Tag

Bucureşti

Concertul de la București al lui Charlie Siem de pe 30 septembrie se anunță excepțional. Sunt cel puțin trei motive: mai întâi, că Siem este unul dintre marii violoniști ai momentului, cu un prestigiu mondial. Apoi, pentru că vioara pe care cântă Charlie este un Guarneri de aproape 300 de ani vechime, un instrument care impresionează prin trecutul său. În fine, pentru că Charlie a fost puternic inspirat de Sir Yehudi Menuhin, artist care a deprins rafinamentul violonistic de la George Enescu.

 

Are 33 de ani și cântă la o vioară veche de trei secole

Ioana Adina Oancea, ambasador cultural al Elite Art Club UNESCO, organizatorul evenimentului, a vorbit cu Matricea Românească despre acest concert. ”Charlie Siem cunoaște renumele Ateneului Român, știe că este una dintre cele mai frumoase săli de concerte din Europa. Așa că este foarte bucuros că va cânta aici”. Ioana ne-a spus că vestea recitalului lui Charlie Siem a produs ecouri cu totul neașteptate: deja sunt rezervate bilete pentru 12 persoane care vin din Statele Unite, din Arabia Saudită sau din Germania ca să-l asculte pe Charlie pe scena Ateneului Român. Marele violonist va fi acompaniat la pian de experimentatul Itamar Golan.

Cunoscătorii sunt nerăbdători să întâlnească un tânăr atât de valoros, care cântă la o vioară cu totul specială. ”Este un instrument remarcabil. Este vioara D’Egville, numită așa după contele D’Egville, care a intrat în posesia ei în 1867. A fost creată de Bartolomeo Giuseppe Antonio Guarneri în 1735, undeva lângă Cremona. Vioara este evaluată la peste 10 milioane de euro și i-a fost încredințată lui Charlie Siem în 2010. Are un sunet puternic și bogat, în concordanta cu personalitatea solistului”, spune Ioana Adina Oancea.

 

Cum s-a schimbat viața lui Charlie când l-a ascultat pe Yehudi Menuhin

Unul dintre detaliile evenimentului este că, deși Charlie n-a mai fost până acum în România, totuși vioara sa a mai fost, și anume atunci când marele Yehudi Menuhin a concertat la București. De altfel, povestea intersecției dintre vioară și cei doi mari violoniști stă sub semnul providenței: Charlie povestește cum, la vârsta de trei ani, era în mașină cu mama sa, iar la radio era concertul de vioară de Beethoven, cu Yehudi Menuhin solist. Fascinat de muzica aceasta, micul Charlie a dorit să cânte la vioară, iar apoi i-a cerut mamei sale să-l ducă la un concert în care să-l asculte live pe Menuhin. Când Charlie avea vârsta de cinci ani, întâlnirea a avut loc. Mai mult, Menuhin l-a întâlnit pe Charlie în spatele scenei și a avut o scurtă conversație cu el.

 

2

 

 

Jumătate din încasări vor merge către copiii bolnavi de autism

Organizatorul recitalului de pe 30 septembrie – Elite Art ClLub UNESCO- a decis să dea concertului o dimensiune caritabilă: ”Charlie susține numeroase concerte caritabile, astfel și acest concert a primit o dimensiune caritabilă. Vom direcționa 50% din valoarea biletelor către Asociația Help Autism. Este cel mai mare ONG care luptă pentru recuperarea copiilor diagnosticați cu autism. Programul de recuperare pentru un copil care suferă de autism costă 1000 de euro lunar, și este firesc să ne întrebăm câți părinți își permit o astfel de sumă. Asociația Help Autism a creat programe specializate, cu oameni bine pregătiți, dar au nevoie de susținere. La Centrul Mălin din București al acestei asociații există acum 50 de copii care au nevoie de câte două ore de terapie zilnic. Suntem bucuroși să-i susținem în acest fel. Fiecare bilet cumpărat chiar schimbă ceva!”

 

Concursul Jeunesses Musicales București, la ediția a zecea

Recitalul lui Charlie Siem urmează în programul de concerte al Bucureștiului după concertul de gală al celei de-a X-a Ediții a Concursului Internațional de Dirijat Jeunesses Musicales organizat de Elite Art ClLub UNESCO. Pe 28 septembrie, tot la Ateneu, cei mai buni trei tineri dirijori din concursul din acest an vor sta pe rând la pupitrul Orchestrei simfonice a Filarmonicii ”George Enescu”. Siem este invitat special al acestui concert de gală, iar prezența sa va da un impuls de motivație pentru tinerii artiști care aspiră la afirmare pe scenele mari ale lumii.

Concertul de gală al Concursului Jeunesses Musicales București este un eveniment la care se intră pe bază de invitație. Ioana Adina Oancea spune că acesta este unul dintre evenimentele cele mai speciale ale toamnei: ”Întotdeauna sala a fost arhiplină. și în acest an concertul va fi transmis live online, iar de obicei este urmărit de peste 10 de mii de persoane”.

 

Sunteți curioși cum arată un aristocrat dac în mărime naturală? În holul central al Muzeului de Istorie se găsește, începând de ieri, o statuie inedită, care exact asta înfățișează, un dac nobil. E adevărat, mărimea nu e chiar naturală, statuia este ușor supradimensionată. Este o lucrare impresionantă prin mărime și prin precizia execuției, iar experții spun că nu este imposibil ca statuia să-l reprezinte chiar pe regele dacilor, Decebal. Dar care este povestea acestei sculpturi neobișnuite și unde va fi ea amplasată definitiv?

 

Statuia nobilului dac de la Muzeul Național de Istorie a României este o replică fidelă a unei statui antice. Originalul poate fi văzut în celebrele Grădini Boboli, din incinta Palatului Pitti din Florența. Se crede că acea statuie originală a fost adusă în Toscana de la Roma. Asta înseamnă deci că este una dintre cele o sută de statui de dac ce se găseau altădată în Forul lui Traian, în preajma celebrei Columne. Dintre acestea, multe s-au pierdut sau au fost preluate în mari muzee și în diferite colecții private din lumea întreagă, dar niciuna nu a ajuns în România.

 

 

Statuia nobilului dac, foarte posibil Regele Decebal, expusă în holul Muzeului Național de Istorie al României

Statuia nobilului dac, foarte posibil Regele Decebal, expusă în holul Muzeului Național de Istorie al României

 

Pe cine înfățișează statuia?

Cu câțiva ani în urmă, Asociația Identitate Culturală Contemporană (AICC) a demarat proiectul de reproducere cât mai exactă a uneia dintre cele două statui de dac din Grădinile Boboli. A fost aleasă pentru a fi replicată statuia care are o asemănare flagrantă cu chipul regelui Decebal de pe Columna lui Traian. Leonard Velcescu, istoric de artă și președinte de onoare al AICC, amintește că în Muzeul Vatican există o sculptură care înfățișează un cap de nobil dac, iar această operă seamănă izbitor cu capul statuii din Grădinile Boboli. Istoricul de artă spune că artiștii romani n-ar fi preferat să sculpteze de două ori același chip decât dacă ar fi fost figura unui personaj de o importanță majoră, așa cum a fost regele dac care i-a ținut piept lui Traian și armatelor lui.

