mai sunt bătrâni care cântă aceste cântece tradiţionale lipoveneşti?
Paul Condrat: Mai sunt bătrâni ce le cântă. Sunt şi două – chiar mai multe – ansambluri folclorice în Jurilovca. La școală, aproape fiecare doamnă învățătoare – educatoare are un mic grup folcloric, dar există și două grupuri de adulți. Din păcate, uite că tocmai pentru că cele mai multe cântece ale noastre sunt triste și există cererea aceasta comercială, ambele grupuri cântă în diverse ocazii, evenimente, unde sunt turiști, și gândesc: „Nu le cântăm pe acestea triste, ele trebuie să fie vesele, jucăușe.” Și preiau din muzica rusească modernă sau populară… Dar și la ruși, s-a cam pierdut popularul. În cel mai fericit caz este etno-pop.
Matricea Românească: Luând avânt turismul, Jurilovca ar putea să piardă, pe filon folcloric.
Paul Condrat: Într-adevăr. Un profesor din Sarichioi a zis, foarte supărat, că pierdem și folclorul, că fetele astea se prostituează la turiști. Dar eu nu-s chiar de acord. Da, există riscul acesta, dar ce mă împiedică pe mine, ca localnic, sau grupul din care fac parte, să nu oferim cântece vesele? Cu toate acestea, sunt câteva cântecele tradiționale vesele. Cu fetele din grup am fost colegi, am cântat și eu mulți ani în grup. Unul dintre motivele pentru care m-am retras a fost și acesta, că nu am reușit să le conving să conservăm cântecele vechi. „Nu, uite, cântăm [Nadezhda] Kadysheva!” – ea e o mare cântăreață din Ucraina. Lipovenii cântă, astfel, și cântece ucrainene, întrucât limba e foarte asemănătoare. Ucrainenii și rușii au un fond folcloric comun destul de important.
Vezi video: Un cântec cât un neam – elegia lipovenilor din Jurilovca
Matricea Românească: Vorbeai despre nostalgia transmisă din generație în generație și ai amintit despre limba rusă. Tu, de exemplu, urmărești emisiuni în rusă sau citești în rusă?
Paul Condrat: Eu vorbesc rusa destul de rău, citesc foarte greu. Culmea e că prima limbă învățată a fost rusa, de la bunica. De fapt, am învățat în același timp şi rusa și româna. Consider că am două limbi materne.
[pullquote class=”left”]Înainte, oamenii construiau case pentru suflet. (…) La noi, pomana are un alt sens: primești mâncare, eventual bani, ca să te rogi pentru sufletul moșilor[/pullquote]
Matricea Românească: Numele tău înseamnă ceva?
Paul Condrat: Nu. Condrat e nume de familie, dar e și prenume, în limba rusă – destul de rar. Nume care să însemne ceva, însă, sunt. În momentul acesta, îmi vine în minte unul foarte simpatic: Cernodârcă, nume de familie, care înseamnă „gaură neagră” (râde). Probabil a fost poreclă și, la un moment dat, a ajuns nume de familie. Cel mai probabil din neștiința notarului care făcea înregistrările la Starea Civilă.
Matricea Românească: Aveți un cult pentru familie?
Paul Condrat: Da, sigur.
Matricea Românească: Ce e caracteristic pentru o familie de lipoveni?
Paul Condrat: Mi-e greu să zic. Am tendinţa de a mă gândi la familia tradiţională. Se pierd multe lucruri, şi nu doar de la generație la generație. Deja generația mea a pierdut multe lucruri, iar copiii mei încearcă să recupereze acum limba rusă. Fiica-mea e în corul bisericii, învață slavona. Fiul meu e deja prea mare să mai învețe, să revină la tradiție.
[pullquote]Consider că am două limbi materne: româna şi rusa[/pullquote]
Matricea Românească: S-au dezvoltat la Jurilovca anumite credințe față de mare, faţă de apă – legende, povești, ritualuri?
Paul Condrat: Nu neapărat credințe. Povești, da, care de obicei redau situații dificile de pe apă – multe dintre ele reale, probabil. Exista – şi încă există – un respect al pescarului față de apă, faţă de natură. Sunt anumite lucruri care nu se fac în barcă.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că „jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste valori, ca pe o făclie a Învierii, generațiilor care vin. Omul care vine aici nu rămâne păgubit. Îngerul scrie pașii pe care i-a făcut până la Biserică”. O discuţie cu maica Parascheva Sorohan, stareţa Mănăstirii Humor, despre dorul de Bine al poporului român.
