Tag

Bucureşti

O tânără studentă la Drept, aflată în practică la Bulboacă şi Asociaţii, îşi împărtăşeşte experienţa la Festivalul Strada de C’Arte 2018, mijlocită de proiectul cultural al B&A, Matricea Românească.

 

O iniţiativă lăudabilă în mediul cultural românesc, Festivalul Strada de C’Arte, a cărei a şaptea ediţie se află în plină desfășurare pe străzile încărcate de istorie ale Bucureștiului, are ca punct central de interes “arta”.

Arta, atât de prezentă în viețile noastre cotidiene, prin clădirile ce te poartă în secole trecute, prin străzile pe care încă poți să auzi murmurul trăsurilor dacă ești dispus să îl asculți, riscă să rămână neobservată în umbra monotoniei și a vacarmului urban.

Festivalul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară, în colaborare cu Fundația Universitară Carol I și cu Muzeul Național al Literaturii Române, și are ca scop descoperirea artei, a istoriei și a frumosului de către oamenii de toate vârstele, inclusiv de către cei mici. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Ca tânără studentă a Facultății de Drept din București, parcursul meu gravitează în jurul dorinței de cunoaștere, ca element central al personalității unui viitor jurist.

Aflată în cadrul unui program de practică oferit de către Bulboacă și Asociații SCA, am cunoscut îndeaproape proiectul cultural al firmei, Matricea Românească – ce nu îmi era, oricum, străin – și, când mi s-a oferit oportunitatea de a mă implica, am acceptat-o cu entuziasm.

Evenimentul la care am fost „delegată” de Matrice vineri după-amiază, “Educație la firul ierbii – Să nu uităm că  cercul apei și al vieții este același”, s-a desfășurat în Aula Științifică a Bibliotecii Centrale Universitare și a adus în centrul atenției copiii, dar și importanța educației și a cunoașterii încă din primii ani ai vieții.

Curiozitatea este piatra de temelie a cunoaşterii, elementul care dă sens călătoriei pe care o presupune invariabil viaţa, în care ne trezim fără aprobare prealabilă şi fără manual de instrucţiuni. Să fii curios înseamnă să descoperi frumuseţea jocului, iar existenţa este un joc unic şi, fără tăgadă, cel mai complex.

Grupuri de oameni, a căror călătorie în viaţă se poate calcula momentan doar în cifre, îşi căutau locul în Aulă pentru a sta cu prietenii si familiile lor cât mai bine poziţionaţi, înainte de startul evenimentului. Mişcarea lor browniană printre stâlpii de marmură şi printre scaunele din sală apare ca cea mai sinceră manifestare a curiozităţii în ochii celor ce s-au împotmolit şi se consumă la maturitate în stadii neimportante ale jocului.

Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă?

Locul desfășurării evenimentului – o bibliotecă – a transmis un mesaj răsunător în rândul tuturor. Biblioteca adăpostește memoria unei națiuni, biblioteca înseamnă istorie, artă, cunoaștere și curiozitate, deschide uși nebănuite către o altă lume, către vechi și nou, atât către trecut, cât și către viitor. Cărțile dezvăluie povești, adevărul despre lume și viață, despre creativitate și înțelegere.

Cum suntem – sau, mai bine spus, ar trebui să fim – învățați încă de mici “să ne cunoaștem istoria pentru a nu o repeta”, la nivel singular, cât și la nivelul unui popor, cărțile sunt unealta noastră, a fiecăruia în parte, către acest obiectiv de preț – cunoașterea, spre care ne „meșteșugim” singuri drumul în fiecare zi.

Copiii din sală, indiferent de vârsta lor, au fost motivați încă de la începutul evenimentului prin îndemnul adresat la finalul discursului introductiv: “Să deveniți cât mai curioși!”. Deși nu este exprimat prin multe cuvinte și nu pare special la prima vedere, acesta este poate cel mai important sfat pe care il poate primi un om în decursul vieții.

Niciodată nu este prea târziu să citești, să fii dornic să înțelegi istoria, lumea și oamenii ce îi dau viață, asemănători ție sau foarte diferiți, și cum altfel poți să fii mânat spre cunoaștere și înțelegere, dacă nu prin curiozitate?

