Care este cea mai mare fericire a unui îndrăgostit de teatru şi artă? Evident, prima întâlnire cu actorul favorit. Și pentru că visele au tendinţa de a se îndeplini în cel mai neaşteptat şi mai frumos mod, iată că în Chișinău a sosit Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, în frunte cu minunata Maia Morgenstern. Am avut parte de o săptămână fulminantă, cu piese excepţionale şi cu un veritabil festin artistic.
Graţie aportului domnului Sandu Grecul, directorul teatrului I.L. Caragiale „Satiricus”, a devenit o realitate această întrevedere între două şcoli teatrale cu greutate pe firmamentul artistic al celor două ţări vecine. La deschiderea acestui festival, doamna Morgenstern, cu un deosebit tact şi cu modestie, şi-a făcut simţită prezenţa. Timbrul vocii şi artistismul mişcărilor sale au demonstrat încă odată talentul incontestabil al dumneaei. Întrucât scopul final al acestei întâlniri a fost delectarea publicului cu spectacole din repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat, iată-ne porniți într-un periplu cultural întins pe șase zile.
De menționat este faptul că absolut fiecare seară a fost impregnată de emoții și sentimente diverse – de la zâmbete până la deziluzionări și lacrimi. Colegii noștri de peste Prut au decis să deschidă acest mic festival cu o comedie veritabilă, care ne-a provocat să râdem cu poftă și să medităm asupra unor metehne umane. „Varșovia: ghid turistic”, de Hillel Mittelpunkt, a adus în scenă istoria unui fiu, deja îmbătrânit, dar extrem de protejat de o mamă ușor extravagantă. Plecați într-o călătorie spre Varșovia, aceștia traversează un veritabil conflict între vârste, răscolesc amintiri și se lasă pradă unei nebunii de scurtă durată. Având-o pe Maia Morgenstern în rolul principal, piesa a devenit senzație, mai ales pentru că au fost abandonate clișeele și șablonismul, încă persistent în teatrul basarabean.
Scenă din spectacolul „Varșovia, ghid turistic” Foto: arhiva TES
După o comedie de nota 10, cu toate mențiunile de rigoare, a urmat „Amantul”, un soi de monolog al dragostei îmbătrânite, în care un cuplu adulterin se lasă pradă unui flirt oarecum disperat. Și de această dată, s-a optat pentru un neconvenționalism, care a scos publicul din zona de confort.
„Amantul”, o poveste a unui cuplu adulterin
„Mic și-al dracu” este un spectacol ce a continuat segmentul comediilor spumante, însă de această dată, într-un stil complet inedit cu bancuri, poezii, anecdote, poante, calambururi și rime vesele scrise de Ion Pribeagu. Într-un final, toată acțiunea a trasat linia spre un omagiu adus unui om al umorului și al glumei sănătoase.
Actrița Maia Morgenstern, în comedia „Mic și-al dracu”
Pentru cea de-a doua jumătate a săptămânii, au fost puse în scenă următoarele piese:
„Miss Daisy și șoferul ei”– o dramă tendențioasă, despre conflicte lăuntrice și lupta cu sinele, toate consumate pe fundalul segregării şi antisemitismului.
”Miss Daisy și șoferul ei”, o dramă ce tratează problema antisemitismului
”Băiatul din Brooklyn”– un spectacol ce prezintă drama unui scriitor care își câștigă faima în profesie, dar pierde cu desăvârșire fericirea personală. Soţia îl părăseşte, tatăl bolnav este internat în spital, prietenul lui din copilărie crede că l-a trădat. O retrospectivă amuzantă și emoţionantă asupra familiei, prietenilor şi a succesului. Este o piesă provocatoare, care atinge simțurile intime ale fiecăruia, demonstrând ştiinţa dramaturgului american în a descifra psihologia relaţiilor.
”Băiatul din Brooklyn”, cu Tudor Aaron Istodor (stânga), fiul actriței Maia Morgenstern
„Mazl Tov… and justice for all” – aceasta este o comedie înțesată de glume, devenite parte integrantă a umorului evreiesc. Piesa spontană, parcă născută la un foc de tabără, vine la pachet cu muzică bună și cu actori talentați.
„Mazl Tov… and justice for all”, o comedie ce abundă de umor evreiesc
Grație sosirii acestei caravane teatrale la noi în Chișinău, am primit o mică bucățică din Graal-ul cultural român, fapt care nu poate fi scris în destule cuvinte, ci doar poate fi trăit, simțit la cel mai înalt nivel al scării valorice umane.
Cu drag, din Basarabia,
Corina Moisei
Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti – unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului Evreiesc de Stat – am legat o prietenie instantanee. I-am iubit din prima clipă pentru că, dincolo de prestaţia actoricească de înaltă ţinută, au omagiat limba română, printr-o rostire cristalină, ce poate servi de exemplu sau de reproş pentru mulţi conaţionali.
“Este probabil cel mai frumos compliment pe care l-am auzit de la Dvs.!”, a mărturisit Ludmila Gheorghiţă, excepţională în rolurile din “Cerere în căsătorie” şi “Nunta” (ambele de Cehov) pentru Matricea Românească.
“Să ştiţi că a fost prima şi cea mai mai mare emoţie a noastră. Pentru că ştim cât de elevat este publicul bucureştean, şi cât de «pretenţios» – pozitiv fie spus – este. Iar asta ne-a dat emoţii şi mai mari. Ştim cu toţii că limba vorbită în Basarabia, din păcate, a fost influenţată – asta e. Dar noi lucrăm în teatru, noi suntem oameni care aduc cultura şi arta şi o promovează, şi acesta este instrumentul nostru. Lucrăm foarte mult la ceea ce înseamnă limba română vorbită în scenă.
Actriţa basarabeancă Ludmila Gheorghiţă, o româncă mândră de identitatea sa
Personal, pe mine mă ajută foarte mult, pentru că mai fac şi filme documentare, le sonorizez la Televiziune, iar acolo se lucrează foarte atent cu acest aspect. Şi asta mă ajută foarte mult şi în profesie, în scenă.”
Ludmila a fost completată de către partenerul ei din “Ursul” (piesă juxtapusă cu “Cererea…”), Ion Grosu:
“Spectatorul, la Chişinău, în ultimii ani, este pretenţios şi la capitolul limba vorbită. Vin băieţi cu şcoală făcută în România, sau în afara ţării, şi atunci ei cunosc destul de bine. Nu poţi să îi minţi, pentru că a doua zi, la spectacol, nu mai vin.”
“Sângele apă nu se face. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă”
“Acum, şi copiii de la grădiniţă vorbesc româneşte, la noi la Chişinău!”, a dezvăluit Ludmila. “Când, acum câţiva ani, nu prea se auzea o limbă atât de dulce, atât de clară, atât de limpede, aşa cum aţi remarcat. Când îi auzi pe stradă mergând şi vorbind o română atât de dulce, îţi vine să îi pupi pe toţi, grămadă, să ştii că sunt toţi ai tăi şi pe toţi îi iubeşti. Este, într-adevăr, un merit – probabil – al societăţii întregi. Pentru că se trezeşte – nu că se trezeşte, s-a trezit demult! – se revigorează această dragoste faţă de limba română, faţă de tot ce este românesc.”
Actorul Ion Grosu este vicedirector al Teatrului “Satiricus” din Chişinău
La rândul său, Ion Grosu crede că, în pofida imixtiunilor politice şi a farselor lingvistice care au încercat să legitimeze o limbă inexistentă, basarabenii au conştiinţa că sunt români:
“Atât de încâlcită a fost limba, intenţionat, a fost inventată o limbă moldovenească – pe care o vedem acum în dicţionare şi în ziarele vechi, şi râdem noi singuri de ceea ce scrie acolo, deci nişte cuvinte inventate – dar până la urmă [este valabil] un proverb vechi: sângele apă nu se face. Se vor limpezi apele, adevărul iese întotdeauna la suprafaţă. În asta credem, şi aşa se va întâmpla.”
Acum că Postul a luat sfârșit, Matricea Românească vă oferă o savuroasă poveste din Basarabia, cu puternice arome românești…
Devenit emblemă statală, vinul, licoarea lui Bachus, își are aici, peste Prut, o însemnătate majoră. Nimeni nu poate spune cu certitudine când s-a înfiripat această profundă și iremediabilă dragoste între moldoveni și vița-de-vie, însă până în prezent savurăm roadele acestei comuniuni, încheiate undeva în ceruri. Dacă până acum am scris despre evenimente culturale în sensul clasic, uzual, astăzi am hotărât să vă delectez cu o mică incursiune într-un colțișor de Rai: Vinăria Etcetera. Dincolo de originalitatea denumirii, aceasta reușește să păstreze înaltele standarde și cucerește de la prima vizită.
De unde a început periplul meu turistic? De la un cadou fermecător de 8 martie, când am avut ocazia să petrec un week-end în afara gălăgiei citadine. Și iată-ne porniți la drum. Nu știam încotro merg și ce voi vedea, dar eram ferm convinsă că o să îndrăgesc această escapadă. Drumul ne-a luat cam două ore și am parcurs vreo 100 de km din Chișinău, până la destinație. Totodată, am făcut un mic popas la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din raionul Căușeni, monument arhitectural construit în secolele XVII-XVIII. Acesta a fost ctitorit de către domnitorul Moldovei Grigore Callimachi și mitropolitul Daniil al Proilaviei, iar pictura datează din anul 1763, fiind opera zugravilor Stanciul Radu și Voicul. Locașul este un monument unicat în spațiul Est-Carpatic, prin amplasarea sa sub nivelul solului (este o biserică semiîngropată). În prezent, biserica este în renovare, grație sprijinului oferit de către Ambasada Statelor Unite ale Americii.
În prezent, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Basarabia este închisă pentru renovare Foto: arhiva personală
Ospitalitate specifică Sudului Basarabiei
Însă, nu ne-am reținut prea mult și am ajuns, în sfârșit, la destinația–surpriză. Amplasată în satul Crocmaz, raionul Ștefan Vodă, la Sudul Moldovei, Vinăria Etcetera te întâmpină cu ospitalitatea tipică celor din zonă. Deși am ales un week-end ploios, acest lucru nu ne-a tăiat deloc din elanul distracției. Am fost cazați într-o cameră imaculată, intitulată, în cinstea unui sortiment de vin, ”Feteasca Neagră”, ce avea un geam imens, cu vedere spre plantațiile de viță-de-vie, o baie impresionantă și un dormitor care te îmbia să te lași pradă unui somn de frumusețe. Dar, deoarece ardeam de nerăbdare să petrecem o seară frumoasă, am decis să amânăm siesta pe mai târziu. Am făcut o mică promenadă prin curtea Vinăriei, în ciuda umbrelor nocturne care se așterneau, iar grație liniștii de acolo, ne-am bucurat de repaus spiritual. Câteva rânduri despre liniște se cer menționate. Probabil noi am fost norocoși, dar eram printre puținii turiști în acea perioadă și ne-am bucurat de această Liniște (majuscula vrea să sublinieze plăcerea simțurilor).
Liniștea este un „bun” pe care Vinăria Etcetera îl deține din plin Foto: Instagram
Și pentru că noi, moldovenii, punem suflet în arta mâncărilor am decis să ne delectăm cu o cină delicioasă. Când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative rememorează simțămintele. Am optat pentru o salată cu roșii, ardei copți, brânză feta și rucola, pește copt cu legume gratinate, un pateu de pui asezonat cu condimente și plăcinte de casă. Toată această simfonie gastronomică a venit la pachet cu un vin alb Cuvéee Blanc din 2016, absolut delicios. Iar pentru că orice voiaj culinar nu poate fi lipsit de culminația unui desert, iată că am fost răsfățați cu o granola cu dulceață și iaurt de casă, în tandem cu un ceai verde.
Mâncărurile deosebite atrag ca un magnet turiștii
Îndestulați de bucuriile unui dineu pe cinste, am ales să ne relaxăm în restaurant pe canapelele în stil național, savurând finețea unui vin roșu. Probabil veți rămâne puțin mirați că meniul nu pare a fi unul tipic pentru spațiul moldav, dar acest lucru a fost încă unul din plusurile sejurului nostru. Gazdele au reușit cu succes să părăsească zona de confort a bucătăriei tradiționale, oferind oaspeților șarmul micilor detalii.