 

Instantaneu de la evenimentul de prezentare a statuii nobilului dac, 25 iunie 2019, MNIR

Instantaneu de la evenimentul de prezentare a statuii nobilului dac, 25 iunie 2019, MNIR

 

Statuia adusă la București este lucrată în marmură de Carrara

Tot Leonard Velcescu, în cadrul evenimentului de prezentare publică a statuii amplasate temporar la Muzeul de Istorie, a explicat de ce replica nu poate fi identică, până în cele mai fine detalii, cu originalul. Motivul este că materialul este diferit. Corpul statuii originale a fost sculptat în porfir roșu, de proveniență egipteană. Dar porfirul este o rocă vulcanică extrem de dură, iar artiștii din Florența care au realizat copia au precizat că nu se mai lucrează de mult timp în acest material. De altfel, spune Leonard Velcescu, în antichitate porfirul a fost monopol imperial, pentru că nu se sculptau în acest material decât chipul împăraților și al unora dintre zeități. Astfel încât acum, pentru corpul statuii s-a folosit marmură închisă la culoare, iar pentru cap și mâini s-a folosit marmură din carierele preferate ale lui Michelangelo, din Carrara.

 

De ce statuia nu va rămâne la Muzeul de Istorie

Președintele executiv și fondatorul AICC, Florin Pîrlea, a accentuat la ceremonia de recepție a statuii că locul ei nu este în muzeu, adică într-un spațiu închis. Dimpotrivă, dorința celor care au avut această neobișnuită inițiativă este să amplasese această statuie pe bulevardul Dacia din Capitală, în mijlocul unei piațete care-i va fi dedicată. Primarul sectorului 1, prezent la evenimentul de prezentare a statuii, a dat asigurări că acest lucru se va realiza cât de curând.

 

Dac_4

 

Cine sunt cei care au avut ideea și au pus-o în practică

Președintele AICC, Florin Pîrlea, a mulțumit celor care s-au implicat în acest proiect inedit și a punctat contribuția mediului privat, care a susținut financiar și moral aducerea din Toscana a replicii după statuia din Grădinile Boboli. În mod special a fost amintit suportul regretatului academician Alexandru Vulpe, care a girat cu autoritatea sa întreaga inițiativă.

 

Cu mult înainte de a fi academician, Sabina Ispas a încercat de două ori să intre la facultate și n-a fost acceptată: dosarul ei nu era curat. Iar pentru că viața nu era ușoară, a lucrat cot la cot cu muncitorii necalificați, în ceea ce consideră acum că a fost stagiul ei de pregătire pentru viață. Acum, ea este membră a Academiei Române, și director de peste două decenii al Institutului de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”. Am rugat-o să ne povestească despre începuturile sale în viața intelectuală și profesională și a acceptat, cu speranța că astfel va fi de folos celor care își caută, printre obstacolele puse de-a curmezișul drumului, rostul și calea. Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza sub formă de text.

 

 

  • Timp de doi ani la rând am dat la facultate la București, dar Universitatea de aici nu m-a primit. Erau anii ’59-’60, încă se punea problema unei note sociale. Adică dosar. Am primit un sfat binevoitor de la o persoană care cunoștea reglementările discrete și mi-a spus că aș putea pleca mai bine să încerc la Iași sau la Timișoara. Pentru că Bucureștiul și Clujul nu-și vor deschide porțile pentru cineva ca mine. Și am ales Iașiul, pentru că era mai aproape de București.
  • Iașiul: un mare, subtil, elegant și statornic centru de cultură. Este unul dintre marile centre culturale ale României.
  • O să vi se pară ciudat ce vă spun. Perioada aceea în care a trebuit să lucrez, să-mi formez o altă viziune asupra muncii decât cea intelectuală, acea perioadă pentru mine a fost foarte utilă. M-a disciplinat, pentru că eu aveam mai degrabă înclinații artistice.
  • Am absolvit Liceul Lazăr, Școala medie nr. 22, așa cum se numea atunci. Și am dat mai întâi la teatru, pentru că, în copilăria și adolescența mea, părinții mei mi-au oferit posibilitatea să urmez cursuri de pian, balet, frecventam opera, teatrele, concertele, deci aveam o bună educație clasică. Știam să și brodez la data aceea!

 

O colegă de la Suceava îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!”

 

  • Atunci când am picat la facultate, trebuia să rezolv problema de bază a subzistenței. Și am acceptat să lucrez. M-am angajat. Aș spune că a fost o experiență deosebit de interesantă, și n-a durat doar câteva luni. Am fost întâi zilieră. Apoi am lucrat la baza de aprovizionare și desfacere a Ministerului Metalurgiei și Construcțiilor de Mașini. Aici am găsit o lume foarte interesantă: dactilografa era soția unui fost general, iar cea care m-a inițiat în probleme de facturare făcuse o școală economică la Viena!
  • Ar prinde bine oricui astăzi o experiență de acest tip (munca non-intelectuală, n.red.), pentru că te învață diversitatea lumii. Când am terminat cu lucrurl și m-am dus în sfârșit la facultate, mi-au dat și o adeverință! Asta mi-a prins bine.

 

Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. După aceea trebuie să umplem niște goluri de informație

 

  • Am vrut mai întâi să dau la facultatea de istorie. Dar la Istorie chiar era nevoie de un dosar impecabil, istoria era o facultate ideologică. Pe urmă am vrut la Filozofie, nu mi-am dat seama că Filozofia era și mai afectată de politică. Am încercat apoi la o școală de dactilografie în limbă engleză. O inspirație nefericită, pentru că am trăit un moment neplăcut, m-au scos din examen spunându-mi că ei pregătesc dactilografi de limbă străină pentru posturi cu implicații politice și că nu se poate să dau examenul.
  • Din toate acestea am învățat că în viață e bine să-ți dorești numai ce știi că ți se cuvine.
  • Am făcut la un moment dat chiar și o școală de mânuitori de păpuși. Și acuma știu!
  • Una dintre colegele mele, care era din Suceava, îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!” Asta însemna că trebuie să faci lucrurile cu grijă și fără pripeală.
  • Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. Asta înseamnă între 25 și 50 de ani. După aceea intervin modificările. Trebuie să umplem niște goluri de informație, trebuie să completăm unele contururi.
  • Am ales Facultatea de Limbă și Literatură Română între altele și pentru că eram foarte atașată de lectură. Și pentru că în familia mea erau multe, multe cărți. Și la părinți, și la unchi, peste tot.
  • Bucureștiul este un oraș foarte folcloric.

