Cărțile autoarei Olina Ortiz se plimbă prin toate orașele țării noastre și merg din mână în mână, de la copil până la dascăl. Fiecare poveste așezată pe foi este din dragoste, cu dragoste. În mai puțin de trei ani, au apărut 32 de titluri.
Olina scrie povești de când încă era pe băncile școlii și nici măcar nu avea primul act de identitate. A continuat să se lasă inspirată de frumusețea vieții, fără să publice, până pe la douăzeci de ani, ca mai apoi să urmeze o paranteză adultă, mărturisește ea. Ocupația din viața cotidiană nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. Azi își curăță mintea și sufletul scriind și evadând într-o lume pură, luminoasă, mult mai sănătoasă în care are puterea de a bucura, de a încânta, de a aprecia, de a încuraja.
Olina, porți un nume rar, dar atât de frumos! Cunoști semnificația acestuia?
Depinde după ce surse te iei. În Hawaii, Olina înseamnă Bucurie. Olena, din greacă, e un derivat și înseamnă Rază de Lumină. Mi-ar plăcea să cred că pot să aduc bucurie și lumină celorlalți, prin poveștile mele.
Cum arată sufletul tău în această perioadă? Sunt curioasă de cum ai simțit gustul sărbătorilor de-a dreptul și dacă au fost pline de liniște.
Sufletul meu e mereu vrăjit de povești, indiferent de anotimp. Sau, mai bine zis, plin de emoțiile poveștilor care nu s-au scris încă. Poate că emoțiile sunt variabile de-a lungul anului, ceea ce e bine, pentru că înseamnă că trag după ele expresii atât de diferite. De sărbători e mereu liniște. Liniștea e adevăratul fundal al magiei, iar magia e încărcată de povești. În liniște, de sărbători, am mai mult răgaz să ascult vocea străveche veche a povestitoarei.
Dacă ar fi să-mi faci un bilanț, și nu unul „contabilicesc” pe 2023, cum ar suna acesta?
A fost un an cu multă bucurie. Bucuria a venit de la reacțiile primite din partea cititorilor mei, mult prea generoși. S-a născut un personaj sau, mai corect spus, a văzut lumina tiparului, căci el s-a născut cu un an înainte. E vorba de Robo Bobo, un robot pe care un copil trebuie să-l învețe „să se poarte ca oamenii”. Copiii sunt foarte amuzați de întâmplările lui Robo Bobo, fiindcă e năstrușnic ca ei. În același timp, cred că ei empatizează și cu Toma, băiatul care se chinuie să-l aducă pe drumul cel bun. Mă bucur de câte ori aflu că micii mei cititori râd în hohote. Un al doilea motiv de bucurie a fost reacția părinților la o serie nouă de povești pentru „cei mai mici” (categoria de vârstă 0-3 ani). Nu credeam c-o să aibă atâta succes. Sunt povești simple, dar pline de emoție, sunete, muzicalitate, care au fascinat mulți bebeluși. Sigur, au mai fost și alte titluri de succes lansate anul trecut, dar, în mod special, aceste două serii de cărți mi-au adus multă bucurie și surpriză.
La ce proiecte noi lucrezi, Olina? Ce ticluiești în perioada următoare?
Anul ăsta plănuiesc să continui seria pentru 0-3 ani. Vor mai ieși încă șase povești, cel mai probabil. De asemenea, mai am multe întâmplări cu Robo Bobo. Cred că tot încă șase episoade cu năzdrăvanul robot vor fi publicate. A mai fost o carte, pentru copii ceva mai mari, „Fetița care a salvat Iubirea”, apărută anul trecut. Și ea a fost un succes, așa că o să apară o continuare, cu noi aventuri ale Isabelei, mica florăreasă care vorbea cu animalele. Lucrăm și la niște mici povești pline de haz, cu ajutorul cărora copiii să facă cunoștință cu mari artiști (Picasso, Mozart, Urmuz). Am mai născocit un personaj, Mel Suflețel, care cunoaște, rând pe rând, emoțiile din castel. Sper să fie o alegorie frumoasă pentru cei mici.
Descoperi cu sclipiri în ochi frumusețea cărților. La rândul tău, câte ai scris tu?