200 tone de struguri se transformă în vinuri moldovenești alese
După o seară atât de frumoasă, ne-am lăsat îmbrățișați de Morfeu, care ne-a oferit un somn sănătos, în așternuturi catifelate. Și pentru că țin la clienții lor, a doua zi gazdele ne-au oferit un dejun savuros, la ora convenabilă nouă, fapt care încă odată confirmă atenția și delicatețea acestora. Am fost delectați cu clătite, dulcețuri și o granola reinterpretată cu iaurt dulce-acrișor de casă. Iar pentru că nu am bătut atâta cale doar ca să lenevim, am decis să facem o excursie prin secția de producere a vinurilor, unde aceeași domnișoară amabilă ne-a explicat tehnologiile de creare și îmbuteliere a vinurilor.
Pentru producerea unui vin de calitate este utilizată tehnologia modernă
Anual, aceștia produc cam 200 tone de struguri, pe care îi prelucrează la recoltare în utilaje de ultimă oră, obținând la final vinuri maturate în butoaie din inox sau din lemn de stejar, în dependență de rezultatul scontat. Pe lângă întreg complexul de producere, Vinăria mai are și un laborator pentru testări – fapt demn de laudă – și o linie de îmbuteliere. Dincolo de aceste detalii tehnice stau oamenii, o echipă tânără, formată de către cei doi frați fondatori, domnii Luchianov. Deoarece am fost în week-end, nu am putut vedea însuși procesul, dar ghidul nostru a reușit să ne explice totul cu claritate și răbdare.
Cu avionul, la vinărie
Pe final, am fost plăcut surprinși să aflăm că există și o pistă de aterizare pentru mici avionete, iar în curând vinăria va putea delecta vizitatorii cu excursii aeriene, ceea ce ne-a motivat să revenim la ei.
Sper că am reușit să vă intrig toate simțurile, iar atunci când veți planifica o incursiune pe meleagurile noastre, nu uitați că în Sudul Moldovei puteți găsi o oază de plăcere și liniște – Vinăria Etcetera. Iar noi cu siguranță vom reveni acolo.
Din momentul obținerii independenței și suveranității naționale, Republica Moldova a început un lung parcurs cultural, obținând rezultate devenite tradiție. Unul dintre acestea este rodul parteneriatului moldo-francez, și anume Festivalul de Film Francofon. O regularitate anuală asigură posibilitatea de a viziona filme din spațiul mediatic francez, cu tematici actuale și subiecte controversate.
Aflat la cea de-a XVI-a ediție, Festivalul înglobează un repertoriu vast și, totodată, aduce un omagiu unipersonal unei anumite somități culturale sau științifice. Anul acesta, zarurile au căzut asupra personalității marcante, Jacques-Yves Cousteau, fost ofițer francez de marină, explorator al vieții subacvatice în domeniul oceanografiei, fotograf, producător de filme și inventator de aparate submarine.
Ca de fiecare dată, Festivalul a fost găzduit în incinta Centrului Cultural „Odeon”, iar graficul proiecțiilor a fost unul foarte confortabil, permițând chiar și persoanelor angajate în câmpul muncii să participe la eveniment. Din varii motive, la unele filme sala era goală, însă adevărații cinefili au savurat cu plăcere selecția cinematografică, într-o ambianță ospitalieră și liniștită.
Și în acest an, Festivalul Filmului Francofon a fost găzduit de Centrul Cultural „Odeon” din Chișinău Foto: arhiva personală
În program au fost introduse următoarele producții ale TV5 or Cine+:
1. Odiseea (L’odyssée) – filmul de deschidere a Festivalului, care urmărește 30 de ani din viața căpitanului Jacques-Yves Cousteau, dezvăluindu-i carismaticul caracter și perseverența profesională. Un produs cinematografic de un colorit exploziv. Trailer aici.
2. Doar sfârșitul lumii (Juste la fin du monde) – o producție cu Marion Cotillard în rolul principal, pelicula reprezentând, de fapt, un soi de teatru în film. Subiectul central este revenirea în căminul familiar al unui scriitor pe moarte, iar toată istoria reprezintă o simulare de empatie. Trailer aici.
3. Trei amintiri din tinerețe (Trois souvenirs de ma jeunesse) – un omagiu adus lui James Joyce (în pielea prototipului Paul Dedalus, aflat în plină descoperire existențială a Eul-ui propriu. Trailer aici.
4. Ultimul lup (Le dernier loup) – un film despre aventurile unui tânăr student din Beijing, trimis într-o expediție în Mongolia, unde descoperă relațiile interesante dintre localnici și lupi, aflați sub amenințarea puterilor guvernamentale. O parabolă interesantă despre rolul și interacțiunea omului și a naturii.
Trailer „Le dernier loup”
5. Fata necunoscută (La fille inconnue) – o dramă despre remușcări, indiferență și o crimă. Trailer aici.
6. Quai d’Orsay – un film despre birocrația franceză și interacțiunea dintre funcționari – subalterni. Șarmul francez e la ordinea de zi în această peliculă, deși este, totuși, una statică. Trailer aici.
7. Versailles – istoria sensibilă a unui copil al străzii, spusă la persoana întâi, pe fundalul unei societăți franceze prospere.
Trailer „Versailles”
8. Une place sur la Terre (Un loc pe Pământ) – Antoine, fotograf deziluzionat, îl are drept unic prieten pe Mateo, băiatul vecinei sale mai mult absentă, căruia îi oferă o educație fantezistă. Într-o dimineață, câteva note de pian venite din clădirea din față îi atrag atenția. Antoine nu știe cine le interpretează. Elena, studentă idealistă și fără concesii, îi va da viața peste cap și-i va permite să găsească în sfârșit un loc pe Pământ… O istorie romantică, ce conține aerul franțuzesc perfect.
https://www.youtube.com/watch?v=BeenFpZcZ8M
Trailer „Une plase sur la Terre”
9. Geronimo – Sudul Franței. În plină caniculă a lunii august, Geronimo, o tânără educatoare, supraveghează tensiunile între tinerii din cartierul Saint Pierre. Totul se întoarce pe dos când Nil Terzi, o adolescentă de origine turcă, fuge de căsătoria fortață pentru a-și regăsi iubitul, Lucky Molina, un tânăr rom. Fuga acestora pune pe jar ambele clanuri. Doar Geronimo va încerca să oprească nebunia care pune stăpânire pe cartier… O peliculă dinamică, ce abordează problematica rasială, discriminarea și libertatea alegerii.
Trailer „Geronimo”
10. Les Gazelles (Gazelele) – Marie și Eric, în cuplu încă din anii de liceu, semnează contractul pentru procurarea primului apartament, când Marie este cuprinsă de o îndoială vertiginoasă. Întâlnirea sa cu un brunet frumos îi va grăbi decizia: îl părăsește pe Eric pentru a „plonja” într-o baie de libertate și de plăceri. Însă viața în roz nu va dura atât de mult… Ea va descoperi o lume fără milă: la vârsta sa, celibatul este privit foarte suspect. Totuși, datorită unor prietenii noi, Marie va învăța să asume celibatul drept o șansă din care ar putea ieși mai puternică și să fie, în cele din urmă, fericită. La acest film am rezonat, mi-au plăcut personajele, istoria și morala: alegerile pe care le facem ne modelează viitorul. Trailer aici.
11. Les souvenirs (Amintirile) – un tânăr descoperă dispariția bunicii sale și pleacă în căutarea ei. Pare a fi o istorie veche de când lumea, însă este doar o primă impresie. Filmul e o aventură printre filele trecutului, transpuse într-un prezent fulminant. Trailer aici.
12. La Tortue rouge (Țestoasa roșie) – unica multiplicație animată, dar cu un conținut profund, reflectând etapele dezvoltării ființei umane, de la începuturi până la apusul existenței. Trailer aici.
13. Hippocrate (Hipocrat) – un rezident medical pus în fața dificultăților profesionale, pe care le implică meseria aleasă. Trailer aici.
14. La loi du marché (Legea pieței) – Unul din filmele cele mai puternice ale Festivalului, demonstrând elocvent istoria unui șomer, forțat să își abandoneze locul de muncă și să traverseze dificultățile reîncadrării în câmpul muncii unde, din păcate, nu există loc pentru bătrâni. O peliculă tristă, prin definiție.
https://www.youtube.com/watch?v=FqkfBiQjw2w
Trailer „La loi du marché”
Țin să subliniez că toate aceste pelicule sunt fie participante, fie câștigătoare ale Festivalului de la Cannes, iar valoarea lor artistică este incontestabilă, ele oferind un deliciu veritabil pentru vorbitorii de franceză – fie elevi, fie adulți -, dar mai ales pentru cinefilii versați, care s-au bucurat de o săptămână a artei. Sper că acest parteneriat cultural va continua și pe viitor, aducând în Chișinău șicul parizian, la braț cu beaumonde-ul franțuzesc.
Una dintre cele mai flamboaiante instituţii ale culturii româneşti se află pe strada Iuliu Barasch din Capitala ţării, şi e aproape un păcat de moarte acela că spectacolele sale se ţin, aşa cum mi-a fost dat să văd într-o recentă seară de joi, în faţa unei săli pe jumătate goale.
Teatrul Evreiesc, căci despre el este vorba, are, după cum se-nţelege, un public mai puţin numeros decât cel al altor teatre prezente pe scena noastră artistică, dar un public inimos, sensibil la axioma că minorităţile unei naţiuni sunt pietre kilometrice ale devenirii unei culturi în istorie.
“Stele rătăcitoare” (regia Andrei Munteanu; după Șalom Alehem) are de-acum cinci ani de la data premierei sale, iar longevitatea-i vine să ateste nu doar o afinitate a audienţei, ci şi izbânda artistică a realizatorilor şi protagoniştilor. Confirmând că “ars longa vita brevis” (căci, aviz amatorilor, piesa are peste două ore, fără pauză), punerea în scenă urmăreşte destinul unui cuplu de îndrăgostiţi (făr’ de noroc), tânăra Reizl şi tânărul Leibl, dintr-un colţ rural de Basarabie, în paralel cu soarta unei trupe ambulante de teatru (caravană de “căruţe cu paiaţe”), mediul unde visul lor se clădeşte dar se şi frânge.
Stelele nu cad, stelele rătăcesc – şi se întâlnesc. Fiecare stea e un suflet de om
“Stele rătăcitoare” e deci piesa unei metamorfoze, în care unii pribegesc după sufletul pereche, iar alţii, mai practici, în căutarea Pâmântului (Financiar al) Făgăduinţei. Identităţile mişcătoare sunt adevărata temă a piesei lui Alehem. Ea tratează condiţia tragică a evreului rătăcitor, obligat să-şi schimbe perpetuu numele (Reizl devine Rozalia Spivak, Leibl îşi românizează numele şi devine “Leo Rafalesco, primul actor evreo-românesc”, pentru a atinge succesul; eminenţa lui cenuşie, Hoţmach, se converteşte în… Holtzman) şi locul, supus concomitent vitregiilor istorice şi derâderii publice.
Teatrul, despre care Rafalesco e atenţionat că “e o boală ca oricare alta. Te va nenoroci!”, e unul dintre cele mai salutare instrumente pentru cunoaşterea unei culturi, iar “Stele rătăcitoare” nu face excepţie. Este o experienţă unică să vezi cum, pentru evrei, Bucureştiul secolului trecut era “marele oraş”, să trăieşti împreună cu actorii de-altădat’ viaţa plină de instabilitate – dar şi de veselia clipei efemere – a trupei itinerante, precum cea cu care va fi colindat ţara Eminescu.
La “Stele rătăcitoare” m-am desfătat cu unele dintre cele mai animate şi mai originale cuplete interpretate, azi, pe scenele româneşti, a căror inimă a fost, în seara reprezentaţiei, remarcabila Ecaterina Ţugulea, o actriţă polivalentă, de o energie nestăvilită.