 

Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul

 

  • Bucureștiul a fost de la început un punct de întâlnire a multor neamuri, multor culturi, multor religii și limbi. Ca folclorist am făcut de-a lungul anilor observații în urma cărora am concluzionat că aici a fost o dejugătoare. Adică: treceau oamenii Dunărea, când veneau din Asia mai apropiată, nu chiar din China, iar după Giurgiu locul cel mai apropiat era Bucureștiul. Unde trebuie să fi fost o dejugătoare, adică spațiul în care negustorii își lasă animalele să se odihnească, să se adape, au la dispoziție fân, iar stăpânii animalelor pot să se odihnească mai mult sau mai puțin confortabil, încheie legături noi. Deci istoria Bucureștiului este istoria unui nod de întâlnire de toate tipurile.
  • Folclorul este un proces. Multă lume are despre folclor o părere ușor arheologică, tradiționalistă și romantică. Perioada actuală este dominată de oralitatea folclorică, iar aceasta se transmite prin sistemul audiovizual.
  • Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul. Și acest proces este astăzi într-o desfășurare spectaculoasă.
  • Societatea de astăzi e o societate folclorică. Și este ajutată să fie folclorică de sistemele spectaculoase de transmitere a informației.

 

L-am rugat pe profesorul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului București, să decupeze trei exemple de mari oameni cvasinecunoscuți din trecutul României. I-am cerut să ne vorbească și despre părțile frumoase ale Capitalei, și despre vremurile de dezvoltare energică ale țării noastre, către care am avea toate motivele să privim cu mândrie. Ne-a răspuns într-un interviu pe care vi-l oferim integral, în format audio.

 

Info practic pentru accesarea fișierului audio pe dispozitivele mobile: dacă nu aveți cont de Soundcloud, dați click pe butonul Listen in browser.

 

În articolul de faţă, m-am aplecat cu profund respect ṣi apreciere, ȋn abordarea cȃtorva pagini din viaţa ṣi cariera de succes a celui ce a fost suveranul Romȃniei moderne, regele Carol I.

Conform unor filosofi germani ṣi istorici ai epocii sale, ȋntre firea ṣi soarta regelui există o nepotrivire ȋn toate privinţele, mai mult chiar, putem crede că mare parte a izbȃnzilor regelui se datorează tocmai acestei uimitoare nepotriviri. Regele a izbutit nu prin ceea ce era ṣi prin ceea ce avea, ci tocmai prin ceea ce nu era ṣi nu avea. El nu ṣi-a dobȃndit locul ȋn istoria lumii prin ȋnţelepciune ṣi bunătate sau prin tăria de nezdruncinat a voinţei sale, ci prin faptul că avea o foarte mare conṣtiinţă de sine, nu era ȋngămfat, deṣi era un om ȋnţelept, nu dădea dovadă de asprime ṣi, deṣi era un om bun, nu era ceea ce numim ȋn special un om slab. El a izbutit prin aceea că a putut ȋndura mai mult, a putut aṣtepta mai mult ṣi a avut mai multă răbdare decȃt orice domn pămȃntean. Regele a izbȃndit datorită prevederii ṣi răbdării sale binecuvȃntate.

Regele Carol s-a născut la data de 20 aprilie 1839, fiind al doilea fiu al Prinţului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen ṣi al soţiei sale, Prinţesa Josephine, născută Prinţesă de Baden, a căror foarte fericită căsătorie a fost binecuvȃntată cu ṣase copii. Prinţul Karl Anton aprecia cu ocazia candidaturii la tronul Spaniei a celui mai mare dintre fiii săi, adică a Prinţului moṣtenitor, următoarele: ,,Nu calităţile familiei noastre, ci prezenţa anumitor defecte ȋn rȃndul altor familii dinastice au fost acelea ce au dus la faptul că dinastia noastră ṣi-a dobȃndit locul ȋn istorie”1, aprecierea trădȃnd atȃt modestie dar accentuȃnd cu tărie şi cȃt de importantă este lipsa unor trăsături negative din viaţa unui om.

De la tată, urmaṣii vor moṣteni mȃndria ṣi tăria de caracter, ei nu au dat dovadă de acea ȋnfumurare ce ţine de castă ṣi nici de prejudecăţi, nu au avut ȋn ei acea ȋntunecare a ȋngȃmfării. Spiritul care domnea ȋn casa Prinţului era acela al aleselor tradiţii ṣi al culturii. În sufletele copiilor săi au fost sădite de timpuriu măsura ṣi disciplina, simplitatea ṣi ordinea.

Influenţa Prinţesei, o femeie de nemaiȋntȃlnită fineţe ṣi sensibilitate, se făcea simţită peste tot ṣi un minunat sentiment de apartenenţă la familie ȋi lega pe toţi. A existat desigur ṣi o oarecare mȃndrie dată de nume ṣi de poziţia socială, dar a existat ȋn aceeaṣi măsură ṣi conṣtiinţa ȋnaltelor ȋndatoriri ce rezultau din acestea.

Se ȋnţelege lesne că lui Carol i-a fost hărăzită de la ȋnceput o carieră militară. Alături de fraţii săi mai mici, el a studiat mai multă vreme la Dresda cu dascăli particulari, fiind destul de bine pregătit pentru a lua cu foarte mare uṣurinţă examenul de sublocotenent. Ṣi mai tȃrziu, educaţia sa a fost una de profil militar. Cu doar cȃteva ȋntreruperi, regele Carol a dus o viaţă de ofiţer la Berlin ȋntre 1857 ṣi 1866. Pentru ȋnceput, el ṣi-a făcut serviciul la Regimentul de Artilerie de Gardă ṣi mai apoi la Regimentul al Doilea Dragoni de Gardă.2

În ciuda deselor ȋntreruperi ale vieţii sale de la Berlin ṣi cu toate că se bucura că avea prilejul de a ȋmbrăţiṣa cariera armelor, Carol simţea o apăsare grea dată de regulile stricte ale Curţii, dar ṣi de atmosfera reacţionară pricinuită de criza socială a timpului. În casa părintească, aflată ȋn partea de miazăzi a Germaniei, ȋn ȋnsoriţii ani ai copilăriei, fusese obiṣnuit să nu pună frȃnă ideilor sale, iar la Berlin oamenii gȃndeau diferit faţă de el.

De cel ce conducea politica prusacă, mai exact de Contele Bismarck, nu era foarte apropiat la vremea aceea. În ciuda relaţiilor formale, bazate pe nelipsita politeţe, Prinţul nu avea să fie nicicȃnd un apropiat al lui Bismarck. Acesta din urmă ṣtia prea bine că ȋn perioada ṣederii la Berlin, ȋndeosebi ȋn vremea conflictului, Prinţul ȋṣi arătase simpatia pentru duṣmanii Partidului Kreuzzeitung3, în plus, Cancelarul de Fier a avut ani de zile un sentiment de ură faţă de Regele Carol, deoarece ȋn vremea războiului franco-german, simpatia Romȃniei se ȋndreptase către Franţa.

