Tag

Basarabia

În episodul IV al seriei Matricea Românească dedicate unei specii literare deosebite, fabula românească, dezvăluim istoria unui om cu un destin special, Anton Pann, un simbol al faptului că folclorul și fabula, alături de muzică și de arta populară, s-au făurit în imediată apropiere de Biserică, loc al cunoașterii și al dezvoltării spirituale.

Cred că doar leneșii nu au auzit de Anton Pann, omul care a transformat fabula românească dintr-o purtătoare a emblemelor străine din cultura universală, în acea bijuterie originală din literatura română.

Cu data nașterii incertă, plasată undeva între anii 1796 – 1798, Anton Pann a văzut lumina zilei în Imperiul Otoman, la Sliven, în acea perioadă raia turcească, actualmente în Bulgaria. Tatăl său se numea Pantoleon sau Pantaleon Petrov și era de meserie căldărar, fapt pentru care George Călinescu afirma ulterior că Anton Pann, prin tatăl său, era român de origine: „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era român (valah curat ori cuțovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie”. Pe numele său lung, Antonie Pantoleon Petroveanu (Petrovitul), scriitorul și folcloristul Anton Pann a rămas orfan mult prea devreme, alături de alți doi frați, tatăl său trecând la cele veșnice în 1806.

Aflându-se într-o situație dificilă, mama scriitorului, văduva Tomaida, împreună cu cei trei copii ai săi, a trecut în Basarabia și s-a stabilit la Chișinău. Acolo, Anton Pann a fost înscris în corul Bisericii mari (actualmente Catedrala metropolitană), unde a cântat până în 1812, deprinzând vocația de psalt și învățând limba rusă.

Anton Pann a dăruit poporului român cele mai ample culegeri de folclor autohton, astfel garantând continuitatea neamului

Anton Pann a dăruit poporului român cele mai ample culegeri de folclor autohton, astfel garantând continuitatea neamului. Foto: captură youtube

Destinul său a fost un periplu al dificultăților, cu suișuri și coborâșuri diferite ca intensitate. În iarna anului 1812, după ce își pierde în asaltul Brăilei (1809) ambii frați, Anton Pann pleacă spre București împreună cu mama sa. La frageda vârstă de doar 16 ani, acesta intră, prin intermedierea localnicilor, ca paraclisier la biserica Olari și cântăreț II (defteriu) la biserica „Cu Sfinți” de pe Calea Moșilor.

Spre posteritate, prin muzică și Biserică

Un punct de mișcare în cariera celui care va deveni un reprezentant de marcă în fabula românească, a fost ucenicia la dascălul grec Dionisie Fotino (n.r. a fost istoric grec, originar din Patras. S-a stabilit în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. A fost al doilea secretar al domnului Ioan Caragea). Anton Pann ajunge auditor la școala de muzică a dascălului său, reușind să obțină cunoștințele necesare pentru a-și dedica viața muzicii bisericești.

Va părăsi însă, la 1816, școala lui Fotino, intrând în ucenicia dascălului Petru Efesiul, unul dintre grecii pricepuți în muzica ecleziastică. Efesiul îl va îndruma pe Anton Pann nu doar pe calea muzicii, ci și pe cea a slovei scrise, punându-i bazele meșteșugului tiparului, în tipografia sa. Acesta din urmă va reuși să ajungă director al respectivei tipografii, tipărind prima oară un Axion (n.r. Imn din slujba ortodoxă a Sfântului Ioan Crisostom, care se cântă atât în timpul slujbelor curente, cât și la marile sărbători și comemorări) în românește, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar.

Hărnicia și osârdia cu care muncește îi aduc rezultatele scontate la frageda vârstă de doar 23 de ani, când ajunge să fie numit de Prea Sfințitul Dionisie Mitropolitul în comisia pentru traducerea cântărilor bisericești din grecește în românește, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, ceea ce dovedea că devenise un nume cunoscut în viața muzicii bisericești din epocă.

Așa cum însă Providența îi încearcă pe cei mai buni fii ai săi, nici Anton Pann nu a reușit să meargă pe un drum prea ușor. Se refugiază la Brașov în 1821, în virtutea tulburărilor stârnite de Revoluția lui Tudor Vladimirescu, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Șchei, cântând în strana locașului de cult.

