Tag

Ardeal

În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia.

Începutul Mănăstirii Rohia

Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau Transilvania, după Marea Unire de la 1918. Față de Moldova sau Țara Românească, Ardealul sau Transilvania a fost văduvită prin acea masivă dărâmare a peste 150 de mănăstiri și schituri de către generalul Bucov, din ordinul împărătesei Maria Tereza. În Transilvania pe o perioadă de aproape 200 de ani nu s-a mai ridicat nici o mănăstire ortodoxă până când s-a ridicat mănăstirea Rohia.

Rohia a fost ctitoria preotului Nicolae Gherman care la vremea respectiva a fost preotul paroh din satul de la poalele dealului. A ridicat această mănăstire în cinstea Maicii Domnului și din amintirea a ceea ce a fost. Mănăstirea ,,Sfânta Ana’’ din Rohia își are numele de la copila Anuța al 7 copil din cei 10 ai dânsului care a decedat la vârsta de 10 ani, la 15 Noiembrie în 1922. Părintele a avut mai multe vise în care s-a arătat copila și îi spunea să facă lăcaș de închinare sau casă de rugăciune Maicii Domnului în aceste dealuri. Părintele la început nu a dat importanță acestor vise până când într-o duminică dimineața când se pregătea să meargă la biserică o credincioasă din sat, anume Floarea lui Ilie, a mers și i-a spus: Părinte de ce nu faceți ce vă spune fata în vis? Văzând părintele că i s-a mai descoperit și altcuiva acest lucru, s-au pregătit să ridice această mănăstire și au ales locul, însă locul era mai sus, era o poiană cu un stejar numit stejarul lui Pintea. S-a ales locul, s-a sfințit și s-a pus o cruce. Mergând să pună piatra de temelie nu au găsit crucea în locul respectiv și au căutat-o împreună cu vânătorul satului, Alexandru Pop și au găsit-o aici în acest loc unde se găsește acum biserica. La început era un pântec de stâncă pe care odihneau la soare vara căprioarele sălbatice.

 

Prima Biserică

Prima biserica a fost de zid, avea 17 metri lungime pe 5 lățime și 4 înălțime. Jertfă pe care au depus-o oamenii din satul Rohia și satele alăturate este una destul de mare, deoarece tot materialul de aici a fost scos cu spatele, cu desaga. La 15 August 1926 prima biserica a fost sfințită de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului în prezența a peste 10.000 de credincioși.

Mănăstirea a cunoscut o dezvoltare în 1943 când la conducere a venit Arhiepiscopul Iustinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, cel mai longeviv stareț până în prezent, 30 de ani, din 1943 până în 1973 când a fost înălțat la rangul de arhiereu vicar al episcopiei. Prima biserică a dăinuit până în 1996 adică 70 de ani când fost desfăcută de către obștea mănăstirii, s-a coborât jos în stâncă 8 metri și a rezultat o frumoasă biserică la demisol, un se găsește și materialul din vechea biserică cât și lucrurile mai noi.

 

 

În 1923 când s-a pus piatra de temelia primei biserici s-a dat comanda pentru o icoană în Sf. Munte Athos, ce a fost pictată de un călugăr pe nume Nicanor iar când s-a sfințit prima biserică în 1926 a sosit și icoana. Este icoana făcătoare de minuni a mănăstirii noastre, Maica Domnului în rugăciune, este întâlnită mai rar. Ea se găsește în biserică de la demisol în partea stângă.

Biserica de zid a mănăstirii este unică în rândul bisericilor de mănăstire, îmbinând elementele din toate cele trei stiluri autohtone românești, intrarea (coloanele) în stilul brâncovenesc, acoperișul în stil moldovenesc și are înălțimea bisericilor maramureșene, de la cota 0 până în vârf sunt 48 de metri și 8 în jos (catacomba) în total 56 de metri. Avem o frumoasă biblioteca ce are peste 55.000 de volume, avem cărți din toate domeniile. Toată aranjarea cărților a fost făcută de părintele Nicolae Steinhardt ajutat de studenți.

 

Nicolae Steinhardt

Avem chilia părintelui Nicolae Steinhardt. S-a născut la 29 Iulie în 1912 la București, în Pantelimon, la naștere a fost evreu, a terminat Liceul ,,Spiru Haret” a fost licențiat în drept, apoi doctor în drept, terminând doctoratul în 1936. A fost un spirit erudit, puțin critic literar și a făcut parte din generația de aur. A practicat avocatura o perioadă. În vremea aceea a fost condamnat la 12 ani de munca zilnică din care a făcut 4, între 1960 și 1964. În închisoare s-a convertit la creștinism, primind botezul ortodox în celulă. La 15 martie 1967 definitivând taina botezului cu taina mirungerii în capitală, la schitul Dârvari, a primit și un certificat de ortodoxie, semnat de Preafericitul Patriarh din vremea respectivă, Justinian Marina. Prima dată a venit la Rohia în 1973 la îndemnul bunului său prieten Constantin Noica, venind în fiecare vară pentru aranjarea, bibliotecii iar toamna când venea frigul pleca înapoi la București. A devenit oficial viețuitorul mânăstirii la 16 august 1980 când a fost călugărit de vrednicul de pomenire starețul de la vremea respectivă Serafim, a fost viețuitorul mănăstirii până 30 martie 1989 când a plecat la Domnul.

 

 

După anii ‘90 s-a format o fundație care îi poartă numele, organizându-se în fiecare an între 15-29 iulie zilele culturale Nicolae Steinhardt. Este al doilea autor din țară după Mihai Eminescu căruia i se publică opera integral, scoțându-se până acum 20 din cele 21 de scrieri ale dansului. Construcția de aici va fi centrul cultural Nicolae Steinhardt.

 

Colțul Maramureșean

Sus pe deal s-a făcut un colț maramureșean constând într-o casă, care este casa de oaspeți și o bisericuță de lemn unde avem muzeul mănăstirii în care avem o frumoasă colecție de icoane, atât pe lemn cât și pe sticlă începând din sec XVII, o frumoasă colecție de cărți vechi bisericești, o frumoasă colecție de obiecte vechi bisericești.

 

 

Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”. Ancora întregii prelegeri, ca și a discuției care i-a urmat, a fost gândirea Părintelui Stăniloae și apelul la suferința care i-a dublat și autentificat opera.

Un neam încarcerat într-o rețea virtuală

Memoria identității neamului nostru se nivelează, adică se pierde, spune profesorul Adrian Lemeni, iar asta  pare a fi consecința inevitabilă a deprinderilor noastre recente. Mai exact, lumea e din ce în ce mai adâncită în virtual, în starea în care nu exiști decât dacă ești conectat electronic. Beneficiile le calculează fiecare utilizator în parte, dar amenințările nu pot fi sesizate de la prima vedere de către oricine. Ca să le dăm un contur precis acestor primejdii subtile, conferențiarul a propus următoarea structură de ireductibilități:

Un neam nu se reduce la un popor;

Un popor nu se reduce la o populație de comunități;

O comunitate nu se reduce la o rețea.

Prin contragere, un neam nu se reduce la o rețea, oricât de seducătoare și acaparatoare ar fi ea. Dar poate fi absorbit în ea bucată cu bucată, persoană cu persoană, user cu user. Actul de a te conecta printr-o rețea de socializare virtuală cu altcineva te rupe, paradoxal, de restul. Câștigi o legătură, pierzi prezența comunității. Prețul like-ului astfel debândit nu este oare prea mare?

Idei esențiale din expunerea lui Adrian Lemeni
  • Sufletul unui neam nu poate fi distrus. Poate fi deturnat, dar nu distrus.
  • Când o țară e invadată, sufletul poporului nu poate fi invadat. Cucerirea nu operează în invizibil așa cum este activă în ordinea politică și economică.
  • Destinul neamului se împlinește în eshatologie. Părintele Stăniloae: Poporul trebuie să-și asume identitatea colectivă, în perspectivă eshatologică. Intrăm astfel astfel într-un registru mult mai ridicat, în care parcursul poporului în istorie nu valorează în niciun caz cât sugerează indicatorii de performanță economică.
  • Marile fapte au prețul lor, de obicei o jertfă pe măsură. Unirea pe care o celebrăm la Centenar a fost plătită cu sânge. Cât din durerea acestei jertfe mai este în mintea și sufletul nostru?
  • Viața neamului nu se epuizează cu timpul generației noastre. Din acest motiv, continuitatea cu cei dinainte de noi e strict necesară – și nu este garantată prin simpla descendență biologică. Dar în ce stare trebuie să ne așezăm pentru a stabili continuitatea cu cei care s-au jertfit în istorie pentru binele neamului lor?
  • Din Marin Sorescu, citat de Tudor Gheorghe: „Ardealul este starea de spirit în care mă gândesc la țară!”
De cât timp există corul din Finteușu Mare și de ce este asta important?

Adrian Lemeni a povestit despre corul de bărbați din Finteușu Mare, din Maramureș, care există de peste un veac. S-a păstrat din gură în gură solemnitatea dureroasă a momentelor când bărbații mai în vârstă din Finteușu Mare, neputând merge pe front, s-au întrebat: Dar noi ce putem face ca să sprijinim pe frații noștri care luptă în Război? Ideea care le-a venit s-a născut din durerea unei aparente neputințe. Au făcut un cor. Bătrâni pentru război, dar încă în putere pentru a cânta. Iar apoi nu s-au mai oprit o sută de ani. Un secol în care au cântat la Liturghiile de duminică, în serbări și festivaluri, în toate regiunile țării și peste tot în Europa. Este muzică, dar nu este nici pe departe doar atât, este de fapt jertfă, e stare de sacrificiu.

Ca o concluzie la povestea corului, conferențiarul adaugă: „Cum ajungi să fii în duhul lui Avram Iancu? Doar știind lucruri despre el, așa cum le relatează istoricii? Da, este un pas, dar nu este de-ajuns. Trebuie să înțelegi cum și-a trăit viața și de ce și-a trăit-o așa.” Iar apoi, cu umor ardelenesc, Adrian Lemeni adaugă care a fost cel mai scurt discurs ținut de Avram Iancu. Atunci când camarazii săi îl așteptau ca să-și expună cu elocvență solicitările în fața împăratului, marelui român nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama că n-are de la cine să aștepte dreptate. Iar atunci s-a întors hotărât către oamenii săi și le-a spus apăsat: „No, hai!”

Cum s-a biruit pe sine Regele Ferdinand înainte de Marele Război
  • Când ești în genunchi, ești în stare de jertfă. Se poate să reziști în istorie în stare de îngenunchere, dacă poți să convertești strivirea ta în rezistență.
  • Părintele Stăniloae: Forța unui neam nu este indicată de gloria sa militară, nici de teritoriile pe care le-a cucerit.
  • Regele Ferdinand, după ce a luat decizia de a intra în război împotriva Germaniei, țara sa natală: Să dea Dumnezeu să biruiască românii, așa cum și eu m-am biruit pe mine!
  • Părintele Stăniloae: Când zicem „Doamne-ajută!”, noi nu zicem asta în chip utilitarist, adică să ne asiste Dumnezeu și să primim ce ne trebuie. Ci ne încredințăm lui Dumnezeu. Ne închinăm, adică ne încredințăm Atotputernicului.
  • Oamenii fragmentați lăuntric nu pot stabili o unitate cu nimeni. Nu pot fi unificați cu semenii lor dacă în sufletul lor e dezbinare. Știind asta, în ce stare așteptăm sărbătorirea Marii Uniri?

Anton Pann a fost elogiat de către istoricul literar Alexandru Mica drept un ziditor al culturii române, într-o conferinţă susţinută la Muzeul Literaturii Române. Matricea Românească are detaliile.

