Silviu are 8 ani. Azi intră în casă trântind ușa. Fața lui e înroșită de furie, iar ochii îi sclipesc cu o emoție greu de ascuns. Mama îl privește de pe canapea, lăsând deoparte cartea pe care o citea.
— Ce s-a întâmplat, dragul meu? întrebă ea, calmă.
— Nimic! răspunse el răstit, dând cu ghiozdanul de podea. NIMIC!!!! Apoi se lăsă pe un scaun, cu mâinile încrucișate.
Mama știa că în spatele furiei se ascundea ceva mai profund. Se apropie încet și se așază lângă el.
— Știi că poți să-mi spui orice, da? Nu sunt aici să te cert; sunt aici să te ascult.
Silviu oftează adânc, iar ochii i se împăienjenesc de lacrimi.
— La școală, colegii mi-au zis că sunt slab… că nu am curaj să fac nimic. M-au provocat să dărâm o bancă. La început nu am vrut… am făcut-o, totuși, ca să nu râdă de mine. Dar, apoi… m-am simțit groaznic.
Lacrimile îi curg acum pe obraji, iar mama îl strânge ușor în brațe.
— Te-ai simțit obligat să faci ceva ce nu voiai, ca să nu fii rănit mai tare, spune ea cu blândețe. Și furia ta… e doar modul tău de a ține tristețea departe.
Silviu își îngropă fața în umărul mamei.
— E în regulă să fii trist, puiule. Și ești foarte curajos că mi-ai spus asta, continuă ea.
În acel moment, Silviu simți cum povara se ridică, iar lacrimile îi spală sufletul. Era înțeles, iar furia nu mai avea nevoie să-l protejeze.
Furia copilului vostru nu este altceva decât un scut, un bodyguard al tristeții sale
Să știți că, de cele mai multe ori, furia copilului vostru nu este altceva decât un scut – un bodyguard al tristeții sale. În spatele unui acces de nervi, al unui „nu vreau” spus cu încăpățânare sau în spatele unei priviri încruntate, poate să se ascundă o durere pe care copilul vostru nu știe încă să o exprime.
Trăim într-o societate care ne-a învățat că e mai acceptabil să fii furios decât să fii trist. În special pentru băieți, furia devine masca unei suferințe mai adânci, pentru că, din păcate, lacrimile încă sunt văzute ca o slăbiciune, chiar și atunci când sunt ale unui copil. E ușor să tolerăm un copil morocănos, poate chiar să glumim despre asta, dar când vedem lacrimi sau auzim suspine, ne grăbim să le „rezolvăm”, să le oprim, să fugim de ele.
Vulnerabilitate?
Ne este greu să le acceptăm vulnerabilitatea. Și nu pentru că nu îi iubim – din contră, pentru că îi iubim atât de mult încât ne doare să-i vedem suferind. Dar tocmai în aceste momente au cea mai mare nevoie de noi. Nu să le spunem să nu mai plângă, nu să îi distragem cu altceva, ci să stăm acolo cu ei, să le validăm emoțiile: „Știu că e greu. Sunt aici cu tine.”
Gândiți-vă la cât de curajos este un copil care își arată suferința. E un act de încredere pură să lase garda jos, să ne invite în lumea lor interioară, în mijlocul furtunii lor. Și cât de frumos este să fim acolo, să fim ancora care îi ajută să treacă prin ea, în loc să le cerem să o ignore.
Poate că e timpul să schimbăm ceva – să fim mai deschiși la lacrimi, la supărare, la toate emoțiile care fac parte din viața noastră de oameni. Să le arătăm copiilor noștri că nu doar furia e acceptată, ci și tristețea, vulnerabilitatea, căderile. Pentru că atunci când copilul vostru se simte în siguranță să-și arate toate emoțiile, înseamnă că se simte în siguranță cu voi – iar asta este cel mai prețios dar pe care îl putem oferi.
Scarlett Onica
,,Pentru mine, copilul, la orice vârsta, stă în centrul Universului. În sesiuni de consiliere susțin părinții să își descopere potențialul pedagogic, să învețe să folosească puterea cuvântului ce ridică, să reușească să își vadă copiii prin ceea ce sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Ascult plenar, cu empatie, mă bucur de desțeleniri și reușite și prețuiesc legăturile trainice, nevăzute, ce leagă generațiile."
Ultimele postari ale lui Scarlett Onica (vezi toate)
- Lecția despre prietenie - 28-11-2024
- Ce POT face copiii? - 25-11-2024
- Furia este bodyguardul tristeții - 15-11-2024
