Despre cum am întâlnit un daimon. Sau despre întâlnirea cu ne-obișnuitul

Era o dimineață de toamnă în care lumina străbătea ca o pulbere de aur geamurile murdare ale troleibuzul 79 care se căznea pe Bulevardul Dacia. Eram așezat pe ultima bancă din dreapta și citeam neatent din Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția Cezarului a lui Nikolai Berdiaev, zăbovind pe o pagină în care acesta vorbea despre sofianismul lui Vladimir Soloviov. Lucrurile nu prea se legau în capul meu, fiind cu un picior în afara cărții, adulmecând mai mult cele ce se întâmplau în jur. Așa se face că am putut observa cum la stația de la Piața Gemeni pe ușa din spate a troleibuzului a urcat un tip încărcat cu vreo patru, cinci papornițe doldora de hârtii și cartoane pe care bănuiam că le ducea la reciclat. Era îmbrăcat cu haine ponosite, mai degrabă murdare, purtând pe deasupra un fel de geacă de puf mare strânsă la mijloc de un șnur alb. Și, spre stupoarea mea, tipul se așeză fix lângă mine, pe scaunul din stânga mea, deși troleibuzul mai avea doar doi pasageri, aciuați pe undeva mai în față. În acel moment cartea deveni buncăr, iar eu un soldat mizantrop, care încerca să reziste asaltului unui exterior nedorit. În plus, simțeam cum cel din stânga mea se străduia să vadă ce carte citesc, aplecându-se înspre stânga lui pentru a vedea ce stă scris pe coperta cărții. Studentul de la filosofie din mine, atins de prejudecâți elitiste, a făcut tot ce a putut să nu-i permită privirii tipului de lângă mine să ajungă pe copertă. Propriu-zis, am deschis cartea cât de tare am putut. Astfel că, nemulțumit de deschiderea mea, sau, mai bine zis, de lipsa acesteia, ochii vecinului meu plonjară avizi pe cele două pagini etalate cu o involuntară disponibilitate. Tipul citi câteva rânduri, pentru a spune apoi pe un aer căutat savant ”pune bine… problema”. Tot ceea ce am putut face a fost să îmi rețin zâmbetul ironic, să bâigui un ”mda” neconvingător, să gândesc un ”ia uite-l și pe ăsta!”, să îmi cer scuze pentru a-mi permite să mă ridic și să cobor la ASE. În timp ce făceam aceste lucruri am remarcat razant nemulțumirea de pe chipul celui care încercase să îmi fie interlocutor. Nemulțumire care reflecta ca într-o oglindă indisponibilitatea mea.

 

Ne-obișnuitul care îți iese în cale

În Parmenide, textul care are la bază cursul ținut în 1942-1943 la Universitatea din Freiburg, Martin Heidegger oferă o scurtă reflecție asupra daimonului grecesc. Tema acestuia este în special cunoscută din perspectiva daimonului socratic, vocea interioară despre care Socrate spunea că se arăta pentru a-l împiedica să facă ceva, mai rar pentru a-l îndemna să acționeze într-o anumită direcție. Ceea ce dialogurile platoniciene ne spun despre daimon este că ar fi o ființă a intervalului dintre lumea omului și lumea zeilor, că joacă funcția unui înger păzitor, motiv pentru care a fost ușor asimilat de angelologia creștină, și că fiecare om este dat în grija unui astfel de daimon care are funcția de a-l ghida, prin indicii, semne sau imbolduri interioare, către împlinirea misiunii personale cu care a venit pe această lume. Ceea ce Martin Heidegger adaugă acestei înțelegeri este faptul că daimonul este ne-obișnuitul, un ceva extra-ordinar, care trece ”dincolo” de obișnuit și îl lasă în mod răspicat în urmă. ”Ne-obișnuitul, înțeles așa cum ar trebui, nu este nici uriaș și nici minuscul, și asta deoarece nu poate fi apreciat și măsurat cu ajutorul «măsurilor convenționale»”[1]. Acest ne-obișnuit, spune Heidegger, nu este ceva nemapoimenit, ci acel ceva care ființează dintotdeauna și înaintea oricăror ”grozăvii”. Mai mult, acest ne-obișnuit ”este ceea ce este simplu, ceea ce nu bate la ochi, ceea ce nu poate fi apucat cu cleștele voinței, ceea ce se sustrag tuturor artificiilor de calcul, deoarece devansează dintotdeauna orice planificare”. Daimonul, ca ne-obișnuit, completează Heidegger, ”nu le apare grecilor decât sub forma obișnuitului, deoarece ne-obișnuitul intră și face semne în tărîmul obișnuitului și este, astfel, dătătorul de semne în acest obișnuit”[2].

 

Locul din stânga

Or, tocmai acest ne-obișnuit a revenit la mine, pentru a lăsa semne de urmat, la vreo opt, nouă ani după întâlnirea din troleibuz. De această dată eram în metrou, pe care îl luasem de la Dristor 2 pentru a coborî la Piața Victoriei. Era o dimineață mohorâtă și friguroasă, iar eu mă refugiasem încă o dată printre rândurie unei cărți, Ochiul de foc, a lui Olivier Clement. La stația Ștefan cel Mare au coborât mai multe persoane, iar locul din stânga mea s-a eliberat pentru câteva clipe. În timp ce parcrgeam cele scrise de Olivier Clement despre Vladimir Soloviov am observat că locul a fost ocupat de un bărbat. Era îmbrăcat cu o geacă impermeabilă, de la Mammut, una pe care mi-o doream și eu, dar pe care, încă, nu mi-o permiteam. Am simțit că este interesat de cartea mea, așa că am ridicat discret coperta cât pentru a lăsa să se vadă titlul ei. De-a lungul anilor se mai dusese ceva din mizantropia de care eram locuit. Persoana din stânga mea a dat aprobator ușor din cap, apoi a mai citit câteva rânduri de pe paginile deschise în fața mea. Eram ca și ajunși în stația de la Victoriei. În timp ce îmi puneam cartea în geantă și mă pregăteam să mă ridic, cel din stânga mea m-a întrebat ”sunteți credincios?”. Am ridicat privirea și am dat cu ochii de cel pe care îl întâlnisem în urmă cu câțiva ani în troleibuzul de pe bulevardul Dacia. Aproape ca într-o transă am răspuns că da. Iar el s-a uitat la mine și zâmbind mi-a zis ”Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. Am zâmbit la rându-mi și am coborât ca unul căruia tocmai i se întâmplase un nemaivăzut și un ne-obișnuit perfect îmbrăcat în hainele banalului și ale obișnuitului. Un ne-obișnuit pe care nu știam cu să îl iau și cum să îl înțeleg. Încă nu știu.

 

[1] Martin Heidegger, Parmenide, Editura Humanitas, traducere de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, București, 2001, p. 191.

[2] Martin Heidegger, op. cit, p. 193.

 

Andrei Găitănaru

Andrei Găitănaru

Andrei Găitănaru este psihoterapeut analist și publicist. Aparițiile sale editoriale sunt dedicate atât parcurgerii unora dintre potecile care străbat universul cadrului psihoterapiei analitice, cât și relației dintre societate și Biserică
Andrei Găitănaru

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!