 

Trebuie să-l iubim pe Anton Pann, pentru că el ne-a dat imnul. Locul lui este asigurat în cultura românească fie şi doar pentru asta, dar fiul Pepelei merită să fie iubit pentru mult mai mult, căci el este cel dintâi culegător de folclor românesc și bineînțeles, compozitorul imnului naţional, consideră istoricul literar, folcloristul şi interpretul Alexandru Mica.

Acesta a susținut miercuri, 26 septembrie 2018, o conferință intitulată „Anton Pann şi folclorul românesc”, organizată de Muzeul Național al Literaturii Române în colaborare cu Filiala Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară, a Uniunii Scriitorilor. Filologul a reiterat meritul lui Anton Pann și locul lui în panteonul culturii românești de peste două veacuri.

Alexandru Mica a amintit în Anul Centenarului contribuția lui Anton Pann la cultura română, denumindu-l zămislitor de cultură românească, și notând faptul că Anton Pann trebuie iubit pentru multe lucruri, atât pentru imnul naţional, cât și pentru patrimoniul cultural și liturgic pe care l-a lăsat în urmă generațiilor. “Toată lumea mă întreabă ce motiv sau interes aș avea să aduc în actualitate muzica lui Anton Pann. Totul a început dintr-un periplu muzical ce cobora mult în istorie. Așa am configurat marea antologie a cântecului popular românesc de la 1540 până în 2011, care include 662 de piese folclorice vocale și 158 instrumentale. Este un corpus de valori cu adevărat inestimabil, pentru că reprezintă momentele de vârf ale inspirației românului dintotdeauna, în diverse epoci ale viețuirii sale. Din această antologie nu lipseşte niciuna dintre speciile poetico-folclorice cunoscute și consacrate în folcloristica națională”, subliniază Mica.

Trecând prin momentele de vârf ale folcloristicii naționale, istoricul literar ajunge la primul moment consistent în miezul evoluției cercetării sale, reprezentat de Anton Pann. ”Cum am scris deja într-o antologie intitulată «Spiritul balcanic și mirajul Europei», Anton Pann a fost întâiul culegător de folclor muzical românesc în adevăratul sens al cuvântului. El nu s-a erijat și nu s-a considerat culegător propriu-zis, așa cum înțelegem termenul în zilele noastre, dar el practic asta a făcut, a peregrinat prin toată România, venind de la Chișinău și oprindu-se în toate zonele din Moldova, Muntenia, Oltenia, unde a întreprins numeroase activități de promovare a bogatului tezaur al folclorului românesc, dar și a propriei creații literare. El contează și ca scriitor. Anton Pann este un ziditor al culturii române prin întreaga sa activitate”, apreciază Mica.

Toate eforturile lui Anton Pann sunt o omagiere a limbii române

El răspândea limba română încântându-i și îndemnându-i pe români să cânte în această limbă:

Cântă, măi frate Române, pe graiul şi limba ta

Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta.

Cântă să-nţelegi şi însuţi și câţi la tine ascult:

Cinsteşte, ca fieşcare, limba şi neamu-ţi mai mult

, intonează Mica.

”Vă imaginați ce impact au putut să aibă aceste îndemnuri în lumea culturală a țării, atunci când limba română era o floare rară, care abia începea să se înjghebe. Lucra la ea Mihai Eminescu, după ce lucraseră Alecsandri, poeții Văcărești, Grigore Alexandrescu și alții. Anton Pann venise din Bulgaria ca fiu al unui căldărar și al unei grecoaice. Se pare că era aromân, altfel nu se înțelege de unde știa atât de bine românește. Tatăl l-a părăsit de mic și a rămas cu trei frați, toți trei murind în războiul ruso-turc. El, împreună cu mama sa, a peregrinat prin Chișinău, unde a învățat limba rusă și unde a făcut un salt la Marea Catedrală a Basarabiei. Războiul de la 1812 l-a izgonit și de acolo și a venit în București, unde a început să practice psaltirea. Aici, a început o muncă asiduă de valorificare a muzicii care se auzea în capitala României, dar mai ales în domeniul cântărilor liturgice, în care el devenise specialist de la început în anii petrecuți la Chișinău în cor, ca psalt”, afirmă istoricul.

Tatăl Nostru și alte cântări liturgice sunt izvodite de Anton Pann

Acesta subliniază că Anton Pann a fost foarte apreciat pentru munca sa și în rândul Bisericii.

”Tatăl Nostru și alte cântări liturgice sunt izvodite de el și au rămas ca atare în patrimoniul cântărilor liturgice ortodoxe române. Anton Pann, spre deosebire de alții, nu intervine pe text să mai schimbe sensul, «îmbrăcămintea exterioară» cum am spune, ceea ce pentru noi astăzi este un mare privilegiu, pentru că aflăm și cum se vorbea în mediul rural sau de unde proveneau cântările respective, cum se pronunța limba, ce melodii circulau pe această limbă. Nu întâmplător Alecsandri, cel mai mare poet al momentului acela, i-a recunoscut meritul lui Anton Pann și spunea: «În Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pann poartă un sigiliu caracteristic și multiinteresant. Ea ne apare cu înțelepciunea filosofică a strămoșilor de frunte și cu râsul malițios al lui Pepelea pe buze»”, amintește Mica.

Pentru prima oară în secolul XIX, Pann a surprins cântecul românesc în mediul în care acesta s-a născut. El fu un veritabil arhelog muzical, dotat cu un spirit ascuțit în cercetarea și evaluarea folclorului.

”Pentru omul tânăr de astăzi, descoperirea acestui amalgam de cântece diferite din colecțiile lui Anton Pann ar putea să pară un lucru ciudat și de neînțeles. Pe acela care se poate transpune în epoca în care a trăit și a activat Anton Pann, contactul cu astfel de cântări (bisericești, grecești, muscelești) nu-l mai descumpănește’’, concluzionează istoricul Alexandru Mica.

Ilustraţie deschidere: edusoft.ro

Autor

Alexandru Filimon

Alexandru Filimon

Este jurnalist și absolvent al Facultății de Științe Politice, Universitatea București. Domeniile de interes se extind asupra analizei politice în România și Republica Moldova, precum și în sfera psihosociologiei și culturii. A publicat variate articole în publicații precum Cotidianul, Adevărul Moldova, ziarul Puterea, revista Timpul, Ziua Veche, Dilema Veche, Historia, Bucureștii Vechi și Noi, Manager Expres, Catchy, Lapunkt etc.
Alexandru Filimon

Ultimele postari ale lui Alexandru Filimon (vezi toate)


Editor
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.

 

Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a găsit adunați sub tema „Unitate. Credință. Neam”, un prilej de a da o mărturie pentru zilele de 6-9 septembrie 2018 că în România se mai poate semăna cultură și trăi prin credință, toate pe un fond al tradiției străbune cu prilejul celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși – ITO, ce avut loc în Sibiu.           

De-a lungul timpului ne putem îndoi de multe și de cele mai multe ori ne îndoim, iar bucuria noastră rămâne umbrită de neputința de a privi partea plină a paharului și a identității noastre. Acum, cugetând după trecerea evenimentului internaţional ITO 2018, putem afirma fără teama de a greși că niciodată nu ne-am îndoit de ce avea să ofere Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși patrimoniului cultural sibian și, prin el, țării aflate la vremea Centenarului.

Privită în complexitatea forței de manifestare, Întâlnirea a schimbat pentru câteva zile fața Sibiului, cetatea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, vorbind tuturor despre frumusețea revederii, a cunoașterii pe nume și a credinței vii în ciuda frământărilor tinereții.

Dincolo de grijile organizatorice, de nopțile ușor albe, glasul și entuziasmul a mii de tineri (peste 3000) ne-au făcut să uităm de fragilitatea umană firească, de oboseală și, prin caracterul internaţional al participanților, să depășim frontierele geografice, și să avem parte de momente de trăire și pace interioară în plină secularizare, dezechilibru politic și vremuri tulburi ce anunțau un referendum.

Făcând o scurtă radiografie, de la prima atestare documentară (20 decembrie 1191) până în anul 2018, ținuturile sibiene au fost martorele atâtor manifestări culturale, istorice, religioase, sociale pentru ca, după ce a devenit primul oraș din estul Europei care a primit titlul de Capitală Culturală Europeană (2007, împreună cu Luxemburg), să devină, anul acesta, capitala Ortodoxiei transilvănene. O capitală cu oaspeți din toate regiunile României dar și din Republica Moldova, Grecia, Cehia și Slovacia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, și altele.

Reuniunea din septembrie 2018, respectă tradiția mai vechilor întâlniri și se încadrează în seria întâlnirilor de tineret organizate la Baia Mare în 2013 și 2014, la Cluj în 2015, la București în 2016 și la Iași în 2017.

Gândul nostru a fost pe aceeași lungime de undă cu al lor, așa se face că întâlnirea de la Sibiu a avut ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin.

Răspunsul tinerilor la provocarea din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească

Au fost momente de teamă? Firește că au fost și momente de teamă pentru acele clipe suspendate-n timp de găsire a soluțiilor viabile, dar munca în echipă, puterea de a lăsa de la tine pentru binele celorlalți, zâmbetul în fața unor neputințe omenești, normale până la urmă, ne-au făcut să înțelegem, încă o dată, că lucrurile au o raţiune, înţeleasă, doar în finalitatea lor, când vălul cade şi ce e de privit rămâne în toată puterea sa înţelegătoare şi reală fără ocolişuri şi meschinării mărunte.

ITO 2018 Sibiu: atelierele esenţiale

Răspunsul tinerilor la provocarea noastră din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, ca o componentă vie și necesară, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească în granițele tinereții unei generații creștine. Aspectul acesta a fost amplu despicat în patru în cadrul atelierelor de dezbatere, iar discuțiile au gravitat în jurul a patru teme pregătite de organizatori: „Nevoia mea de Biserică – între reflex și realitate SAU Nevoia mea de Biserică – tânărul și dimensiunea spirituală”; „Updatarea / Actualizarea Bisericii: Biserica 4.0 SAU Biserica în era tehnologiei: Biserica 4.0”; „Nevoia de dezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? SAU Nevoia de autodezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? (manual de zbor)”; „Biserica – validarea fericirii / mântuirii”.

ITO 2018 Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu siglă

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu 2018, un eveniment internaţional de prim rang pentru spiritualitatea românească

Prezența din mediul virtual (conform statisticilor aproape 1 milion de oameni au urmărit Festivitatea de deschidere din Piața Mare), sutele de mii de vizualizări, distribuiri și recomandări ale transmisiunilor de la Sibiu, din zilele 6-9 septembrie, ne-au transmis un răspuns foarte bun, era acel „ceva” din fiecare dintre noi dornic să iasă din cotidian și să trăiască ceea ce un tânăr participant numea „o bucurie cum alta nu-i, o bucurie cum nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum”.

Toate aceste gânduri și idei, corelate, nu fac altceva decât să întregească „tabloul unirii”, o imagine la care bunicii au pictat folosind culorile jertfei lor de sânge, pe fronturile războaielor ori în încercările vieţii, și nădăjduind că peste veacuri nepoţii ori strănepoţii lor vor putea să mărturisească faptul că unitatea lor de credinţă, limbă şi curaj nu s-a pierdut şi că, fără a fi în război cu nimeni, patriotismul nostru este inalienabil ideologic şi ţine de fibra noastră creştină.

La finele acestui parcurs extraordinar alături de tineri, la umbra Centenarului României, rămânem mulțumitori și recunoscători Domnului pentru marea bucuria de a ne fi adunat împreună uniți în credință, mereu împreună pentru a construi o lume mai bună.