Anton Pann, un inovator în folclorul și fabula românească

Înclinațiile sale spre fabula românească și spre folclorul autohton încep cam pe la 1840 și țin până la 1854, perioadă prolifică sub aspect editorial – tipografic. În 1841, publică Fabule și istorioare în două volume, unde reușește să preia motivele livrești și populare din vechime, dându-le o formă potrivită epocii.

În anul 1846, va tipări: Poezii populare, Cântece de stea, Irmologhiu-Catavasier, Epitaful și Heruvico-Chinonicarul. Toate acestea au fost scrise cu alfabet chirilic, în limba română.

Lucrarea care îl va consacra în scrierile laice și îl va introduce în rândurile părinților literaturii române este desigur, Culegere de proverburi sau Povestea Vorbii (alternativ, Vorbei), despre care se spune că este prima antologie paremiologică versificată din spațiul românesc.

„Povestea vorbii” este lucrarea care l-a consacrat pe Anton Pann

„Povestea vorbii” este lucrarea care l-a consacrat pe Anton Pann. Foto: price.ro

Fiind culegător profesionist de folclor românesc, Anton Pann a continuat să strângă bijuteriile culturii naționale, grupându-le în următoarele sale culegeri: O șezătoare la țară sau Povestea lui Moș Alba (1851-1852) și, desigur, ultimul, dar nu și cel de pe urmă, volumul Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853), carte care poartă o puternică influență din folclorul turcesc.

Omul care a pus pe muzică imnul României

Un episod istoric care îl consacră pe Anton Pann și care îi rezervă o veșnică memorie în posteritate este cel al punerii pe muzică a viitorul Imn de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”. Anton Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei Un răsunet, scrisă de către Andrei Mureșanu prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann și unul dintre admiratorii acestuia, ne relatează cum în casa poetului Andrei Mureșanu din Brașov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac și Vasile Alecsandri, cu toții fiind în căutarea unei melodii pentru poezia Un răsunet, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă, a fost chiar Anton Pann. Melodia în cauză nu era alta decât romanța „Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1832 (după alte surse, 1839) pe versurile lui Grigore Alexandrescu.

Fragment din romanța „Din sânul maicii mele”, a cărei muzică a fost preluată, se pare, de Anton Pann și adaptată imnului național

Anton Pann trece la ceruri în ziua de 2 noiembrie 1854, la întoarcerea dintr-o călătorie în Oltenia, de unde contractase o răceală puternică (tifus virulent), lăsând însă urmașilor moștenire perle din folclor și din fabula românească.

Planul simigiului

Un simigiu, oarecând,
Covrigi, simiți încărcând,
A umblat din sat în sat
Și schimbând pe oau i-a dat:
Deci tabla-n cap dacă ia
Cu acele oau pe ea,
Să întorcea la oraș
Ca și un negustoraș;
Dar pe drum când să ducea,
Să gândea și plan făcea:
-Cum sunt – zise – aste oau,
Tot bune, proaspete, noau,
Care-s cinci sute, să zic,
De vor prisosi, nu stric,
D-oi sta la cloșci să le pui,
Tot oul o să-mi dea pui;
Să zic acum c-a crescut
Și găini mari s-au făcut;
Aste-ntr-o zi, peste tot,
Cinci sute de oau îmi scot;
Să le vânz ca un sărac
Ceva părăluțe fac.
Cinci sute de găini dar,
Clocind o să-mi dea pui iar,
Fiecare douăzeci…
Ho! ho! Stane, unde pleci?
Stai să vedem câte fac,
Apoi cum o să mă-mbrac!
Socoteală grea nu au,
Cinci sute de cloșci îmi dau
O sută de sute-n cap,
Hait! de sărăcie scap.
Când zice „hait” bucurat,
Își uită că e-nțărcat,
Și sărind sus ca un țap
Dete tabla peste cap,
Oule pe jos turti
Și planul își izbuti.

Mulți mari lucruri socotesc
Și nici mici nu isprăvesc.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Despre umor și glumele cu care își umplu viața românii de peste Prut, din Basarabia, a aflat mai multe detalii echipa Matricea Românească. Descoperiți în materialul de mai jos ce glume le spun bunicii nepoților în Chișinău și cum fac basarabenii haz de necaz în mijlocul problemelor cotidiene.

