Crearea lumii ca manifestare a voinței divine

Prima manifestare a voinței lui Dumnezeu în Vechiul Testament se regăsește, bineînțeles, în ce dintâi verset al cărții Facerea, unde este relatat începutul creației lumii văzute: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1). Legat de această întâi manifestare a voinței divine în istorie, Sfântul Ambrozie al Milanului oferă următoarea tâlcuire: „N-au fost necesare nici apelul la îndemânare ori la forță pentru Cel care a putut săvârși, prin voința Sa, într-o clipă, o lucrare atât de importantă, încât ceea ce nu existase să fie adus la viață atât de repede, așa încât nici creația n-a premers actului voinței și nici acesta n-a premers creației”[1]. Legat de verbul folosit în acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „Dumnezeu este Cel Ce face și preface pe toate și le rânduiește pe toate după voința Lui”[2].

Așadar Dumnezeu, văzut ca și Creator al tuturor legilor acestei lumi, are o independență absolută față de orice limită ori înlănțuire temporală, El fiind prezent în toate momentele timpului, fără întrerupere sau succesiune, și fiind singurul Care nu se supune nimănui. Timpul se supune lui Dumnezeu deoarece el însuși este creatura Sa, făcut anume pentru a da măsura a tot ce ființează[3].

Fiind existență absolută, numai Dumnezeu există din veșnicie și este izvorul a toată existența, tot ce ființează existând mulțumită voii Sale. De aceea, ne învață dogmatica, putem spune că, în sensul propriu al cuvântului, numai Dumnezeu există, pentru că numai El există de la Sine, în Sine și prin Sine, după cum afirmă Sfântul Ioan Damaschinul: „Însușirea de a fi nezidit, fără de început, nemuritor, infinit, veșnic, imaterial, bun, creator, drept, luminător, neschimbător, impasibil, necircumscris, necuprins, indefinit, nemărginit, nevăzut, imcomprehensibil, perfect, stăpân absolut, liber, atoateconducător, dătător de viață, atotputernic, infinit de puternic, sfințitor, împărtășitor, cuprinzător și conservator al universului, proniatorul tuturor, toate aceste însușiri și altele ca acestea le are Dumnezeirea prin fire, nu le-a luat din altă parte…”[4]. Pe temeiul Revelației, învățătura creștină susține că lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic. Ea, asemenea omului, are un început, dar va avea și un sfârșit. Cuvintele de început ale cărții Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. (Facerea 1,1) arată că lumea materială, ca și cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp[5]. În afara omului, pe care l-a creat printr-o lucrare deosebită, Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo) cu puterea cuvântului Său, potrivit planului Său din veșnicie: „În adevăr, le-a văzut pe toate înainte de facerea lor, avându-le în minte din veșnicie; și fiecare se face la vremea hotărâtă de mai înainte, potrivit rațiunilor Lui eterne, care se numesc: predestinare, icoană și exemplu”[6]. Explicația mai concisă a actului creației, ca plan veșnic al voii divine, este oferită de către Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată că: „Atunci când Dumnezeu poruncește, toate se pleacă, toate se supun voinței Lui”[7].

De aceea, psalmistul zice: „El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit”. (Psalmul 148, 6). Aceasta nu înseamnă însă că lumea văzută a apărut dintr-odată așa cum arăta ea la crearea omului. Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu în mod progresiv, într-o ordine deplină, în așa fel încât să existe o strânsă legătură între toate creaturile din ea, cele superioare presupunând existența celor inferioare[8]; timpul își începe curgerea sa deodată cu începutul creației, el fiind, ca și aceasta, opera lui Dumnezeu. Creația fiind astfel începută deodată cu timpul, aceasta înseamnă, șa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, că „trebuie neapărat ca cele ce au început în timp să se sfârșească tot în timp”[9].

Scopul creației este arătat extrem de plastic de către Sfântul Ioan Hrisostom, într-o scriere a sa: „[…] prin spectacolul creației, Dumnezeu ne-a luat de mână pentru a ne conduce la cunoașterea Sa. Când v-am apucat nu de mână, ci cu gândul, pentru a vă preumbla prin toată creația, arătându-vă cerul, pământul, marea, mlaștinile, izvoarele, fluviile, oceanele întinse, pajiștile, grădinile, câmpurile pline de grâu stufos, copacii plini de fructe, vârfurile munților acoperite de păduri, când v-am vorbit îndelung despre semințe, ierburi, flori, plante care au sau nu fructe, despre animalele lipsite de rațiune – domestice sau sălbatice, din ape, de pe uscat sau de pe ambele tărâmuri -, despre cele care străbat aerul, despre cele care se târăsc, despre elementele din care sunt făcute toate, de fiecare dată, din moment ce gândirea noastră slăbea în fața infinitului acestei bogății și nu era capabilă să o perceapă în totalitatea ei, strigam cu toții împreună: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!”[10].

În afara oricăror îndoieli „la originea Creației nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine cu mult superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm, ordinea supremă la scara totului, care reglează constantele fizice, condițiile inițiale, comportamentul atomilor și viața stelelor. Puternică, liberă, existentă în infinit, tainică și necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului dar prezentă în fiecare particulă”[11], în spatele apariției universului există un principiu organizator (o forță organizatoare) transcendentă materiei, care pare să fi calculat totul, să fi elaborat totul cu o minuțiozitate inimaginabilă. Fiindcă universul nu conține nimic întâmplător, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia. Această stare de perfecțiune pusă la originile universului aparține negreșit lui Dumnezeu.