Matricea Românească: Crezul proiectului nostru este că România mai are nevoie de suflet. Cum înțelegeți Dvs. conceptul de matrice românească și ce loc ocupă acest spațiu minunat – Bucovina – în matricea spirituală a poporului nostru?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Poporul român, România și fiecare suflet în parte, bineînțeles, are nevoie de spiritualitate. El s-a născut prin spiritualitate, altfel nu se poate. Dumnezeu a zămislit sufletul, și pe urmă s-a creat ființa. Așadar, fără Dumnezeu nu poate exista nimic. Evident că matricea românească ar trebui să fie, în special, spiritualitatea românească.
Tocmai am citit, aseară, un cuvânt scris de către un părinte grec care a vizitat Moldova, și mi-a plăcut foarte mult afirmația lui: „Moldova, și în special Bucovina, este altarul României”. Mi se pare nu doar frumoasă afirmația, ci și reală. Cred că spune mult, dar sigur că fiecare dintre noi are de lucrat cu sufletul său – de la naștere, până la plecarea în veșnicie. Adică, nu ne-am născut și gata, suntem ceva! Noi trebuie să creștem duhovnicește în fiecare zi a vieții noastre astfel ca, la înfățișarea în fața Creatorului, să putem da un răspuns bun și să primim din partea Lui cuvântul: „Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu!”
Imagine surprinsă la Mănăstirea Humor, Bucovina, în mai 2017. Credinţa şi speranţa în triumful Binelui sunt atribute care definesc substanţa poporului român
Matricea Românească: La acest frumos altar al spiritualității românești reprezentat de Moldova și de Bucovina, cum trebuie să vină românul?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Românul trebuie să vină întotdeauna cu credință la Biserică. Și oamenii vin cu credință! Nici nu poate fi altfel. Ca să ajungă din diferite colțuri ale țării și chiar ale lumii, asta presupune niște eforturi. Nu în ultimul rând, și financiare. Dacă omul s-a hotărât să le facă, negreșit are un țel.
[pullquote] Mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși [/pullquote]
Deci, mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși. Ne poartă pașii într-acolo unde Îl putem întâlni și cunoaște, mai mult decât am făcut-o până în clipa în care am ajuns în locul respectiv.
Matricea Românească: Se apropie, cu paşi repezi, Centenarul Marii Uniri. Va fi un moment epocal, încărcat cu multă emoție. Cum apreciaţi că va fi atmosfera, inclusiv aici?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că este un moment emoționant și de mare bucurie și înălțare sufletească, dar noi trebuie să trăim permanent această bucurie. E mare lucru să știi că poporul, toți cei care vorbesc aceeași limbă, care cred la fel, în același Dumnezeu, care își mărturisesc credința în același fel, reprezintă o unitate. Sigur că merită sărbătorit Centenarul, și sigur că fiecare român îl simte după credința lui, după puterea lui de înțelegere. Am certitudinea că toată lumea va fi la înălțime, iar ziua va fi sărbătorită la modul cel mai înalt posibil.
Încrezătoare în viitorul românilor: stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan
Matricea Românească: Mănăstirea Humor este, acum ca dintotdeauna, o oază de cultură. Ce activități culturale aveți în plan pentru perioada care urmează?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: De fapt, ceea ce ne-a preocupat și până acum. În atelierele Mănăstirii se pictează, se fac ouă încondeiate, acele modele tradiționale, florale. Se coase, se brodează – tradiții specifice mănăstirilor. Dacă e să ne referim şi în zonă, se face mai mult. Încă se păstrează costumul popular. Mai sunt persoane care cos costume populare, acele ii frumoase, mai țes acele catrințe, fac opincuțe. Se găsesc şi la vânzare pentru pelerini, pentru turişti, pentru cei dornici de frumos. Noi ne bucurăm când vecinele ne spun că și străinii cumpără costumul popular românesc. Asta arată că oamenii au o sensibilitate față de frumos, față de artă, faţă de tradiție. Acesta este un lucru benefic. Atât timp cât există costumul popular, cât există preocuparea pentru frumos, ne bucurăm și e un semn bun. Chiar şi copiii şi tinerii au îmbrățișat cu multă bucurie și plăcere tradițiile moștenite.