 

Emanuel P. Tăvală

Consilier cultural, Arhiepiscopia Sibiului

Fotografii: ito2018.ro

Un tren ratat definitiv? Gara din Hunedoara a încremenit în timp, iar Piaţa Gării rămâne simbolul decrepit al vremurilor când un oraş de provincie din România încă mai conta. Un material marca Matricea Românească.

În general, în Piața Gării oricărui oraș te-ai aștepta la forfotă, la un furnicar de oameni, unii venind, alții plecând, alții doar aflându-se acolo ca să mai vândă câte un ziar sau câte ceva de-ale gurii călătorului gata să părăsească localitatea. În multe orașe de provincie, „piața” nu este doar descrierea unei anumite poziții geografice a urbei, ci capătă și valențele unui comerț cu mărfuri, de unde amestecul de glasuri: ale roților de tren cu ale oamenilor aflați acolo.

În Hunedoara, însă, locomotivele nu mai șuieră, iar Piața Gării rămâne un simbol care dăinuie, mai degrabă, prin nume și prin memoria zilelor glorioase de altădată. Faptic, sunt puține de observat. Ba chiar, mai nimic. La colțul dintre Bulevardul Traian și Strada Avram Iancu, pe partea cealaltă a drumului, ascunsă undeva în spatele unui centru comercial și al clădirii autogării, se află gara. Încă „se află”, căci, abandonată, zace într-o stare de degradare care își duce lupta cu timpul.

Din ziua de Mărțișor a acestui an, Hunedoara a fost despărțită feroviar de restul țării

În fața gării – cu alte cuvinte, între gară și clădirea autogării, în ceea ce ar fi trebuit să fie, în adevăratul sens al cuvântului, „piața” – stau parcate câteva autobuze, poate vreo zece, încă vreo cinci microbuze și alte câteva taxiuri. Pe cine așteaptă taximetriștii este greu de ghicit.

Hunedoara, un oraş de provincie care îşi decelează istoria în liniştea roţilor de tren

Hunedoara, un oraş de provincie care îşi decelează istoria în liniştea roţilor de tren Foto: arhiva personală Vlad Roşca

Este duminică seară, pustiu, liniște, mașinile firmelor de transport sunt deja staționate, iar de sosiri nu se anunță nimic. Cu atât mai puțin pe cale ferată…

Din ziua de Mărțișor a acestui an, Hunedoara a fost despărțită feroviar de restul țării. Ultimele rămășițe ale odinioară intens circulatei rute Hunedoara-Simeria au fost și ele date uitării odată cu încetarea activității unui operator privat. Peste clădirea gării, oricum, fusese pus lacătul de acum trei ani. Sau, mai bine spus, fuseseră puse zalele, acestea ținând închisă poarta principală, cu toate că se poate ocoli foarte ușor și intra prin spate, dinspre peronul năpădit de buruieni. În anul 1884, în plin avânt al industriei metalurgice, era dat în folosintă tronsonul Simeria-Hunedoara. Linia principală venea de la Arad, iar la Simeria se bifurca, un braț coborând spre Hunedoara, iar altul spre Petroșani, prin Călan și Hațeg.

Actuala clădire a gării a fost proiectată în anul 1951 de către arhitecții Dan Titu Elian şi Dan Virgil Maiorescu, iar instituția feroviară hunedoreană și-a cunoscut avântul în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, când industrializarea socialistă a făcut din orașul de pe Valea Cernei un pol de interes economic unde se produceau oțel, cocs metalurgic sau tricotaje. Populația s-a dublat între anii 1956 și 1977, așa că trenurile deserveau deopotrivă transportul de marfă și cel de persoane. Pentru a marca avântul muncitoresc, Paul Miracovici a pictat două murale în stilul realismului socialist, așezându-le față în față în holul central, în stânga și în dreapta intrării.

Astăzi, frescele au căzut victimă igrasiei, marfa a dispărut, iar persoanele au rămas să se descurce singure, cum pot, dacă vor să iasă din oraș. Soluția cea mai la îndemână este autoturismul propriu, la fel și pentru turiști. Un alt „turist”, Nikita Hrușciov, aflat în vizită de lucru, a avut totuși ocazia să coboare în Gara din Hunedoara în iunie 1962, însoțit de Gheorghe Gheorghiu Dej, poate momentul marcant al unei Piețe în care, astăzi, taximetriștii mai trag doar pentru odihnă sau pentru a-i așteapta pe cei câțiva, răzleți, cumpărători din centrul comercial sau clienți ai autogării. În rest, liniște…

E oficial: Braşovul a renăscut. Şi asta e o veste bună nu doar pentru Ardeal, ci şi pentru România centenară.

O veste bună pentru Ardeal, fiind că e important să se înţeleagă un lucru: Ardealul nu se rezumă nici la Cluj, şi nici la Untold ori Dracula. Nu se reduce nici la Sibiu şi la nostalgiile de capitală a culturii europene. Braşov, oraşul unde compozitorul Ciprian Porumbescu s-a refugiat din Bucovina şi a creat prolific, culminând cu opereta “Crai nou”, pusă în scenă în sala festivă a gimnaziului Andrei Şaguna la 11 martie 1882, este chintesenţial pentru România – şi următoarea ei sută de ani.

Renaşterea Braşovului, după ani de hălăduire – asemeni lui Porumbescu – în obscuritate şi în umbra marilor oraşe, e o veste minunată pentru România, fiindcă România are nevoie de un centru puternic. Acolo unde inima funcţionează rău, şi capul, şi picioarele suferă de pe urma unei circulaţii proaste. Braşovul, după toate semnele, şi-a rezolvat problemele cu fluxul – economic şi cultural – iar revirimentul lui ţine de domeniul evidenţei. Nu-mi cereţi statistici, nu-mi cereţi acte doveditoare. E o senzaţie, tangibilă per pedes apostolorum. Sentimentele, sufletul nu se clasează în dosare.

Aici, unde românii erau ţinuţi în “ghetoul” de dincolo de zidurile cetăţii – dovadă însăşi locul unde a luat fiinţă Prima Şcoală Românească -, umili servi ai naţiunilor de prim rang – vezi Unio Trium Nationum şi, mai târziu,  plângerile românilor din Supplex Libellus Valachorum – aici, România musteşte de viaţă. Freamătul turistic e doar un simptom, dar Braşovul e mai mult decât turism de week-end: e stâncă de Istorie.

Braşovul nostru e mai mult decât turism de week-end: e stâncă de Istorie

Şi dacă, aşa cum o publicitate locală anunţă triumfător, “Aniversările nu sunt despre trecut, ci despre viitor”, Centenarul României trebuie să se refere la ceea ce am făcut (bine şi rău), dar mai ales la ceea ce vom face. Câţi dintre noi vorbesc – în anul de graţie 2018 – în afara discursului comemorativo-prohodic, despre ce vom clădi în viitor, despre cum ne imaginăm România următorului centenar?

Braşovul, cu seva lui tinerească, cu lustrul său regăsit, poate fi un model de renaştere a României, de proiecţie a viitorului. Căci, după un Sud aplatizant, învechit în rele şi atât de blamat, nu este el poarta de trecere în cealaltă Românie, una la care aspirăm cu toţii – locul în care s-a făcut Unirea tuturor românilor, locul unde e mai bine şi mai calm?

a renăscut Braşovul România centenară logo

Braşovul ne aduce aminte că aniversările nu sunt despre trecut, sunt despre viitor

E oficial: Braşovul a renăscut. Iar revenirea festivalului Cerbul de Aur (29 august – 2 septembrie), superbă emblemă identitară a României, după 9 ani, este, în sine, încă o dovadă a gloriei noastre regăsite.

Să mulţumim, aşadar, Braşovului că ne uneşte, la poalele Carpaţilor milenari.

Venit din Franţa în România, generalul Berthelot ne-a cucerit nu teritoriul, ca alţii, ci sufletele, în Primul Război Mondial. Vă prezentăm povestea unui francez emblematic, a cărui inimă a bătut româneşte.

(continuare)

Scopurile esenţiale ale României erau de a evita cu orice preţ războiul pe două fronturi (în sud şi în nord-vest) şi de a elibera teritoriile române înglobate în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, şeful Consiliului de miniştri român pune Aliaţilor două condiţii sine qua non pentru intrarea României în război: ţara nu va declara război Bulgariei şi armata se va îndrepta spre Transilvania.

Planul român de campanie, care a fost supus atenţiei lui Joseph Joffre şi Mihail Alekseev, şeful statului-major al comandamentului suprem rus (Stavka), se baza pe mai multe ipoteze. Trupele germane, angajate pe frontul de Vest, ar fi trebuit să rămână angrenate luni bune la Verdun şi pe Somme, „impulsionate” de un atac aliat. Forţele generalului rus Brusilov, care îşi dăduseră proba curajului în luna iunie a aceluiaşi an, ar fi trebuit să continue ofensiva, cu scopul de a secătui energiile Imperiului Austro-Ungar. Armata aliată de la Salonic ar fi trebuit să declanşeze ofensiva, conform celor stabilite la negocierile Tratatului, antrenând şi busculând trupele bulgare. Românii ar fi avut astfel posibilitatea de a ataca în Transilvania, realizând joncţiunea cu trupele ruse din Bucovina şi ameninţând flancul drept al Puterilor Centrale pe Carpaţi.

Totuşi, apariţia anumitor evenimente neprevăzute şi slaba coordonare a acţiunilor aliate au făcut ca acest plan să devină imposibil de pus în aplicare. Generalul Brusilov îşi încetează brusc ofensiva în nord, iar trupele ruse care trebuiau să sprijine efortul românesc în sud, în Dobrogea, acţionează cu o imensă lentoare. În plus, contrar aşteptărilor, Germania, angajată într-un drôle de guerre avant la lettre, retrage unităţi din Curlanda, dar şi de la Verdun şi Somme. Sub comanda lui Erich von Falkenhayn, aceste unităţi se îndreaptă rapid către frontul românesc. Nu în ultimul rând, atacul armatei aliate de la Salonic, care ar fi trebuit să neutralizeze rezistenţa frontului bulgar, este precedat de un atac surpriză al inamicului. De altfel, din pricina împotrivirii britanice şi italiene la ofensivă şi a retragerii trupelor acestora din cadrul forţelor aflate la dispoziţia generalului Sarrail, capacitatea de luptă a armatei aliate din Salonic a fost aproape complet neutralizată. Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”.

Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”

De aceea, în loc să înainteze, Aliaţii cedează peste tot teren şi România este supusă, contrar calculelor iniţiale, unui dublu risc: de a fi atacată dinspre sud, de bulgari şi, în acelaşi timp, de a-i fi oprită ofensiva în nord, de către forţele germane.

În aceste condiţii, generalul Berthelot soseşte, pe 15 octombrie 1916, la Iaşi, unde este primit într-o o ambianţă festivă, de o mulţime entuziastă. În ciuda acestei primiri călduroase, atmosfera lasă să transpară îngrijorarea cu privire la mersul războiului.