Şi, chiar dacă stelele rătăcesc, iar iubirile uneori nu se împlinesc, sentimentul cu care veţi părăsi Teatrul va fi unul de încântare faţă de bogăţiile culturii evreieşti, printre puţinele capabile să producă un umor precum “Să ai o moarte dulce. Să-ţi pice în cap un sac cu zahăr!”, ori “Să-i intre sufletul într-un corp de pisică, şi să îl muşte mereu un câine!”.
“- Suntem faliţi. Acum ce facem?” “- Mergem unde sunt evrei.” “- Evrei sunt peste tot.”
Speranţa şi neatârnarea sunt lecţiile, aici. “Cât timp va mai exista un singur evreu care vorbeşte idiş în Argentina, şi unul la Bucureşti, vom fi şi noi”, spune Rafalesco în finalul piesei. Ceea ce nu poate fi decât o bucurie, inclusiv pentru publicul nostru iubitor de teatru de calitate.
Unde: Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti
Durata: 1h 25min
De: Șalom Alehem
Regia: Andrei Munteanu
Distribuţia: Rudi Rosenfeld, Luana Stoica, Alexandra Fasolă / Anka Levana, Cornel Ciupercescu, Veaceslav Grosu, Nicolae Călugărița, Viorel Manole, Marius Călugăriţa, Geni Brenda, Darius Daradici, Arabela Neazi, Cristina Cîrcei, Mirela Nicolau, Viorica Bantaş, Ecaterina Ţugulea / Anca Sigartău, Mihai Prejban, Iolanda Covaci / Raluca Aprodu, Richard Bovnoczki / Valentin Roșca, Maia Morgenstern / Anka Levana, Mircea Dragoman, Natalie Ester, Nicolae Botezatu
Nota Matricea Românească: [usr 4]
Cinematografia basarabeană este o cvasi-necunoscută pentru publicul românesc. Însă, peste Prut s-au făcut şi se fac filme de o calitate deosebită, creaţiile unui Emil Loteanu sau Igor Cobileanski stând mărturie în acest sens. O prezentare Matricea Românească despre realităţile celei de-a şaptea arte din Basarabia.
Despre cinematografie ca fenomen cultural s-a scris mult, s-a scris frumos și s-au conturat etaloane universale, demne de urmat. Am tot preluat modelele europene și americane despre cum, și mai ales ce fel de filme trebuie turnate în studiourile de producție. Moldova, pe parcursul ultimului secol, a cunoscut perioade de strălucire artistică în acest domeniu, dar și un declin fulminant. Toate, una peste alta, au fost scrise pe filele istoriei și în acest articol vreau să aduc un elogiu reușitelor cinematecii basarabene.
În 1940, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească ia ființă societatea Moldova-Film, care producea periodic reviste de profil cinematografic și, în paralel, efectua dublarea filmelor artistice, parvenite de la Mosfilm (centrul cinematografic moscovit). Ulterior, în urma demersurilor efectuate de către Guvernul instanţelor superioare de la Kremlin, s-a ajuns la emiterea în data de 26 aprilie 1952, de către Ministerul Cinematografiei de la Moscova, a ordinului „Despre înfiinţarea la Chişinău a studioului de filme documentare şi cronică cinematografică”. De aici și-a luat startul evoluția cinefilă a Moldovei, dând naștere unor capodopere și oameni de valoare.
Unul din reprezentanții de vază în breasla regizorilor autohtoni a fost nimeni altul decât Emil Loteanu. Cu studii efectuate la Moscova și talente înnăscute, acesta și-a câștigat renumele pentru faimoasa peliculă ”O șatră urcă la cer”, un film sovietic din anul 1975. Doar câteva distincţii vin să confirme deosebita valoare a acestei pelicule:
Scoica de Aur la Festivalul Internațional de film de la San Sebastian (1976)
Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional de filme “Fest-77” din Belgrad (1977)
Premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internațional de filme din Praga (1977)
Diploma de onoare la Concursul de realizare tehnică a filmelor din cadrul Congresului UNIATEK din Paris (1979)
Trailer-ul filmului „O șatră de țigani”, în regia lui Emil Loteanu
Au precedat succesul major al „Șatrei” în palmaresul Domniei sale filme precum „Poienele roșii” (1966), „Această clipă” (1968) (care a obținut Premiul II la Festivalul unional de filme de la Minsk din 1970) și „Lăutarii” (1971), cu care a obținut mai multe premii cum ar fi: Premiul Scoica de aur la Festivalul internațional de filme de la San Sebastian (1972), Marele Premiu la Festivalul internațional al artei și folclorului (Italia, 1972), Premiul Nimfa de aur la Festivalul Internațional de filme din Neapole (Italia, 1972), Premiul spectatorilor și al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978) și filmul “Da tu ești rău” cu Mihai Cernat în rolul principal.
În cele 6 decenii de activitate a companiei Moldova-Film au fost turnate zeci de filme, au apărut vedete de calibru și regizori emeriți, care au reușit cu precădere să contribuie la edificarea instituţiei cinefile, înscriind pagini alese ce definesc astăzi cinematografia basarabeană. O galerie întreagă de filme face parte din patrimoniul spiritual al meleagului, multe dintre ele fiind distinse cu premii internaţionale de prestigiu.
Sinceritatea rusească și cumințenia românească, amestecate cu alte calități și neajunsuri ale celor două popoare au creat un caracter uman cu un comportament social total diferit de alte zone ~ Regizorul Igor Cobileanski
În ciuda influențelor străine și a problemelor sociale, cinematografia basarabeană de după 1992 a reușit să resusciteze anumite valori naționale, astfel că pe marile ecrane au apărut filme, produse de companii independente, precum Youbesc: „Ce lume minunată” – istoria evenimentelor din 7 aprilie, o peliculă impresionantă despre fărădelege și eroism, premiată în următoarele categorii:
FIPRESCI PRIZE – Warsaw Film Festival, Poland 2014
Best Scenario – Festival des Cinemas du Sud-Est Europeen a Paris, France 2015
Audience Award – Best Fiction Film – Crossing Europe Film Festival, Austria 2015
Best Film – SOE in Berlin, Germany 2015
Best Foreign Film – Massachusetts Independent Film Festival, USA 2015
Best Writing – Anatol Durbala – Massachusetts Independent Film Festival, USA 2015
Best Director – Anatol Durbala – Massachusetts Independent Film Festival, USA 2015
Filmul „Ce lume minunată” produs de compania independentă Youbesc
Iar pentru că noul val artistic a adus un veritabil respiro, nu puteam să nu menționez și noua vedetă regizorală, în persoana lui Igor Cobileanski, al cărui film „La limita de jos a cerului” a devenit o fabulă a metamorfozei pe care o traversăm în ultimii douăzeci de ani. Despre tematica filmelor create, regizorul spune, citez,
”Realitatea basarabeană este una deosebită. Mai bine zis, felul de a fi al oamenilor este deosebit. Descopăr și admir o splendidă mentalitate formată la intersecția a două culturi, cea slavă și cea latină. Sinceritatea rusească și cumințenia românească, amestecate cu alte calități și neajunsuri ale celor două popoare au creat un caracter uman cu un comportament social total diferit de alte zone. Subiectele mele sînt de multe ori inspirate din această realitate. Încerc doar să le universalizez, să le fac înțelese de spectatorii din afară. Și, probabil, cochetez și speculez în același timp, cu umorul care reiese din acțiunile sincere și serioase ale personajelor. Pentru noi însă, acțiunile lor par deseori cel puțin absurde. Și mai e ceva: îmi iubesc personajele, chiar și pe cele negative, care nu prea sînt prezente fizic în filme, dar pe care le intuiesc ca fiind «în afara cadrului», undeva pe-aproape, în satul vecin.”
Pentru lungmetrajul său, în 2014, domnul Igor Cobileanski a primit Premiul Gopo pentru debut regizoral, iar acest început ne oferă certitudinea de noi succese în viitorul apropiat.
Pot afirma, fără teama de a greşi, că avem cu ce ne mândri, iar caleidoscopul cinematografic basarabean va reflecta în viitor noi și noi culori ale talentului.
Am locuit toată copilăria mea în suburbia Chișinăului, orașul contrastelor și al veșnicelor metamorfoze. În tot acest tumult citadin, doar o imagine emblematică a rămas aceeași: Ștefan cel Mare. Statuia de bronz, imaginea pe bancnote și profunda noastră mândrie națională, iată doar câteva elemente constitutive ale rolului acestui personaj istoric.
Cu riscul de a fi considerată cinică, pot spune că Domnitorul a rămas unica emblemă a demnității noastre statale, el fiind un punct de emancipare pe linia cronologică a statului moldav. Indubitabil, istoria nu a fost la fel de imparțială cu carismaticul Conducător, iar perioada sovietică a reprezentat un declin total pentru cultul lui Ștefan cel Mare. Spre marele meu regret, și în contemporaneitate, Voievodul a căzut pradă blasfemiilor electorale, devenind un soi de incantație pe buzele concurenților avizi de putere.
Dincolo de aceste file cenușii, postura lui Ștefan cel Mare e devenită deja tezaur pentru generații. Acest lucru se datorează, în parte, implicațiilor clericale din partea Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, care l-a inclus în panteonul iconografic al Catedralei Mitropolitane. Astfel, pe una dintre frescele murale stă o impozantă imagine a Domnitorului, supranumit veghetor al Ținutului Moldovei.
Și pentru că nu ne puteam opri doar la această minusculă venerație, am continuat să oferim numele marelui Voievod bulevardului central al Capitalei, Academiei de Poliție și chiar unui raion, numit Ștefan-Vodă (și pentru că Providența a aranjat lucrurile în ordinea lor firească, în acest raion, conform ultimului recensământ sunt 78,33 % moldoveni. Ar fi un motiv de mândrie, nu?).
Păstrând aceleași manifestări de glorificare, conducerea statului a decis în deja îndepărtatul an 1992 să creeze și un ordin cu titulatura voievodală, o manufactură din argint, reprezentând o stea convexă, poleită cu aur, cu opt colțuri în formă de fascicule de raze divergente. Razele ies de sub un cerc argintat, cu marginea în relief. În centrul cercului se află efigia în relief a lui Ștefan cel Mare.
Ștefan cel Mare a devenit și o marcă comercială, una care se vinde bine. Este suficient să treci prin orice magazin de suvenire, ca să vezi mii de obiecte care îi poartă chipul: de la felicitări sau bibelouri, până la goblenuri
Toate aceste detalii au fost create parcă pentru a mai sublinia o dată măreția timpurilor demult apuse. Acest ordin, de facto militar / polițienesc, se conferă pentru următoarele categorii de fapte:
pentru acte de eroism și conducere iscusită a operațiunilor militare;
pentru bărbăție deosebită în timpul menținerii ordinii publice, apărării drepturilor și libertăților omului;
pentru vitejie și spirit de sacrificiu în asigurarea securității statului, în îndeplinirea unor misiuni speciale;
pentru alte merite deosebite în apărarea libertății și independenței Republicii Moldova.
Din momentul obținerii independenței Republicii Moldova, Ștefan cel Mare a devenit nu doar o efigie simbolică, ci și o marcă comercială, una care se vinde bine. Este suficient să treci prin orice magazin de suvenire, ca să vezi mii de obiecte care îi poartă chipul: de la felicitări şi bibelouri, până la goblenuri, care sunt achiziționate des de către funcționarii publici, pentru a oferi o notă de emfază cabinetelor în care activează. În plus, orice turist care se respectă trebuie să facă o promenadă până la statuia Domnitorului, putându-l astfel admira în toată grandoarea acestuia.
Elita politică a statului (de orice coloristică și orientare) are tendința de a încheia vizitele oficiale cu depunerea de flori la același monument, însă natura evenimentelor geopolitice de ultimă oră creează impresia unui anume sacrilegiu, unei ofense aduse demnității marelui voievod. O dureroasă amintire a unui eșec, denumit ”suveranitate națională”.
Pe cât de triste ar fi aceste realități, pe atât de plăcută ne este comemorarea valorilor promovate de către Ștefan cel Mare: dreptate, cinste, destoinicie. Realizăm aceste obiective prin artă, cultură și studiu, toate trei formând periplul devenirii unei națiuni, mai ales pe segmentul tinerei generații, maleabile în fața carențelor sociale.