Glumele sunt acele mici pilule de sănătate, pe care ni le oferim la un pahar de vorbă sau adunați în jurul unui frumos foc de iarnă. Din locul de unde vin, glumele încep cu aciditate și se termină cu prietenii frumos legate. Românii basarabeni glumesc mai mereu cu tâlc și încearcă să includă, în fiecare anecdotă, o lecție pentru ascultători.

umor glumele românii de peste Prut Basarabia

În Basarabia, glumele apar la fiecare pas. Pot porni chiar și de la un brad eșuat, cum a fost cazul recent. Foto: agora.md

Când eram mică, bunica mă deprindea să fiu veselă, energică și îmi anima jocurile cu vorbe de duh, spuse în timp ce cosea de zor hainele noastre:

Vine moșul de la vie,

Cu cireșe-n pălărie

-Dă-mi și mie, moșule!

-Fugi de-aici, mucosule!

Chicotelile noastre se stârneau și mai cu spor când aceasta ne invita la un dialog bizar, dar amuzant, în timpul mesei, asta dacă nu savuram în liniște prânzul:

-Cum te cheamă?

-Borș de zeamă!

-Cum te-mpușcă?

-C-o gălușcă!

Bunicul, în schimb, ne citea anecdote din ziare, pe care nu le înțelegeam din prima, dar care aveau menirea să ne educe în spiritul integrității și al verticalității.

Umorul românilor din Basarabia a fost supus influențelor rusești, lucru resimțit în preferința față de anumite teme expuse în bancuri sau în maniera evocării lor. De exemplu, nu veți auzi bancuri necuviincioase despre mamă, despre Biserică sau despre istorie

Țin minte cum ne povestea istorii din așa-numita „epocă de aur” a ideologiei comuniste, în care cineva visa râuri de lapte și miere, iar el, omul trecut prin munca acelor vremi, ne citea cu expresivitate:

Cu toate că în comunism se muncește neeficient, treaba merge foarte bine.

Cu toate că treaba merge foarte bine, în magazine nu găsești nimic.

Cu toate că în magazine nu găsești nimic, omul are acasă tot ce vrea.

Cu toate că omul are acasă tot ce vrea, el este nemulțumit.

Cu toate că omul este nemulțumit, el totuși aplaudă.

Mai toate aceste părticele de umor se învârteau în jurul problemelor, care ne distanțau de lumea occidentală. În Chișinău se glumea, și această modă continuă, despre politică, despre sărăcie și despre nedreptate. De exemplu, în perioada conducerii comuniste, mai exact între anii 2000-2009, se vehicula acest pamflet umoristic:

Odată Voronin, Bush și Putin au fost supuși unui test: pentru fiecare rău adus patriei sale, fiecare va fi înțepat o dată cu un ac.

Intră Bush în cameră. Se aud de acolo câteva gemete de durere, după care iese plângând.

Intră Putin, la fel. Dar acesta iese din cameră râzând în hohote. Întrebat fiind de ce râde, acesta a spus:

– Ehe, pentru Voronin au pregătit mașina de cusut!!!

Involuntar sau nu, românii de peste Prut au încercat mereu să își potolească suferințele cu zâmbetul și sinceritatea copiilor, spunându-și glume chiar și atunci când în suflet le era tot mai amar. Acest umor al nostru a fost parțial supus influențelor rusești, lucru resimțit în preferința față de anumite teme expuse în bancuri sau în maniera evocării lor. De exemplu, nu veți auzi bancuri necuviincioase despre mamă, despre Biserică sau despre istorie. Veți putea însă regăsi o sumedenie de pamfleturi despre politicieni, apărute pe parcursul celor mai renumite scandaluri, despre corupție, deoarece ne-a cam ajuns cuțitul la os, sau despre firea mult prea naivă și bună a românilor de peste Prut, din Basarabia.

Comedia „Nuntă în Basarabia”, un exemplu de umor românesc basarabean bine echilibrat

Puse cap la coadă, toate manifestările acestui umor din Basarabia se rezumă la încercarea nevinovată de a suplini un gol spiritual, de a umple perioadele grele cu câteva grame de optimism animat. Căci deseori se adeveresc cuvintele bunicii mele: Ochii văd, inima cere, dacă n-am nici o putere.