Şi totuşi, două misiuni, de succes, pentru generalul Berthelot

Imediat după ce se informează asupra situaţiei, generalul francez decide o întâlnire a ofiţerilor din subordine, pentru a le face o prezentare a stării de fapt, aşa cum notează în Jurnalul său, în data de 17 octombrie 1916: „Veşti proaste de la Armata 2, care se retrage la sud de Braşov, şi încă şi mai mult în sud-vest […]. După cină, întâlniri cu ofiţerii mei, pentru a le expune situaţia: trebuie schimbată starea de spirit şi ridicat moralul oamenilor. De amintit începutul războiului în Franţa. Nu trebuie să mai dea înapoi. Soarta războiului ţine de voinţa de a nu se recunoaşte învinşi. Primele victorii nu afectează în niciun fel viitorul. Trebuie ca trupele să reziste pe loc şi să aştepte momentul pentru a ataca din nou. Graniţele trebuie apărate cu orice preţ. Acestea sunt temele de dezvoltat.” [7]

Pe 19 octombrie, mareşalul August von Mackensen, în fruntea unei armate compuse din trupe germane şi bulgare, porneşte o puternică ofensivă în Dobrogea, reuşind străpungerea frontului. Rând pe rând, oraşele importante româneşti cad în mâini inamice. Bătălia pentru Bucureşti începe pe 30 noiembrie, iar lupta este pierdută pe 3 decembrie. Se impune retragerea în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Mii de oameni pleacă pe jos, cu doar câteva bagaje, către Iaşi, alături de familia regală, parlament şi guvern.

Astfel se încheie cele patru luni şi jumătate de lupte, soldate cu  50 000 de morţi şi 80 000 de răniţi şi 110 000 de prizonieri, cifre dramatice pentru armata română, care număra, la angajarea în luptă, 840 000 de combatanţi. Armata este epuizată, ţara este divizată şi dezorganizează, iar aliaţii ruşi se comportă în România ca în teritoriu inamic.

În ciuda acestei situaţii dezastruoase, curentul favorabil rezistenţei şi reluării ofensivei triumfă. Dar reluarea luptelor este un obiectiv care poate fi atins numai printr-o reorganizare temeinică a armatei. Înainte de a repara, era necesară o analiză a cauzelor: organizarea deficitară, materialul de luptă insuficient, necunoaşterea unor procedee moderne de luptă, erori ale Înaltului Comandament, slaba implicare a comandamentului rus etc.

La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”

Reorganizarea armatei române se dovedea a fi, deci, o sarcină complexă, cu multe faţete, pentru realizarea căreia contribuţia misiunii franceze şi a şefului acesteia este cu atât mai importantă. În cadrul misiunii sunt aduşi ofiţeri de infanterie, de geniu, cavalerie, artilerie, specialişti de căi ferate şi servicii telegrafice, precum şi o misiune sanitară. Centrele de instrucţie şi şcolile de specialităţi se află sub comanda directă a misiunii, care reuşeşte într-un timp relativ scurt să formeze o nouă generaţie de combatanţi, bine pregătiţi şi cu dorinţă de revanşă. La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”. A doua zi, pe 28 mai 1917, Berthelot trimite o telegramă noului ministru de război, Paul Painlevé, prin care confirmă excelenta stare de spirit a trupelor şi renaşterea armatei române.

De asemenea, ofiţerii detaşaţi pe lângă structurile de comandă române contribuie din plin la sporirea combativităţii unităţilor în care sunt trimişi. Generalul Berthelot vrea ca ofiţerii săi să poată împărtăşi în cadrul statelor-majore şi trupelor procedurile de instrucţie învăţate cu preţ greu în practica războiului din 1914.

Datorită acestor eforturi conjugate ale românilor şi trimişilor francezi, armata română se transformă treptat într-un organism modern şi capabil de a face faţă exigenţelor războiului modern.

Aşa încât, pe 23 iulie, regele Ferdinand I anunţă trupelor reluarea operaţiilor active, având ca scop recucerirea teritoriilor invadate de inamic. Misiunea militară franceză, cu numeroşi ofiţeri şi subofiţeri ataşaţi unităţilor combatante, împărtăşeşte în vara anului 1917, alături de camarazii români, experienţa de front şi bucuria victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Într-adevăr, pe 25 iulie, la Mărăşti, armata română obţine un succes remarcabil, al cărei bilanţ se traduce prin eliberarea a treizeci de sate şi capturarea a 2 700 de soldaţi inamici. Celelalte două bătălii, de la Mărăşeşti (6-19 august) şi Oituz (8-22 august), reuşesc blocarea definitivă a operaţiilor germane pe frontul românesc, împiedicând încercarea forţelor inamice de a invada Moldova şi de a forţa capitularea României.

Din păcate, acest avânt este întrerupt de problemele interne ruse. Deşi frontul este stabilizat şi combatanţii români, alături de aliaţii francezi, planifică pregătirea campaniei din 1918, a doua zi după evenimentul istoric al Revoluţiei sovietice, la 8 noiembrie 1917, mult temuta defectare rusă se produce, antrenând consecinţe dezastruoase pentru combatanţii români, pentru misiunea condusă de Berthelot şi pentru soarta războiului. România, total izolată de aliaţii occidentali, cu o armată epuizată după luptele grele şi dure din vară (pierderile trupelor beligerante se ridică în total la 120 000 de morţi, răniţi şi prizonieri) şi depinzând de Rusia pentru aprovizionarea cu material de război, decide acceptarea armistiţiului, impus de forţa majoră. Acesta este semnat la Focşani, pe 9 decembrie. Rămânând fără obiect, misiunea militară franceză părăseşte România pe 9 martie 1918.

La şapte luni distanţă, pe 1 octombrie 1918, lui Berthelot i se încredinţează însă o nouă misiune, de data aceasta din partea primului ministru francez, Georges Clémenceau. Scopul final: ridicarea, din nou, a României la luptă. Pentru aceasta, trebuia să meargă la Salonic, să creeze şi organizeze o armată cu care să traverseze Bulgaria (care capitulase la finalul lunii septembrie) şi să mobilizeze România pentru reintrarea în război, într-un ultim şi promiţător efort. Capitularea iminentă a Germaniei necesita un răspuns ferm şi imediat din partea românilor şi Berthelot avertizează printr-o telegramă că momentul unei decizii neîntârziate a sosit. Mesajul comandantului Armatei de la Dunăre este recepţionat. Pe 10 noiembrie, după victoriile aliate în Peninsula Balcanică, regele Ferdinand I cheamă din nou soldaţii români la luptă pentru eliberarea teritoriului naţional. O altă chemare la arme vine şi din partea lui Berthelot, la trecerea Dunării:

„La arme!

Aceasta este chemarea patriei române pentru care aţi suferit! Este chemarea suveranului vostru, care a sacrificat totul pentru măreţia României! Este chemarea strămoşilor voştri, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, a lui Mircea cel Victorios! În sfârşit, acesta este strigătul fiilor şi fraţilor voştri căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătălie de la Oituz şi Mărăşeşti! Şi mâine, veţi putea vedea drapelul britanic şi drapelul tricolor al Franţei fluturând alături de drapelul vostru, în adierea Victoriei şi Libertăţii!

Sus, fraţi români, şi înainte spre duşman!” [8]

Înflăcărate şi mai mult avizate decât profetice, vorbele lui Berthelot se îndeplinesc întocmai.

Pe 30 noiembrie, Berthelot ajunge în capitala eliberată, iar pe 1 Decembrie 1918, la reintrarea solemnă a regelui şi reginei în Bucureşti, îl regăsim în dreapta monarhului României: „Ieri, duminică, a fost ziua triumfului nostru. Mai întâi am făcut prizonieră întreaga armată a lui Mackensen, oamenii predându-se de bunăvoie şi necondiţionat. […] Tot ieri, regele, regina şi generalul Berthelot şi-au făcut intrarea solemnă în capitala României eliberate, în fruntea armatelor aliate. […] Sunt sărbătorit oriunde merg şi sunt numit, nici mai mult, nici mai puţin decât eliberatorul României.” [9]

Note:

7 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 83.

8 Ibidem, p. 59.

9 Ibidem, p. 379-380.

 

 

Foto deschidere: dragusanul.ro

va urma

Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte însă istoria bisericuţei de lemn din cadrul parcului, renăscute din propria cenuşă, pe care Matricea Românească v-o prezintă în cele ce urmează.

Istoria lăcaşului de cult a fost depănată, în stilu-i inimitabil, de către profesorul Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj şi noul preşedinte al Academiei Române, cu prilejul Întâlnirilor Matricei:

“Un mare profesor al Universității din Cluj din perioada interbelică, Iuliu Hațieganu, a avut un unic băiat, Tuţu, care la 10 ani i-a murit… A mai avut două fete, dar pentru tată, băiatul era moștenitorul numelui. Și a fost așa de trist, încât toți banii și i-a dat pentru un complex sportiv care îi poartă azi numele – și care e cel mai frumos parc sportiv studențesc din Europa. Și Iuliu Hațieganu, când s-a terminat parcul în 1936, a zis – era greco-catolic: «Hai să punem și o biserică frumoasă în parcul ăsta, că» – zice – «unde este sportul, este şi învățătura Domnului…»

Atunci, meşterii l-au întrebat: «Domn’ profesor, dar cum să o punem, ortodoxă sau greco-catolică?»

Iuliu Haţieganu, care a fost poate cel mai bun diagnostician român – se uita la om și îi spunea ce boală are! – le-a răspuns: «Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!»

Se pare că ne jucăm, dar de fapt luptăm pentru Patrie!

La urmă, i-au zis: «Dar știți, domn’ profesor, la poartă, ce să punem, în latinește?” Și el a ales: «Se pare că ne jucăm când facem sport, dar de fapt noi luptăm pentru Patrie. (Pro patria est, ludere dum videmur)»

Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 - 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă

Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 – 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă Foto: radiocluj.ro

Profesorul Pop a explicat filosofia predecesorului său de la Universitatea din Cluj, profesorul Iuliu Haţieganu, cel care dă azi chiar numele Facultăţii de Medicină şi Farmacie din cadrul UBB:

“Ideea lui Hațieganu era că, fără sport, tinerii mor. Oricâtă medicină ar învăța! El a creat o disciplină numită Igiena sportului. Era foarte supărat când vedea că oamenii nu se spală pe mâini, că nu-și folosesc mintea cum trebuie și, mai ales, că nu fac sport. În amintirea băiatului care a murit, a făcut acest parc, în care am reușit de la Uniunea Europeană să strângem bani, 5 milioane de euro, două le-am pus noi, iar cu 7 milioane l-am recondiționat.

Iar biserica de lemn, care în 1982, în plin regim comunist, a ars, nu știu de ce – adică ne facem că nu știm! – am refăcut-o, după planurile cele vechi, exact cum a vrut Profesorul.”

Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar "Dr. Iuliu Haţieganu" de la Cluj

Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar “Dr. Iuliu Haţieganu” de la Cluj Foto: monitorulcj.ro

 

Cu mulţumiri pentru sprijinul în realizarea materialului Conf. Univ. dr. Leon Gomboş, prodecan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj.

Foto deschidere: montaj după original, stiridecluj.ro

Nici nu şi-a revenit bine din euforia succesului electoral, că Viktor Orbán şi-a şi trasat priorităţile noului său mandat de premier al Ungariei. Una dintre ele este să îl premieze, în zilele următoare, pe istoricul român Lucian Boia, despre care spune că a făcut mai multe pentru istoria Ungariei, în ultimii 30 de ani, decât toţi istoricii unguri la un loc.

“Sunt cel mai mare fan al lui Lucian Boia”, a afirmat Orbán pentru Matricea Românească, la Oradea, acolo unde s-a aflat timp de câteva ore pentru a-şi face un masaj. “Mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros. În consecinţă, aş vrea să îl premiez, poate chiar îl conving să fie membru Fidesz. E un tip special, foarte iubit la Budapesta. Nu cred că greşesc dacă spun că a făcut mai multe pentru istoria Ungariei decât Rösler”, a declarat premierul maghiar.