Sunt ferm convinsă că figura viteazului Ștefan cel Mare va deveni odată un talisman pentru solidificarea spiritului național, însă până atunci nu ne rămâne altceva decât să purtăm aprinsă, prin veacuri, făclia vitejiei.
Foto deschidere: Eugen Maximovici, “Ştefan cel Mare” (1907), în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei
Matricea Românească a cercetat la origini mitul unuia dintre cei mai importanţi conducători pe care i-au avut românii şi a găsit o explicaţie extraordinară la Chişinău, acolo unde marele voievod (1457 – 1504) se bucură de veneraţie. Cuvintele îi aparţin preotului Ioan Ciuntu, paroh al catedralei “Sfânta Teodora de la Sihla” din capitala Basarabiei.
“De ce a rămas Ştefan în casele, în sufletele noastre, în gândirea, în trăirile noastre, întrebaţi? Eu zic că nu s-a reuşit să îl facă uitat pe Ştefan pentru că noi, atunci când eram în această fierbere, expuşi fiind la eroii comunişti de altădată care erau străini şi falşi, omul s-a întors la ceea ce a fost din tată în fiu în istorie.
Şi s-a întrebat fiecare: cine a fost marele, care a realizat cel mai mult? Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela? Or, noi în istorie nu am găsit ceva mai bun ca el.
Cineva îl are pe Macedon, cineva îl are pe Napoleon, noi îl avem pe marele voievod Ştefan, care ne-a păstrat şi credinţa, şi pământurile, dându-ne un testament clar: «Voi sunteţi moştenitorii!».
Este un lucru interesant: atât cei care sunt statalişti, cât şi care care îşi doresc mult Unirea, îl venerează pe Ştefan. Bine că este un punct care îi uneşte!
Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela care a făcut lucruri mari?
La Chişinău, există un monument emblematic al lui Ştefan. Ruşii întâi i-au scos crucea, iar lumea s-a revoltat – unii au fost băgaţi la puşcărie, au fost mari probleme aici. Apoi i-au dus monumentul mai în spate. Graţie ministrului Ion Ungureanu, însă, a fost readus în faţă. În 1990, când l-am invitat pe înaltul Daniel, monumentul a fost şi resfinţit.
Au fost felurite şicane ca să se uite, să nu i se dea atâta importanţă. Monumentul acesta a fost dus şi la Iaşi, purtat în România ba înainte, ba înapoi, după război. Vedeţi că lumea, la toate timpurile, a rămas cu gândul la Ştefan cel Mare şi Sfânt. Iar Biserica l-a canonizat peste atâţia ani de zile – lumea l-a canonizat mai întâi!
Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare
Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră
Mai zic unii că a avut mai multe soţii. Păi, era interes politic, trebuia să facă relaţii şi să se căsătorească, să fie relaţii cu ungurii şi cu nemţii, cum s-a văzut şi cu Carol.
După fiecare război dădea fuga în biserică şi îngenunchea spunând: “Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!” Noi ce facem? Ne batem în piept: “Eu! Eu am reuşit, datorită mie!”
A fost un profund credincios, istoria vorbeşte clar că dădea fuga în biserică după fiecare război şi îngenunchea spunând: «Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!» Noi ce facem? Ne batem în piept: «Eu! Eu am reuşit, datorită mie!».
Dânsul n-a privit aşa lucrurile. După fiecare război a ridicat câte o biserică. El a făcut 46 de biserici şi mănăstiri (istoricii estimează cifra la 44, n.r.). E mare lucru. Pentru că Moldova era mare, iar dânsul nu avea nici Toyota, nici MIG-uri – ci, călare pe cal cu armamentul, cu toată îmbrăcămintea metalică, să umbli în lung şi în lat, şi să construieşti atâtea, şi să menţii hotarele, şi alianţele politice, deloc nu a fost uşor!
Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr
Numai un om fără minte ar putea să spună altfel. De aceea lumea a simţit şi a văzut această putere şi acest potenţial în acest om de statură mică, dar de foarte mare capacitate.
Iată de ce îl iubim şi îl cinstim atâta pe Ştefan.”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Prezentă la Chişinău, Matricea Românească a stat de vorbă cu directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, despre activitatea reputatei instituţii de cultură de peste Prut, dar şi despre legăturile dintre radioul din ţară şi cel din Basarabia. “Ne inspiră ceea ce faceţi. Este important să ne cunoaştem pentru că, din valori comune, facem o valoare şi mai mare”, spune Gheorghişenco. Ulterior interviului, Matricea Românească a fost invitată în studiourile Radio Moldova, la emisiunea “Casa Radio”.
Matricea Românească: Domnule director, suntem onoraţi să fim oaspeţii unei veritabile instituţii de cultură, cum este Radio Moldova. Ce înseamnă radioul pentru moldoveni?
Veaceslav Gheorghișenco: Radioul înseamnă, pentru moldoveni, ceea ce înseamnă pentru toată lumea. Poate că avem și noi un specific. Spre deosebire de România, unde la postul public sunt mai multe canale, noi avem un singur canal generalist, Radio Moldova zis şi Actualități, unde sunt prezente, în primul rând, știri, muzică, dar și cultură. Mai avem două canale, dintre care unul este doar pe internet, Radio Moldova Muzical – unde transmitem 90% dintre concertele care au loc la Chișinău, pe care le înregistrăm iar apoi le păstrăm în arhiva radio – şi mai avem Radio Moldova Tineret, care are acest specific, de a se adresa noii generații.
Dacă mă refer la postul principal, suntem foarte atenți în primul rând la informațiile pe care le prezentăm, ca să fim echidistanți, pentru că suntem priviți din toate părțile, apreciați sau criticați. Nu uităm, însă, și de misiunea de a promova cultura, întrucât această instituție este una publică. Avem emisiuni de literatură, de muzică, subiecte de artă plastică, de teatru. Teatrul chiar este foarte prezent în emisiunile noastre. Avem săptămânal spectacole puse pe post, dar avem și emisiuni consacrate teatrului. Luăm un spectacol-premieră sau unul din arhivă, îl punem pe post și după aceasta discutăm cu cei care au jucat, cu cei care ne ascultă. Vrem să avem diferite viziuni. Colaborăm frumos cu Teatrul Național „Mihai Eminescu”, suntem parteneri la realizarea deja tradiționalei reuniuni a teatrelor naționale. În fiecare zi facem emisiuni de dezbateri despre acest eveniment cultural foarte important.
Matricea Românească: Pentru Dvs., personal, ce reprezintă cultura?
Veaceslav Gheorghișenco: Cultura este un mod de a te exprima și de a arăta cine ești tu. Pentru că, fiziologic, ne asemănăm foarte mult – cu toate diferențele, deşi trăim în orașe diferite, în medii diferite, dar și în aceeași localitate. Prin cultură, arăți că ești tu, că ai o viziune și că încerci să înțelegi lumea și altfel decât prin cotidian.
Directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, în discuţie cu Teodor Burnar, coordonatorul Matricea Românească, dreapta, şi realizatoarea emisiunii culturale E-LIT.E, Nina Parfentie
Matricea Românească: La ce răspunde publicul moldovean în materie de emisiuni de radio? Care sunt cele mai mari teme de interes?
Veaceslav Gheorghișenco: Dacă ne gândim la întreaga țară, probabil că cele mai populare sunt programele de muzică. Ştirile sunt apreciate şi ascultate și ele. Atunci când se fac sondaje pe segmentul “știri”, Radio Moldova, de fiecare dată, este pe locul I. Cei mai mulți oameni ascultă știrile la Radio Moldova și au încredere în acest post public. Cultura este prezentă la mai puține canale, adică se fac emisiuni la mai puține posturi de radio. Cred că și acestea sunt gustate, pentru că avem concursuri la emisiuni culturale, și atunci foarte repede sună cineva și vine cu un răspuns, din ce a auzit până atunci sau din ce este întrebat în acea emisiune.
Matricea Românească: În România există o mare apetență pentru emisiunile de dimineață, pentru matinal. Aici cum stau lucrurile?
Veaceslav Gheorghișenco: La radio, orele de maximă audienţă sunt într-adevăr cele de dimineață, și cred că și aici este la fel. Noi lucrăm acum la o nouă grilă de emisie, dorind să facem un program mai dinamic unde să-și găsească locul și informația utilă, dar și cultura. Adică să fie ritm, să fie dispoziție, să fie un public care, pe lângă ceea ce consideră că trebuie să primească de la noi, să aibă și informație culturală sau ceva care să-i permită să crească spiritual, moral, artistic.
Echipamente radio din anii ’60, expuse în colecţia Radio Moldova
Matricea Românească: Vorbeam despre tradiția instituției pe care o conduceți. În peisajul radio și-au făcut loc și multe radiouri private. Din acest punct de vedere, cum stă Moldova?
Veaceslav Gheorghișenco: Este o concurență foarte mare pentru o țară atât de mică. Noi, în acest spațiu, avem o concurență şi mai mare pentru că avem posturi transmise și din Rusia, și din România. Deci trebuie să faci față, cu un buget relativ mic, unor posturi performante, concurente. Cu unele dintre ele colaborăm, cum ar fi Radio România. Avem și un acord semnat cu ei. Colaborăm, în anumite situații, și cu Radio Chișinău, care îi reprezintă aici. Avem duplexuri cu Bucureștiul, cu Kievul, spre exemplu. Ne gândim să facem şi cu Georgia, cu Tbilisi. Este greu să faci față concurenței, dar noi depunem aceste eforturi, de aceea ne şi gândim să modificăm modul de a face radio la noi.
Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, Dvs. să fiţi deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, dintr-o valoare facem o valoare și mai mare
Matricea Românească: Cum “investiţi” în realizatorii tineri?
Veaceslav Gheorghișenco: Avem un post, Radio Moldova Tineret, deschis cu câțiva ani în urmă. Unica problemă este că aria de acoperire a acestui canal este restrânsă la doar câteva orașe. Dar, ascultându-i, m-am convins că este un post competitiv. Realizatorii tineri vin cu muzica nouă, dar și cu mult talent şi cu o sclipire de inteligență.
Postul public de la Chişinău îşi sărbătoreşte trecutul, dar priveşte către viitor
Matricea Românească: Radio românesc ascultați?
Veaceslav Gheorghișenco: Ascult, evident, în primul rând pentru a compara. Bineînţeles, trebuie să fiu un patriot al postului meu, adică să-l promovez. Dar ascult de multe ori ce fac și colegii de la alte posturi private sau de la cel public din România. Cel public mă interesează și pentru a vedea cum se lucrează, știind că ei sunt lideri pe piața din România. Sunt curios față de anumite experiențe ale lor.
Matricea Românească: Ce mesaj aveți pentru publicul românesc care, iată, poate fi şi un public al radioului moldovean, mai ales că spuneați că sunteți prezenţi și pe internet?
Veaceslav Gheorghișenco: Cred că este un mesaj tradițional de a fi deschiși. Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, ei să fie deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, știți că dintr-o valoare, facem o valoare și mai mare, parafrazându-l pe Blaga.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Când am auzit prima oară vorbindu-se despre o biserică transformată în Muzeul Ateismului, am dat din cap increduli, atât eu cât şi Marius. Comunismul a îndrăznit multe, e-adevărat. Însă un asemenea concept, desprins din epoca de aur a materialismului dialectic, bulversează gândirea. Ce va fi conţinut acest Muzeu al Ateismului, şi cum a renăscut superba biserică ce, odinioară, a fost aproape strivită de bocancul Fratelui Cel Mare? Un material special Matricea Românească, realizat la Chişinău.