Cauzalitatea lumii create este arătată lămurit de teologia patristică, așa cum putem observa, spre exemplu, în scrierea Omilii la Hexaemeron a Sfântului Vasile cel Mare, unde autorul întreprinde o întoarcere ipotetică până la începutul timpului: „Îți este cu putință să afli din ce timp a început alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcându-te cu gândul din timpul de acum, te vei sili să găsești cea dintâi zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mișcare în timp; apoi vei vedea că au fost puse mai întâi, ca niște temelii și fundamente, cerul și pământul; apoi vei vedea că o rațiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd, așa cum îl arată sensul cuvântului „început”; apoi că lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deșert, ci pentru un scop folositor și pentru marea trebuință pe care o aduce celor ce există pe pământ…”[12].

Sub aspect teologic, voia lui Dumnezeu este reprezentată de împlinirea planului veșnic al Creatorului privind întreaga zidire, întemeiată pe preștiința și dragostea Sa față de lucrul mâinilor Sale. Bineînțeles că această voie în ansamblul ei este inaccesibilă cunoașterii umane, însă ea este împărtășită parțial oamenilor prin intermediul Revelației, al cărei receptor de primă importanță este Sfânta Scriptură. Biblia este ea însăși o manifestare a voii divine, dat fiind că autorii biblici au scris inspirați fiind de Duhul Sfânt.

Privind cronologic, voia lui Dumnezeu se manifestă din prima clipă a creației, prin cele dintâi cuvinte rostite în cadrul Sfintei Scripturi: „Să fie lumină!” (Facerea 1, 3). De altfel, zămislirea lumii din nimic reprezintă o dovadă clară a puterii voinței divine, ce se manifestă aici drept izvor a toată existența. Scopul creației, în ceea ce îl privește pe om, stă în rolul acesteia de depozitar al Revelației naturale, anume acela de a-l conduce pe om la cunoștința lui Dumnezeu.

Pe lângă zidirea văzută, și lumea spirituală se supune întru totul voii lui Dumnezeu. Astfel, îngerii acționează ca agenți ai voii divine, împărtășind poruncile Creatorului oamenilor, acționând ca sprijin ori pedepsitori la porunca Sa, ceea ce i-a împins pe unii cercetători să afirme chiar că, în Vechiul Testament, îngerii nu erau socotiți ființe independente, ci manifestări ale voinței divine. Chiar și diavolii se prezintă uneori ca împlinitori ai voii divine, prin pedepsirea unor păcătoși; ideea centrală privitor la diavol în Sfânta Scriptură este aceea că, deși este cauzator al răului prin propria-i voință, din cauza statutului de creatură, el este de asemenea supus voinței Creatorului său, neputându-se atinge de nimic fără îngăduința acestuia, așa cum o arată, într-o manieră extrem de expresivă, cartea Iov.

În privința omului, voia lui Dumnezeu se exprimă din momentul creării acestuia „după chipul și asemănarea Sa”, ceea ce înseamnă că acesta este chemat a fi cununa întregii creații, să fie păstorul ei pământean, după cum Dumnezeu este Pantocratorul lumii. Scopul creării omului după chipul lui Dumnezeu este acela ca, și după căderea în păcat, acesta să caute asemănarea cu Dumnezeu, prin practicarea virtuților, căderea însăși făcând parte din planul divin, pentru ca omul să-și câștige și prin propria strădanie mântuirea.

În ceea ce privește poruncile date oamenilor de-a lungul istoriei, începând cu prima, privind oprirea de la gustarea din roadele pomului cunoștinței binelui și răului, acestea sunt date de Dumnezeu, în viziunea Sfântului Grigorie Teologul, pentru a procura materie voinței libere a omului, prin exercitarea ei spre bine.

Voința reprezintă de altfel un punct central al antropologiei creștine, deoarece prin intermediul ei sunt săvârșite păcatele, începând de la cel al protopărinților, și tot prin intermediul ei se petrece și ridicarea omului din starea de păcătoșenie.


[1] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron (cele șase zile ale creației), trad. Pr. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga, Maria Hetco, col. PSB, vol. 52, ed. IBMBOR, București, 2007, pp. 32-33.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21, ed. IBMBOR, București, 1987, p. 41.

[3] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 89.

[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005, p. 49.

[5] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 152.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 39.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol. I, p. 42.

[8] Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, ed. Sofia, București, 2006.

[9] Cf. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, ed. Sofia, București, 2006, p. 63.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, De Anna I, 2, PG 54, 634, cf. Laurence Brottier, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003, p. 56.

[11] †Ioannis Zizioulas, Creația ca Euharistie (trad. Caliopie Papacioc), Ed. Bizantină, București, 1999, p. 12.

[12] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XVII, ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 76-77.

 

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Rolul cultului în împărtășirea adevărului Scripturii
Destinul părintelui George Acsente. De la drumul în America, întâlnirea cu un mare duhovnic și pastorația primei biserici românești din Atlanta
Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu – partea II-a
Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu – partea I