Lucian Boia mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros ~ Viktor Orbán, premierul Ungariei

Liderul din ţara vecină a mărturisit că şi-a cumpărat toate cărţile lui Lucian Boia, pe care le citeşte noaptea, înainte de culcare, celor cinci copii ai săi.

“Îmi plac mai multe cărţi ale lui Boia. De ce este România altfel? – vă spun eu de ce: pentru că ne-a furat Ardealul, Cum s-a românizat România – evident, aducând români peste maghiari, care erau deja acolo, dar şi Mihai Eminescu, Românul absolut – pe care, dacă o citeşti, îţi dai seama că Ady Endre e mult peste Eminescu, care nici măcar nu era român.

Însă cel mai, şi cel mai mult, îmi place În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, de unde la o lectură critică, lucidă şi necontaminată de naţionalismul românesc, îţi dai seama că Unirea voastră a fost una de context, nu de voinţă. Drac mort, raţă înecată şi români uniţi n-a văzut nimeni!”, a spus Orbán.

Premierul ungar are însă concurenţă serioasă din partea altui lider maximo din zonă: Igor Dodon. Şi acesta vrea să îl aducă “la curtea sa” pe Lucian Boia, despre care spune că e persecutat de români, xenofobi din născare: “Dacă România îi retrage vreodată cetăţenia, îi acord instantaneu cetăţenia moldovenească. Sper, numai, să scrie o carte şi despre mitul limbii române.”

Acest material este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

Foto: commons.wikimedia.org

La Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Istoria este la ea acasă: locaşul are o origine mitică, însă concomitent înrădăcinată în real, coarnele taurului “fondator” al aşezământului, păstrate deasupra intrării în biserica veche, fiind dovada însăşi a acestei autenticităţi – la fel ca pietrele zidirii, unele provenind chiar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În acelaşi timp, zbuciumul intens căruia mănăstirea i-a făcut faţă timp de 1000 de ani este reflectat de relieful prezent pe o faţadă a vechiului turn-clopotniţă, ilustrând ostaşi călare purtând în vârful suliţelor capete de turci. Aşadar, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, nimeni nu poate nega două lucruri: caracterul puternic creştin, dar şi puternic românesc al locului, care a supravieţuit şi prosperat în faţa diverselor influenţe străine.

“Arădeanul este tradiţionalist şi modern”, îmi explică părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog şi pedagog cu mare experienţă. “Tradiţionalist, pentru că în faţa atâtor ameninţări alogene, a rămas român şi este mândru de originile lui. În acelaşi timp, arădenii au avut în istorie inteligenţa şi priceperea de a se adapta modernităţii.” O dovadă, îmi arată părintele mai târziu, găsim chiar în Catedrala „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Arad, unde Iisus este reprezentat nu după canoanele artei bizantine, ci după cele ale artei occidentale: Mântuitorul ţine în mâini globul pământesc, “la fel cum era reprezentat împăratul de la Viena”. “Şi cu toate astea, în această catedrală barocă, după canoane occidentale, s-a ţinut mereu, din secolul XIX încoace, slujba ortodoxă.”

Una dintre cele mai semnificative dovezi ale înţelepciunii arădene a venit în anii ce au culminat cu Marea Unire de la 1918, când Aradul a jucat – puţină lume realizează – locul central în organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia. Este, s-a spus, oraşul de unde a fost “orchestrată” Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu Ţara.

Locul unde Ioan Ignatie Papp s-a rugat pentru ca Marea Unire să se facă

Însă nu vom insista asupra istoriei canonice, ci asupra unei istorii sufleteşti, prea puţin ştiute: înaintea marii serbări româneşti de la 1 decembrie 1918, Episcopul Ioan Ignatie Papp,  pornit către Alba Iulia, a făcut un gest ce, singur de-ar fi, dă măsura omului supranumit “Episcopul Marii Uniri”.

“Nu am găsit consemnări scrise ale lucrului, însă tradiţia orală a reţinut că, înainte de a pleca la Alba Iulia la Marea Adunare Naţională, Episcopul Ioan Ignatie Papp s-a oprit cu însoţitorii săi la mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, cea unde fusese tuns călugăr la 1900. Aici, Episcopul s-a rugat pentru izbânda românilor, iar actele Unirii, incluzând rezoluţia ce urma a fi prezentată de către Vasile Goldiş, au fost sfinţite.”

“Nu trebuie să ne mire această evlavie, pentru că ea se înscrie în logica, în filosofia de viaţă a acestor ostenitori întru realizarea Marii Uniri, care au fost ghidaţi de o credinţă puternică, de un idealism şi de valori care au dat cele mai sublime roade practice. De aceea, oprirea lui Ioan Ignatie Papp la mănăstirea noastră şi rugăciunea lui şi a suitei sale pentru reuşita întreprinderii sunt aproape certe. Ei realizau că Hristos este rezolvarea tuturor luptelor nostre, şi Îi cereau ajutorul înaintea unui moment istoric. Ca urmaşi, trebuie să învăţăm din acest exemplu”, a subliniat părintele Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, într-o discuţie cu Matricea Românească.

mănăstirea Hodoş-Bodrog Arad Marea Unire Ioan Ignatie Papp Vasile Goldiş părintele Nicolae

Părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad, a revelat Matricei Româneşti o poveste puţin ştiută, în contextul Anului Centenar al Marii Uniri

De notat că, ulterior popasului la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, loc de aleasă însemnătate atât pe plan personal cât şi pentru neamul românesc, Episcopul Aradului Ioan Ignatie Papp a slujit în dimineaţa de 1 decembrie 1918 Sfânta Liturghie în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, împreună cu ceilalţi ierarhi şi preoţi participanţi la eveniment. Cuvintele sale de atunci sunt o confirmare a gestului de pietate şi gratitudine faţă de pronia cerească făcut anterior la mănăstirea Hodoş-Bodrog şi au rămas întipărite pe vecie: „Cel ce a înviat din morţi […] a înviat astăzi şi neamul românesc, Hristos adevăratul Dumnezeu”.

 

Cu alese mulţumiri, pentru ajutorul în realizarea materialului, părintelui Iustin Popovici, consilier cultural Arhiepiscopia Aradului, părintelui Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, respectiv părintelui Florin Marica, consilier, Patriarhia Română

Peluza lui “U” Cluj n-a fost mereu plină, dar lojele Teatrului Naţional din Cluj sunt, săptămână de săptămână, ceea ce e un testament al calităţii eforturilor instituţiei. Metafora fotbalistică se justifică: atunci când un bucureştean aplaudă în picioare, la finalul piesei, prestaţia artiştilor ardeleni, repetă ovaţia la scenă deschisă primită de un anume artist brazilian cu dinţi protuberanţi, într-o seară magică pe “Estadio Santiago Bernabéu”.

Sânziana şi Pepelea, adaptare după piesa lui Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija, e nici mai mult nici mai puţin decât un regal teatral. “Jumătate de împărăţie, fără ipotecă!” promite tata-socru, Împăratul Papură, peţitorilor fiicei lui hiper-dornice de măritiş, o “Sânziană, Sânziană / Dulce ca o damigeană”. Intriga e clasică (dragostea imposibilă a unui neisprăvit pentru prinţesa inimii lui, pe principiul “Tu prinţesă, eu sărac / Zi şi tu ce să mă fac?”, plus concurenţa primejdioasă a Zmeului ghinionist în dragoste), rezolvarea e completamente ilară, deşi sub masca unui comic copios se ascunde un comentariu social acid. La trezirea sa, evident la prânz, Augustatea Sa Papură Vodă îşi întreabă interesat camarila, ca un politician versat al zilelor noastre, “Ce mai face poporul, că nu l-am mai văzut demult?”. Zmeul, după ce-o răpeşte pe domniţă şi aceasta îi refuză atenţiile, se lamentează de complicaţiile iubirii: “Nu beau, nu mănânc, nu dorm, nu fur!”. Iubirea incapacitează, şi poate tocmai despre asta e Sânziana şi Pepelea, la sfârşitul zilei: despre nebuniile ridicole comise de ins din dragoste, a se vedea parada “crailor” veniţi la-nsurătoare, care e un deliciu absolut.

Zmeul, după ce-o răpeşte pe domniţă şi aceasta îi refuză atenţiile, se lamentează de complicaţiile iubirii: “Nu beau, nu mănânc, nu dorm, nu fur!”

Ada Milea, ajutată de Anca Hanu, a făcut una dintre cele mai bune muzici ale sale în acest spectacol, şi e o bucurie să descoperi că Alcool-ul bucureştean, văzut la Bucureşti în regia directorului de aici, Măniuţiu, a fost, în opinia mea, doar un experiment nereuşit. Muzica, dar mai ales versurile din Sânziana şi Pepelea sunt, dimpotrivă, dintre cele mai inspirate, comori de limbă în propoziţii scurte. Acest musical e una dintre referinţele definitorii pentru cariera teatrală a cantautoarei.

Film de prezentare – Sânziana şi Pepelea

Că Zmeul, interpretat de Ionuţ Caras, a “furat” spectacolul, făcând un rol deosebit de complex şi de solicitant, în care actorul devine inclusiv pianist, aproape că se subînţelege. Şi tot un personaj negativ, cu luminile sale eclatante de umor, Papură Vodă (Radu Lărgeanu), s-a achitat imperial de atribuţiile lui atrăgătoare de antipatie în piesă, dar de simpatie în loje. Publicul clujean e privilegiat să îi aibă pe aceşti maeştri ai scenei, în vreme ce ţara are nevoie să îi vadă mai mult.

Vorbeam despre comentariul social pe care piesa îl propune: subtextul e plin de aluzii la credinţele obstinate şi la superstiţiile şi mai obstinate ale românilor, abundă în (auto)ironii la adresa ardelenilor, pe text moldovenesc, iar asta e o încântare.

Însă ceea ce asigură nemurirea lui Sânziana şi Pepelea, cu toate licenţele ei de adaptare după Alecsandri, e că reprezintă un elogiu adus folclorului şi limbii române curate, o piesă ce cultivă dragostea de cuvântul nostru, de muzica şi de poezia noastră. A expune copiii (şi au fost mulţi marţi seară!) la cuvinte precum “a găta”, “chisăliţă”, “a cumpăni”, “argat”, este aur curat. Doar 40 de lei, pentru un curs intensiv de limba română, într-o clădire istorică, de la 1919: ce-ţi poţi dori mai mult?

A expune copiii (şi au fost mulţi marţi seară!) la cuvinte precum “a găta”, “chisăliţă”, “a cumpăni”, “argat”, este aur curat

“Non possum”, vorba unui personaj, a descrie Sânziana şi Pepelea în culorile pe care le merită. Vă fac doar o recomandare: mergeţi şi vedeţi-o, pentru că e în ea un secol – nu, un mileniu, de românism. Căci puţine lucruri reţin seva unui popor la fel de bine ca teatrul naţional. Mai puţine parade sterile, şi mai mult teatru fertil, de Centenar!

PS: ceea ce n-a făcut Statul român pentru dezonoratul Vasile Alecsandri, a făcut regizorul Dabija cu această piesă de teatru. Cinste ţie şi actorilor tăi, maestre!

Foto deschidere: Nicu Cherciu / Teatrul Naţional Cluj-Napoca

La Cluj, toate drumurile duc, până la Roma, la Universitate şi la Biserică. Nu e nici o coincidenţă, pentru că aşa ceva nu există în Istorie. Faptul se explică printr-o evoluţie organică, printr-o creştere nu lipsită de frământări, dar care, în urma mareei, a lăsat matricea urbei decantată.