Regele Carol I al României – începuturile

După abdicarea silită a lui Cuza, parlamentarii romȃni au trecut la alegerea unui domn străin, orientȃndu-se iniţial către Contele de Flandra, care a refuzat, probabil la ȋndemnul lui Napoleon. Trimisul romȃn, Ion Brătianu, sfătuit de acelaṣi Napoleon, a pornit fără să mai pregete spre Dusseldorf, către Prinţul Karl Anton, oferind tronul Romȃniei unia dintre fiii săi. Doar despre Carol putea fi vorba, deoarece prinţul moṣtenitor nu-ṣi putea părăsi patria, prinţul Anton se afla ȋntr-o călătorie ȋn Palestina, iar prinţul Frederik era ȋncă mult prea tȃnăr. S-a petrecut un lucru ciudat, ṣi anume că prinţul s-a hotărȃt fără să pregete să primească tronul. Deṣi, regele Prusiei s-a opus, spunȃnd că nu se cuvine ca un Prinţ de Hohenzollern să se supună sultanului, la aceasta, Prinţul Carol a replicat că era gata să recunoască suzeranitatea sultanului, dar că avea rezerve, deoarece dorea ca prin puterea armelor să elibereze de sub dominaţie otomană ţara care ȋl alesese ȋn fruntea sa ṣi să-i dea deplina independenţă pe cȃmpul de luptă.

Despărţirea de casa părintească a fost foarte grea, mama sa, pe care o iubea nespus, nu a fost de acord nici o clipă cu hotărȃrea luată. Singur tatăl său nu privea cu neȋncredere către viitor, se bucura pentru ȋndrăzneala fiului său, chiar dacă l-a sfătuit să dea dovadă de multă prudenţă. Prinţul Karl Anton a avut grijă ca fiul său, care ȋmplinise de curȃnd vȃrsta de 27 de ani, să fie ȋnsoţit de doi oameni care ȋl slujiseră cu deosebită credinţă: Baronul de Mayenfisch ṣi domnul von Werner. Nici unul dintre aceṣtia nu era interesat de probleme politice, baronul era legat de arheologie, iar celălalt de probleme administrative. Pe probleme politice, Prinţul Carol se putea sprijini doar pe sine ȋnsuṣi ṣi pe sfetnicii romȃni, care, ṣi aceṣtia nu erau destonici ȋn problemele politice ale străinătăţii, ṣi atunci domnitorul se va bizui doar pe propriul tact.

Intrarea Prinţului ȋn Bucureṣti s-a desfăṣurat precum o sărbătoare a poporului. Oamenii i-au ieṣit ȋn ȋntȃmpinare pe jos, călare sau ȋn căruţe, nenumărate căruţe ţărăneṣti, ȋntru totul primitive, mii de oameni i-au ieṣit ȋnainte ȋn momentul intrării sale ȋn oraṣ, ȋnsoţit de o gardă militară ṣi de sute de ţărani călare, ȋmbrăcaţi ȋn straie cu frumoase ȋnflorituri tradiţionale. În prima seară, pe care a petrecut-o la Goleṣti, a semnat primul act al guvernării sale, ṣi anume un decret. Îmbrăcat ȋn frac negru ṣi purtȃnd pe piept doar o decoraţie a familiei de Hohenzollern, a mers la Mitropolie, a permis ca feţele bisericeṣti să-l binecuvȃnteze ṣi a jurat ȋn prezenţa celor ce conduceau ţara ca ȋi va respecta legile ṣi ȋi va apăra drepturile, va face astfel ȋncȃt pămȃntul ţării să rămȃnă neṣtirbit.4

De la bun ȋnceput, Prinţul s-a simţit ca fiind mai presus decȃt orice partid ṣi decȃt orice curent, el trebuind să fie acea a treia putere nepărtinitoare, care stă alături de Adunarea Obṣtească ṣi de Guvern, aflȃndu-se pe aceeaṣi treaptă cu acestea. După zeci de ani, romȃnii au ȋnvăţat de la el ce ȋnseamnă lipsa de părtinire, căci nici un altul nu ar fi putut să-i ȋnveţe pe romȃni atȃt de bine aceasta decȃt Prinţul, care era altruist, drept ṣi răbdător. Marele cancelar Bismarck l-a sfătuit să-ṣi facă relaţii bune atȃt cu turcii cȃt ṣi cu ruṣii, dar, din păcate, relaţiile sale erau reci cu ambele puteri europene.

Prima sa grijă a fost consolidarea statului ȋn interior prin elaborarea unei noi Constituţii, la 11 iulie 1866. La dorinţa sa, s-a prevăzut dreptul de veto al Domnitorului ṣi, pentru mai multă siguranţă, s-a prevăzut ṣi ca Parlamentul să fie alcătuit din două camere. Cu mare atenţie ṣi cu nesfȃrṣită răbdare, Carol a urmărit zi de zi toate curentele politice, a ţinut cont de tot ce se petrecea ṣi a stăpȃnit toate neajunsurile din interiorul ţării, care deveneau mereu mai multe, ca ṣi toate pericolele din afară, ȋn special pe cel turcesc.

Pe lȃngă toate aceste responsabilităţi, ȋn primii săi ani de domnie, Prinţul a suferit cumplit datorită singurătăţii, iar nevoia de a avea lȃngă el o tovarăṣă de viaţă creṣtea tot mai mult ȋn sufletul său. Prinţul moṣtenitor al Prusiei i-a vorbit pe un ton elogios despre Prinţesa Elisabeth de Wied. Nu mai era tocmai tȃnără, vorbea fluent mai multe limbi străine, era plină de spirit ṣi demnă de toată dragostea. Prin scrisori s-a stabilit o ȋntȃlnire la Koln, iar de la Paris, Carol s-a străduit să ajungă cȃt mai repede cu putinţă acolo, pentru a o cunoaṣte pe cea care urma să-i devină soţie. După ce au conversat doar o oră, Prinţul Carol i-a cerut acesteia mȃna ṣi s-a ȋntors la Paris ȋn aceeaṣi zi, fiind deja logodnicul Prinţesei. Cȃnd a decis aceasta, Carol nu a ţinut cont de frumuseţea ei, ci mai degrabă de dorinţa unei soţii care să gȃndească asemeni lui ṣi care să-l asigure că ȋṣi va ȋndeplini responsabilităţile ȋn aceeaṣi măsură ca ṣi el. Căsătoria se va realiza peste cȃteva săptămȃni la Neuwied, ȋn Renania, ţinutul patrie al miresei. La doar cȃteva zile, Prinţul s-a ȋntors ȋn Romȃnia.5

Cȃnd a venit pentru a doua oară ȋn reṣedinţa sa, avȃnd de data aceasta alături o fermecătoare Prinţesă, Prinţul Carol a intrat ȋn Bucureṣti ȋntr-o minunată ṣi ȋnsorită zi, dar de data aceasta prin partea de miazăzi a oraṣului. De la ȋnălţimea pe care se găsea Gara Filaret, Prinţul s-a putut bucura de o ȋncȃntătoare panoramă a capitalei. Acesta cu siguranţă s-a gȃndit la toate lucrurile care se schimbaseră de cȃnd urcase pe tronul Romȃniei: calea ferată de circa 60 de km, care nu se mai afla acum ȋn mȃinile străinilor ci era sub autoritatea Poṣtei Romȃne, militarii aṣezaţi pe două rȃnduri erau deosebiţi de cei care ȋl ȋntȃmpinaseră atunci cȃnd venise pentru prima oară ȋn Bucureṣti. Totuṣi, ȋl aṣteptau vremuri tare ȋntunecate.