Dezbaterea la care am participat a avut ca subiect principal apa, element fundamental al vieții, încercând să surprindă esența importanței sale din dublă perspectivă: științifică și literară.

Foarte mulți prichindei au dat dovadă de istețime când s-au ivit întrebări precum: „Care este formula apei?”, „Cât la sută apă este în corpul uman?” sau „Cât la sută din suprafața globului este suprafață oceanică?”, la care au răspuns cu naturalețe, unele informații fiind deja cunoscute de către ei.

Am aflat și eu lucruri interesante. Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă? Sau că, paradoxal, apa caldă îngheață mai repede decât apa rece?

Toate aceste curiozități erau menite să ducă într-un singur punct: apa este un factor vital.

Atât de importantă în viețile noaste, apa nu a rămas, deci, indiferentă nici artei. Este suficient să ne gândim la creația eminesciană “Lacul” sau la valsul “Dunărea albastră”, al renumitului compozitor Johann Strauss.

Apa merită admirația, curiozitatea, dar și grija noastră, printr-o folosire atentă, mai ales în contextul poluării contemporane și al întrebuințării iraționale pe plan global.

La Bucureşti nu se mai zâmbeşte. E aproape inacceptabil social sau, dacă se zâmbeşte, e mai degrabă un rânjet de satisfacţie pentru – cel mai adesea – câştiguri financiare considerabile şi / sau strivirea rivalului. Nu e, în orice caz, un zâmbet sănătos. Un zâmbet viu. Nu. E zâmbetul mortului.

La Cluj nu se mai zâmbeşte – sunt ani buni. E prea multă agitaţie în epigonul Bucureştiului pentru a se zâmbi. Se aleargă frenetic, se râde zgomotos, se iubeşte şi mai zgomotos, dar nu se zâmbeşte. Se mănâncă haute cuisine, se dansează ameţitor în festivaluri nespuse, dar nu se zâmbeşte. Lumea e prea ocupată pentru astfel de bagatele.

La Timişoara e, egalmente, nebunie. Viitoarea capitală culturală a Europei îşi savurează succesul bând dintr-un cocktail de senzaţii, multe neîncercate pân-acum. Dar nici aici nu se zâmbeşte, pentru că nu e loc de zâmbete pe şantierele de idei. Zâmbetele încurcă productivitatea şi studiile de fezabilitate. În Banat se suspină şi se jubilează: dar nici aici nu se zâmbeşte.

La Alba Iulia nu se zâmbeşte, cu adevărat. Ci se zâmbeşte amar, trist, cu gândul la gloriile pierdute ale Celeilalte Capitale. Au trecut – mai e puţin – 100 de ani de când s-a zâmbit luminos, s-a plâns de emoţie şi s-a râs atât de cristalin în inima României.

La Galaţi, la Brăila, la Arad nu se zâmbeşte, pentru că asta ar stârni suspiciuni în valea plângerii, în sanctuarele părăsite de la hotare.

La Craiova nu se zâmbeşte – deşi oltenii sunt oameni vii. Ci se zoreşte, pentru că sângele clocoteşte. La Iaşi? La Iaşi se soarbe cu nesaţ parfumul teilor. Dar nici aici nu se zâmbeşte, sau dacă da – se zâmbeşte sideral, cu ochii-n stele, ca Eminescu.

Şi nici în Maramureşul nostru etern nu se zâmbeşte: ci se răzbate. Aici s-a inventat dăinuirea, dar viaţa nu e un zâmbet aici, nici pe departe. Ci un cântec de dor, şi de jale. O doină cântată de bătrâni, pe munţii noştri legendari, singurii care nu ne-au părăsit în Istorie.