Cu bunele şi cu relele lui, Clujul e un oraş care nu-şi reneagă ori ascunde, ci îşi onorează trecutul. Căutaţi, spre comparaţie, în Bucureşti, în Piaţa Amzei, casa pe care ardeleanul Slavici şi bucovineanul Eminescu, titanii culturii româneşti, au împărţit-o în vara anului 1883, până la îmbolnăvirea Luceafărului. Vă asigur că veţi avea mari, mari dificultăţi, pentru că placa ce marchează mirabila (re)întâlnire a spiritelor, după perioada lor vieneză, nu e anunţată de nimic. Sau aruncaţi un ochi la starea mormântului din Bucureşti al lui Victor Babeş, marele înaintaş bacteriolog care dă numele Universităţii din Cluj, dimpreună cu remarcabilul matematician maghiar János Bolyai. Veţi plânge.

La Cluj, chiar şi cozile se mişcă altfel – mai organizat, mai aşezat – ceea ce nu trebuie respins ca amănunt anodin, întrucât coada la români e barometrul velocităţii sociale

Veche aşezare romană, Cluj-Napoca jubilează în latinitatea sa neaulică, de la origini până la Mişcarea Memorandistă, la prolifica, remarcabila muncă de editare a Editurii Şcoala Ardeleană din prezent şi până la propensiunea clujenilor de azi spre passeggiata, dar are o corectitudine a formelor şi o organizare, pe filieră alogenă, ce s-au mulat perfect în matricea românească, perpetuu adaptabilă şi perpetuu genială prin aceasta. Românul nu e omul unghiurilor drepte, pentru că n-are capul în colţuri, el – vorba Profesorului Ioan-Aurel Pop – e iscoditor, nu colţuros. Şi totuşi, românul nu e mereu poet, e şi inginer când asta îl ajută, el ştie să supună unghiul drept, cum ne-a arătat genialul Anghel Saligny.

Şi mai e ceva Clujul, ajutat de matematică şi de metafizică: e locul mişcărilor ample, spre deosebire de Bucureşti, care e locul mişcărilor mereu strâmte (de unde nevoia nestăvilită de a da din coate şi de a avansa în societate, uneori pe căi discutabile), boicotate de îngustimea de vederi a centrului – paradoxal – asimetric.

Şi mai e ceva Clujul, ajutat de matematică şi de metafizică: e locul mişcărilor ample, spre deosebire de Bucureşti, care e locul mişcărilor mereu strâmte

La Cluj, chiar şi cozile se mişcă altfel – mai organizat, mai aşezat – ceea ce nu trebuie respins ca amănunt anodin, întrucât coada la români e barometrul velocităţii sociale.

Clujul nu e genul de oraş care să-ţi inspire, ca Bucureştiul, exploziile de entuziasm efemer, cu căderile de rigoare în abisurile disperării, ci mai degrabă respect tempera(n)t, o veneraţie naturală dezbărată de hiperbole.

Napoleon, după propria-i mărturisire, a iubit-o, dar n-a respectat-o pe Iosefina. Clujul, vechi oraş românesc (şi nu numai), îl şi iubeşti, îl şi respecţi, ceea ce-l face o partidă ideală pentru toţi cei care-i respiră parfumul fie şi o dată în viaţă.

PS: e sugestiv că, la Cluj, o catedrală e unul dintre puţinele lucruri neterminate de ani buni. Din nou, lucrul nu e o coincidenţă: acesta e un oraş care încă îşi lucrează spiritualitatea. Şi asta, orice s-ar zice, e minunat.

O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă necunoaştere a istoriei: orice român cu minime cunoştinţe în materie se înfrigurează când se gândeşte la puşcăriile în care au fost aruncaţi, de la Viena, fruntaşii Mişcării Memorandiste, şi face piele de găină când trece, pe Prinz Eugen-“Strasse” 27, pe lângă Palatul Belvedere, unde la 30 august 1940 se împlânta un pumnal în inima României, prin infamul Dictat de la Viena.

Desigur, chiar dacă “soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare” şi, de multe ori în istorie, ni s-a stins lumina de pe malurile Dunării, asta nu însemnează că românii, austriecii şi ungurii lui 2018 nu pot fi prieteni, cum nici americanii şi japonezii nu-şi vor purta pică la nesfârşit pentru Hiroshima şi Nagasaki. Şovinismul, ne-a învăţat Nae Ionescu, e rău. Rău şi letal e însă şi să uiţi: a nu uita este nu atât o promisiune a revanşei, cât o garanţie a nemaicreării de iluzii, o platoşă pentru pragmatism mult mai sigură decât garanţiile franco-britanice din 1939, unele de hârtie.

De fiecare dată când ajung – nu la Viena, ci – la Braşov, mica şi săltăreaţa inimă a României Mari, îmi vin în minte vorbele disperate ale Ministrului nostru de Externe de la 1940, Mihail Manoilescu:

Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul … Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi.

Astfel, ori de câte ori destinul mă mai poartă o dată la Braşov, încerc mai mult decât simpla bucurie a turistului în căutare de plăceri montane. Ceea ce este pentru unii Kronstadt, pentru alţii Brassó, iar pentru vreunii a fost – şi poate continuă să fie – Stalin, va rămâne pentru noi eternul Braşov: oraşul marelui păzitor de limbă Coresi, oraşul care ne-a dat imnul României, oraşul care a aruncat în 1987 scânteia Revoluţiei române de doi ani mai târziu.

Cum să nu iubeşti, ca român, Braşovul? Acesta e oraşul care s-a-ncăpăţânat, ca un berbec la porţile istoriei, să rămâie românesc. Şi poate că odată, până la bicentenar, România îi va recunoaşte meritele, mutându-şi Capitala acolo unde logica istorică, geografică şi sentimentală, dar şi cea economică, i-o cere demult.

La Braşov, centrul de echilibru al României, vorba lui Grigore Vieru

“e o tăcere
atât de afundă,
că se aud Carpații spre seară
cum, aplecându-se, aștern umbra
pe masă,
curată și răcoroasă”

Iubiţi Braşovul, căci şi el mult ne-a iubit şi ne iubeşte pe noi, românii!

Foto deschidere: pxhere.com

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

 

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

În redacția Asociației Culturale Matricea Românească a parvenit un poem de dimensiuni impresionante, care ne-a captat atenția și pe care ne-am dorit să îl publicăm pentru cititorii noștri. Mihai Șteț, român emigrat tocmai la Londra, este tânărul debutant care ne aduce în atenție o lucrare inedită, un tribut adus țării, dar și regiunii sale natale, „ Legenda Ardealului ”, un veritabil mit al genezei ardelene.

Orice început presupune un efort, o implicare spirituală într-o dimensiune a incertitudinilor. Acestea devin cu atât mai acute, cu cât persoana pe care o încearcă devine scriitor. Asociația Culturală Matricea Românească deschide tribuna și aprinde lumina pe scena tinerelor talente scriitoricești autohtone, care nu doar merită să fie sprijinite, ci și necesită toată atenția și sensibilitatea noastră, mai ales pe motiv de cordialitate națională.

În această deschidere a seriei, prin care sperăm să dăm tonul tinerilor care își țin ascunse manuscrisele de teamă sau din modestie, am avut fericita ocazie să îl cunoaștem pe tânărul autor român emigrat Mihai Șteț. Mihai își pune pasiunea pentru scris pe seama unei copilării frumoase, în care a reușit să prindă cele mai mici bucurii din cele mai esențiale trăiri.

Ca orice vlăstar al neamului, acest român emigrat doar trupește în Londra rămâne cu sufletul prins în glia țării, care de altfel i-a stimulat inspirația și pofta de a scrie. Obârșia sa și respectul față de părinți transcend din paginile lucrărilor sale, el menționând pentru Matricea Românească: „Din partea tatălui provin dintr-o mică familie nobiliară din țara Chioarului, care, ca multe altele, a fost măturată de vâltoarea cumplitului secol al XX-lea, iar din partea mamei am origini țărănești sălăjene. Legenda întemeierii satului ei natal, Iapa (n.r. numit astăzi Fântânele-Rus, comuna Rus, județul Sălaj)  figurează și ea printre poemele puse în acest volum. De altfel, majoritatea poemelor sunt legate de amintirile copilăriei și adolescenței petrecute în acest sat și care reprezintă, de departe, cea mai frumoasă parte a vieții mele”.

Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului

Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului. Foto: arhiva personală

Reprezentant al diasporei române tocmai în Marea Britanie, Mihai Șteț a decis să ne trimită o nouă interpretare mitologică a apariției unei regiuni românești încărcate de semnificații profunde: Ardealul. Poetul în devenire și autorul lucrării Legenda Ardealului menționează despre apartenența sa: „Contactul profund cu trecutul familiei mele, dar și influența unor oameni deosebit de puternici, care m-au crescut, m-au făcut să-mi dezvolt această sensibilitate artistică, dragostea pentru viață și natură, dar și apetența pentru istorie și clasicism. Așa cred că am ajuns să am un simț aparte al propriei identități, dar mereu imprimat de moderație și umanitate”.

Legenda Ardealului este un poem de amploare, cu caracteristici folclorice, care respectă canoanele stilului și încercă să ne poarte în vremuri de basm, trezindu-ne mândria și respectul pentru origini, strămoșeşti și istorie. În egală măsură, prezentul poem reînvie necesitatea de mit fondator, ținând cont de importanța legendelor în spațiul românesc:

Legenda Ardealului

Cândva demult, prin văi și munți
Trăiau țărani cinstiți și mulți
Și ei munceau din zi în seară,
Din primăvară-n primăvară,
În sate traiul și-l duceau,
Iar satele îi așteptau,
Din codri, de pe câmp să vină,
Cum stupu-așteaptă o albină.

Și-n țara-aceea n-aveau rege,
Ori alt stăpân care să-i lege,
De sărbători ei dănțuiau,
Se-nțelegeau, se ajutau,
Într-una viața lăudând
Și despre ea mereu cântând.

Dar liniștea nu dăinui
Și pacea lor se război,
Când răsăritul luminos
Se preschimbă în cer noros,
Cu vânt năprasnic de furtună,
Cu fulgere ce-apoi detună,
Fiertură crâncenă, răzleață,
Ce-aduce ploi, ce-aduce gheață.

Căci din abisul de câmpie
Veni o neagră, rea solie,
Dintr-un ținut neîmblânzit,
Furiile au cotropit
Cu cavalcada lor pământul,
Tot pârjolindu-l, despicându-l,
Lăsând doar sânge-n urma lor
Lovind popor după popor.

Un han înalt și aspru tare
Pătrunse într-a lor hotare
Peste țărani se năpusti
Cu oastea lui și-i înrobi.

Munți, sate și păduri vuiră,
De urlete se împânziră,
Când săbii și săgeți tăiară,
În carnea vie de intrară
Și-apoi în viscere și spate,
Lovind în oasele crăpate
Ca frigul iernii ce cuprinde,
Suflu de gheață și fierbinte,
Tot ce în cale i se-arată,
Iar firea piere-ndurerată.

La fel de neîndurătoare,
Cruzimea hoardei călătoare
Zdrobi cu zgomot țara toată
Ce sta acum îngenuncheată.

Satele toate se-nchinară,
Barbarii ceia de-i prădară,
Măcelul, ura, umilința
Și spaima, chinul, suferința
Erau acum înfipte-n lume
Cu colții strânși, mânjiți cu spume,
Iar zeii, sfinții toți fugiră,
Nădejdea-n ceruri o pitiră
Și spiritele de țărână
Se întâlniră și-mpreună,
Prin codrii umezi speriate,
Se-ascunseră spre-a fi uitate –
Iar muritorii părăsiți,
În lanțuri grele pironiți,
Trăgeau pentru ai lor stăpâni
Barbarii crunți, flămânzi și spâni.