La puţine zile după victoria maiestuoasă de la Sedan, perechii princiare i s-a născut primul copil, o fetiţă cu totul ȋncȃntătoare. Cu siguranţă, cei doi ṣi-ar fi dorit să aṣeze ȋn leagăn un băieţel, care să fie moṣtenitorul tronului, dar ȋn sufletul lor sperau desigur că Dumnezeu le va dărui ṣi alţi urmaṣi.

Obţinerea neatârnării de Poartă

Criza orientală se apropia. Romȃnia ȋṣi dorea un singur lucru ṣi anume să obţină neatȃrnarea faţă de Imperiul Otoman, pentru a nu mai fi, nici măcar cu numele, dependentă faţă de turci. La jumătatea lui decembrie 1876, Prinţul i-a scris tatălui său, ȋn acele vremuri dificile ȋn care se aṣtepta izbucnirea războiului: ,,Nici venirea războiului ṣi nici gȃndul trecerii prin ţară a trupelor străine nu mă ȋngrijorează cu adevărat, mă ȋngrijorează mai curȃnd situaţiunea fără de nădejde a finanţelor noastre… Doar o pace trainică sau un război ar putea să ne mai fie de ajutor… Cu toate acestea, nu cred că marii comandanţi turci vor face marea greṣeală strategică de a trece Dunărea. În ceea ce ne priveṣte pe noi, nu avem să atacăm pe nimeni, dar vom face tot ceea ce ne stă ȋn putere, astfel ȋncȃt Romȃnia să nu fie un cȃmp de bătălie…”6

Declanṣarea războiului de independenţă de sub suzeranitate otomană a fost un moment decisiv pentru statul romȃn modern, punȃnd ţara ȋntr-un joc romȃno-ruso-turc dificil, dar grăitor pentru viitoarea evoluţie internă ṣi mai ales externă a Romȃniei. Ruṣii au fost zdrobiţi ȋn două rȃnduri la Plevna ȋn iulie 1877, suferind cumplite ȋnfrângeri din partea păgȃnilor. Imediat după prima ȋnfrȃngere, Ţarul l-a rugat pe Prinţul Carol să dea poruncă armatei sale să treacă Dunărea la Nicopole. Prinţul a stat ȋnsă ȋn cumpănă, nu voia ca armata romȃnă să se piardă pur ṣi simplu ȋn puhoiul militarilor ruṣi, el voia să comande singur armata sa ṣi să o facă ţinȃnd cont de interesele Romȃniei. Carol ȋi scria soţiei sale: ,,Ruṣii ar dori să trecem Dunărea, căci flancul lor drept este ȋn primejdie, deoarece turcii au respins la Plevna o brigadă rusească. Chiar la cucerirea oraṣului Nicopole ostaṣii romȃni ṣi-au făcut cu cinste datoria. Rămȃne ȋnsă, sub semnul ȋntrebării dacă ruṣii vor voi să recunoască aceasta…Ei ne pun piedici de tot soiul ṣi nu ar dori ca noi să intrăm nemijlocit ȋn luptă, căci nu sunt dispuṣi a recunoaṣte că eu ȋnsumi am comandat oṣtirea mea.”7

La 30 august/11 septembrie, ziua onomastică a Ţarului Rusiei, se avea ȋn vedere să se ȋncerce pentru a treia oară luarea cu asalt a Plevnei. Carol era ȋmpotriva acestui plan, căci militarii pe care ȋi avea sub comanda sa i se părea a fi prea puţin numeroṣi. Comandanţii oṣtirii ruseṣti nu s-au lăsat ȋnsă convinṣi de motivaţiile sale ṣi tȃnărul Prinţ s-a văzut nevoit să accepte, pentru a nu se crede că el nu vrea ca tȃnăra sa oṣtire să intre ȋn bătaia focului, ci să fie cruţată. Asaltul a dat greṣ, dar trupele romȃno-ruse au avut parte de o izbândă prin cucerirea redutei Griviţa. Pentru vitejia demonstrată, Ţarul Rusiei l-a decorat pe Prinţul Carol cu Ordinul Sfȃntul Gheorghe.

Au urmat alte confruntări grele, iar turcii au fost somaţi să se predea, după ce fuseseră conduṣi vijelios ȋn luptă de Osman Paṣa. Domnitorul consemna, după ce sorţii au hotărȃt victoria trupelor romȃneṣti: ,,Peste tot era numai jale ṣi durere, iar ȋn mijlocul valului de suferinţă se găseau militarii ruṣi ṣi romȃni, ce chiuiau de bucurie… Aproape de podul peste Vidin l-am ȋntȃlnit pe Osman Paṣa… M-am dus la el, i-am strȃns mȃna ṣi am spus că am toată admiraţiunea pentru felul ȋn care a ṣtiut să se apere; i-am spus, de asemenea, că numele său va rămȃne ȋn istoria acestui război. Deṣi avea o rană la picior ṣi se găsea ȋntr-o căruţă, el s-a ridicat ȋn picioare ṣi mi-a mulţumit. Acest om m-a cucerit pe de-a-ntregul; pe chipul său se pot citi nobleţea ṣi blȃndeţea; trebuie să spun, de asemenea, că este foarte simpatic.”8

Toată lumea s-a văzut datoare să recunoască meritele Prinţului Carol. Ruṣii au lăudat faptele de vitejie ale ostaṣilor romȃni, ȋi cinsteau ȋn diferite chipuri ṣi vorbeau despre cum au luat romȃnii parte cu cinste la luptele de la Plevna. După ce i-a mulţumit prin viu grai, dar ṣi telegrafic, Ţarul Rusiei i-a trimis o scrisoare oficială ȋn care acorda lui Carol Ordinul Sfȃntului Andrei cu Săbii. Acelaṣi suveran care cȃndva ȋi spusese că ar fi sub demnitatea unui membru al Familiei de Hohenzollern să se găsească sub suzeranitatea Semilunii, Împăratul Wilhelm, ȋi trimitea Ordinul Prusac ,Pour le Mérite” ṣi o depeṣă de apreciere sinceră.