Mai există, însă, un loc din România în care se zâmbeşte, şi acesta e Drobeta-Turnu Severin. Aici, la piciorul podului lui Apolodor, oamenii încă-şi mai permit să zâmbească, deşi n-au nici un motiv. Hale istorice sunt transformate în magazine chinezeşti, vechi sinagogi au fost reconvertite în birouri notariale, cetatea medievală are gresie drept pardoseală, un teatru superb, văduvit de trupă proprie, e nevoit să suporte sacrilegiul unor comedii bulevardiere. Doar Dunărea ne mai suportă, aşa cum a făcut-o mii de ani, de la Traian încoace.

De ce zâmbeşte lumea la Drobeta? Pentru că, în acest oraş atât de bulversant încât nu poate fi etichetat, viaţa e frumoasă fiindcă-şi permite să fie, contra evidenţei. Eşti fericit când n-ai nici un motiv să fii. Când te sprijini de un fluviu, de istorie, şi de Dumnezeu.

Colindările Matricei Drobeta-Turnu Severin ultimul loc din România în care se zâmbeşte malul sârbesc

Dealurile de pe care va fi venit Traian Foto: Ovidiu Iordache

Mergeţi la Drobeta-Turnu Severin să vedeţi români care încă zâmbesc. E o privelişte de lux, pe care nu v-o permiteţi trăind în marile oraşe. Şi e o panoramă chiar mai frumoasă decât cea – bătând către malul sârbesc – pe care ne-o oferă sfântul pământ pe care Carol I călca, întâi, cu zâmbetul pe buze, la 1866.

Zâmbetul senin – iată lecţia umilei Drobete pentru (parte din) România.

Colindările Matricei Drobeta-Turnu Severin ultimul loc din România în care se zâmbeşte magazinul Durabil

Un oraş durabil: Drobeta-Turnu Severin

La Revoluţie aveam 3 ani, aşa că aş minţi dacă aş spune că reţin altceva decât un TAB trecând în viteză pe lângă Spitalul Fundeni, cu mine urcat pe pervaz, încercând să mă dumiresc ce se întâmplă.

Ce ştiu, însă, e că Revoluţia mi-a schimbat viaţa, ca şi vouă. În bine sau în rău, e zilnic subiect de parlamentare printre seniorii din Parcul Sebastian şi din alte parcuri bucureştene. Aş spune că în bine, pentru că libertatea de exprimare – deşi departe de a fi absolută în România lui 2018 – este condiţia primordială a unei vieţi libere.

Ce mai ştiu de la Revoluţie e că au murit oameni. Că au murit români, conaţionali de-ai mei. Adrian Cioroianu, care nu mi-e neapărat simpatic, i-a spus odată lui Corneliu Vadim Tudor că “România e fatalitatea care mă face să respir acelaşi aer cu dumneavoastră”. E şi fatalitatea ce mă face să respir acelaşi aer cu primari care aruncă, în Anul Centenarului, sute de mii de euro pe proiecte culturale mirobolante, dar lipsite de substanţă, fără a-şi vedea gunoiul adunat în pragul uşii.

Imaginile pe care le veţi vedea mai jos, surprinse ziua în amiaza mare în buricul Târgului lui Bucur, dau cel mai bine măsura respectului, recunoştinţei – dar şi apatiei cronice a – bucureştenilor faţă de cei care le-au deschis, prin jertfa lor, uşa democraţiei. Sigur că e frumos să te dai cu skate-ul şi să faci graffiti, însă ar trebui să faci asta în spaţii special amenajate (şi Bucureştiul are), nu urcându-te pe morminte, fie ele şi simbolice, şi „scuipând” obscenităţi. Sigur că e frumos să te plimbi în decapotabilă sau cu trotineta electrică şi în haine hipstereşti pe Calea Victoriei. Dar asta nu îţi dă dreptul să ignori sau, mai rău, să vandalizezi. E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă.

E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă

Situaţia nu e nouă, iar “violul în grup”, cum l-a numit un profesor universitar, al românilor se repetă. Matricea Românească a mai ridicat problema stării înfiorătoare a capelei în care odihneşte marele nostru poet Vasile Alecsandri. Rezultatul? Un an mai târziu, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale n-a mişcat un deget. Probabil pentru că are de organizat prea multe chindii centenare.