Pe lângă frumusețe, descopăr magia din cărți. Nu cred că e o exagerare să spun că autorii au ceva de vrăjitori sau chiar sunt niște vrăjitori autentici. Asta ar trebui să mă bucure, dar pe mine mă și înfioară. Eu am debutat mai târziu, cu doi ani și jumătate în urmă, dar parcă au trecut zece ani, cu 32 de titluri. De fiecare titlu mă leagă ceva, o speranță sau un gând bun. Puteau să fie doar zece titluri sau cincizeci, numărul contează mai puțin decât speranța mea că fiecare din aceste povești poate aduce o rază de lumină sau un zâmbet celor mici.
De când te apleci asupra copiilor? Dintotdeauna ai fost „a lor”?
N-aș putea spune asta. Însă pot spune că mi-am neglijat multă vreme copilul interior, cum noi, adulții, facem de multe ori. Ne lăsăm prea mult absorbiți de cotidian, de efemer, și pierdem din vedere tot ce contează cu adevărat. Numai un copil știe ce contează cu adevărat. Lumea aceea e mereu recuperabilă, la orice vârstă, dar pesemne că e nevoie de câteva decenii din viața noastră ca să câștigăm înțelepciunea de a ne întoarce la ea. Ești „a copiilor” doar în măsura în care poți recupera acea comoară a copilăriei, a inocenței.
Mi-aș dori să știu dacă ai avut și alt rol în societate sau doar „cu cărțile” te-ai ocupat? Ce-mi poți spune?
Prefer să păstrez discreția asupra acestei părți din viața mea. Este și motivul pentru care evit să apar public sau să dau detalii despre viața personală. Pot doar să-ți spun că scriu povești de când aveam nouă sau zece ani. Am continuat să scriu, fără să public, până pe la douăzeci de ani. După care a urmat o paranteză adultă. Dar, chiar și în acea paranteză, tot povești am scris. Ocupația mea nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. De fapt, asta se întâmplă cu multe destine de adulți. Nu scăpăm de ceea ce ne-a fost scris, de vocație. Chiar și atunci când ne îndepărtăm de ea, dacă suntem destul de atenți, o să constatăm că doar o camuflăm în alte forme. Oricum, după această perioadă, am închis paranteza și m-am întors la origini.
Reușești să deschizi ferestre pline de culoare în imaginația copiilor. Care este secretul?
Da, încerc să aduc mai multă culoare în povești decât aduc ilustratorii lor, dar nu reușesc. Am avut noroc de foarte mulți ilustratori extrem de talentați, care au și rezonat cu textul. Secretul e să nu încerci să păcălești copilul. În primul rând, copilul din tine. Pe el nu trebuie să-l păcălești. Apoi pe copilul cititor, nici măcar de dragul părinților lui. Știu că părinții sunt uneori prea protectori cu cei mici și preferă un tip de poveste „roz”, să-i zicem, unde nu există decât bine, unde nu se întâmplă nimic semnificativ, cel mult e o poveste care adoarme ascultătorul. Ei bine, eu cred că orice poveste pentru copii trebuie să aibă un contrast, o intrigă, un conflict. Asta e lumea reală și, de fapt, așa se construiesc și lumile posibile. Nu există lumină fără întuneric, cald fără frig, alb fără negru și, în mod fundamental, ce există e libertatea de alegere. Libertatea de a alege e suprinsă în prima mea poveste, ”Ai voie, Naivoie!”, care, în acest moment, este un bestseller. Receptivitatea la această scurtă povestioară m-a bucurat, cu atât mai mult cu cât a fost debutul meu.
Cine îți este inspirație zilnică?
Natura. Adică miracolul vieții, cuprins cu toate simțurile noastre, ca și cum ar fi în afară, când, de fapt, totul e o oglindire interioară. Iluzia în sine e fascinantă, odată ce o descoperi. Atunci știi că toate poveștile sunt reflexiile a ceea ce a existat deja înainte să pui tu prima literă pe hârtie. Nimeni nu inventează cu adevărat, nimeni nu născocește. Totul există dinainte, iar scriitorul (sau vrăjitorul) nu face decât la scoată la suprafață, printr-un act magic, la început o bâjbâială, apoi un ritual autentic.