Suntem primiţi în altar. Şovăi, Marius nu e nici el foarte sigur. Şi, cu toate astea, interlocutorul nostru, preotul Ioan Ciuntu, ne îndeamnă să îndrăznim. O facem, cu destulă reluctanţă. “Vedeţi acest orologiu? E din acelaşi an cu mine, 1954. O «moştenire» de când Biserica noastră era Muzeul Ateismului. Îmi place să spun că atunci le număra tovarăşilor orele pe care le mai aveau până la sfârşitul domniei lor, iar acum numără orele până la veşnicie…”
Explicaţia e frumoasă şi adaugă emoţie, dacă mai era nevoie, unui moment unic, pe care-l vom purta mereu cu noi. Orologiul cu pricina, extrem de bine conservat, ne-a numărat sonor, şi nouă, minutele interviului realizat într-unul dintre cele mai frumoase locaşuri de cult din Chişinău. După a cărui aparenţă, maiestuoasă, n-ai bănui brutalităţile pe care le-a trăit.
“Atât această biserică, Catedrala Sfânta Teodora de la Sihla, cât și o altă biserică, Marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, sunt biserici în cadrul Patriarhiei Ortodoxe Române și redeschise, alta construită, în aceeași perioadă, de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, din anul 1992. Perioada nu a fost deloc ușoară. Tăvălugul comunist de altădată şi-a lăsat amprenta.
Această biserică a fost parte componentă a liceului Asachi și reprezenta un soi de al doilea plămân al liceului și al oraşului. Atâtea slujbe deosebite s-au săvârșit, la care au luat parte atâtea personalități de aici și din Țara Românească”, mărturiseşte – cu o tristeţe pregnantă în glas – Ioan Ciuntu.
“După 1944, acest locaș rămâne de batjocură, pentru că, mai târziu, această biserică este refăcută, etajată. S-au făcut două nivele, au fost distruse altarul și sfintele icoane. Biserica devine după ’44, și sală de dansuri, și sală de sport, iar în faza cea mai rea și mai urâtă, adusă de diavolul prin instituțiile statale comuniste de altădată, aici este înființat Muzeul Ateismului Republican. Multe s-ar putea povesti despre ce s-a întâmplat în această perioadă.”
Biserica, salvată de un evreu
Multe alte locaşuri de cult din Chişinău au suferit o soartă similară şi o reconversie ameţitoare: Biserica “Schimbarea la Faţă” a fost transformată în planetariu (!), Biserica “Sfântul Nicolae” – în club pentru studenţii de la Universitatea de Medicină, cu altarul pe post de scenă, iar Biserica “Sfântul Pantelimon” – în depozit şi mai apoi în sală de degustare a vinurilor (!), după cum ne-a lămurit un oficial al unei reputate instituţii de cultură locale.
Completează Ciuntu: “Într-atât ajunseseră mințile nesănătoase cu reaua-voință la acele timpuri, încât conducerea statului, după ce a explodat (a detonat, n.r.) clopotnița din centrul orașului, a pregătit dinamită și pentru această biserică, să o lichideze, să o nimicească. S-a găsit un evreu care avea o echipă. Ei priveau problema din punct de vedere arhitectural, spunând că este o bijuterie, că e păcat să se distrugă: «Bine, vreți să veniți cu ateismul, dar lăsați-o ca un muzeu al trecutului. Ar fi păcat să se distrugă un monument de arhitectură de talia aceasta.»
Renăscută din cenuşă, după ce a fost transformată în Muzeu al Ateismului: Biserica “Sfânta Teodora de la Sihla”, din Chişinău
Această biserică a fost proiectată și lucrată cu concursul marelui arhitect Alexander Bernardazzi, care avea pe jumătate sânge italian și care a făcut construcții ieșite din comun și la Odessa, și la Moscova, și aici în Moldova. Și Primăria a fost proiectată de el, ca şi Biserica Sfântul Pantelimon, în stil grecesc. La ele a adăugat alte edificii ieșite din comun, aducând și elemente italiene, căci trăia cu aspirațiile ţării din care îi era proveniența.
Biserica noastră este împletită cu mai multe elemente – și slave, și din perioada barocco, și cele ale arhitecturii moldovenești. Sunt chiar și unele detalii arabe. Este un hibrid, dar o lucrare interesantă, pentru că este singura biserică din Republica Moldova care are un balcon şi pe exterior.”
Doi sfinţi “din munţii Latiniei” protejează locul
Despre Sfânta patroană a aşezământului, Teodora de la Sihla, preotul povesteşte că a fost sfântă româncă moldoveancă de la Cetatea Neamțului, iar cei din neamul ei purtau numele de Armaşu, după ocupaţia tatălui, care făcea arme. “De mică se juca la porțile cetății, alături de părinți. A fost o sfântă deosebită, prin felul în care a trăit, prin ce urme a lăsat. Vreau să vă spun că această biserică, până în 1944, a avut hramul Sfântul Teodor Tiron. Când, în 1992, a fost reactivată Biserica Ortodoxă Română în acest spațiu, au fost canonizați mai mulți sfinți printre care și sfânta Teodora de la Sihla. Odată ce, în același timp, s-a redeschis această biserică, am făcut sfat cu Înaltpreasfinţitul Daniel, care era Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei, actualul Patriarh. Am cerut binecuvântarea, și dânsul a acceptat să venim cu două hramuri. Această biserică este aşadar cu două hramuri, sfântul Teodor Tiron și sfânta Teodora de la Sihla. A venit ca o continuitate, ținând cont de faptul că noi aici în curte am mai ridicat o biserică. Deci foarte bine se înscriu sfinții din, vorba lui Grigore Vieru, munții Latiniei. Cu atât mai mult cu cât sfânta Teodora de la Sihla este o româncă moldoveancă, iar soțul cu care a fost căsătorită la început era tot într-un fel din spațiul nostru, era de la Ismail. Printr-o hotărâre comună, fiecare a mers la mănăstire și au urmat trăirile lor deosebite, care pentru noi sunt un exemplu bun de a-l urma pentru mântuire.”
Nu este normal ca tu, acasă, să fii o minoritate. Pentru că, pe noi, şi Ţara ne vede ca diasporă. Situaţia aceasta ne macină rău
Fost membru în Parlamentul Republicii Moldova, părintele Ciuntu a observat îndeaproape mutaţiile politice, sociale şi culturale care au survenit după proclamarea independenţei în 1992. El confirmă că sentimentul naţional a fost mereu sufocat de maşinaţiunile politice, şi pledează pentru o apropiere culturală, umană şi duhovnicească.
“Noi suntem aici rupţi în două, având şi o altă administraţie bisericească ortodoxă, care ţine de Patriarhia Rusă. A fost o perioadă destul de delicată de a convieţui, deşi suntem fraţi întru Hristos. Din păcate, politicul prevalează, îşi face loc ca apa printre pietre. Acest lucru a mai ştirbit din unitatea noastră, şi nu doar în plan creştin. Eu m-am străduit totdeauna să vin cu diplomaţie, ca nişte lucruri să se clădească bine, să se refacă Biserica Naţională Ortodoxă Română din acest spaţiu, ca până în 1944. Nu avem încotro, cu invazia de altădată a URSS. Aici au prins rădăcini ruşii, găgăuzii, bulgarii. Trebuie să îi respectăm şi pe ei, ca minorităţi. Dar nu este normal ca tu, acasă, să fii o minoritate. Pentru că, pe noi, şi Ţara ne vede ca diasporă. (…) Pe noi situaţia aceasta ne macină rău.
Iată, e un sfert de veac de când Biserica Română și-a reactivat viața spirituală, dar lucrurile nu au mers atât de bine, pentru că unde este politicul la mijloc, mereu tulbură mințile, inimile oamenilor, relațiile dintre ei și se surpă o situație care ar putea să aducă un progres frumos pe plan cultural, național și economic. Am putea să ne simțim bine cu toții, în această oază duhovnicească, în relațiile cu Biserica Mamă, Biserica Română. Fie și în raport cu Biserica Rusă prezentă în acest teritoriu. (…) Nu ne-a fost ușor. Am trecut prin mari greutăți. Noi nu ne plângem de ce s-a întâmplat, ci ne plângem de situația pe care o avem.
O bună parte dintre oameni au plecat în lumea mare, rămânând copiii și bătrânii. Așa cum se spune în popor – cu tot respectul, căci şi noi ne apropiem de această vârstă -, și bătrânii sunt ca și copiii la minte – obosesc și sunt dirijați din umbră de unii sau de alții. Așa se întâmplă cu politicul, cu șovinismul, cu reaua-credință și gândurile – unele chiar foarte bine închegate și ochite spre a distruge partea națională. Chiar de-ar fi naționalism – când este bun și corect, nu m-ar deranja cuvântul acesta -, dar nu suntem oameni războinici. Altceva este în unitate: unde sunt pace, înțelegere şi un grăunte de rațional, ies rezultate bune în orice domeniu.
În anul 1995, fiind parlamentar, am fost şi cinci slujitori în Parlament. Să vedeți că în multe lucruri dădeam tonul atunci când apăreau scântei în situații ieșite din comun, și lucrurile se mai calmau. Chiar eram rugați: «Vă rugăm frumos, mai veniți, ne mai dați puțină agheasmă, blagosloviți-ne, că uitați ce se întâmplă!». Lucrurile se mai așezau, se mai întorceau cu o glumă, cu o discuție, cu bunăvoință, și se pornea carul din loc.”
“Primii care s-ar opune Unirii ar fi vameşii, parlamentarii şi Preşedintele. Noi, restul, am fi în câştig”
Trecut prin vremuri şi mai tulburi, părintele Ioan crede că “marile lucrări”, cum ar fi unirea cu România, trebuie să plece de la lucruri mici, făcute bine.
“Eu am slujit și în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru că așa era situația, nu mai era Biserica Română. Am făcut studiile întâi în Rusia, apoi în România. Am rămas cu respect pentru colegii ruși, ucraineni. Respect și Biserica Rusă, și vreau ca lucrurile acestea să se petreacă și de partea cealaltă – să facem punți duhovnicești, să nu tragem cu săgeți.
Noi nu rupem cămașa de pe noi să strigăm: «Unirea!». Dacă Europa ne primeşte, este un pas de apropiere. Totul se întâmplă rând pe rând. Strigătele, de multe ori încurcă, mai bine se vine cu fapta. Biserica și oamenii de cultură pot să apropie mult mai mult decât politicienii. Eu mai fac și haz puțin de asta, dar este și un pic de adevăr dacă ești atent. Primii care s-ar împotrivi Unirii, dacă s-ar pune pe agendă, ar fi parlamentarii, Președintele țării și vameșii. Aceștia au ce pierde. În rest, noi toți ceilalți suntem în câștig. Și atunci, dacă nu putem să ne rugăm ca Dumnezeu să îi strângă de pe pământ, altceva ne-am dori – ca mințile dânșilor să fie clare și să gândească, pentru că suntem vremelnici și trebuie să așezăm lucrurile veșnice aici pe pământ.”
Preotul Ioan Ciuntu, parohul bisericii şi consilier cultural al Mitropoliei Basarabiei
“Trăim totuși cu speranță, dar nu e de ajuns doar să nădăjduiești. Că va da Dumnezeu, şi cândva se va întâmpla lucrul frumos al unităţii neamului. Este important ca fiecare dintre noi să conștientizăm, și să facem pași. Poate nu pași giganți, pentru că omul prea tare împrăştiat poate să-și piardă echilibrul. Mai bine să fie paşi mici, dar concreți, să simtă pământul sub picioare. Pași de genul acesta ne-ar apropia și s-ar topi multe care ne frământă. Fiindcă e bine că se face o conductă de gaze, e bine că vin ajutoare din Ţară și se fac proiecte și contracte și înfrățiri. Hârtia rabdă toate. Gazul trece mai mult, mai puţin, cum dă Dumnezeu.
Este important ca noi să facem această legătură și această unitate în plan spiritual, pentru că ea este cea mai temeinică. Gazele, resursele se pot termina cândva, ca și proiectele, care se pot stopa, se pot revizui. Acolo însă unde sunt lucruri bine închegate între oameni, relații sănătoase, ele se fac poduri spirituale, cu rezultate mari. La care sincer sper și pentru care trăiesc. Nu suntem romantici, ci oameni la o vârstă la care am trecut printr-atâtea – dar știm că, așa cum a picat Cortina de Fier odată, ar putea lucrurile să se repete în lumea aceasta. Fiindcă Dumnezeu ne oferă niște posibilități. Deci, când vine trenul, străduie-te să ai biletul potrivit. În alte situații, zadarnic te-ai pregătit bine cu toate celelalte, dacă vine trenul iarăşi peste cât timp! Au fost şansele acestea, noi le-am ratat. Trebuie să fim atenți să sărim în tren, iar garnitura – de la mic la mare – să fie bine închegată şi sănătoasă.”