Prinşi în frenezia sterilă a unui An Centenar în care solidaritatea e la cote abisale, dar bugetele sunt până la cer, n-ar trebui să uităm că, în 2019, se fac 30 de ani de când românii au sfidat gloanţele pentru a respira aer liber. Pentru a fi europeni. Şi că le datorăm măcar respect celor care au căzut atunci. Respect. E puţin, e mult?

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (5)

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (8)

Doamnă Primar General, puteţi face 10 Spotlight-uri cu care să le luaţi ochii bucureştenilor şi străinilor. Cât timp “Ţepuşa”, “Cartoful”, „Oul”, sau cum i se mai spune pe la noi Memorialului Renaşterii, din Piaţa Revoluţiei,  va rămâne în aceeaşi stare barbară de asediu, fără o minimă protecţie din partea edililor şi celorlalţi administratori, atât noi românii, cât şi turiştii străini care se pozează zilnic la el, vom pătrunde repede despre ce e vorba: mult sclipici, şi nici un fel de fond. Adică o mare ţeapă morală.

Să mai spunem că “Ţepuşa” vandalizată se află vizavi de sediul Ministerului Administraţiei şi Internelor, teoretic protectorul legii şi ordinii în România, sau că vandalismul pe care îl prezentăm este echivalentul moral al profanării Memorialului Victimelor Holocaustului, de la Berlin?

Ar fi prea mult. Lăsăm imaginile să vorbească de la sine.

Citeşte şi: Ruşine naţională: Alecsandri se răsuceşte în mormânt. Nothing else matters

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (1) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (2) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (3) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (3) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (7)eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (9) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (10) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (11) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (13) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (14) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (15) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (16) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (17) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (18) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (19) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (20)

Între timp, într-un Bucureşti paralel…

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (22) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (23) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (24)

O stradă care îţi face inima de român să tresalte, prin denumirea ei, strada Voukourestiou (Bucureşti) din centrul Atenei străpunge surata mai mare Panepistimiou (redenumită, azi, Venizelou Eleftheriou), urcând către dealul Lykavitos şi fascinând turiştii nu doar prin magazinele-i de lux, ci şi prin clădirile-i cochete, adevărate bijuterii arhitecturale. Însă puţină lume ştie povestea din spatele numelui acestei străzi… pe jumătate româneşti. O istorie Matricea Românească de la Atena, via Voukourestiou.

Aşa cum Bulevardul Mihai Eminescu ne-a încântat privirile la Sofia, un pic mai la Sud, în Grecia, pe una dintre cele mai frumoase şi agitate străzi ale Atenei, n-ai cum să nu ciuleşti urechile la auzul unui nume cu rezonanţă familiară: “Voukourestiou”!

E, desigur, vorba despre Bucureşti, un Bucureşti pe care-l regăseşti în chiar inima capitalei Eladei, în centrul matricei elineşti, dacă spiritul ne e permis. Ei bine, nu ne mulţumim cu explicaţiile date de vulgara Wikipedia în materie – şi săpăm mai adânc. Sigur că strada Voukourestiou este simbolul cumpărăturilor de lux în Atena şi în Grecia, sigur că numele ei a fost imortalizat după Tratatul de la Bucureşti din 1913, din care România a ieşit, ca şi Grecia, câştigătoare.

Mai mult decât atât, însă, numele străzii Voukourestiou poartă o savoare pe care istoria canonică, de manual, nu o poate surprinde.

În secolul XIX şi începutul secolului XX, un grec care se respecta trebuia să aibă o casă la Atena, şi una la Bucureşti

E o poveste care ne-a fost lămurită de profesorul universitar Vlad Roşca, şi el, la fel ca şi noi, un admirator al farmecului indicibil al cetăţii ocrotite de zeiţa tutelară, Atena.

“Strada Voukourestiou are o poveste frumoasă. În secolul XIX şi începutul secolului XX, circula o vorbă la ei, potrivit căreia un grec care se respecta trebuia să aibă o casă la Atena, şi una la Bucureşti. Comercianţii şi afaceriştii greci făceau afaceri importante cu Bucureştiul, atunci când oraşul lui Bucur încă era un nod destul de important în comerţul balcanic / fanariot.

