Istoria Dorobanților de odinioară. Ce fel de uniforme purtau, care era misiunea lor și cine au fost oamenii care au pus umărul la modernizarea instituției

Pe ulicioarele prăfuite ale Capitalei umblă nestingheriți dorobanții, instituție militară însărcinată cu menținerea ordinii interne. Cei mai mulți patrulează călare, dar sunt și trupe care merg pe jos. Trecătorii îi recunoșteau imediat după uniformele în culori vii și după vigilența cu care priveau tot ce mișcă în jur. De-a lungul timpului, dorobanții au cunoscut mai multe reforme, de la cele vestimentare din perioada  domnitorului Alexandru Ghica, până la desființarea temporară din timpul revoluției de la 1848.

 

Organizarea și atribuțiile dorobanților

Dorobănția, veche instituție militară românească, își are obârșia prin secolul al XVI-lea.  La început, dorobanții erau o formațiune teritorială implicată activ în organizarea pazei și ordinii interne, în Țara Românească. Pe teritoriul Capitalei erau distribuiți pe lângă prefectura poliției, numită și Agie, cât și la fiecare din cele cinci sectoare ale urbei. La origine, trupele erau pedestre, dar cu trecerea timpului și-au făcut apariția și trupe de călăreți. Se lucra în trei schimburi, durata serviciului era de trei ani, iar cei mai buni erau păstrați în branșă prin reangajare.  Postul de dorobanț venea la pachet cu o serie de privilegii precum: scutirea de a face serviciul în armata permanentă; scutirea familiei de impozite către vistieria statului, etc.

 

1

 

Dorobanți puteau deveni doar cei din rândul familiilor destinate a da soldați, satele de la frontieră asigurau numai efectivele de grăniceri. Candidatul trebuia să fie de parte bărbătească și să aibă între 20-50 de ani. Deasupra dorobanților erau “căprarii”, care aveau la rândul lor drept șef pe lângă Agia Capitalei câte un “tist” pus în funcție de către ocârmuirea de județ. Un dorobanț avea obligativitatea de a-și cumpăra, sau confecționa după posibilități, uniforma de serviciu. Nivelul salarial arătă în felul următor: un tist încasa lunar suma de 700 de lei, un căprar încasa 105 lei, un dorobanț călăreț avea 70 de lei, iar cel pedestrul lua 45 de lei. Remunerația era asigurată din “cutia statului”, iar armele proveneau de la marele logofăt și constau din pistol, sabie, iar după 1834 dorobanții călare aveau în dotare și lănci.

 

Cum arătau uniformele dorobanților?

Regulamentul Organic stipula faptul că uniforma trebuie să fie “tot de o formă și cătănească”, cu alte cuvinte să aibă “un semn al stăpânirii, Marca județului.” În anul 1832, sfatul orășenesc al capitalei principatului, aflat sub directa coordonare a generalului Pavel Kiseleff, a întocmit “Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduiri în poliția Bucureștilor”. Era prima încercare de a moderniza administrația orașului. În documentul respectiv se preciza negru pe alb că urbea se afla sub protecția Agiei, împărțită în cinci “plăși” sau “văpsele”, care la rândul lor se ramificau în “popoară.” Inițial, Agia își avea sediul în casele din dosul Hanului lui Manuc, iar atribuțiile de care trebuia să se achite erau: paza barierelor orașului; supravegherea modului în care se realiza curățenia ulițelor; respectarea măsurilor profilactice de pază împotriva epidemiilor; asigurarea ordinii în piețele și locurile publice; evidența străinilor; depărtarea oamenilor fără căpătâi și meserie, etc.

 

2

 

Pe lângă cele pomenite mai sus, ei aveau obligația de a garanta paza nocturnă, așa au luat naștere ”strejii”, care își începeau serviciul imediat după miezul nopții. Dar Regulamentul Organic din 1831, nu era prea lămuritor cu privire la ținuta pe care trebuia să o aibă un dorobanț, astfel, generalul Kiseleff a sugerat ca uniformele să fie alcătuite dintr-un mondit-frac, de culoare bleumarin, cu guler roșu sau albastru deschis, cu paspoale multicolore în funcție de serviciile administrative. Ca semne distinctive, comandanții aveau să poate o broderie și dragonul de fir, iar căprarii galoane la guler.