“Matricea Românească este precum curentul electric. Mai apar neoane, dar curentul rămâne acelaşi”
Pentru Ioan Ciuntu, matricea românească are forţa substanţială a curentului electric şi a marilor ape. “Cred că noi trebuie să ne întoarcem după anul 1918, și vom vedea cât de bine a fost închegată matricea românească, și cât de bine s-a înscris în acest spațiu, fiind rodnică atât în plan spiritual, cât și cultural. Eu am răsfoit mult presa de altădată, pornind să îmi fac doctoratul în plan istoric, şi finalmente mergând cu o temă de drept canonic. Din toate materialele parcurse, am observat că matricea a lucrat. Lucrul acesta poate fi restabilit.
Noi trebuie să ne întoarcem și la Sfatul Ţării, și la toate cele ce s-au întâmplat, și ușor-ușor să le punem pe aceleași șine. Şi, evident, fără multe schimbări. Pentru că în viața de toate zilele, da, becul electric se schimbă, apar un neon şi altele. Dar, în fond, curentul rămâne același pe toată perioada. Noi nu trebuie să inventăm bicicleta, doar să o conturăm, să o ajustăm la situația de astăzi. Ea va merge pe același fluviu care curge în mare sau în ocean.”
O redută de cultură şi de spiritualitate românească
Aprig supusă vitregiilor istorice, Catedrala “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău rămâne o redută de spiritualitate şi de cultură românească peste Prut. Aici, unde asculta slujba şi se ruga Grigore Vieru, în acest loc predilect de reunire a oamenilor de cultură ai oraşului, unde “sute de personalităţi s-au cununat, au îngenuncheat și s-au odihnit ultima noapte în drum spre veșnicie”, s-au vărsat multe lacrimi pentru România.
“Noi ținem mult la tradițiile, la datinile, la obiceiurile românești, și ne sunt aproape. Pe data de 27 februarie se va binecuvânta de aici începutul Festivalului Ion Creangă, pe care Biserica l-a restabilit la treapta diaconiei, pentru că aici au fost niște greșeli ale noastre și foarte multe sunt discutabile. Va fi un Te Deum, cu liceeni, un recital, vor veni oaspeți din România, cu stră-nepoata lui Ion Creangă, doamna preoteasă Caia și cu delegații din Ţară. Astfel procedăm în fiecare an. Aici vor fi încoronați Miss Smărăndița și Ion Torcălăul. Apoi, Festivalul va merge la Iași şi la Târgu Neamț. Așa s-au petrecut șase ediții rând pe rând.
Ştefan cel Mare şi Sfânt, model de credinţă şi de dârzenie pentru românii de azi
Tot astfel cinstim creștinește și sărbătoarea de 1 Decembrie, cu un Te Deum, cu concert, cu cuvântări. Ţinem serate de poezie românească, de muzică românească, de istorie. Prin această «fierbere» culturală, noi nu ne pierdem unitatea. Cele ce ne sunt străine se pierd în negura timpului, şi rămâne ceea ce a pus Dumnezeu în genele noastre, ca neam. Suntem un popor şi punctum.”
Mesajul pentru fraţii din România este unul fără echivoc: “Să rămânem buni copii ai lui Dumnezeu, să nu uităm că pe acest pământ străbun a fost mult sânge vărsat și multe lacrimi cu imperiile cu care am fost prinși într-o situație sau alta. (…) Noi trebuie să iubim toată lumea de pe fața pământului. Dar ar fi mare păcat să te iubești cu toți străinii și să te urăști cu fratele tău. Trebuie să fim atleți ai neamului nostru și ai credinței străbune.”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Unul a fost un geniu militar şi diplomatic, calităţi care i-au permis să se menţină pe scaunul de domnie timp de 47 de ani neîntrerupţi. Celălalt a fost un geniu al gândirii, ceea ce l-a făcut pe Gottfried Wilhelm Leibniz să-l numească “rege între filosofi şi filosofi între regi”. Ce ne învaţă Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Dimitrie Cantemir, într-un reportaj special Matricea Românească la Chişinău.
Dacă am spune că în vechea urbe românească a Chişinăului nu există decât Ştefan cel Mare şi Sfânt, nu ne-am înşela. Ştefan este omniprezent: de la statui emblematice la tablouri monumentale în muzee, mergând până la bancnotele pe care, fără excepţie, chipul marelui domnitor este reprezentat, regele moldav este ubicuu. Situaţia nu s-ar putea prezenta altfel nici în Muzeul de Istorie a Moldovei, din localitate.
O sală dedicată Evului Mediu e dominată de un tablou aparţinându-i lui Eugen Maximovici, închinat personalităţii care a marcat istoria românilor. Pe pânza veche de 110 ani, Ştefan e reprezentat maiestuos: în plinătatea forţelor, cu mâna dreaptă pe paloş, coroana “în mâna stângă” şi cu o privire pe cât de hotărâtă, pe atât de luminoasă. E privirea omului care vede mai departe de sine însuşi. Pe vremuri, marii oameni se agăţau de sabie şi de cuvântul dat, azi domnii închipuiţi se agaţă de scaune prea puţin domneşti. Ştefan ne învaţă diferit.
“Este o lucrare realizată în anul 1907, e un tablou care îl reprezintă pe Ștefan cel Mare, cel care vine la putere, atunci când puterea era aruncată ca o minge, de la un os domnesc la celălalt. A știut să stea în fruntea țării și nu numai să o apere de dușmani puternici, în perioada respectivă, dar și să o ridice la o nouă treaptă, fâcând din ea acea poartă a creștinătății atât de respectată în epocă, ipostază pe care, cu regret, urmașii săi n-au reușit să o perpetueze”, remarcă Natalia Popovici, şeful Secţiei de Relaţii publice şi Educaţie muzeală de la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei.
Cum se explică, totuşi, cultul lui Ştefan cel Mare observabil la Chişinău? “Ştefan a rămas, peste timp, o mare personalitate. Este de notat că, şi în perioada sovietică, atunci când nu toţi domnitorii primeau recunoaştere, se studia despre Ștefan. Iată că despre el am învățat în perioada dată. În plus, avem monumentul situat în inima orașului. Este dezvelit în anul 1928, în jurul aniversării a 10 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Autor a fost Alexandru Plămădeală, unul dintre marii sculptori de la noi.
Acest monument este un simbol, un loc unde se adună lumea, unde își dă întâlnire, unde se depun flori de diferite sărbători. Ștefan dintotdeauna a fost o personalitate, și faptul că timp de 47 de ani a stat în fruntea țării înseamnă că a știut să se ciocnească cu marii sultani ai Imperiului Otoman. O asemenea longevitate, luptele pe care le-a dus, amintindu-i sultanului turc că nu el este centrul Pământului, îl fac nemuritor”.
Pe vremuri, marii oameni se agăţau de sabie şi de cuvântul dat, azi domnii închipuiţi se agaţă de scaune prea puţin domneşti. Ştefan ne învaţă diferit
Ce caracteristică a personalității sale l-a ținut atât de mult pe scaunul domnesc? “Cred că era un diplomat, până la urmă. Ştia să tragă de frâu atunci când trebuia și în partea care trebuia. L-au mai ajutat perseverența, curajul. Dar era și ferm – cum spune cronicarul, «vărsa și sânge nevinovatu». Dar după cum ne-am convins, de-a lungul istoriei, uneori e nevoie și de duritate ca să supraviețuim. Eşti dur azi, ca mâine să fie mai bine. Duritate, nu în sensul de a nimici vieţi, ci de a lua hotărâri ferme în momentul potrivit și în locul potrivit.”
În Muzeul de Istorie de la Chişinău, în faţa căruia străjuieşte lupoaica de pe Capitoliu, şi care primeşte regulat expoziţii itinerante de la Iaşi şi de la Bucureşti, se găsesc mai multe piese de echipament militar, dintre care două tunuri datând din vremea lui Ştefan.
“Se pot admira cămaşa de zale, coiful, arbaleta, halebarda, spada, toate datând cu secolele XV-XVII. Sunt piese din echipamentul militar, utilizate de către ostașii domnitorilor atunci când mergeau să-și apere ființa națională. Acest punct”, spune cu umor şi tâlc Natalia Popovici (foto jos), “a fost întotdeauna pe «ordinea de zi», pe întreaga perioadă a Evului Mediu. De la Orheiul Vechi vin și cele două tunuri pe care le avem prezente în expoziție. Sunt descoperite mai recent. La Orheiul Vechi se fac săpături începând cu anul 1947, adică de peste jumătate de secol. Mai sunt și surprize. Mai «aruncă», din când în când, câte ceva acest vulcan stins, mai ridică la suprafață. Așa că nu știm – Orheiul Vechi poate să ne uimească în continuare.
Tunurile au fost descoperite la sfârșitul anilor ’90, de către o grupă de arheologi care făcea săpături pe teritoriul cetății și al palatului Pârcălabului. Atunci au fost ridicate la suprafață cele două piese de artilerie, care sunt o raritate nu numai în spațiul nostru, ci și în întreg spațiul românesc. Până la descoperirea în cauză, erau cunoscute patru astfel de piese, care se află în România. Acestea două sunt puţin mai evoluate, ca tip. Apare întrebarea: erau lucrate aici? Erau aduse din altă parte? Gândul ne poartă spre Lituania, spre arealul polono-lituanian. În plus, mai vin specialiștii cu ipoteza că poate este o captură de război a lui Ștefan, din anul 1497, atunci când a avut marea luptă din Codrii Cosminului. Se mai spune că unul dintre ele este original, și că celălalt este o copie. Poate că a fost făcută în Polonia, sau turnată la Orheiul Vechi. Ca lungime sunt identice, ca greutate, variază – unul are 26 de kilograme, celălalt 31.”
Tun din timpul lui Ştefan cel Mare, cel mai probabil o captură de provenienţă polonă, în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei
Românii (şi nu numai) din Chişinău sunt avizi de istorie. Dacă, în 2015, instituţia s-a bucurat de circa 73.000 de vizitatori, în 2016, cifra s-a ridicat până la 106.000, ne-au precizat oficialii instituţiei. “Importantă este continuitatea în a propune noi expoziţii atractive. Așa se menţine interesul, și se cultivă gusturile.”
Dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt îi va cuceri prin exemplul de fermitate, vizitatorii superbului Muzeu din Chişinău vor fi seduşi şi de forţa spiritului. Aici pot fi admirate şi câteva cărţi vechi şi valoroase, purtând semnătura altui mare domnitor dar şi om de cultură moldav, Dimitrie Cantemir, respectiv a fiului său, Antioh.
”Nu am putut trece cu vederea activitatea marelui cărturar – mai puţin timp domnitor – , filosof, muzicolog, compozitor, Dimitrie Cantemir, cel care a trăit, cu întreruperi, timp de 22 de ani, la Poarta otomană și cunoștea îndeaproape istoria otomanilor.
Avem în expoziție două cărți ale sale, ce țin de istoria turcilor. Una este Sistema religiei mahomedane, o ediție din anul 1722, făcută în Rusia în timpul vieții – remarcabil, pentru că în timpul vieții au fost editate puține cărți ale cărturarului. Iar cea de-a doua datează din 1745. A fost făcută la Hamburg, în Germania, datorită străduințelor feciorului său, Antioh Cantemir, care a fost ambasadorul rușilor în Londra și în Paris, unde apare cartea în engleză și în franceză, iar mai apoi în germană”, a depănat istoria, pentru Matricea Românească, oficialul instituţiei.
“Cantemir era considerat unul dintre marii turcologi ai timpului. În 1714, când devine membru al Academiei din Berlin, va fi numit de către Leibniz «rege între filosofi, dar și filosof între regi». Este, cu siguranță, cea mai luminată minte din perioada respectivă, și rămâne un exemplu și până în prezent. Prin scrierile sale, adeseori ne îndeamnă să părăsim lenevia. Aceasta sună și contemporan, ca o povaţă să ne aplecăm spre carte.