Pe viitoarea stradă Voukourestiou locuiau, deci, unii dintre afaceriştii greci importanţi care se consacraseră la Bucureşti. După care i-au dat şi numele…”

Istoria, dezvăluită profesorului nostru de către un localnic cu pedigriu, nu poate decât să adauge şarmului străzii Voukourestiou, făcându-ne să o îndrăgim şi mai mult.

Kalispera!

La Cluj, toate drumurile duc, până la Roma, la Universitate şi la Biserică. Nu e nici o coincidenţă, pentru că aşa ceva nu există în Istorie. Faptul se explică printr-o evoluţie organică, printr-o creştere nu lipsită de frământări, dar care, în urma mareei, a lăsat matricea urbei decantată.

Cu bunele şi cu relele lui, Clujul e un oraş care nu-şi reneagă ori ascunde, ci îşi onorează trecutul. Căutaţi, spre comparaţie, în Bucureşti, în Piaţa Amzei, casa pe care ardeleanul Slavici şi bucovineanul Eminescu, titanii culturii româneşti, au împărţit-o în vara anului 1883, până la îmbolnăvirea Luceafărului. Vă asigur că veţi avea mari, mari dificultăţi, pentru că placa ce marchează mirabila (re)întâlnire a spiritelor, după perioada lor vieneză, nu e anunţată de nimic. Sau aruncaţi un ochi la starea mormântului din Bucureşti al lui Victor Babeş, marele înaintaş bacteriolog care dă numele Universităţii din Cluj, dimpreună cu remarcabilul matematician maghiar János Bolyai. Veţi plânge.

La Cluj, chiar şi cozile se mişcă altfel – mai organizat, mai aşezat – ceea ce nu trebuie respins ca amănunt anodin, întrucât coada la români e barometrul velocităţii sociale

Veche aşezare romană, Cluj-Napoca jubilează în latinitatea sa neaulică, de la origini până la Mişcarea Memorandistă, la prolifica, remarcabila muncă de editare a Editurii Şcoala Ardeleană din prezent şi până la propensiunea clujenilor de azi spre passeggiata, dar are o corectitudine a formelor şi o organizare, pe filieră alogenă, ce s-au mulat perfect în matricea românească, perpetuu adaptabilă şi perpetuu genială prin aceasta. Românul nu e omul unghiurilor drepte, pentru că n-are capul în colţuri, el – vorba Profesorului Ioan-Aurel Pop – e iscoditor, nu colţuros. Şi totuşi, românul nu e mereu poet, e şi inginer când asta îl ajută, el ştie să supună unghiul drept, cum ne-a arătat genialul Anghel Saligny.

Şi mai e ceva Clujul, ajutat de matematică şi de metafizică: e locul mişcărilor ample, spre deosebire de Bucureşti, care e locul mişcărilor mereu strâmte (de unde nevoia nestăvilită de a da din coate şi de a avansa în societate, uneori pe căi discutabile), boicotate de îngustimea de vederi a centrului – paradoxal – asimetric.

Şi mai e ceva Clujul, ajutat de matematică şi de metafizică: e locul mişcărilor ample, spre deosebire de Bucureşti, care e locul mişcărilor mereu strâmte

La Cluj, chiar şi cozile se mişcă altfel – mai organizat, mai aşezat – ceea ce nu trebuie respins ca amănunt anodin, întrucât coada la români e barometrul velocităţii sociale.

Clujul nu e genul de oraş care să-ţi inspire, ca Bucureştiul, exploziile de entuziasm efemer, cu căderile de rigoare în abisurile disperării, ci mai degrabă respect tempera(n)t, o veneraţie naturală dezbărată de hiperbole.

Napoleon, după propria-i mărturisire, a iubit-o, dar n-a respectat-o pe Iosefina. Clujul, vechi oraş românesc (şi nu numai), îl şi iubeşti, îl şi respecţi, ceea ce-l face o partidă ideală pentru toţi cei care-i respiră parfumul fie şi o dată în viaţă.