Matricea Românească: Ne spunea părintele Alexie, de la Mănăstirea Putna, faptul că, în opinia dumnealui, ceea ce ne salvează pe noi, românii, este că încă știm să deosebim binele de rău. Sunteți de acord? Vibrăm la frumos, la bine, la Dumnezeu?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că da. Sunt şi excepţii, dar nu le luăm în calcul. Eu cred că, atâta timp cât omul își păstrează credința, Binele lucrează în inima lui și dă și roade. Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun.
„Nu ne-am născut, şi gata!” – Lecţia mănăstirii Humor, unul dintre locurile care ţin o ţară în echilibru, pentru români
Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu și care frecventează platforma noastră?
[pullquote class=”left”]Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun[/pullquote]
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Din toată inima, cu toată dorirea de bine, pentru toți iubitorii de frumos și pentru toți cititorii platformei Dvs. culturale, le dorim ca, indiferent unde se află, să nu ocolească niciodată Biserica. Întâi intrăm în biserica cea mai apropiată, şi după aceea intrăm şi în celelalte.
Ne va atinge acolo «bagheta magică», Duhul Sfânt, care este lucrător. Important e să intrăm în cea mai apropiată biserică. După aceea, vom face şi următorii paşi. Să nu uităm niciodată că, fără Dumnezeu, nimic bun nu se poate întâmpla.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Lămâița, Victorița sau Vișină în ciocolată – acestea și alte feluri delicioase învelite în staniol argintiu mi-au fost tovarăși de năzbâtii și descoperiri, căci în Basarabia nici o copilărie nu a trecut fără imaginea dulce a insignei Bucuria, o marcă notorie în industria bomboanelor.
Țin minte cum îmi aducea mămica pungile pline ochi cu surprize la sărbătorile de iarnă și cum le păstram cu sfințenie, mâncând cu măsura și răbdarea unui copil de 5-6 ani. Răsturnam punga pe masă și le sortam după culori, feluri și desene. De ici îmi zâmbea un Pinocchio cu cheiță de aur, de dincolo o Mască aurie și un pic mai încolo o Scufiță Roșie gata de drumeție.
[pullquote]De ici îmi zâmbea un Pinocchio cu cheiță de aur, de dincolo o Mască aurie și un pic mai încolo o Scufiță Roșie gata de drumeție[/pullquote]
După ce clădeam turnulețele dulci, începeam să împart după merite și afecțiune tuturor celor dragi. Bunicul se alegea cu un Meteorit, iar bunica lua mereu un Chișinăul de seară, căci știa că noi cei mici nu prea ne dădeam în vânt după prune în ciocolată.
Se pare însă că anume acest tip de bomboane necesită o maturitate specială, iar acum la ai mei 24 le întovărășesc cu un pahar de șampanie Lacrima dulce sau vin alb de Purcari. Mămica primea cea mai mare parte din cadoul meu, căci era și este cea mai bună prietenă, așa că la dulce sau la greu ne împărțeam frățește. Îi dădeam câte una din fiecare și chicoteam ștrengărește când le mâncam cu plăcerea unor copii mici.
Chişinăul de seară (dreapta) şi bomboanele Moldova, două dintre mărcile de prestigiu ale grupului Bucuria din Basarabia Foto: flowersmoldova.com
Retrospectiva trecutului îmi aduce și acum aminte de aromele și senzațiile trezite de acele bomboane, iată de ce, înarmată acum cu o ciocolată Dor, am decis să vă delectez cu istoria de succes a unei producții autohtone. Fabrica Bucuria, fondată în septembrie 1946, a reușit să aducă decenii la rând fericirea în casele oamenilor. Este cea mai mare întreprindere moldovenească specializată în producerea tuturor tipurilor de produse de cofetărie zaharoase, ciocolatei și produselor de ciocolată. Portofoliul produselor depășește 450 de denumiri și este în permanentă creștere.
