Și fiul risipitor, și fiul cuminte își au locul în Împărăție

Seria de articole care vorbește despre Împărăție ajunge la concluzie. Cunoașterea este infinită în instrumentarul ei, plecând de la cunoașterea în Duh și până la hipersfera lui Riemann. Dar oricât de diferite ar fi uneltele, destinația acestui drum nu poate fi decât una. Ea se revelează la finalul acestui articol.

 

Rațiunea, unealtă a slujitorului Împărăției

Teologul britanic Nicholas Thomas Wright, preot anglican, fost episcop de Durham și profesor de Noul Testament, acordă rațiunii locul său în parcurgerea și înțelegerea Sfintei Scripturi, scopul fiind, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel (Romani, 12:2,3):

Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit. Căci prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete fiecare spre a fi înțelept precum Dumnezeu i-a împărțit măsura credinței.

Cunoasterea_1

Ajutați de cuvintele apostolului, la îndemnul lui Nicholas Thomas Wright[1] reținem cu ce ne poate rațiunea fi de ajutor în înțelegerea rostului nostru lumesc în raport cu neîmpăcata nevoie de căutare a căii Împărăției:

(i) controlul lecturilor imaginare nestăvilite ale textelor și care trebuie să aibă o logică. Discuții și dezbateri publice mai degrabă decât simple schimburi de strigăte;

(ii) atenția acordată multor descoperiri masive din biologie, arheologie, fizică, astronomie ș.a.m.d., care aruncă mari lumini asupra lumii lui Dumnezeu și conștiinței umane;

(iii) rațiunea nu va constitui o sursă alternativă sau independentă față de Scriptură și Tradiție. E auxiliarul necesar, instrumentul vital, de a ne asigura că ascultăm cu adevărat Scriptura și Tradiția mai degrabă decât ecourile propriilor noastre glasuri;

(iv) un discurs rațional face parte din modul alternativ de viețuire al lui Dumnezeu, în fața celui al violenței și haosului.

De ce chemăm în ajutor rațiunea? Pentru că în alcătuirea carteziană a lumii în care trăim, autoritatea rațiunii este înaltă. Ori, așa cum observă Nicholas Thomas Wright, dacă pornim de la premisele corecte (ce pot fi inclusiv revelate nouă), rațiunea este de bună seamă un instrument deosebit de folositor pentru a înțelege corect.

Rațiunea nu ajută dacă nu ești învățat să gândești, adică să raționezi. Marii duhovnici au deosebita calitate de a raționa cu o subtilitate ce pe mulți dintre noi îi depășește. Și astfel ne surprind nu doar cu marea lor intimitate cu Împărăția, dar și cu darul de a pătrunde cu rațiunea cele aflate acolo, pentru a le împărtăși cu noi ceilalți.

 

Când fiul risipitor își vine în sine

Inspirat (mărturisesc) de patosul din retorica lui Theodor Paleologu, așa cum se înfățișează aceasta în conținutul uneia dintre scrisorile către tatăl său[2], Alexandru Paleologu, cred că un adevărat test pentru utilizarea rațiunii ca instrument pentru lectura Scripturii poate fi acela al înțelegerii sensului parabolei fiului risipitor.

Aproape toate predicile pe care le-am auzit de zeci de ani îl ridică în slăvi pe fiul risipitor, îl laudă pentru căința, revenirea și iubirea lui, îl preamăresc în mod evident pe tatăl celor doi și-l beștelesc în fel și chip pe bietul frate mai mare, pentru presupusa lui meschinărie, împietrire, ipocrizie, mîndrie, pentru pretinsa lui lipsă de fantezie, dragoste și generozitate. Prea se așarnează toată lumea împotriva fiului mai mare. Dar el a stat alături de tatăl lui, a muncit din greu pentru familie, s-a dovedit în mod constant un fiu fidel, loial, devotat. Ia puneți-vă și dvs. în locul lui și spuneți-mi sincer dacă nu ați fi reacționat la fel. Eu unul, categoric, nu mă încumet să mărturisesc, aș fi reacționat exact la fel, poate că m-aș fi înfuriat chiar mai tare.”