Matricea Românească aduce impresiile unei tinere basarabence despre România, Capitala sa Bucureşti, despre percepția românilor asupra conceptului de muncă și corporaţii, dar și despre nebunie ca fenomen cotidian.

Îmi amintesc cum în adolescență îl citeam pe Gogol și al său roman „Suflete moarte”, în care autorul nota: „Pe lume există o mulţime de lucruri de neînţeles chiar şi pentru mintea cea mai cuprinzătoare”. Percepția mea de atunci se rezuma la imposibilitatea înțelegerii unui fenomen precum este cel al „sufletului mort”. Ce însemna el? Îmi va fi dat să pricep complexitatea acestei teme tocmai la 25 de ani, atunci când, înarmându-mă cu tărie și curaj, voi decide că e timpul să mă mut în București.

Și aici este momentul să luăm o pauză, să tragem aer în piept și să începem a dezlâna sentimentele mele pe marginea unui oraș, pe care mai întâi l-am iubit, iar apoi mi-a stârnit un soi de dispreț, de altfel fondat.

Bucureşti este un oraș al aparențelor

Mondenitatea și aspirațiile acestui megalopolis se trag din adâncile sale interferențe cu alte orașe ale Europei. Aici, ritmul vieții se cumulează într-un flux puternic, ce poate să îți ia în orice moment aerul, sufocându-te într-o ambuscadă de amabilități. Dar, dincolo de asta, orașul este pustiu sufletește.

În București, totul se construiește pe aparențe, pe conveniențe, iar bunul-simț și amabilitatea pot deveni o piatră de moară

În marea Capitală a Patriei, căci indiferent de divergențele mele cu acest loc, România rămâne Patria mea, oamenii zâmbesc cu nonșalanță și lovesc în cele mai nevralgice puncte, distrugând orice urmă de confidență și atașament. Probabil, bagajul meu uman obținut în Basarabia a fost aruncat în „groapa comună” a aparențelor bucureștene, forțându-mă să renunț la flexibilitate, în favoarea unui joc dur, dus la limita supraviețuirii.

Românii visează la o slujbă cu program ca la Stat și salarii ca în corporaţii

Românii visează la o slujbă cu program ca la Stat și salarii ca în corporaţii. Foto:dej24.ro

Deci, prima lecție pe care am primit-o, cu forța unei lovituri în plin, este că aici, în București, totul se construiește pe aparențe, pe conveniențe, iar bunul-simț și amabilitatea pot deveni o piatră de moară legată de gâtul unui condamnat la penitență.

Vin rușii!

Senzația mea, formată în aceste trei luni, este că anume acest slogan reprezintă fobia maniacală a oricărui român, ceea ce mi se pare deosebit de straniu, în condițiile în care noi, basarabenii, am fost mult mai asupriți de această națiune de-a lungul istoriei dar, cu toate acestea, îi admitem în spațiul nostru național.

Cu toate că acest subiect stârnește pe fețele românilor cele mai disperate expresii, elementul rus rămâne și un motiv de fascinație, care naște cele mai fabuloase mituri și ideologii despre cât de mare, de puternică sau de magnifică este puterea rusească. Forțat sau nu, se creează impresia că „Țarul” de la Kremlin stă în birou doar cu harta României și se gândește la planuri de invazie, ceea ce pare extrem de neverosimil, chiar ilar.

Corporații demonice în România

Munca este inerentă spiritului român, dar și-a conservat calitățile inițiale, cred că doar în mediul rural, acolo unde se mai face transhumanță și se mai construiesc suflete. La oraș, lucrurile au nimerit într-o extremă aproape ridicolă. O altă frică, ce chinuie inimile românilor, este prezența corporațiilor, care aproape că au devenit un dușman național.

Se pare că formula perfectă a așteptărilor românilor este să ai program ca la Stat, adică nici un minut în plus după ora finală, și salariu ca în corporații transnaționale

Problema cea mai acută îmi pare legată de felul în care românii percep conceptul de muncă și își clădesc dorința de a munci. Se pare că formula perfectă a așteptărilor lor este să ai program ca la Stat, adică nici un minut în plus după ora finală, și salariu ca în corporații transnaționale. Iarăși, un caraghioslâc nemaipomenit, căci unde s-a auzit pentru muncă puțină să primești bani mulți (asta dacă nu ești Steve Jobs…)?

…Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei…

Nicăieri nu am resimțit mai multă nebunie volatilă, slobodă ca aici, în București. Oameni care merg pe stradă vorbind cu sine înșiși sau adresându-se unor cercuri superioare, femei care își strigă problemele la toate colțurile de stradă… Tot acest tablou pare rupt dintr-un Decameron morbid, un bâlci al evadaților, iar faptul că acești concitadini se plimbă în deplină libertate, îmi trezește multe semne de întrebare asupra sănătății mintale colective, căci acceptarea unui nebun în societate presupune o anumită doză de nebunie comună.

În București, nebunia este un fenomen volatil, la ordinea zilei

În București, nebunia este un fenomen volatil, la ordinea zilei. Foto: pinterest.com

Se pare că zbuciumul acestui organism imens, numit București, înghite în ritm galopant spirite, trecându-le printr-un malaxor al demenței și azvârlind la final niștre suflete despuiate, decojite de stratul rațional care le leagă de viață. În prezentele clipe când reflectez asupra acestor imagini derulate, încep să cred că supraviețuirea în cel mai important oraș din România presupune o concesiune cu propria rațiune.

Încep să cred că supraviețuirea în cel mai important oraș din România presupune o concesiune cu propria rațiune

Poate că toate aceste lecții sau impresii despre muncă, nebunie și corporații, culese în doar trei luni de trai aici, vi se vor părea imature sau, de ce nu, superficiale, și chiar sper că vreodată o să ajung să îmi fie confirmat contrariul, dar la moment decepțiunea mea își face simțită prezența. Gustul amar, pe care mi-l provoacă această ambianță citadină cu mari pretenții de exclusivism, nu va dispărea cu una, cu două, ci dimpotrivă, se va acutiza, în condițiile în care românii nu consideră modul lor de viață ca fiind o abatere de la normă.

Sper doar că această stare a lucrurilor în România, și mai ales în București, să ajungă în punctul de turnură, când se vor realiza schimbări de valoare, când omenia și empatia vor lua locul acestui duel pentru supraviețuire.

Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, dar și figura lui Alexandru Ioan Cuza în istorie, văzută de atentul cronicar al epocii Dimitrie Bolintineanu, fac obiectul unor confesiuni de școlăriță pe Matricea Românească.

Încă niciodată nu am cunoscut un rege sau un domnitor în viață. Despre ei am citit fie din paginile unor ficțiuni reușite, fie de pe filele manualelor școlare. În apropierea sărbătorii dedicate unui eveniment istoric de anvergură, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, am decis să răsfoiesc albumul meu școlar, unde păstrez presate între file, aidoma florilor uscate, cele mai vii amintiri despre figura celui care a făcut visul Unirii o realitate, Alexandru Ioan Cuza.

L-am întâlnit prima oară în clasa a VIII-a, când profesoara de istorie ne-a vorbit cu multă atenție și migală, impusă de acea perioadă politică (la guvernare era Partidul Comunist) despre Mica Unire și despre figura istorică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Una dintre temele abordate, care se regăsește și în prezent în unicul manual de istorie pentru clasa a VIII-a, este cea cu privire la dubla alegere a Domnitorului. Citând din actualul suport didactic, reiese că această mișcare: „a fost salutată de românii de pretutindeni”. La acel moment al studiilor, noi, tânăra generație, am primit această realitate cu deosebită fericire, căci simțeam de pe atunci legături inefabile cu Patria Mamă.

Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Foto: arhiva personală

Mi s-a întipărit în minte imaginea severă a domnului Alexandru Ioan Cuza de pe pagina temei, care parcă veghea studiul nostru. Un bărbat cu alura unui veritabil conducător de țară. Între mine și acea figură istorică nu existau limite de timp. Copil fiind, l-am perceput de la înălțimea așteptărilor drept un om care a rescris istoria, turnând-o într-un nou făgaș. Peste ani voi reîntâlni acea descriere dată de istoricul Dimitrie Bolintineanu marelui domn: „Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”. Probabil, această manierare și acest echilibru i-au servit drept garanție a unei acțiuni de amploare, precum a fost la acea vreme, dar și astăzi, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859.