[pullquote class=”left”]Fabrica Bucuria, fondată în septembrie 1946, a reușit să aducă decenii la rând fericirea în casele oamenilor[/pullquote]
Istoria Fabricii nr. 1 începe în îndepărtatul an 1946, când este emisă Ordonanța Sovietului de Miniștri al republicii privind modernizarea și lansarea producției în baza fostelor întreprinderi rudimentare. Ceea ce uimește este rapiditatea cu care autoritățile acelei vremi au transformat fostele cazarme militărești în spații destinate producerii gustului dulce. O metaforă finală elocventă, când urmele războiului sunt șterse cu aromă de vanilie și cacao. Metamorfozele nu s-au oprit aici, și Fabrica a trecut de-a lungul timpului de la producție mixtă de paste făinoase și bomboane la statutul de cel mai mare producător autohton de bomboane și derivate din ciocolată, cu circa 90% din volumul producției de bomboane din Republica Moldova.
Dincolo de cifrele reci și de performanțele obținute, fabrica ”Bucuria” este un veritabil simbol al Basarabiei. Avem cele mai gustoase dulciuri cu titluri savuroase: Moldova (trufe cu napolitană sfărâmată), Lapte de pasăre (sufleu de ciocolată, lapte sau lămâie învelit într-un strat generos de ciocolată) sau Clepsidra (umplutură de cocos învelită în stropi de ciocolată și fulgi ușori). Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative rememorează dulceața anilor de copilărie, când primeam în dar aceste dulciuri.
Bomboanele Bucuria au gust de fericire
Dacă veți avea vreodată plăcerea de a ajunge pe meleagurile noastre, vă invit cu drag să probați aceste bunătățuri în magazinele oficiale ale Fabricii, intitulate simbolic ChocoVille, unde cu siguranță copiii din noi se vor abandona plăcerilor și ispitelor dulci. Fericirea, până la urmă, are gust dulce.
Cu drag, din Basarabia!
Ce reprezintă memoria și cum o construim prin diverse teatre ale acesteia? Ce este o reconstituire istorică? Dar, mai ales, în ce fel a evoluat cinematografia românească și cum poate un film istoric să constituie o altă metodă de educație? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care a încercat să ofere răspunsul o dezbatere cu tema „Din tranşeele memoriei individuale în no man’s land-ul memoriei colective. 140 de ani de la Războiul de Independenţă a României”, organizată la finalul lunii iulie de către Matricea Românească la Festivalul de Film și Istorii Râșnov. Întrebările au fost strâns legate de atracţia zilei la Cinematograful „Amza Pellea” din localitate, unde organizatorii (Matricea Românească şi FFIR) au proiectat primul lungmetraj românesc, realizat în 1912, “Independența României”.
Evenimentul și-a deschis porțile printr-un moment ce are la bază un concept consacrat la nivel internațional, reconstituirea istorică. A fost vorba despre o defilare militară oferită publicului prezent de către Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti, unul dintre lectorii dezbaterii, ajutat de o trupă de dorobanţi. Reprezentația a avut ca scop introducerea spectatorilor în atmosfera istorică a perioadei evocate cinematic, respectiv familiarizarea lor cu conceptul de reconstituire, momentul fiind succedat de vizionarea filmului amintit mai sus.
[pullquote class=”left”]Cu toţii avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică»[/pullquote]
Să urmărești un film mut, ce a fost realizat în anul 1912, nu este lucru ușor, dacă ținem cont de diferențele tehnice, dar nu numai, dintre prezent și trecut. Un astfel de film necesită din partea cinefilului un bagaj respectabil de cunoştinţe istorice, dar și multă răbdare. De această dată, spectatorii au primit informațiile și explicațiile necesare pentru a putea urmări și înțelege pelicula, graţie Mirelei-Luminiţa Murgescu, profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti și moderatoarea conferinţei. Prin lămuririle oferite în timp real, alături de Horia Şerbănescu, ea a reușit să realizeze cu publicul un exercițiu prin care le-a dovedit că „toți avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică», adică ni se oferă o memorie care ne lipsește.”