 

Fiul risipitor_1

 

Așa cum arată Theodor Paleologu în susținerea argumentației sale, rațiunea comună se întreabă pe bună dreptate cum se face că tatăl fiului risipitor mai întâi acceptă să-i dea fiului său cel mai mic, la cererea sa nesăbuită, partea de avere, consimțind astfel ca el să plece în lume, lipsit de experiență cum se afla. Nu se cheamă că, în loc să-l pună la punct cu niscaiva ciomege pe spinare, tatăl devine cumva complice la eșecul fiului său atât de tânăr în lume?

Dar și mai strigător la cer pare să fie modul în care tatăl se comportă la întoarcerea fiului său falit și oropsit de realitățile lumii în care a trăit și risipit zestrea (Luca 15: 22-24):

Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând să ne veselim, Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se înveselească.

Poate că tatăl se simțea vinovat că l-a lăsat să plece în lume, deși erau șanse mici ca fiind atât de neexperimentat într-ale vieții să poată face față ispitelor, și acum, fericit că i se dă a doua șansă prin întoarcerea fiului său, este entuziasmat și dornic să repare lucrurile.

 

Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale

 

Ba mai mult, în entuziasmul său, a omis că prin această atitudine, într-un fel egoistă, îi face o nedreptate fiului său mai mare, care i-a rămas mereu alături și care pe bună dreptate îi reproșează (Luca 15: 29, 30):

Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat.

Tatăl face însă la rândul său apel la rațiune atunci când oferă propriile sale argumente în susținerea comportamentului pe care l-a adoptat și care se bazează pe reperele iubirii sale față de ambii copii: (i) în cazul fiului mai mare – fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt; (ii) în cazul fiului risipitor – fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.

Întorcându-mă la logosul lui Theodor Paleologu, iată cum raționează domnia sa în privința paradoxului comportamentului tatălui:

E vorba de regăsirea sinelui, de aducerea aminte a ceea ce este în adîncul său: fiu și ființă spirituală. Toți sîntem fii și fiice, ne naștem într-o relație de filiație, iar natura acestei filiații e de natură spirituală, nu doar biologică. De ce-și făcuse fiul risipitor de cap în halul în care o făcuse? Pentru că uitase cine era, al cui fiu era și de unde venea. Primul moment al convertirii lui este aducerea aminte. Fiul își aduce aminte de tatăl lui, de casa lui, de familia lui. El conștientizează totodată – cu realism, cu luciditate, fără nici o complezență față de sine însuși- în ce hal a ajuns. Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale. Al doilea moment îl reprezintă determinarea: fiul este hotărît să-și ia soarta în mîini și să-și bage mințile în cap. Mai exact el este hotărît să muncească, să muncească, spune el, precum un argat. Iar al treilea aspect fundamental îl reprezintă smerenia: fiul nu vine cu pretenții, cu nasul pe sus, cu gîndul că i se cuvine să fie primit cu brațele deschise, covorul roșu desfășurat și masa pusă pentru ospăț. El știe că nu i se cuvine nimic, că tatăl lui nu-i datorează nimic și că cel mai firesc ar fi să fie primit cu șuturi în fund și palme după ceafă. Memorie, luciditate, determinare, hărnicie, smerenie: iată atributele unei adevărate reveniri către sine. Scoateți un element dintre acestea cinci și se duce de rîpă tot demersul. Fiecare aspect este esențial. Nimic nu trebuie omis și abia atunci putem nădăjdui în împăcarea cu tatăl și revenirea acasă.”

Aducerea aminte că suntem moștenitorii primilor locuitori ai raiului, că suntem făpturile lui Dumnezeu, ne conduce apoi (și) rațional la următorul pas: locuirea Împărăției, acesta este destinul nostru. Dar numai dacă ne revenim în sine mereu, chiar și după cel mai mic derapaj, firesc pentru o ființă al cărei trup este materie.