Greutăţile ȋnsă nu ȋncetaseră. Tratativele de Pace de la San Stefano ṣi Berlin au pus Romȃnia ȋn faţa unor noi dificultăţi: dacă trecerea Dobrogei ȋn posesia ţării a fost primită ca o adevărată sărbătoare la care a luat parte ȋnsuṣi Prinţul, cedarea Basarabiei a fost o reală amputare morală, nu numai teritorială. La 18 octombrie 1878, Guvernul ţării a ajuns la o ȋnţelegere cu Adunarea Obṣtească pe problema conţinutului articolului 7 din Constituţia ţării, astfel ȋncȃt să corespundă pretenţiilor ridicate ȋn Convenţia de la Berlin. ,,Deosebirile de religiune nu constituie o piedică ȋn ceea ce priveṣte practicarea drepturilor cetăţeneṣti. Orice persoană, născută fie ȋn străinătate, fie ȋn ţară, are dreptul să ceară indigenatul…. care se poate acorda numai individual.” 9 Îndată după ce legea a fost votată, indigenatul a fost cerut ,,en bloc” de către mai mult de 900 de evrei ce luptaseră sub stindard romȃnesc ȋn Războiul de la 1877-1878.

Naşterea Regatului României

Pentru ȋntȃia dată după 14 ani, ȋn toamna lui 1880, Prinţul Carol avea să revină la Berlin ca domnitor neatȃrnat ṣi ca un comandant al unei oṣtiri care se acoperise de glorie. Încă de la ȋnceputul anului 1881, trimisul Romȃniei la Berlin a arătat că ar fi venit timpul ca Romȃnia să fie ridicată la rang de regat. Prinţul Carol ṣi-a dorit ca acest lucru solemn să se petreacă pe 10/22 mai, cu ocazia sărbătorii naţionale. Miniṣtrii au fost de acord, ȋnsă ȋntȃmplări ȋnsemnate ṣi neaṣteptate au ȋntrerupt planurile. La 1/13 martie, Ţarul Alexandru a fost victima unui atentat mȃrṣav, eveniment care a zguduit ȋntreaga lume civilizată. Ulterior, Prinţul Carol a cedat voinţei miniṣtrilor ṣi la 14/26 martie 1881 Romȃnia s-a proclamat Regat. Parlamentul a luat iniţiativa ṣi a prezentat ȋn faţa celor două Camere o lege cu următorul cuprins: ,,Articolul 1: Romȃnia se ridică la rang de regat. Prinţul său Carol, la fel ca ṣi urmaṣii săi, ȋṣi ia titlul de Rege. Articolul 2: Moṣtenitorul tronului va purta titlul de Prinţ Moṣtenitor al Tronului Romȃniei.” 10

Imediat după ce legea a fost votată ȋn unanimitate ȋn cele două Camere cu ȋnalţii prelaţi ȋn frunte, s-a plecat in corpore la palat, unde Prinţul Carol a amendat legea prin semnătura sa ṣi apoi va rosti aceste frumoase ṣi memorabile cuvinte: ,,Primesc, deci, titlul de Rege, nu pentru mine ca persoană, ci pentru mărirea ţării mele, pentru a se ȋndeplini astfel dorinţa ce ardea de multă vreme ȋn pieptul fiecărui romȃn. Titlul acesta nu schimbă, ȋnsă, ȋntru nimic legăturile ce s-au statornicit ȋntre mine ṣi poporul meu prin toate ȋntȃmplările prin care am trecut ȋmpreună ṣi prin toate acele lucruri pe care le-am săvȃrṣit ȋmpreună. Să dea Dumnezeu ca ȋntȃiul Rege al Romȃniei să aibă parte de tot atȃta iubire ca ṣi cel ce pȃnă astăzi a fost Prinţul Romȃniei. În ceea ce mă priveṣte, dragostea acestui viteaz ṣi nobil popor, căruia i-am ȋnchinat ȋntreg sufletul meu, ȋmi este mai de preţ decȃt toată mărirea unei coroane.”11

La 10/22 mai 1881 a avut loc la Bucureṣti marea sărbătoare a ȋncoronării ṣi, ȋn ciuda tuturor sfaturilor primite de la miniṣtrii săi, Prinţul a dorit cu orice preţ o coroană din oţel, care să fie făcută de meṣterii de la Arsenal dintr-un tun capturat la Plevna. Prin aceasta, Prinţul a dorit să arate că acea coroană regală a fost cȃṣtigată pe cȃmpul de luptă, că noul regat este un stat modern, nelegat ȋn nici un chip de obiceiuri vechi, dar ȋntărit prin prezentul său ṣi avȃnd ȋn faţă un viitor măreţ. Coroana reginei a fost făcută de meṣteri romȃni, din aur curat, fără podoabe ṣi fără pietre scumpe.

Aceste coroane au fost sfinţite la 10/22 mai 1881 de către Mitropolitul Romȃniei, de faţă fiind Prinţul Moṣtenitor de Hohenzollern ṣi cei doi fii ai săi, Prinţul Ferdinand ṣi Prinţul Carol. La această sărbătoare au luat parte nu doar reprezentanţii statului, ci ṣi delegaţii ce au sosit din toate judeţele ţării. După aceasta, coroanele au fost duse de un alai nesfȃrṣit la Palatul Regal, unde, luȃnd coroana sa, Prinţul a rostit: ,,Cu mȃndrie primesc această coroană, care este făurită dintr-un tun, este stropită cu sȃngele eroilor noṣtri ṣi sfinţită de Biserică, o primesc drept simbol al neatȃrnării ṣi puterii Romȃniei”.12

După ridicarea statului la rang de Regat, viaţa suveranului ei a curs ani la rȃnd fără mari ȋncercări sau frămȃntări sufleteṣti. Totuṣi, cei ce se aflau ȋn preajma regelui nu vorbeau niciodata despre bunătatea sa, ci numai despre asprimea sa, sau răceala manifestată. Supuṣii se temeau de el, deṣi nu l-a auzit nimeni vorbind răstit, ci doar dȃnd porunci scurte, cu glas hotărȃt. Privirea sa ageră putea lovi ca un trăsnet. Dorea ca toţi cei aflaţi ȋn preajma sa să fie asemeni lui, adica punctuali ṣi din cale afară de corecţi. Nu ȋṣi ierta sieṣi nimic, de aceea toţi cei de la palat tremurau de frica lui. Cu toate acestea, asprimea sa nu era decȃt o mască. Gȃndea ca era de datoria lui să se poarte astfel. În sȃnul familiei sale, ȋn acele puţine ceasuri pe care le putea petrece cu ai săi, la care ţinea nespus de mult, masca aceea cădea de pe chipul lui.

Se ȋntȃmpla ca Regina să fie deseori bolnavă ṣi să rămȃnă luni ȋn ṣir ȋn scaunul cu rotile, fapt care apăsa greu asupra căminului regal. Pe măsură ce au trecut anii, Regele s-a ȋngrijit ca acest cămin să fie ȋnnoit ṣi să i se aducă anumite schimbări, devenind cu vremea un palat de poveste.

Magia Peleşului şi dinastia

Primăvara ṣi toamna, perechea regală nu obiṣnuia să locuiască la palat, ci ȋntre zidurile groase ale Mănăstirii Cotroceni, de la porţile palatului se mergea circa o jumătate de oră pȃnă la aceasta, fiind aṣezată ȋntr-un parc minunat. Ceva mai tȃrziu, ȋn 1893, se va construi acolo un castel pentru cel ce avea să fie urmaṣul la tron.