Potrivit vorbitorilor prezenţi la Râşnov, „Independența României” a fost și va rămâne multă vreme de acum înainte un film de o importanță covârșitoare, mai ales pentru că reprezintă un reper major pentru identitatea noastră istorică şi culturală. Trebuie reamintit faptul că producţia marchează startul României în cinematografie, un foraj temerar în această artă – la acea dată – modernă. Într-o vreme în care filmele nu depăşeau 15-20 de minute, pentru a nu plictisi un public lipsit de cultură cinematografică, “Independenţa României” a sfidat convenţiile, la cele 120 de minute ale sale. De notat şi distribuția formidabilă de care s-a bucurat – actori de un mare calibru, despre care și astăzi se vorbește, precum Aristide Demetriade, Constantin Nottara sau Elvira Popescu. Filmul redă artistic unul dintre momentele fundamentale pentru istoria României, obținerea independenței la finele războiului româno-ruso-turc din 1877-78.
Filmele pe teme de istorie, perspectivă subiectivă
[pullquote]Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea [/pullquote]
Cu siguranță, filmele istorice pot reda – cu un obiectivism mai mic sau mai mare – o anumită porțiune din istorie, dar – după cum sublinia Teodor Burnar, editor coordonator Matricea Românească și lector în cadrul conferinței – „Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea.” Tocmai de aceea, din primul film românesc reprezentativ lipsesc momente importante. Publicul nu află ce s-a întâmplat în urma Tratatului de Pace de la San Stefano, ori că Rusia a fost principala forță care a dus la câștigarea războiului, fără de care – a opinat Şerbănescu – „România nu ar fi avut nicio șansă de a-şi obţine mult râvnita independenţă! E drept că, în urma conflagraţiei, deși ne-am câștigat independența și Dobrogea, am pierdut sudul Basarabiei, ce fusese retrocedat în urma Războiului Crimeii.” „Filmul este o formă de reconstituire până la urmă. Reconstituim cum vrea un regizor sau cum vrea un regim, și facem o selecție”, a reiterat moderatoarea Mirela-Luminiţa Murgescu, explicând omisiunile realizatorilor.
Matricea Românească, proiectul cultural naţional al casei de avocatură „Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a adus un crâmpei de memorie identitară la Râşnov
Dincolo de valenţele sale artistice, filmul „Independența României” a reușit – programatic sau nu – să legitimeze şi noua identitate românescă ce se contura la finele secolului XIX – începutul secolului XX, el având, după cum s-a opinat în cadrul dezbaterii, şi tonalităţi propagandistice – e-adevărat, nu unele făţişe: nuanțele trebuie păstrate întotdeauna, iar acest film a răspuns așteptărilor societății din acea perioadă. Spre comparaţie, o propagandă „ca la carte” este literatura „comandată”, de factură patriotică, a vremii, precum cea compusă de către George Coșbuc („Toţi Doamne şi toţi trei”) sau Vasile Alecsandri („Peneş Curcanul” etc.). „Avem, în acel moment, o literatură comandată unor scriitori și plătită de către stat”, a precizat Mirela-Luminiţa Murgescu, Profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti.
Cât de greu era în acea perioadă pentru un om de creaţie (regizor, poet sau jurnalist) să scrie istorie fără a derapa de la cadrul etic? Potrivit lui Teodor Burnar, „Este evident că în regimurile autoritare etica a avut de suferit și că au existat limitări impuse de natura regimului în care creaţiile artistice ori jurnalistice erau produse, acestea devenind instrumente de propagandă. Cred că e un joc echilibristic destul de delicat, acela de a scrie istorie urmând niște directive, indiferent de domeniu. Asta nu înseamnă că nu au existat și gesturi eroice, de independenţă. În egală măsură, să nu ne înşelăm că propaganda este apanajul dictaturilor – se face la fel de multă propagandă şi în democraţie.”
Reconstituirea istorică poate fi o altă formă de învățare
După cum s-a amintit în cadrul conferinţei susţinute de către Matricea Românească la Râşnov, anul ce vine este anul Centenarului Marii Uniri de la 1918. Un moment prielnic să ne redescoperim identitatea, să conștientizăm momentele ce ne-au influențat devenirea. Teodor Burnar crede că „este momentul să ne punem din nou întrebări cu privire la istoria noastră, care trebuie privită cu un pic mai mult obiectivism.”