Ani de gimnaziu

Au urmat câțiva ani de gimnaziu, în care învățam separat istorie universală și istorie a românilor, căci din fericire am prins perioada pre-reformării educaționale, reformare care avea să nască ulterior acea absurdă istorie integrată. Am continuat să „dau ochii” cu marele domn. De astă dată eram roasă de curiozitatea descoperirii lui ca om, ca simplu membru al societății, dincolo de lecțiile și informațiile de care dispuneam în secile noastre manuale. Așa că am luat calea bibliotecii sătești, care pe atunci era unica noastră salvare. Acolo l-am descoperit pe Alexandru Ioan Cuza în pielea unui personaj, care nu avea doar falnica poziție a unui domnitor învingător, ci își asuma metehne firești spiritului uman.

Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu

Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu. Foto: okazii.ro

Același Dimitrie Bolintineanu nota în volumul său „Viața lui Cuza”, pe care am avut fericita ocazie să îl consult, în absența altor manuale alternative: „Se imputau domnului patima jocului. El nu mai juca alta decât jocuri ordinare cu amicii, de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie. În casă era amabil cu toţi; îi punea pe toţi să şeadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură; nu bea decât apă la masă şi un lichior după masă. Îl acuzau de patima pentru femei. Nu a despărţit nici un bărbat de femeia sa; nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”.

Ani de liceu

Clasa a XI-a a venit mai mult cu accente pe politica dusă de către Alexandru Ioan Cuza, pe evoluția puterii sale, transformată în reformele pe care le-a realizat, și într-un final, ca un apogeu predictibil, pe abdicarea sa forțată. Nu știam la acea vreme ce implicații poate avea un astfel de eveniment, implicații de ordin uman. Știam doar, deprinși cumva cu școala rusă, că acest fenomen este o înlăturare forțată de la conducere, dar ce nu am priceput decât peste ani este că această eliminare a însemnat o lovitură sub centură, o rupere de lângă idealul unei vieți.

Mi s-a întipărit în minte un pasaj din discursul lui Mihail Kogălniceanu, rostit la Adunarea Principatelor Unite, care spunea:

Unirea e actul energic al întregii națiuni române, e marea noastră conchistă și de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea națiunea a făcut-o.

Dar oare creatorul poate fi smuls cu sila din țărâna creației sale? Doar istoria și memoria colectivă sunt în drept să judece acest raționament. Sunt fericită că în acei ani de școală am fost părtașă la o întâlnire de pomină cu Alexandru Ioan Cuza, omul care a creat România.

 

Citește și: Milioanele lui Cuza și milioanele lui Halep

Dana Dumitru semnează o nouă recenzie de carte pe Matricea Românească, în care analizează Vara în care mama a avut ochii verzi, roman de Tatiana Ţîbuleac.

Scriitoarea basarabeancă Tatiana Ţîbuleac, jurnalistă de profesie, cunoscută publicului cititor datorită volumului de istorii personale ale emigranților din Franța, Fabule moderne, a publicat anul acesta microromanul Vara în care mama a avut ochii verzi. Scurt, dar intens, acest roman prezintă dramele unui adolescent labil psihic, dar, mai ales, evocă în tușe emoționante relațiile defectuoase dintre copii și părinți.

Narațiunea curge într-un ritm alert, în ciuda absenței dialogurilor, acțiunea fiind conturată prin discurs indirect. Asistăm, poate, la cea mai sinceră declarație concomitentă de dragoste și ură maternală, o confesiune dureros de frumoasă, cum rar îți este dat să citești. Dansul năvalnic al gândurilor perverse amintește de scrierile Petronelei Rotar pe blogul său personal, cu diferența că Tatiana Ţîbuleac concentrează toată suferința într-o singură direcție, și anume, relația cu mama.

De obicei, poveștile personale, tulburătoare, sunt spuse din perspectivă feminină, dar autoarea alege un eu liric masculin. Interesantă și binevenită această opțiune de egalizare a sexelor în sfera emoțiilor fruste, rezervată până acum exclusiv doamnelor. În literatura universală actuală, cel mai bun exponent al acestei tendințe este norvegianul Karl Ove Knausgård, care îndrăznește să redea fără menajamente trăiri și sentimente specifice literaturii psihologice feminine.