Pentru regele Carol, ridicarea castelului de la Sinaia (1873-1914) a fost o reală recreere. Aici, la Castelul Peleṣ, s-au contopit frumuseţea locurilor ṣi meṣteṣugul cioplitului ȋn lemn, pentru a da naṣtere unui lucru cu adevărat deosebit. Nici nu este de mirare că aici Regele, care era mai tot timpul prins cu treburile statului, reuṣea să-ṣi găsească liniṣtea ṣi să se odihnească. În holul castelului numit ,,Peleṣ” după pȃrȃul care curge pe lȃngă el, sunt dăltuite aceste versuri minunate ale poetului Vasile Alecsandri: ,,Eu, Carol ṣi al meu popor/ Făcut-am ȋntr-un gȃnd ṣi-un dor/În zile grele-al meu regat/ Ṣi-n timpi de pace-al meu palat.”13

Acest castel, care poartă numele de ,,Peleṣ” ṣi este ȋnconjurat de cei mai frumoṣi brazi din Munţii Carpaţi, acest castel de unde se zăresc o pădurice de foioase ṣi frumoasele creste ale munţilor, i-a dat Regelui tot ceea ce i-a făgăduit. El nu a fost doar izvorul bucuriilor sale ȋn anii ȋn care a fost nevoit să lupte, a fost chiar ṣi leagănul dinastiei sale. El l-a ȋnvăţat să zămbească din nou pe bărbatul cel sobru ṣi glacial, a făcut să răsară iar soarele după ce ȋntreg cerul fusese acoperit multă vreme de nori.

Abia la zece ani după ce Regele a pus pentru prima dată piciorul ȋn mȃndrul său castel, adică abia ȋn 1893, avea să se nască primul vlăstar al Casei de Hohenzollern ȋn Romȃnia. Nici măcar nu a fost propriul său fiu cel căruia Regel ȋi va da numele său, ci a fost fiul nepotului său, dar l-a iubit de la ȋnceput ca ṣi cȃnd ar fi fost copilul său.

Nepotul regelui ṣi prezumtivul urmaṣ la tron, Prinţul Ferdinand, venise ȋn Romȃnia ȋn anul 1889 ṣi adusese multă bucurie ȋn viaţa Regelui. Desigur că legătura sufletească cu ai săi Regele o păstrase, de altfel ea nu a fost ruptă nicicȃnd, la tot ce se petrecea ȋn viaţa sa luau parte ṣi rudele sale aflate pe meleagurile natale.

La ȋnceputul anului 1893, Prinţul Ferdinand al Romȃniei a luat ȋn căsătorie pe frumoasa ṣi foarte tȃnăra Prinţesă Maria a Marii Britanii ṣi Irlandei. Juna Prinţesă de doar 17 ani era fiica cea mare a Prinţului de Edinburgh ṣi a consoartei sale, Marea Ducesă Maria a Rusiei. Romȃnia i-a fost recunoscătoare Regelui său pentru această strălucită alianţă, prin care dinastia romȃnă se lega cu toate marile dinastii ale lumii. Cu nespusă bucurie a fost acceptată căsătoria urmaṣului la tron, iar cȃnd ȋn ȋntreaga ţară s-a vestit naṣterea primului Hohenzollern romȃn, a fost o ȋnflăcărare care putea fi asemănată doar cu ceea ce s-a văzut după victoria de la Plevna. Astfel, Regele a reuṣit să-ṣi prefacă ȋn realitate visul său de a pune temelia unei dinastii ȋn Romȃnia ṣi a făcut aceasta nu doar aṣa cum se cuvine, ci ṣi ȋn mod strălucit.

Regelui Carol i-a fost cu putinţă să ajungă aici numai prin aceea că, deṣi s-a aflat pe tron, a continuat să rămȃnă om ṣi, jertfindu-se pe sine, ṣi-a sacrificat ȋntreaga sa fiinţă pe altarul datoriei. Iată un model demn de urmat pentru generaţiile de astăzi, iată o pagină magistrală, răsfoită asemeni unui roman, din viaţa unui făuritor de vieţi ṣi destine, ȋn persoana atemporală a Regelui Carol I al Romȃniei. Înălţimea Ta, noi ne mȃndrim de-a pururi cu tine!

 

 

Note bibliografice:

1 Mite Kremnitz, Regele Carol al Romȃniei. Povestea unei vieţi, Bucureṣti, Editura Corint, 2014, p.21

2 Sorin Liviu Damean, Carol I al Romȃniei (1866-1881), Bucureṣti, Editura Paideia Ṣtiinţe-Seria Istorie, 2000, p.38

3 Este vorba despre susţinătorii ideilor exprimate ȋn publicaţia Neue Preussische Zeitung (denumită ṣi Kreuzzeitung), idei conservatoare ṣi profund antidemocratice

4 Mite Kremnitz, op.cit., p. 47

5 Ioan Scurtu, Monarhia ȋn Romȃnia (1866-1947), Bucureṣţi, Editura Danubius, 1991, p.32

6 Apostol Stan, Putere politică ṣi democraţie ȋn Romȃnia (1859-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1995, p.67

7 Ibidem, p.77

8 Ioan Scurtu, op.cit., p.58

9 Dumitru Suciu, Monarhia ṣi făurirea Romȃniei Mari (1866-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1997, p. 82

10 Ibidem, p. 94

11 Apostol Stan, op. cit., p. 81

12 Dan Berindei, Societatea romȃnească ȋn vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureṣţi, Editura Militară, 1992, p. 112

13 Ibidem, p. 123

Bibliografia consultată:

Berindei, Dan, Societatea romȃnească ȋn vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureṣţi, Editura Militară, 1992

Damean, Sorin Liviu, Carol I al Romȃniei (1866-1881), Bucureṣti, Editura Paideia Ṣtiinţe-Seria Istorie, 2000

Kremnitz, Mite, Regele Carol al Romȃniei. Povestea unei vieţi (traducere din limba germană ṣi note de Roland Schenn; Prefaţă de Prof. Dr. Sorin Liviu Damean), Bucureṣti, Editura Corint, 2014

Scurtu, Ioan, Monarhia ȋn Romȃnia (1866-1947), Bucureṣţi, Editura Danubius, 1991

Suciu, Dumitru, Monarhia ṣi făurirea Romȃniei Mari (1866-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1997

Stan, Apostol, Putere politică ṣi democraţie ȋn Romȃnia (1859-1918), Bucureṣti, Editura Albatros, 1995

Alex Filimon publică o recenzie de lansare de carte combinată cu satiră: „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării” (Alina Bârgăoanu, Evrika Publishing, 2018) analizează ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus, guvernat de primatul emoţiei asupra raţiunii.