 

Metamorfoza portului

Serviciile administrative s-au întrecut în schițe de uniforme care mai de care. După o analiză minuțioasă, niciuna dintre propuneri nu a fost pe placul președintelui plenipotențiar al divanului, care era adeptul stilului sobru și eficient. Pe 18 decembrie 1832, Sfatul administrativ adoptă în cele din urmă proiectul propus de generalul Pavel Kiseleff. Se statorniceau două tipuri de uniforme, una pentru “Poliția administrativă”, iar alta pentru “Poliția judiciară”. Uniforma celor dintâi era compusă dintr-un ceacou din blană de oaie și avea inscripționat vulturul principatului. De cealaltă parte, “Poliția judiciară” purta aceleași uniforme, dar ca elemente distinctive avea gulerele și manșetele de culoarea albastru deschis și nasturi de alamă. Referitor la armament, ei bine dorobanții pedeștri erau dotați cu o sabie dreaptă de cavalerie, iar cei călare primeau și un pistol pe care îl purtau înfipt la centură.

 

3

 

La 11 septembrie 1834, domnitorul Alexandru Ghica decide prin Înalta poruncă de zi nr. 60, diversificarea uniformelor funcționarilor Agiei. Conform noii hotărâri, Aga trebuia să poarte pălărie de bicorn din fetru negru, mondir lung din postav, guler și manșete cu broderii dreptunghiulare din fir argintiu, epoleți de polcovnic cu franjuri de fir argintiu, port sabie din fier argintiu și sabie ofițerească. Ajutorul Agiei avea aceeași uniformă însă bicornul era fără penaj, iar mondirul fără “mărgioară” la guler, manșete și “șpangă civilă” în loc de sabie. Tistul era îmbrăcat cu ceacou de postav negru cu flamă din postav roșu, accesorii metalice argintii, mondir-frac din postav bleumarin și bandă de culoare distinctivă, iar în față un vultur din metal alb. Dorobanții călăreți erau înveșmântați în ceacou din fedru negru, cu flamă și șnur roșu, mondir-frac bleumarin cu guler și manșete, paspoalate cu roșu, epoleți cu franjuri din lână roșie, nasturi din metal, pantaloni gri paspoalați cu roșu. Dorobanții pedeștri se distingeau prin epoleții din postav roșu, și erau înarmați doar cu o sabie.

 

Declinul și renașterea dorobanților

Revoluția de la 1848  din Muntenia, a produs o schimbare majoră în cadrul vechilor instituții însărcinate cu paza și ordinea publică. Considerate instrumente de oprimare, antidemocratice și generatoare de abuzuri, revoluționarii au creat o gardă națională care să asigure siguranța cetățenilor. Guvernul provizoriu admite în data de 14 iunie 1848, un decret prin care ia naștere “gvardia națională”, cu scopul de a păstra liniștea și buna orânduială. Patru zile mai târziu, Gheorghe Magheru este uns “Căpitan general al tuturor trupelor neregulate de dorobanți și panduri din România” și inspector general al tuturor gvardiilor naționale. Pe 21 iunie este emis “Proiectul de atribuții și întocmirea gvardiei naționale” care stipula că gvardia este un fel de asociație împotriva făcătorilor de rele și care preia din sarcinile de pază și de ordine ale localităților principatului.

Însă eșecul revoluției muntene a dus la desființarea gvardiștilor, astfel, la scurtă vreme, pe străzile Bucureștiului au reapărut dorobanții. În 1850, Barbu Știrbei purcede la reorganizarea instituției în acord cu principiile ostășești, prilej cu care are loc o nouă modificare a uniformelor. Până la Unirea Principatelor, structura organismelor de pază românești nu au mai suferit modificări semnificative, iar după 1859, dorobanții se vor preta modelului de dezvoltare european.

 

 

Surse: Horia Vladimir Șerbănescu, Dorobanții de poliție- primele formațiuni de pază și ordine ale orașului București, în București, materiale de istorie și muzeografie XI.

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!