Momentul de reconstituire istorică (foto 1-3), implicând dorobanţii vremii, ce a prefaţat dezbaterea filmului „Independența României” (foto 4)
În cadrul evenimentului s-a vorbit şi despre un fenomen popular pe tot globul, ce își dorește să fie o altă formă de a păstra vie istoria: reconstituirea istorică. Este un concept ce vine în ajutorul memoriei, revigorând-o şi completând-o acolo unde este cazul. Cel mai în măsură să explice acest fenomen a fost Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti.
[pullquote class=”left”]Oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul unei reconstituiri istorice: de împăcare, de bună înțelegere[/pullquote]
Acesta a subliniat diferența dintre o reconstituire istorică şi alte modalităţi de a recrea trecutul. „Încerci plăcerea de a le spune și celorlalți, de pildă, cum a mers un soldat, ce făcea, cum se îmbrăca, cum își încărca pușca ori cum trăia în bivuac. Una este să citești, și alta este să porți costumul.”
Care a fost morala acestei dezbateri, una de altfel strâns legată atât de profilul filmului „Independența României”, cât și de memorie și de actul de reconstituire istorică? Deşi este fundamental să ne cunoaştem istoria şi să fim mândri de realizările predecesorilor, în opinia lui Horia Şerbănescu, „oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul pe care îl propagă o reconstituire istorică: de împăcare, de bună înțelegere.”
Urmăriţi, mai jos, primul lungmetraj românesc, Independenţa României (1912)
Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.
De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament,...
Recenzie de carte Matricea Românească: Lindenfeld, scris de Ioan T. Morar, este un roman de ficţiune în care satul bănăţean (cvasi-mort) cu acelaşi nume primeşte o viaţă nouă.
Ioan T. Morar, cunoscut jurnalist și om de televiziune, membru fondator al...
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist...
Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în...
Despre români, se ştie că suntem un popor de ciobani care a evoluat (sau involuat) într-o naţiune de domni. E o alegorie care se explică bine în districtul financiar al oraşului (ciobanu)lui Bucur. Matricea Românească a stat de vorbă cu un cioban autentic,...
Moștenirea Babei Stoltz, de Alina Pavelescu, este o carte ce descrie România pitorească a zilelor noastre, exemplificată prin realităţile unei localităţi din Câmpia Bărăganului. Matricea Românească vă oferă, mai jos, recenzia acestei mostre de...
La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc...
Probabil mii de elevi români au trecut în ultimii 25 de ani prin mâna lui Carmen Bodiu, profesorul de Limba Română cu care Matricea Românească a stat de vorbă la Oradea. Pentru directorul Casei Corpului Didactic Bihor, cultura în România înseamnă educaţie,...
Carmen Bodiu este profesor de Limba şi Literatura Română şi director, Casa Corpului Didactic a judeţului Bihor. Cu ea, Matricea Românească a discutat la Oradea despre starea limbii noastre, despre cum ne “rost(u)im” viaţa ca români, despre marii noştri...
Aici îşi dorm somnul de veci mari români basarabeni, precum poetul Grigore Vieru şi artiştii neamului Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, dar şi sute de mii de oameni simpli. Matricea Românească vă prezintă povestea locului considerat a fi cel mai mare cimitir...
Șantier (1935) este unul dintre cele mai interesante experimente ale literaturii eliadești, dar și ale literaturii române interbelice, o întrepătrundere de jurnal cu ficțiune și comentarii retrospective, un gen pe care Mircea Eliade l-a numit și l-a...
Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o...
https://youtu.be/-EwbTDrlMVg
Vezi video: Un rus loial României - lipoveanul Paul CondratSe spune că, atunci când pescarii din Jurilovca (sat în care măgarii erau animalele de povară) şi cei din Sarichioi (cunoscuţi pentru cai) se întâlneau pe mare,...
Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că "jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste...
Lămâița, Victorița sau Vișină în ciocolată – acestea și alte feluri delicioase învelite în staniol argintiu mi-au fost tovarăși de năzbâtii și descoperiri, căci în Basarabia nici o copilărie nu a trecut fără imaginea dulce a insignei Bucuria, o...
https://www.youtube.com/watch?v=2j3PfctgH2I
Ce reprezintă memoria și cum o construim prin diverse teatre ale acesteia? Ce este o reconstituire istorică? Dar, mai ales, în ce fel a evoluat cinematografia românească și cum poate un film istoric să constituie o...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