Așa trecură anii lungi,
Lăsând în carne-amare dungi
Și pungi soioase de puroaie
Care slăbesc și-apoi înmoaie,
Iar satele se învățară
Să se supună-n a lor țară.

Dar undeva sub coaja lor,
Se mai zbătea înc-un fior.
El neînțeles ca umbra morții,
Jelind mereu obida sorții
Și pe țăranii împilați
Și asupriți și sfărâmați,
Îi mistuia în mădulare
Precum o larvă mișcătoare
Și se rotea sub un îndemn
Ca viermele ce roade-n lemn,
Nu avea nume, chip și glas
Neînțeles, de tot retras,
El se zbătea în ei uscat,
Dar se cerea descătușat…

Era o zi cu soare cald,
Sus în palatul de smarald
Al hanului cu ochi frumoși,
Când un bărbat cu pumnii groși
Veni la el privindu-l drept
Rostind curat și înțelept:
”Te rog pe tine, împărate,
Cum l-aș ruga pe al meu frate,
Ia-ți lanțul de pe-a noastă țară
În dezrobire să fim iară,
Cum furăm noi aci cândva,
Când nimeni nu ne stăpânea,
La marginea pădurilor,
Sub soarele dogoritor,
Căci asuprirea-ți ne omoară,
Te du de-acia, așadară!”

Dar hanul, din grădina lui,
Din mijlocul palatului,
Unde pe tronu-i argintat,
Ședea înfipt și nemișcat,
Râzând, el îl privi uimit
Pe omul ce-i părea smintit,
Zicând cu glasul-i cristalin
Suav și mândru, cald și fin:
”Dar ce-i cu tine, măi străine!
Și ce-ți veni să vii la mine,
Ce-s gândurile astea goale,
Ori poate moartea-ți dă târcoale!
Ce-mi ceri tu astăzi, măi bărbate,
Și ce mă rogi ca pe un frate
Și ții să iau eu cunoștință,
Ca să-mplinesc a ta dorință…
Ei bine, frate, nu se poate!
Prin luptă le-am luat pe toate
Și le-am impus a mea domnie,
Doar sub puterea mea să fie,
Păduri și ape, munți și sate.”

”Ce-i omul fără libertate?!”
Se opinti țăranul iar
”…Își duce viața în zadar
Ce om e-acela înrobit?!
El veșnic e nefericit!
Așa că azi, sub sfântul soare,
Îți cer, arată îndurare,
Te du de tot în altă țară,
Noi nu mai vrem a ta povară.”

Privind pierdut într-o firidă,
Un gând pe loc să îl ucidă
În mintea hanului zvâcnește,
Dar mai apoi se răzgândește
Și caută să-l înjosească
Pe cel ce vrea să-l izgonească.

”Prea bine, măi, țăran vânjos,
Cu ochi blajini și cap pletos,
În tine multe-s adunate,
Ești fără pată ori păcate,
Ești cumpătat, ești așezat
Și-mi ești la vorbă măsurat.

Ai multe daruri, toate rare,
Ești rar pe lume, rar sub soare,
Cum n-am găsit prin munți și sate
Te cred… așa cum cred un frate.

Te-ascult și am să mă supun,
Și rămășag eu vreau să pun,
Dar toate-acum cu-n preț sunt date,
Or pentru-a fi răscumpărate,
Ce-ți cer în schimbul dezrobirii
E poate peste darul firii.

Ori foarte greu de-nfăptuit,
Dar tu îmi pari om chibzuit,
Iar de cumva vei izbuti
Și dacă zeii-ți vor zâmbi
Și-n munca ta tu vei răzbate,
Pe plac îți fac atunci în toate.

Ascultă dară cu răbdare
Acum și-aici sub sfântul soare…
De ai puterea într-o noapte,
Când glasul se preface-n șoapte,
Tu dealu-acela-n depărtare
Din fața muntelui cu sare,
Doar singur, prin a ta tărie
Și fără sprijin ea să fie,
Să-l ari cu plugul până-n zori,
Când roua cade peste flori,
Din hățuri am să-i las pe-ai tăi…
Și mari și mici și buni și răi.

De nu, în moarte te cobori,
Dar nu fărʼ de însoțitori
Ci cu trei sute de feciori.
Frumoși ca zvelții căpriori.
Da, cu trei sute de flăcăi!
Toți căsăpiți de-ai mei călăi!”

”Ar dealul cela, împărate!
Îl ar cu râvnă cât se poate!”
Strigă aprins spre el țăranul,
De se-ngrozi curtea și hanul.

”Ar dealul singur și de mor
Și nu-ntr-o noapte ți-l dobor,
Din noapte ia-mi o jumătate,
Îl ar pe brânci, îl ar pe coate
Îl ar cu dor, îl ar cu spor,
Îl ar tot dealul roditor.

Ar dealul singur, ai să vezi,
O lună dă-mi ș-ai să mă crezi,
O lună doar și dealul mare
Îl ar sub muntele cu sare.”

Ori mândrul han ușor zâmbi
Și cu vrăjmașu-i se tocmi,
Spre poart-apoi cei doi pășiră
Când stelele pe cer ieșiră.
Plecă țăranul pe-al său drum,
Spre satu-i învelit cu fum.

2.
A curs grăbit timpul rămas,
Sorocul vremii, fără glas,
Din zi în zi se împlini
Și așteptarea risipi.

Când într-o noapte, caldă, lină,
Urcând pe cer o lună plină,
Rotundă, mare, de-alabastru,
Pe cerul înstelat, măiastru,
Căzu o liniște ciudată,
Întinsă peste lumea toată,
Apoi cutremurând prin vale,
Alunecând pe piatra moale,
Un scârțâit de roți de fier
Și-un tropot se lovi de cer.

Căci ia, țăranul-ncet venea,
Ca valul mării de mugea,
Pe drumuri el urnind un roi,
Cu pluguri sute și mulți boi,
Căci într-o lună întregită,
Trecuse țara ca prin sită,
Umblă prin sate și vorbi,
El pe țărani îi lămuri,
Să-i dea acolo ascultare,
Și boii toți și multe care
Pe toate-n lațuri să le prindă
Și dealul mare să-l cuprindă.

Și-așa cu ele-ntr-o strânsoare,
Să taie dealu-ntr-o mișcare,
Să-l taie-n multe brazde vii,
Cu boii ceia, două mii.
Și-a dus cortegiul mugitor,
Tot pus la poala munților.

El plug cu plug frumos legă
Și boii-n jug îi fluieră
Mânându-i înșirați spre vale,
Dar să-i clintească nu fu cale,
Căci boii ceia ne-nvățați
Să dea la plug cu-atâția frați
Nepricepuți ei înlemniră,
Ba nici un pas nu se clintiră.

Și tare blestemă țăranul,
Cât să-i ajungă pe tot anul
Din biciul lui plesni de vai,
Dar boii se uitau niznai.

Trecu așa un ceas spurcat,
Țăranul mut și asudat
Trăgea și împingea de ei,
Dar parcă erau prinși cu clei.

Pe om necazu-l năpădi
Dar nu cedă, nu șovăi,
Și cum se face-ntr-o poveste,
Când răul tot mai mare este,
Iată că vine-o alinare,
Ce nechemată parc-apare.

Țăranul nostru mult striga,
Văzduhul tot cutremura,
Și-așa din ceruri îl văzu,
Preasfânta lună și-l plăcu,
Ea îl privi cum se zbătea
Cum colo-n dâmb el blestema,
Cu gândul doar la liberate,
Pentru el și-ale sale sate.

Și-o-nduioșă cât fu de-aprins
Ea patimă pe om a prins,
Ce dârz și tare asudat,
Era și chipeș și bărbat.
Porni dar ea dintr-un castel,
Veni spre sat, veni spre el
Și codrii toți ea-i scutură
De-a ei făptura fremătă.

Năuc, țăranul tresări,
Căci noaptea-ntreagă colcăi,
Și-oglinzi de ochi roșii-verzui,
Sclipeau acum în jurul lui,
Și fiare multe se porniră
Mistreții aprig grohăiră
Și huhurezii lung țipară,
Urlară urșii, lupii-urlară.

Iară când toate le simțiră
Că-n preajma atunci lor veniră
Legați la plug pe lângă drum
Săltat-au boii toți și: bum!…
Pământul reavăn apăsară,
De frica dinților de fiară.

Fugiră, plugurile grele
Le-au tras cu pietre stând pe ele
Și au gonit pe deal în jos,
Brăzdând ogor întins, mănos,
Căci tare fură-nspăimântați
Masculii ceia-ncornorați,
Și prin negura ceea deasă,
Trăgeau de zor gonind spre casă.

Așa ară atunci țăranul
Cu boii lui deodată lanul,
Lăsând pe culmea de sub munte,
Cu plugurile-acelea multe,
Fâșii prin glod nenumărate,
Adânci și drepte, despicate,
Dar nu trecu o-ntreagă noapte,
Să facă el acele fapte,
Vă jur că fără doar și poate
Pierdu din noapte-o jumătate.

Și cum veniră iarăși zorii,
De vesele cântau prigorii
Și mierle ciripeau mărunte,
Fu omul la palat pe punte,
De mi-l trezi pe han la șase.
Dar hanul ia, de el uitase,
Căci îl crezu țăran smintit,
Apoi, încet, și-a amintit.

Când însă se uită în zare,
Scrutând frumoasa depărtare,
Sub soare, dealul, tot lucrat,
Ședea de brazde zgâriat
Și omul cela-n fața lui,
Cerea-mplinirea târgului.

Privind mereu spre deal, mirat,
Hanul apoi s-a mâniat,
Tocmelii lor se-mpotrivi,
Pe om cercă a-l ispiti
Cu aur, dar nici că-l clinti.

Apoi scoțând un paloș lat,
La el se repezi-nciudat
Și-n pântec lama i-o roti,
Dar omul cela nu muri!

Căci ia, de dragul izbăvirii,
A biruit el legea firii
Și moartea astfel nimici,
De crudul han înmărmuri
Și-uimit de-această întâmplare
Îngenunche dar, hanul mare,
Cerând țăranului cu boi,
Cruțare și plângând apoi,
Cerși el sfântă îndurare,
Căci în miracol stă iertare.

Bunul țăran, nevătămat,
Pe han atunci l-a dezlegat
El îndemnându-l cu răbdare
Să-și strângă avuția mare,
Lăsând în urmă văi și dealuri
Și apele curgând în valuri,
Lăsând și munții plini de sare,
Să plece-n lume spre-altă zare.

Învins dar hanul ascultă,
Pe-ai săi barbari el îi luă,
Ei din castelul gol plecară
Și pe țărani îi dejugară…

Apoi hotarul se-ntremă,
De ce-a fost rău se vindecă,
Țăranii împăcați trăiră
Pământul iarăși și-l munciră,
În țara ceea îngrijită,
Bogată, largă, înverzită,
Și-Ardeal de ei atunci numită.

EPILOG

Cântarea ceasta-a-fost visată
Și scrisă-apoi și recitată,
Iar de vă place ce-am rostit
Ori de vi-e drag ce ați citit,
De mine să vă amintiți
Și doar de bine să vorbiți.
Acum povestea-o pun în cui
Și-n pat cu mâțele mă sui,
Căci iată noaptea vine iară,
S-aveți cu toții-o bună seară!

 

Despre Mihai Șteț

Român emigrat în Londra și ajuns la frumoasa vârstă de 36 de ani, Mihai Șteț s-a născut în Baia Mare și a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj în 2005, iar ulterior a obținut specializarea de  tehnician dentar la Universitatea de Medicină și Farmacie “Iuliu Hațieganu”.