 

Împărăția lui Dumnezeu pe pământ

Ce ar mai fi de spus?

Și eu, Ioan, sunt cel ce am văzut și am auzit acestea. Iar când am auzit și am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Și el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine și cu frații tăi, proorocii, și cu cei care păstrează cuvintele cărții acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! (Apocalipsa, 22:8,9)

Scopul suitei de articole cu tema Împărăția, din punctul meu de vedere, era acela de a trezi o întrebare în mintea și inima celor care le vor citi: oare nu cumva și eu simt că trăiesc în Împărăție? Că simt nevoia de a fi bun, de a vorbi frumos, de a avea compasiune? Că mă surprind a fi empatic și că rezonez la suferințele și bucuria celor din jurul meu și că îmi doresc mai degrabă să aduc bucurie decât să-i fac pe alții să sufere?

Simt cumva că-mi repugnă nedreptatea, indiferent de forma sub care o întâlnesc, refuz să fiu dogmatic, sunt în mod natural rațional și totuși mă simt atât de bine în mijlocul comunității la liturghie sau orice fel de rugăciune comună? Probabil că sunt unul din locuitorii Împărăției și nu un simplu cetățean al unui stat pământesc.

 

Biserica nu are doar misiunea de a ține comunitatea pe cale ci, ca o consecință, și pe aceea de a spune celor puternici adevărul

 

Acesta e așadar modul în care Iisus pune în lucrare proiectul Împărăției: prin oamenii pe care i-a salvat. De aceea încă de la începutul activității Sale publice a chemat asociați care să ia parte la lucrarea Lui și să o continue după ce i-a pus temeliile mai cu seamă în moartea Sa mântuitoare.

Ar fi fost mult mai ușor pentru noi să credem că, dacă era într-adevăr Împăratul lumii, Iisus urma să facă toate lucrurile prin El însuși. Niciodată însă modul Său n-a fost acesta, pentru că n-a fost niciodată modul Lui Dumnezeu.

Nu era modul în care trebuia să funcționeze creația însăși. Iar pentru Iisus proiectul Împărăției nu e decât salvarea și înnoirea proiectului lui Dumnezeu cu Creația.[3]

În cuvintele teologului Nicholas Thomas Wright, Împărăția lui Iisus Mesia a început cu Pruncul Iisus, pentru că Dumnezeu Tatăl L-a instalat pe Iisus la putere să acționeze în numele Său, iar acum trăim în epoca domniei lui Iisus Mesia care se va desăvârși cu a doua venire și nu va avea sfârșit.

Conducătorii acestei lumi se pot considera stăpâni și pot acționa arbitrar. Foarte bine, au dreptul la liber arbitru, cineva trebuie să decidă pentru cei mulți, să conducă în lumea sublunară. Dar Iisus le-a arătat, în Templu, că vor trebui să dea socoteală pe măsura misiunii ce le-a fost încredințată, și nu ca orice alt simplu muritor.

Iar Biserica, pe de altă parte, nu are doar misiunea de a ține comunitatea pe cale ci, ca o consecință, și pe aceea de a spune celor puternici adevărul, în fiecare clipă. Ceea ce face Biserica în puterea Duhului – ne spune Nicholas Thomas Wright – se înrădăcinează în fapta lui Iisus și privește înainte spre încheierea finală a lucrării Lui. Acesta este modul în care conduce în prezent Iisus lumea.

Să luăm aminte așadar, pentru că totul are o rațiune și încă una înaltă. Rațiunea de a trăi în fiecare clipă ca locuitori ai Împărăției, cetățeni ai raiului încă din viața noastră de pe pământ. Nimic mai ușor și, totodată, nimic mai complicat. Dar perfect posibil!

 

 

[1] Nicholas Thomas Wright – Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu. Cum să citim Biblia astăzi, Ed. Deisis, Sibiu, 2016

[2] https://paleologu.com/ro/100-de-ani/scrisori/2019-02-10

[3] N. T. Wright – Iisus pur și simplu, Ed. Deisis, Sibiu 2015

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!