Operele lui Dimitrie Cantemir au reprezentat un punct de referinţă în cultura epocii sale, după cum atestă şi imaginile alăturate
Dimitrie şi Antioh Cantemir, două spirite deopotrivă româneşti şi universale
Era un om universal. În afară de scrierile sale ce țin de geografie, de descrierea Moldovei, de momente ale vieții politice, de creșterea și descreșterea Imperiului Otoman, de sistemul religiei mahomedane, Dimitrie a inventat note muzicale pentru turci, a scris muzică. Una dintre piesele sale a servit drept imn pentru Imperiul Otoman. Aș spune că, atunci când ești trădat, ar urma să urăști omul – dar turcii au înțeles că este o personalitate, este un geniu și l-au apreciat la justa lui valoare. Cartea respectivă a fost reeditată de cinci ori până în 2002. Se bucură de un interes aparte până în prezent, deoarece Dimitrie Cantemir s-a bazat pe izvoare originale, întrucât a avut acces la arhiva otomană, la biblioteci, și avea legături cu multă lume «cu greutate» în perioada respectivă.”
Excepţia care confirmă regula că “natura se odihneşte pe urmaşi”: Antioh Cantemir, aici expus ca autor al “Satirelor” în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei
Despre Antioh Cantemir, autorul Satirelor, Popovici apreciază că “l-a moştenit pe tatăl său, venind astfel în contradicție cu fraza care spune că natura se odihnește pe urmași. Aici avem contrariul, deoarece a fost și el o personalitate, a fost fondatorul literaturii satirice ruse, și a scris, fiind ambasador, un Tratat unde spunea – și cred că este corect ceea ce spune – că «putem vorbi copiilor multe, dar numai prin exemple proprii vom face, vom mișca roata înainte și îi vom determina să facă lucruri frumoase și bune în această viață».”
Una dintre piesele lui Dimitrie Cantemir a servit drept imn pentru Imperiul Otoman. Aș spune că, atunci când ești trădat, ar urma să urăști omul – dar turcii au înțeles că este o personalitate, un geniu
Poate părea bizar de ce figuri nobile, princiare, conducători de state, aveau preocupări filologice. Răspunsul este, însă, simplu şi invită la emulaţie.
“Un om ambițios poate să facă lucruri mari în viață. Ambițios, în sensul frumos al cuvântului, deoarece ambițiile sunt variate. Cum spune Constantin Gane, în lucrarea sa, Trecute vieți de doamne și domnițe, «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate». Numai în felul acesta dorești să îmbunătățești lucrurile și în așa mod te miști înainte. Dimitrie a avut întotdeauna ideea scuturării jugului otoman, de aceea a și făcut acel tratat cu țarul rușilor, Petru I. După nereușita de la Stănilești, însă, a fost nevoie să se retragă departe de pământurile care l-au născut. A fost unul dintre sfetnicii apropiați ai țarului. Însă gândul lui a fost mereu acasă.
A plecat în lumea umbrelor devreme, la 50 de ani. Putea încă să creeze, putea încă să lase multe și multe alte lucrări de care să se bucure astăzi urmașii. Să dea Dumnezeu să le cunoaștem și pe cele scrise!”.
Boala spiritului: «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate»
Nu putem decât să o aprobăm pe experta Muzeului de la Chişinău, căci istoria românilor, se vede treaba, este o sursă nesfârşită de modele de verticalitate şi neatârnare…
Recunosc fără rezerve că, până a-l “întâlni” pe Nicolae Dabija într-o librărie din Chişinău, nu-i citisem poeziile, iar ceea ce aveam să descopăr mi-a depăşit toate aşteptările şi m-a obligat moral la o privire adâncă înlăuntru. Un ilustru filolog şi publicist român de peste Prut, Dabija este virtual absent în conştiinţa comună de la noi, ceea ce, dincolo de a fi o pierdere, este o enigmă şi o nedreptate, judecând după valoarea poeziilor sale, trimise de undeva de sus.
“Aşchii de stele” (Editura Sprinten Infomar, Ploieşti), o colecţie de poezii de mici dimensiuni, în format de buzunar, cu ilustraţiile remarcabile ale autorului, îşi respectă promisiunea textelor stelare încă de pe copertă. “Doru-mi-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră” este, fără dubiu, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste şi de prietenie care s-au scris în limba română, de la apariţia ei.
Că poezia nu se mai citeşte şi nu se mai cumpără, auzim în fiecare zi de la cei grăbiţi să-i cânte prohodul. Însă, chiar de-ar rămâne doar “Aşchii de stele”, poezia românească ar fi înviată.
Precum un cerc cu centrul în afara sa, precum o secundă în care încape vecia, precum un cer născocindu-şi propria stea – poezia
este arta poetică a lui Dabija, cu care acesta îşi deschide, inspirat, lucrarea.
Eminescu îl urmăreşte şi-i apare ca predestinat, marele poet care şi-a ales poporul. “Când mă gândesc cât de mult ne iubesc izvoarele şi codrii, şi doinele”, mărturiseşte bardul,
Sensibilitatea lui Dabija mişcă plăcile tectonice pe care se susţine ego-ul, simbolismul său este primar şi operează la izvoare, sau, după cum singur declară (“Măreţie”) la “începuturi de letopiseţ”.
O melancolie profundă străbate lirica dabijiană. În Transnistria, de pildă, el este absorbit de o casă părăsită, văzută drept icoană “crăpată de frig, învineţită de ploi / în care sfinţii se-ncălzesc urcând pe ruguri”. Doina, sora mai mare a poeziei, e o dovadă a tristeţii Universului,
Leuşeniul e hotarul stropit cu lacrimi de culoarea lutului, unde sârma care separă românii e formată, tragic, din ghimpii trandafirilor, revers artificial al podului de flori.
În pofida dimensiunilor liliputane, poezia lui Nicolae Dabija nu e o poezie uşor manevrabilă, însă e o poezie care, deşi încărcată emoţional, te uşurează de spaime şi-ţi oferă refugiu. E-un colţ de Românie prins în filele unei cărţi pe cât de mici pe-atât de grandioase. E o poezie a exilului şi-a dorului de matcă, de matrice, după cum reiese din celebra sa definiţie a basarabenilor:
Ostateci exilaţi cu tot cu ţară.
Poetul nu refuză pocalul suferinţei, înţelegând că de jertfa lui depinde salvarea celor mulţi (de altfel, Dabija a şi avut de pătimit, de-a lungul vieţii, pentru activitatea sa pro-românească). Arta lui este o “ripostă dată zeilor”, dar e în egală măsură şi-o apostazie contra puterilor vremelnice.
Dar poate cea mai importantă temă a poeziei lui Dabija este iubirea, manifestă atât la nivel personal, faţă de-o iubită mereu evanescentă, cât şi la nivel suprapersonal, faţă de-o Ţară concomitent sfâşiată şi sfâşietoare.
E o iubire religioasă, sincronizată cu ritmurile cosmice,
Şi pomii iubesc. Sunt martor şi-adeveresc: un ulm s-a-ndrăgostit de-o fată cu ochi de cicoare şi-a-nflorit o dată cu prima ninsoare.
După ce citeşti poezia lui Nicolae Dabija te simţi ca după o spovedanie, sau după o vizită la mamă, sau după o îmbrăţişare cu sufletul pereche: gol, autentic, şi emoţionat până la lacrimi – prea puţin important dacă de fericire sau de tristeţe. Este o dovadă că marile adevăruri nu se spun prin multe cuvinte, ci cu multă iubire. Nu trebuie să urci pe munţi, ca să cunoşti aerul rarefiat al înălţimilor – aceasta este puterea cuvântului lui Nicolae Dabija.
De v-ar intra “aşchii de stele” în suflet, ca să vă vindecaţi de bolile veacului!
Lapsus
N-am uitat să scriu câteva cărţi de poeme, n-am uitat să iubesc o femeie şi câteva poiene În viaţa asta scurtă, cât un scăpărat de chibrit… … Am uitat doar să fiu fericit.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Multă lume s-a mirat, atunci când echipa Matricea Românească a ales să străbată sute de kilometri şi să treacă iarna o graniţă şi un râu mitic, pentru a lua pulsul Chişinăului, uitând un lucru esenţial: acesta este al doilea cel mai numeros oraş, ca populaţie vorbitoare de limbă română, după Bucureşti.
La Chişinău am auzit o limbă română cristalină, vorbită cu pofta şi puritatea celor care, zeci de ani la rând, s-au văzut nevoiţi să îşi ascundă identitatea de ochii necruţători ai santinelelor ideologice. “Pe vremea comuniştilor, limba română devenise, pentru noi, «limbă de bucătărie». O vorbeam în casă, încercând pe cât posibil să n-o uităm, să nu ne uităm poeţii, să nu ne uităm poveştile şi doinele”, l-am auzit mărturisindu-ne pe un domn respectabil, cu o tristeţe şi o emoţie indescriptibile în vocea-i tremurată.
Limba română are o bogăţie pe care noi, cei de “acasă”, uităm adesea să o recunoaştem, “splituiţi” între conştiinţa apartenenţei la aceste locuri blestemate şi binecuvântate deopotrivă, şi veleităţile noastre occidentale. Nu e “fun” să fii român când poţi foarte bine să te dai vestic. Până la urmă, conducem maşini străine, îmbrăcăm haine fabricate prin ţări asiatice, folosim telefoane mobile produse tot în Extremul Orient, mergem în “city break” şi mâncăm “indian” în aşteptarea “Valentine’s Day”. Ce ne mai rămâne al nostru, la urma urmei? “Hint”: sufletul.
Cât timp vom spune “mama” şi nu “mother” ca prim cuvânt, înseamnă că avem o obligaţie pe viaţă faţă de limba română
La Chişinău, în Basarabia (“copil înfăşurat în sârmă ghimpată”, cum spune celebrul gând al lui Grigore Vieru), am auzit poate cea mai curată limbă română, după cea a mamei, din trei decenii de viaţă. Iar asta spune multe despre rezistenţa limbii noastre în faţa valurilor istoriei. Aici nu vorbim despre regionalisme, vorbim despre încăpăţânarea frumoasă şi trainică a unei limbi seculare şi despre resursele-i nebănuite de a se reîmprospăta în cele mai neaşteptate locuri, pe – în teorie – cele mai virane terenuri. Limba română este un trandafir imun şi la betoane, şi la noroaie, care îşi croieşte singur drum către marginile cerului.
Atunci când l-am auzit pe vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei rugându-ne a-l aştepta “să-mi îmbrac ochii”, am fost nu doar încântaţi, ci şi răscoliţi pe interior şi umpluţi de sensuri intrinseci, pentru că geniala limbă română tocmai dăduse unei acţiuni banale – punerea ochelarilor – o dimensiune ritualică.
“Am făcut două păcate”, mi-a spus şi un scriitor român de peste Prut, referindu-se la cele două cărţi pe care le-a scris. În Basarabia caii poartă “obrăzari”, clădirile sunt aşezate “în mâna dreaptă” (n.r., pe dreapta) sau “în mâna stângă”, alcoolul te “loveşte în cap”, însoţitorii sunt “alăturaşi”, şi tot în frumosul nostru pământ românesc se face mare diferenţă între “fudulie şi mândrie”. Iar asta ar trebui să ne dea de gândit.
Mândriţi-vă deci că sunteţi români, şi nu vă fuduliţi că ştiţi engleză, inundându-vă casele şi vieţile cu ea. Trebuincioasă este, fără îndoială – însă, cât timp vom spune “mama” şi nu “mother” ca prim cuvânt, înseamnă că avem o obligaţie pe viaţă faţă de limba română.
Foto deschidere: “Sfatul Ţării”, veche publicaţie de limbă română din Basarabia, fotografiată în Muzeul de Istorie de la Chişinău
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Îl cheamă Ioan Ciuntu şi este consilierul cultural al Mitropoliei Basarabiei, preot paroh al Bisericii “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău. L-am întâlnit în capitala Moldovei după ce, impresionaţi de minunea arhitectonică pe care locaşul de cult unde îşi desfăşoară activitatea o reprezintă, l-am contactat spre a cunoaşte viaţa spirituală a comunităţii pe care o păstoreşte. Ne-a răspuns amical şi prompt solicitării, confirmând că există capitale şi capitale. Chişinăul este şi va rămâne un oraş de suflet pentru ceea ce înseamnă Matricea Românească, în sensurile sale profunde.