Legenda Ardealului, poem cu influențe istorice și folclorice, face parte din volumul intitulat Cântecele vrăjitorului, care conține 12 asemenea povești, ce se doresc a fi reinterpretări ale miturilor arhaice fondatoare românești. În volumul pe care îl construiește, Mihai Șteț împrumută scrierilor sale acele aspecte spirituale inerente spiritului ardelenesc, dar și influențele culturale ale civilizației greco-romane și, ulterior, bizantine, precum și cele pe care civilizația Europei Centrale le-a avut implicit asupra spațiului românesc. De asemenea, în acest volum ce așteaptă să vadă lumina tiparului, autorul învăluie în alură de poveste: bucurii și suferințe, dorințe și speranțe, pasiuni și credințe, încercând să ocolească dificultățile și inechitatea unui prezent ambiguu.

Foto deschidere: Tablou semnat de către Nicolae Grigorescu

Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene.

Jurnalista Ruxandra Hurezean adună în paginile acestui volum poveștile de viață ale sașilor din Transilvania, un mănunchi de oameni care se împuținează pe zi ce trece, și a căror istorie riscă să fie înghițită de negura timpului. Printr-o serie de interviuri realizate între 2005-2015, publicate pe www.hotnews.ro și apoi în revista Sinteza, autoarea culege mărturiile emoționante ale unor oameni în lupta cu timpul și istoria vitregă, dar face și o radiografie a regimurilor politice care au alungat de-a lungul secolelor sașii și șvabii din România.

Istoria oamenilor se face din mici firimituri de viață, dar cineva trebuie să le adune pentru ca povestea lui să spună ceva și după ce el nu va mai fi

Dincolo de istoriile personale, încărcate deopotrivă de nostalgii și tristețe, reportajele se grupează sub tema comună a identității pierdute și regăsite odată cu reîntoarcerea în locurile copilăriei, după căderea comunismului. Neadaptarea în Germania și dorul după meleagurile natale, sentimentul de înrădăcinare pe care doar familia și țara ți le pot conferi, răzbat din fiecare pagină.

Povestea sașilor din Transilvania este utopia Lindenfeld, ce prinde viață sub minunatul condei al Ruxandrei Hurezean, care face portretul unor oameni excepționali. Lumea Transilvaniei în care vechile meserii sunt readuse la viață, iar obiceiurile străvechi sunt păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație, dezvăluie o Românie cu un viitor luminos, plin de speranță.

Sofia Folberth s-a născut la Criț în 1922 într-o familie înstărită de sași. Știe povestea vechii așezări, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criț, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criț, acolo o găsiți vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași.

Sofia deapănă amintiri despre iubitul pierdut în război, fratele care a făcut șase ani de lagăr rusesc, dar, mai ales, despre comunitatea unită și sentimentul de apartenență ce nu o părăsește nicio clipă:

Cum să te obișnuiești acolo când ai capul și pieptul plin de amintirile de acasă? Cum să continui să trăiești, când ai lăsat în spate atâtea lucruri pe care le iubești, pietrele pe care călcai le știi ca pe podul palmei tale, perii de la poarta casei îi visezi noaptea, iubitul și poteca de pe lângă școală le vezi și acum în fața ochilor și te trezești dimineața cu mirosul lămâiței în nări, dar nu, nu ești lângă zidul bisericii tale. Ești la mii de kilometri depărtare.

Eginald Schlattner este al 99-lea și ultimul preot la biserica luterană din Roșia (sau Rothberg) de Sibiu, unde, în prezent, alături de el, mai trăiesc patru sași. A făcut închisoare pentru că a participat la un cenaclu literar, și, din 1991, aduce alinare deținuților, în calitate de preot misionar pentru penitenciarele din toată țara. În ianuarie 2002 fost numit „Ambasador cultural al României“.

Ilustraţie din cartea "Povestea saşilor din Transilvania", de Ruxandra Hurezean

Ilustraţie din cartea “Povestea saşilor din Transilvania”, de Ruxandra Hurezean

De ce n-am plecat și eu? Pe mine, Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulți oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca, pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai «intra muros», istoria mea este și cum mă recunosc ceilalți, ce acceptă și confirmă ceilalți că aș fi: sas din Ardeal!

Eginald face o minunată sinteză a spiritului român și a modului cum educația religioasă se răsfrânge asupra socialului și politicului. De reținut atunci când suntem întrebați cu ce contribuie România la Uniunea Europeană:

[…] Am fost întrebat care este contribuția României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! […] Uitați-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apă, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalți. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuțele la poartă sunt două, față în față, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă. Am să vă rog să vă uitați la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificiului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central, și în jurul ei tot restul construcției, iar când ridici privirea, vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranța. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credință în viață!

Johann Schaas şi soția sa Johanna sunt singurii sași care mai trăiesc la Richiș. El este curatorul bisericii, o bazilică gotică, cu detalii celtice (pe basoreliefuri se regăsește figura lui Grünen Mann, omul verde, zeul vieții, al suflului vital și creator).

Hans știe istorie, știe cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la școală Honterus. Hans este și un mecanic pasionat. Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.

În fabula lui Hans, iezenul este un animal harnic, ce-și sapă o vizuină, unde vulpea vine și-și face nevoile. Bătrânul concluzionează că „vulpea e istoria care a făcut la ușa sașilor multe dimineți la rând”.

Paul Hemmerth, născut în Mediaș, pleacă în Germania în anii ‘80, dar se întoarce după Revoluție. Cumpără la Richiș casa străbunicului lui Johann și aduce treisprezece oameni în sat. El va fi păstrătorul cheii bisericii după ce Herr Schaas va trece în lumea celor drepți.

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

Caroline Fernolend a înființat fundația Mihai Eminescu Trust, ce se ocupă cu protejarea și revitalizarea patrimoniului istoric transilvănean. Este fiica Sarei, cea care l-a întâmpinat prima dată la Viscri pe prințul Charles. Înarmată cu un borcan de dulceață și un ștergar tradițional, l-a impresionat pe monarhul britanic, care, de mai bine de douăzeci de ani vine cu regularitate în România și promovează turismul în Transilvania. La Viscri, vechile meșteșuguri au fost readuse la viață: Gheorghiță, cărămidar de mai multe generații, conduce acum o fabrică de cărămidă, fierarii Istvan și Matei fac potcoave-suvenir și alte mici obiecte de feronerie, iar Asociația „Începe” are o producție considerabilă de ciorapi de lână, ce iau calea străinătății.

Sașii din Saschiz sunt grupați în tabloul dezolant al satului părăsit, unde amintirile dureroase îi împiedică pe majoritatea să se întoarcă:

Anneliese stă între cele două lumi, puternică și vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilăriei și multă experiență în a merge mai departe. Nu vrea să se mai întoarcă. Iar casa, după ce va primi cheia, o va vinde.

Peter Trimper locuiește în Charlottenburg, satul circular de lângă rezervația de cerbi lopătari, Șarlota. Este singurul neamț din sat, într-o colonie de rromi. Se îngrijește de biserică, spune istoria satului, și își așteaptă liniștit sfârșitul. Putea să plece la frații săi în Germania, dar, cine s-ar mai fi îngrijit de mormintele părinților?

Margit Șerban este un medic de excepție, şefa Centrului de Transplant Medular din Timişoara, originară din Charlottenburg.

Pentru mine cea mai importantă e unitatea, familia… cei din jurul meu. N-am putut să plec și atunci am zis: fac tot ce pot în viața asta de aici, la mine acasă!

László Rákosy este un biolog renumit, din Sighișoara. Din copilul curios ce se aventura pe dealuri să prindă felurite insecte, astăzi este președintele Societății Lepidopterologice Române și cel care a înființat rezervația cu fluturi din Viişoara, unde se găsesc 850 tipuri de specii. Dulce și melancolică este trecerea în revistă a copilăriei, perioada când a descoperit lumea magică a fluturilor.

Familia Einschenk se ocupă din 1896 cu repararea și comercializarea instrumentelor muzicale, la Brașov, pe fosta Stradă Neagră, nr. 50. Micul lor atelier a rezistat intemperiilor politice, iar meseria s-a transmis mai departe, din generație în generație. Ecourile familiei răzbat din mai toate orgile din Transilvania.

Friedrich Philippi a fost profesor de geografie și este acum cunoscut mai degrabă ca „omul cu berzele”. În plimbările sale, a început să observe cuiburile de berze și s-a gândit să le documenteze pe toate din Transilvania.

Am rămas să păstrez Patria pentru copiii noștri, dacă au aici o ușă deschisă, pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alți nemți n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi. Și când o spune, dincolo de ochelari, vezi cum ochii lui precum cerul înoată în lacrimi.

Hans Prömm s-a născut la Brașov, dar, la 17 ani a emigrat în Germania. Cu studii militare, ajunge să lupte în Iugoslavia în 1996, iar apoi își începe o carieră economică la grupul multinațional Philips. Munca îl readuce pe meleagurile natale în 2005, când înființează cu un vechi coleg de școală o firmă ce acum numără mai mulți angajați la Brașov decât în Germania.

Hans scrie o scrisoare ce ajunge virală pe internet, „despre cât de complicat, dar și cât de frumos este să te accepți pe tine ca să ajungi să-i iubești pe ceilalți. Cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, țări, ocupații. Dar să revii de fiecare dată la tine însuți. Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni.”

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea sașilor așa.

Ruxandra Hurezean, Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 218 pagini

Cele două volume scrise de Ruxandra Hurezean (Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei și Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași) fac parte dintr-un proiect amplu dezvoltat și susținut de către Fundația Michael Schimdt, care vizează conservarea moștenirii săsești în Transilvania.

Scurt istoric al Mănăstirii Rohia

 21 octombrie 2021 | Istorie
În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia. Începutul Mănăstirii Rohia Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau...

Există un suflet românesc?

 27 noiembrie 2018 | Identitate
Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”....

Un ITO 2018 pentru cultura românească

 25 septembrie 2018 | Spiritualitate
Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.   Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a...

Liniștea roților de tren

 7 august 2018 | Embleme
Un tren ratat definitiv? Gara din Hunedoara a încremenit în timp, iar Piaţa Gării rămâne simbolul decrepit al vremurilor când un oraş de provincie din România încă mai conta. Un material marca Matricea Românească. În general, în Piața Gării oricărui...

A renăscut Braşovul!

 16 iulie 2018 | Identitate
E oficial: Braşovul a renăscut. Şi asta e o veste bună nu doar pentru Ardeal, ci şi pentru România centenară. O veste bună pentru Ardeal, fiind că e important să se înţeleagă un lucru: Ardealul nu se rezumă nici la Cluj, şi nici la Untold ori Dracula....

Mari înaintaşi. Clujeanul Iuliu Haţieganu, când a ctitorit o biserică: “Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!”

 17 aprilie 2018 | Embleme
Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte...

Despre Cluj, fără patimă. Contribuţii la o periegeză sentimentală

 13 martie 2018 | Embleme
La Cluj, toate drumurile duc, până la Roma, la Universitate şi la Biserică. Nu e nici o coincidenţă, pentru că aşa ceva nu există în Istorie. Faptul se explică printr-o evoluţie organică, printr-o creştere nu lipsită de frământări, dar care, în urma...

Braşov, oraşul care s-a-ncăpăţânat să rămâie românesc

 15 februarie 2018 | Embleme
O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă...

Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

 8 decembrie 2017 | Alte culturi
Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene. Jurnalista Ruxandra...
1 2