 

Un fake news este o picătură într-un ocean, care stârnește reverberații puternice. O undă mai degrabă emoțională, ce are puterea să influențeze liniaritatea oceanului, în special când acest ocean este unul uman. Unanim este acceptată această natură a emoției din spatele nașterii unui fake news. Dincolo de stigmatele imaginarului social și politic sau reminiscențele din inconștientul colectiv, o paletă întreagă de emoții ce definesc omul de astăzi deserveşte un alt scop, anume, cel de alimentare și cultivare a unei realități artificiale, de tip surogat pentru realitate.

Ne încredem cu cea mai mare atracție în chimia și anatomia ce caracterizează ştirile false, care ne invită colectiv într-un univers ce reduce individul la un construct strict emoțional gregar. La atât se reduce omul pentru cultivatorii de fake news – uri. Putem să deplângem faptul că logica nu joacă un rol important în rândul populației când vine vorba de a gândi singuri: am trecut prin homo ludens, homo credens, ca să ajungem la homo digitalus.

#dramă nu șoc

Acest ultim statut, de nativi digitali, nu mai are nevoie de haina logicii în ghidarea deciziilor de zi cu zi. Vorbim despre o generație extrem de emoțională, unde un #greșit poate însemna o dramă.

Aceste aspecte mi se derulau în cap, în mod caruselic și caleidoscopic, când adulmecam o lansare de carte ca pe un ceai fierbinte acaparat de o lavandă promițătoare, joi, 18 octombrie, la Cărturești. Este vorba despre „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării”, apărută la Editura Evrika Publishing, scrisă de profesorul Alina Bârgăoanu.

Într-un stil pedant, pneumatic și încărcat de cuvinte simple și pătrunzătoare injectate finuț ca un vin de cramă de 50 de lei, de zâmbetu-i, prin excelență autosuficient, Dan Cărbunaru, director Calea Europeană, unicul bărbat de la masa lansării, a compus un discurs extins de introducere, cu subiectivități multicolore și scurte episoade biografice și profesionale de pe câmpul de luptă al jurnalismului, după ce într-un mod cu totul galant, în stilul său obișnuit cum am spus, s-a oferit să pună apă în pahar celorlalți participanți de la masă, respectiv celor trei femei.

Moderatorul, Bianca Cheregi, a impresionat printr-un discurs bălțat – romantic pentru anii 2000, considerând cartea drept o „odă adusă digitalului”. După ce a insistat să o prezinte în cuvinte mari și zâmbete grase pe profesorul universitar („decan în prezent – sper că am înțeles bine”) s-a mărginit să ne expună doar esența acestei cărți – excepționale, unice, irepetabile, care ne promite încântarea papilelor noastre intelectual digitale. Sunt malițios pe alocuri, poate însă discursul gheboșat al acesteia m-a determinat să mă gândesc la un # potrivit pentru respectiva conferință de lansare. Am iertat-o, într-un final, pentru mărturisirea de a fi fana scriitorului Gabriel García Márquez. Am decis să-i acord clemență, să mă opresc aici și să-i fac cadou un veac de singurătate din partea mea.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii.

#rezist

O prezență absolut încântătoare și firească a fost Andreea Gavrilă, co-fondator Rubrika, Group Creative Director la Kaleidoscope Proximity și blogger, #Alumnus FCRP. Mi-a plăcut foarte mult proiectul și expunerea de motive pentru care fake news – urile iau amploare, cum putem depista un fake news și cum putem crește conținut de calitate care nu se bazează pe minciună, informații false sau diversiuni. Zvonurile reușesc astfel să fie un fake news respectabil, atâta timp cât se respectă algoritmul descris de A. P. Nazaretean în cartea sa – „Panica în mase și zvonurile”. Recomand și proiectul și persoana, poate și dintr-un entuziasm eflorescent ce devenise onctuos încă din preambulul lansării.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii

Atât Alina Bârgăoanu cât și Andreea Gavrilă s-au dovedit a fi niște prezențe feminine pline de gingășie. Relația cu publicul pendula evanescent între explozie de gheizăr supărat și încremenire tâmpă, hâdă în fața realității usturătoare. În tot acest timp, rememoram ce s-a întâmplat cu homo ludens și cu mine, în definitiv, care nu-mi mai furnizam motive suficiente să nu plesnesc de plictiseală într-un cavou improvizat și personalizat de o enclavă universitară.

#încă rezist

Sincer vorbind, mi-a plăcut povestea din spatele cărții, prezentată de Alina Bârgăoanu. Interesul autoarei și includerea fetiței sale în acest proiect editorial nu pot decât să ne bucure și să ne sprijine credința că generația Omega, cum este definită generația aceasta, are un viitor într-un proiect de paideia digital, și nu într-un viitor distopic, mergând spre extincţie emoţională. Interesant era faptul că profesorii invitați la eveniment aveau cartea în mână, în timp ce adolescenţii prezenți palpau, bineînțeles, telefonul. Dacă acel telefon ar fi conţinut PDF-ul cărţii, aș fi scris un articol elogios la foșnetul creșterii acestei generații care trăieşte cu digitalul în suflet.

Alina Bârgăoanu convinge prin prezența sa plenară, prin umorul indescriptibil cu care cucerește audiența, cu care a furat o parte din public din purgatoriul plictisului intelectual și uman indus încă din expozițiune. Ne punem toată nădejdea că acest proiect editorial este unul valid și vandabil. Vodevilul înghesuit de la lansare, la care am participat cu stoicism, rămâne încă un motiv în plus pentru umanitate să-și caute „haştag”-ul pe undeva.

În fine, mi-a plăcut când Alina Bârgăoanu l-a citat pe Vasile Dâncu, spunând că în România, când lansezi o carte, nici măcar nu te înjură cineva. Am încercat cu pași repezi, folosind când cuvinte mari, când cuvinte mici, un fel de pamflet modern înșurubat în spiritul acestei ultime sintagme. Aștept și viitoarea carte. Pe curând, fără plictiseală, doar cu gingășie. #Pacetuturor!

 

Alina Bârgăoanu este profesor universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA București. Din ianuarie 2018, aceasta face parte din Grupul la nivel înalt pentru combaterea știrilor false și a dezinformării din mediul online, inițiat de Comisia Uniunii Europene.

AUDIO Sabina Ispas, academician și folclorist: cât de încăpățânat trebuie să fii în viață ca să ajungi acolo unde simți că-ți este locul. Despre București ca dejugătoare. Și despre valoarea memoriei

18 Iunie 2019 |
Cu mult înainte de a fi academician, Sabina Ispas a încercat de două ori să intre la facultate și n-a fost acceptată: dosarul ei nu era curat. Iar pentru că viața nu era ușoară, a lucrat cot la cot cu muncitorii necalificați, în ceea ce consideră acum că...

File din romanul unei vieţi de succes. Regele Carol I al Romȃniei

10 Noiembrie 2018 |
În articolul de faţă, m-am aplecat cu profund respect ṣi apreciere, ȋn abordarea cȃtorva pagini din viaţa ṣi cariera de succes a celui ce a fost suveranul Romȃniei moderne, regele Carol I. Conform unor filosofi germani ṣi istorici ai epocii sale, ȋntre...