I-am ascultat gândurile preţ de mai bine de 30 de minute, timp în care ne-a mărturisit ideile sale despre cultură, credinţă, politică şi Patrie, nu fără a ne stârni pe de o parte tristeţea, iar pe de alta admiraţia şi speranţa. În oameni ca protoiereul Ioan Ciuntu, om de cultură şi fost membru al Parlamentului Republicii Moldova, identitatea românească a moldovenilor are un gardian şi un luminător. După cum singur mărturiseşte în cartea pe care ne-a dăruit-o la despărţire, “Lucrurile frumoase cu oameni frumoşi la suflet se fac”.
Răbdare, timp şi lucruri mici, făcute temeinic. Acestea, crede interlocutorul nostru, cel care a acordat un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat săptămâna viitoare, compun reţeta renaşterii naţionale în viitor. “Se spune că aceste categorii se opun unirii cu România: deputaţii, adică parlamentarii, preşedintele şi vameşii. Oamenii, însă, vor revenirea la Patrie. Mai repede vom contribui noi – preoţii şi oamenii de cultură – la unirea cu Patria, decât politicienii. […] Suntem un popor – şi punctum! Nu putem să punem la discuţie şi a revizui cu alte noi naţionalităţi inventate – moldoveni, mâine-poimâine mai apare alt hibrid… Să rămânem aşa cum Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ, fiecare în cadrul naţiunii sale, cu demnitate şi având Coloana lui Brâncuşi, fiecare dintre noi, acolo pe interior.”
Preotul Ioan Ciuntu şi Biserica “Sfânta Teodora de la Sihla” vorbesc lumii cu gravitatea pătimitorilor: pe vremea comuniştilor, biserica locului trebuia să fie dinamitată, aidoma clopotniţei Catedralei metropolitane. A avut finalmente o soartă mai “uşoară”: a fost transformată, după 1944, în sală de dansuri şi sport, respectiv – halucinant – în Muzeu al Ateismului Republican.
Se spune că aceste categorii se opun unirii cu România: parlamentarii, preşedintele şi vameşii. Oamenii, însă, vor revenirea la Patrie. Suntem un popor – şi punctum!
Îndemnul acestei personalităţi pentru români? “Să rămânem buni copii ai lui Dumnezeu, să nu uităm că pe acest pământ străbun a fost mult sânge vărsat şi multe lacrimi cu imperiile cu care am fost prinşi într-o situaţie sau alta, şi că numai credinţa şi iubirea pentru fraţii noştri, mai mici şi mai mari, de pe stânga şi dreapta Prutului, ne vor salva. Noi trebuie să iubim pe toţi de pe faţa Pământului, dar ar fi un mare păcat să iubeşti pe toţi străinii, şi să te urăşti cu fratele tău!
Ştefan cel Mare şi Sfânt, un exemplu pentru românii de pretutindeni al puterii credinţei în Dumnezeu şi în neam
Doar în dragoste şi în unitate să lucrăm, rămânând buni creştini, cu rugă către bunul Dumnezeu ca să reverse a Sa milă şi a Sa lumină, în creierele şi în minţile noastre, ca să topească gheţarii şi să ne aducă la acel ceas fericit când ne vom fi acel popor miruit de la Dumnezeu, care în acest spaţiu european ne-am afirmat şi graţie marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, numit atletul lui Hristos la porţile Europei. Şi noi, fiecare, trebuie să fim atleţi ai neamului nostru şi ai credinţei străbune. Numai aşa am putea să topim răutatea, zâzania, iar pe diavolul să îl facem să lăcrimeze cu lacrimi de crocodil.
Şi voi zice şi eu, că a dat Dumnezeu ca, pe cei din stânga şi din dreapta Prutului, să-i «blestem» ca să fie toţi norocoşi şi să-i mănânce Raiul!”.
Preotul Ioan Ciuntu, una dintre cele mai respectate personalităţi ale vieţii spirituale şi culturale din Basarabia
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Ca în orice poveste frumoasă de iubire, Chişinăul te surprinde tocmai pentru că n-ai aşteptări de la el. Înainte de a-i trece hotarele, vorba unui cântăreţ-cameleon cu multe vise aclamat aici, anticipezi un oraş comunist, gri şi din betoane monumentale, pentru ca stereotipurile culturale să-ţi fie demontate înainte să te poţi dumiri. Da, Chişinăul e un fost oraş comunist, gri pentru că iarna nu-i permite să fie altfel, iar coloşii arhitecturali sunt o marcă a capitalei Moldovei, la fel ca bomboanele Bucuria. Însă Chişinăul anului 2017, rupt între trecut şi viitor, îşi lămureşte prezentul cu vivacitate şi eleganţă.
Bulevardele-i largi, aerisite, pe care lumea grăbeşte încet într-o dovadă suplimentară de latinitate, îl fac o Barcelona a Estului. Chişinăul are, în multe privinţe, un urbanism superior Bucureştiului, chiar dacă problemele sunt aceleaşi în ambele cetăţi de scaun: trotuarele sunt în reparaţii de la facerea lumii, politicienii promit fără acoperire, clădirile vechi sunt renovate în mai mulţi ani decât au fost construite, mastodonţii imobiliari apar peste noapte şi-n cele mai nepotrivite locuri.
Şi totuşi, Chişinăul e un oraş greu de pus în cuvinte, care dă întâietate imaginaţiei. Nu degeaba aici sunt sărbătoriţi, pe o frumoasă alee din Parcul Central, marii poeţi români, de la Arghezi la Alexei Mateevici. Chişinău e un oraş al poeziei, cu abisurile ei de melancolie şi cu exaltările ei de speranţă, un oraş care pare clădit pe idealuri.
Plimbându-te pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, într-o zi mohorâtă de februarie, nu poţi decât să-ţi închipui cum arată, primăvara, teii înfloriţi ai Chişinăului.
Plimbându-te pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, într-o zi mohorâtă de februarie, nu poţi decât să-ţi închipui cum arată, primăvara, teii înfloriţi ai Chişinăului
“E un oraş al contrastelor”, mi-a mărturisit o localnică. “Aici oamenii săraci au maşini de lux, şi toţi încercăm să supravieţuim, undeva la linia de plutire. Chişinăul are părţi frumoase, locuri minunate, dar din cauza proastei gestiuni uneori arată foarte rău”.
Dacă vă sună cunoscut, e pentru că, separaţi de graniţe mai mult sau mai puţin imaginare, trăim aceleaşi probleme. Iar asta, poate mai mult decât sângele comun, ne face fraţi. Parcul Central de aici e un Cişmigiu asanat, forfota pieţei mari, colorat Babilon al mercantilismului, e comparabilă cu a Oborului nostru.
Sigur că Londra, Paris sau Bali sunt mai atrăgătoare decât Chişinăul, însă asta nu le face mai relevante pentru o existenţă. Poate că, înainte să ne grăbim să ne facem rezervare către cele mai exotice destinaţii ale lumii, în încercarea de a ne lărgi orizonturile şi a ne “redescoperi” şi “reinventa” muşcând cu nesaţ din culturile străine şi imaginându-ne diferiţi (pentru că ce-i al nostru, nu-i aşa, ne repugnă), ar trebui să începem cu locurile de care suntem legaţi ombilical. Un gând: poate cunoaşterea României începe, de fapt, la Chişinău.
Există oraşe în care te rătăceşti, şi oraşe în care te regăseşti. Chişinău, capitala moldavă cu suflet românesc, va face mereu parte din a doua categorie. Şi, pe veci, din matricea românească.
Mai jos, un fotoreportaj “semnat” Marius Donici. Cuvinte: Teodor Burnar
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Care este cea mai mare fericire a unui îndrăgostit de teatru şi artă? Evident, prima întâlnire cu actorul favorit. Și pentru că visele au tendinţa de a se îndeplini în cel mai neaşteptat şi mai frumos mod, iată că în Chișinău a sosit Teatrul Evreiesc...
https://youtu.be/jL8gn1MwD6E
Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti - unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului...
Acum că Postul a luat sfârșit, Matricea Românească vă oferă o savuroasă poveste din Basarabia, cu puternice arome românești...
Devenit emblemă statală, vinul, licoarea lui Bachus, își are aici, peste Prut, o însemnătate majoră. Nimeni nu poate spune...
Din momentul obținerii independenței și suveranității naționale, Republica Moldova a început un lung parcurs cultural, obținând rezultate devenite tradiție. Unul dintre acestea este rodul parteneriatului moldo-francez, și anume Festivalul de Film Francofon....
Una dintre cele mai flamboaiante instituţii ale culturii româneşti se află pe strada Iuliu Barasch din Capitala ţării, şi e aproape un păcat de moarte acela că spectacolele sale se ţin, aşa cum mi-a fost dat să văd într-o recentă seară de joi, în faţa...
Cinematografia basarabeană este o cvasi-necunoscută pentru publicul românesc. Însă, peste Prut s-au făcut şi se fac filme de o calitate deosebită, creaţiile unui Emil Loteanu sau Igor Cobileanski stând mărturie în acest sens. O prezentare Matricea...
Am locuit toată copilăria mea în suburbia Chișinăului, orașul contrastelor și al veșnicelor metamorfoze. În tot acest tumult citadin, doar o imagine emblematică a rămas aceeași: Ștefan cel Mare. Statuia de bronz, imaginea pe bancnote și profunda noastră...
Matricea Românească a cercetat la origini mitul unuia dintre cei mai importanţi conducători pe care i-au avut românii şi a găsit o explicaţie extraordinară la Chişinău, acolo unde marele voievod (1457 - 1504) se bucură de veneraţie. Cuvintele îi aparţin...
https://www.youtube.com/watch?v=roTL2GPWE3E
Prezentă la Chişinău, Matricea Românească a stat de vorbă cu directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, despre activitatea reputatei instituţii de cultură de peste Prut, dar şi despre legăturile dintre...
https://www.youtube.com/watch?v=0Hj-encDqiE
Când am auzit prima oară vorbindu-se despre o biserică transformată în Muzeul Ateismului, am dat din cap increduli, atât eu cât şi Marius. Comunismul a îndrăznit multe, e-adevărat. Însă un asemenea concept,...
Unul a fost un geniu militar şi diplomatic, calităţi care i-au permis să se menţină pe scaunul de domnie timp de 47 de ani neîntrerupţi. Celălalt a fost un geniu al gândirii, ceea ce l-a făcut pe Gottfried Wilhelm Leibniz să-l numească “rege între...
Recunosc fără rezerve că, până a-l “întâlni” pe Nicolae Dabija într-o librărie din Chişinău, nu-i citisem poeziile, iar ceea ce aveam să descopăr mi-a depăşit toate aşteptările şi m-a obligat moral la o privire adâncă înlăuntru. Un ilustru...
Multă lume s-a mirat, atunci când echipa Matricea Românească a ales să străbată sute de kilometri şi să treacă iarna o graniţă şi un râu mitic, pentru a lua pulsul Chişinăului, uitând un lucru esenţial: acesta este al doilea cel mai numeros oraş,...
https://youtu.be/tr3Bdwzigbo
Îl cheamă Ioan Ciuntu şi este consilierul cultural al Mitropoliei Basarabiei, preot paroh al Bisericii “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău. L-am întâlnit în capitala Moldovei după ce, impresionaţi de minunea...
Ca în orice poveste frumoasă de iubire, Chişinăul te surprinde tocmai pentru că n-ai aşteptări de la el. Înainte de a-i trece hotarele, vorba unui cântăreţ-cameleon cu multe vise aclamat aici, anticipezi un oraş comunist, gri şi din betoane monumentale,...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.
Matricea Românească este apolitică şi autonomă.
Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.
Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.
Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.
Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.
Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.
Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.
Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.
Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.
Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.
Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.
Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.
Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.
Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.
Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