PS: e sugestiv că, la Cluj, o catedrală e unul dintre puţinele lucruri neterminate de ani buni. Din nou, lucrul nu e o coincidenţă: acesta e un oraş care încă îşi lucrează spiritualitatea. Şi asta, orice s-ar zice, e minunat.

Asaltat de vandalism, criticat mai mult decât trebuie, Bucureştiul rămâne al nostru, o comunitate de suflet(e). O lecţie de civism marca Matricea Românească, în semnătura Silviei Iorgulescu.

Astfel scrie pe un gard de piatră bucureştean – cum altfel? O simplă butadă a vreunui hâtru plictisit, care dintr-un singur gest îşi scrie ars poetica şi totodată o transformă în fapte (trăind, astfel, la înălţimea propriilor principii)? Probabil. Şi mai probabil însă, mesajul reprezintă o verbalizare grafică (asta e!) a ceea ce se cheamă spiritul vremurilor, adică un instantaneu precis al inconştientului colectiv de la o anumită oră istorică.

Şi se face că această oră a istoriei (cu minutarul şi secundarul ei) să indice tocmai lehamitea suverană faţă de Bucureşti, oraş insuportabil, a cărui singură calitate este aceea că ne suportă. Că este aşa, o demonstrează, de altfel, şi faptul că inscripţia cu pricina a făcut deja prozeliţi. Lângă mesajul iniţial, s-a ivit un altul, identic.

Pentru că, bucureşteni recenţi, „doar în trecere” sau la a doua generaţie de descălecători, unii locuitori ai Capitalei resimt aprig nevoia de a strâmba din nas în faţa defectelor sale. Şi acestea sunt, slavă Domnului, destule! Oraşul e poluat, dezordonat, prezintă un nesănătos amestec de lux şi ruină, e sufocant, mizer, să nu mai pomenim de condiţiile de trai cel mult ev-medievale. Oamenii? Nepăsători, necivilizaţi, agresivi, inculţi.

Singur vinovat de tot şi toate, Bucureştiul nici că merită altceva decât un profund dispreţ, concentrat într-o înjurătură în care se includ laolaltă şoferul de autobuz (că nu mişcă mai repede, deşi stă la stop), autorităţile şi ţara întreagă. Ca orice fiinţe superioare, acei bucureşteni revoltaţi înţeleg resorturile adânci ale problemei: Bucureştiul este numai manifestarea locală a unui rău general care se cheamă România.

Normal, deci, că se desolidarizează de spaţiul pe care-l locuiesc. Şi nu oricum, ci cât mai vizibil, mai vocal, mai fără echivoc. Câştigul e dublu pentru ei şi zero pentru Bucureşti. O dată pentru că s-au delimitat cum se cuvine de habitatul în care întâmplător îşi duc zilele şi a doua că au pus astfel punct şi propriei responsabilităţi faţă de el. Şi, în acest mod simplu, le rămâne timp destul să suspine bovaric după oraşe „din afară”, oraşe dichisite şi bine şterse de praf ca bibelourile în vitrină. Viena, Paris, Roma… altceva!

Făcând un exerciţiu de imaginaţie prin reducere la absurd, să presupunem că, venind acasă, cineva îşi observă, cu detaşare şi scârbă, patul nefăcut, vasele murdare şi zugrăveala scorojită de timp. Ce să facă? N-are noroc! Nefericit, îşi înjură casa şi familia şi boscorodeşte administraţia. Cu ce a greşit? De ce n-a avut şi el parte de un adevărat cămin – curat, îngrijit, în care să-ţi fie drag să trăieşti?

Dar să ne întoarcem la Bucureşti şi la cetăţenii lui nemulţumiţi. Două lucruri se pot spune cu egală certitudine, amândouă vorbe de duh devenite clişee, desigur, pentru că se întâmplă să spună adevărul. Unul, că „omul sfinţeşte locul”. Al doilea, că „frumuseţea stă în ochii privitorului”.