Tatiana Țîbuleac, autoarea unui roman inedit despre relația dintre un adolescent și mama sa

Tatiana Țîbuleac, autoarea unui roman inedit despre relația dintre un adolescent și mama lui. Foto: zdg.md

Protagonistul Aleksy este un adolescent cu porniri violente și depresive, la baza cărora stă furia împotriva mamei, acumulată de-a lungul anilor. Disprețul vădit față de aceasta și, în general, față de viață, este ușor de observat încă din primele pagini, când suntem martorii unui portret hidos: „Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început cu părul. Un singur lucru nu se lega în toată povestea aceasta – ochii. Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei.”

Vocabularul bogat în cuvinte și imagini sumbre reflectă chinurile interioare pe care Aleksy le trăiește plenar: „Eram niște resturi umane – niște polipi și chisturi, și aceia operați -, însă aveam pretenții de rinichi și inimi.”

Fiu de emigranți polonezi, locuitor al suburbiei Haringey din Londra, personajul principal este un neînțeles atât în mediul școlar, dar, mai ales, în cel familial. Părăsit de tată („Gândul la tata îmi provoca vomă.”), lipsit de afecțiunea mamei, îi rămân ca singură consolare brațele ocazionale ale bunicii. Dispariția Mikăi, sora mai mică, este cheia către cutia Pandorei ce se revarsă din Aleksy de la vârsta de opt ani. Dorul copleșitor după aceasta, dublat de nepăsarea mamei care se închide în sine odată cu pierderea fiicei, constituie baza furiei clocotitoare ce-l va mistui ani la rând.

Pe măsură ce înaintăm în lectură, Vara în care mama a avut ochii verzi se dovedește a fi o carte despre ispășire și iertare. Grav bolnavă, mama îi propune lui Aleksy să petreacă cu ea o ultimă vară, undeva într-un sătuc din nordul Franței. Din ființele înstrăinate și depresive, cei doi ajung să trăiască aici toată fericirea unei relații normale pe care mama i-a negat-o fiului atâta amar de vreme. Spovedania unei femei muribunde, chinuită de vină și regrete, își găsește ecoul mult așteptat în inima copilului care toată viața a tânjit după un strop de afecțiune.

În vacanța de vară cei doi comunică pentru prima dată cu adevărat, împărțind firimituri de fericire între episoadele depresive ale lui Aleksy și manifestările violente ale bolii mamei. Ura este înlocuită pe rând de acceptare și, mai apoi, de dragoste: „Ochii mamei mele urâte erau resturile unei mame străine foarte frumoase.”

Scris într-un limbaj frust și direct, Vara în care mama a avut ochii verzi este un carusel sfâșietor de emoții, care vorbește despre traumele copilăriei care se închid greu sau deloc, cât și despre puterea magică a vindecării ce vine doar prin descătușarea și acceptarea sentimentelor. Și, nu în ultimul rând, despre putreziciunea umană ce poate fi înlăturată prin terapie:

 Oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că așa e mai ușor. Dar nu toți se pot ascunde mereu. Și uneori toată răutatea și boala și stricăciunea lor erupe și ei se simt bine și fericiți, chiar dacă toți cei din jur îi condamnă și le plâng de milă.

 

Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, Chișinău, 2017, 121 pagini

Istoria este rescrisă, în fiecare zi, de către noi. Adeseori, ea vine la pachet cu victorii, alteori cu eșecuri, dar de cele mai multe ori aceasta devine o lecție despre omenie, cumsecădenie și talent. În momentele de mare restriște, din străfundurile poporului ies la lumină mici „licurici” culturali, care ne luminează calea, aducând ofrande în numele frumosului și binelui general. Una dintre figurile proeminente ale literaturii române din Basarabia, femeia care a mânuit cu talent slova pentru valorile naționale, prin superba poezie românească în care credea, a fost poeta Leonida Lari, pe numele său adevărat Liuba Tuchilatu.

Imaginea ei s-a reliefat în contextul mișcării naționale pentru identitate și independență a Basarabiei, alături de astfel de titani precum Grigore Vieru, Ion și Doina Aldea – Teodorovici sau Ion Vatamanu. Poeta a reușit chiar să ajungă la tribuna Parlamentului României, pentru două legislaturi consecutive (1996-2000; 2000-2004), de unde aidoma unei figuri mitologice, Leonida Lari vocifera în fața mulțimii dragostea de neam și de patrie, invocând valorile demult înghețate în pojghița ideologică:

Când, aspră, mă scutură seara

Din ziduri prin pomi întomnați,

Mă sprijin cu gândul de țara

Străbunilor mei luminați.