Prin critica sârguincioasă şi cotidiană, unii cetăţeni îşi câştigă permisul de barbarizator al oraşului. Oricând, fără regrete (că doar ei au zis ce au avut de zis şi nimeni nu a luat măsuri), pot arunca hârtii pe jos, pot rupe garduri etc. Oricum, Bucureştiul e urât. O răzbunare binemeritată pentru hidoşenia lui nu-l poate urâţi mai mult de-atât

Despre primul n-ar mai fi multe de adăugat. Poate doar de nuanţat faptul că, prin critica sârguincioasă şi cotidiană, unii cetăţeni îşi câştigă permisul de barbarizator al oraşului. Oricând, fără regrete (că doar ei au zis ce au avut de zis şi nimeni nu a luat măsuri), pot arunca hârtii pe jos, pot rupe garduri etc. Oricum, Bucureştiul e urât. O răzbunare binemeritată pentru hidoşenia lui nu-l poate urâţi mai mult de-atât.

Al doilea lucru. Chiar şi aşa poluat şi îmbâcsit, crescut aiurea şi fără socoteală, Bucureştiul este, pentru cine are ochi să vadă, un oraş perfect fermecător. Nu, nu-i nici pe departe utilitar şi pragmatic, gata să-şi slujească locuitorii cu cişmele pe căldură şi cu trotuare fără gropi. Nu-i nici ofertant în peisaje ferchezuite, ideale pentru o scenă de film romantic ori măcar pentru un selfie ca lumea, ca alte oraşe mai vestice. Şi nu te striveşte cu maiestuozitatea lui, ca să te facă să te simţi stingher atunci când îi calci asfaltul.

Dar ce e sau cine e Bucureştiul? Bucureştiul este oraşul locurilor de cea mai limpede şi autentică frumuseţe. Cine a avut timpul şi disponibilitatea să le remarce le ştie. Sunt ale fiecăruia, personale. Este, fără îndoială, spaţiul contrastelor, dar al unora al căror sens şi personalitate te provoacă să le cauţi. Este un oraş cu un haz interior aparte, care pe unii îi poate respinge, dar la care foarte mulţi aderă, pentru că îl simt de-al lor. Este oraşul scenelor de viaţă antologice: al şoferului de taxi care îţi povesteşte toată viaţa lui într-o cursă, al precupeţilor de piaţă de periferie care îşi încuie dughenele ca să meargă la Sfânta Liturghie, al anticarului care-şi ştie pe de rost toate cărţile.

Şi, mai mult decât toate, Bucureştiul este locul unde-i mereu joi şi primăvară, promisiuni în filigran ale atâtor virtualităţi pe care, oricând ne hotărâm, le putem împlini.

Dar pentru a vedea toate astea, trebuie să le priveşti cu ochi proaspeţi şi mintea neîndoctrinată de calapoade de frumuseţe uniformizante, renunţând a-l mai măsura cu un pat al lui Procust estetic, întrucâtva utopic şi întrucâtva făţarnic. Bucureştiul este un oraş care, vorba lui Exupéry, trebuie privit cu ochii inimii. Poţi sau nu poţi, e altă poveste.

Ultimul loc din România în care se zâmbeşte

26 Iunie 2018 |
La Bucureşti nu se mai zâmbeşte. E aproape inacceptabil social sau, dacă se zâmbeşte, e mai degrabă un rânjet de satisfacţie pentru – cel mai adesea - câştiguri financiare considerabile şi / sau strivirea rivalului. Nu e, în orice caz, un zâmbet...

Despre Cluj, fără patimă. Contribuţii la o periegeză sentimentală

13 Martie 2018 |
La Cluj, toate drumurile duc, până la Roma, la Universitate şi la Biserică. Nu e nici o coincidenţă, pentru că aşa ceva nu există în Istorie. Faptul se explică printr-o evoluţie organică, printr-o creştere nu lipsită de frământări, dar care, în urma...

„Nu lăsa Bucureştiul să te strice, strică-l tu pe el”...

2 Martie 2018 |
Asaltat de vandalism, criticat mai mult decât trebuie, Bucureştiul rămâne al nostru, o comunitate de suflet(e). O lecţie de civism marca Matricea Românească, în semnătura Silviei Iorgulescu. Astfel scrie pe un gard de piatră bucureştean – cum altfel? O...