 

Şi merg înspre locuri retrase,

Cernând amintirile-n mers, –

Acolo un tei ascultase

Întâiul, stângaciul meu vers.

 

În vale, sub casa batrână,

Mânată de-un dor negrăit,

Copila, privind în fântână,

Adâncul din noi am privit.

 

Pe deal, către marginea zării,

Cu sufletu-n palme întins,

Odată, în arşița verii,

De dragoste tristă am plâns.

Din versurile poetei, ajunge până la noi o durere înfrântă, domolită, dar care dă naștere unor idealuri, unor aspirații speciale, întruchipate de tandrețea cu care rememorează plaiul natal, casa părintească și timpurile demult apuse.

Poeta Leonida Lari, un vlăstar curajos de poezie românească din Basarabia

Poeta Leonida Lari, un vlăstar curajos de poezie românească din Basarabia. Foto: YouTube

Amintirile, imaginile și sonoritatea vocii ei au dat un imbold tineretului dornic de cunoaștere a acelor vremuri tulburi. În egală măsură, poeta a cultivat în noi, urmașii ei, respectul față de familie, față de pâinea cea de toate zilele și față de eternitate:

Să nu arunci, copile,

Pâinica jos nicicând

Căci undeva, departe,

Plânge un copil flămând.

 

Şi cată-un colţ de pâine

Prin urne-nfrigurat,

Şi dacă n-o găseşte

Adoarme-nlăcrimat.

 

Şi-n somn ce i se-arată,

Tu să-ţi închipui, poţi?

Pământul ca o pâine

Ce-ajunge pentru toţi!

Deși a fost vizată în repetate rânduri de cenzura sistemului comunist, poeta a reușit să ne ofere în dar 24 de volume de poezie românească şi proză, în care a adunat toate trăirile și frământările unui popor. A debutat cu perseverență, în ciuda dificultăților întâlnite, cu placheta „Piața Diolei”, în îndepărtatul 1974. Chiar dacă a trăit în inima unei enclave sovietice, unde adevărul putea stârni o prigoană masivă, poeta a reușit să emane veritabilul prin fiecare por, punând punctul pe i cu o convingere și o tărie de caracter aparte. Acest lucru transpare și din anumite versuri prin care îndeamnă la comuniune, la unire prin frăție, la idealuri comune:

Când Basarabi se prăbușesc

Pentru pământ și limbă,

Când parlamentele tușesc

Pentru o lege strâmbă.

 

Atunci, te rog, cu mine-n chin

Să mergi spre Libertate –

Nu da, române în român,

Nu da, că-ți este frate!

 

Când tancuri se pornesc din Est

Să ne îndoaie screaua,

Când banii se pornesc din Vest,

Sunându-și tinicheaua.

Cu fiecare vers pe care l-a așternut, Leonida Lari a apropiat cultura și identitatea umană, a dezlegat pecetea unui trecut ferecat și a sădit în inimile copiilor speranța într-un viitor mai bun, în care doar adevărul și verticalitatea vor face diferența. Indubitabil, această misiune i-a fost insuflată și de către părinții pedagogi, dar și de spiritul fierbinte care i-a sălășluit trupul. Din păcate, ca orice altă stea care traversează cerul și se stinge la orizont, Leonida Lari a trecut mult prea devreme în neființă, răpusă de o boală nemiloasă, dar și de grija sa nemărginită pentru Basarabia, copilul răpit al României Mari.

Poză deschidere: portret Leonida Lari semnat de plasticianul Nicolae Guțu

4 impresii despre români, după primele mele 3 luni în România

29 Ianuarie 2018 |
Matricea Românească aduce impresiile unei tinere basarabence despre România, Capitala sa Bucureşti, despre percepția românilor asupra conceptului de muncă și corporaţii, dar și despre nebunie ca fenomen cotidian. Îmi amintesc cum în adolescență îl...

Leonida Lari: "Să nu arunci, copile, pâinica jos nicicând!"

9 Ianuarie 2018 |
Istoria este rescrisă, în fiecare zi, de către noi. Adeseori, ea vine la pachet cu victorii, alteori cu eșecuri, dar de cele mai multe ori aceasta devine o lecție despre omenie, cumsecădenie și talent. În momentele de mare restriște, din străfundurile...