Care sunt aspectele/moralele/învățămintele pe care dorești să le aduci în atenția copiilor, părinților, educatorilor?
Sunt multe teme importante pentru părinții și copiii de azi. Mă ajută mult Oana Moraru, care e un pedagog desăvârșit, care are contact nemijlocit nu neapărat cu elevii ei, ci cu această interacțiune dinamică și formativă „copil-părinte-dascăl”. Mă feresc să pun aceste teme în șabloane moralizatoare. E, de altfel, nefericit să o faci în poveștile pentru copii. Insinuarea, metafora, aluzia, alegoria sunt instrumente mult mai potrivite pentru a așeza emoțiile și gândirea pe cursul dorit. Micul cititor nu trebuie dădăcit, el trebuie să navigheze singur printre înțelesuri și să învețe să aleagă. Pe de altă parte, Oana a făcut un adevărat proiect de literație din aceste povești scrise de mine, oferind, la final, exerciții pentru atenție, gândire, memorie, pe marginea textelor. Altfel spus, am încercat, împreună cu Oana Moraru, să facem din cartea pentru copii mai mult decât o poveste pe care o citești o dată, de două ori, și-apoi treci la alta. Avem, cred eu, niște instrumente puternice, pentru acasă sau la clasă, de formare a minții.
Ce îndrăgești în viață, Olina? Și, oare, ce îndrăgești transpui în file de poveste?
Îndrăgesc ce mă inspiră: natura. Natura e cufărul cu povești, dar nu e ușor să-l descui. El are un cod și codul nu-l afli cu mintea, ci cu sufletul.
Când era fetița Olina mică, cum era? Ce-ți aduci aminte despre ea?
Copilăria mea a fost într-o perioadă nu prea grozavă pentru societatea românească. Dar poate restricțiile și privațiunile m-au îndreptat mai mult spre lumile nevăzute, spre magia cărților și a cuvintelor. Nu pot să zic că-mi amintesc foarte multe din copilăria mea. Atmosfera apăsătoare, lipsa libertății, greutatea autorității mi le amintesc cumva, ca prin ceață. Dar și conștiința lipsurilor era prezentă, mai târziu, chiar revolta. Îmi amintesc ce simțeam. Probabil mulți din generația noastră au rămas cu traume. N-am reușit să le învingem, dar am încercat să facem ceva bun din ele, să le folosim în favoarea noastră.
Unde a copilărit și care sunt cele mai dulci amintiri de acasă?
Am copilărit într-o așezare de munte. Îmi amintesc zăpezile și gerul tăios, cârnații de pe plita bunicii, grădina din spatele casei bunicilor, cireșii înfloriți. Îmi amintesc jocurile inocente în care evadam de câte ori puteam din atmosfera aceea apăsătoare, amenințătoare chiar. Toți tânjeam după libertate și încercam să o găsim în cele mai mici lucruri.
Îți plăcea să citești când erai de vârsta copiilor cărora te adresezi tu?
Am avut și perioade în care îmi plăcea să scriu mai mult decât să citesc, ceea ce, sigur, trebuie să fi fost o ambiție nerealistă. Dar, hai să zicem așa, fără să dau alte amănunte, am crescut într-o bibliotecă mare. Îmi petreceam multe ore acolo, mai ales când afară era zăpușeală. Stăteam pe burtă, pe covor, între rafturi, și puteam citi tot ce pofteam. După vârsta de zece ani, citeam cărți pe care alții le citesc la maturitate. Pesemne că a fost un noroc sau un destin, nu știu. Însă, din copilărie, încă îmi amintesc Făt-Frumos din lacrimă, basmele lui Ispirescu, Hans și Gretel în format 3D, Legendele Olimpului. Aveam o fascinație pentru zeii și eroii din antichitate.
Cu ce valori ai crescut însușite în sânul familiei?
Nu știu, poate că valoarea centrală în familia mea a fost integritatea. Acum, când mă gândesc la integritate, îmi dau seama că poate fi și greșit înțeleasă. Integritatea nu poți să ți-o însușești, spre ea poți să aspiri. E drumul lung spre tine însăți.
Ai copii, Olina? Ce înveți de la cei mici și ce ți-au așezat prețios în suflet?
Am un copil, dar nu mai e copil. E aproape un tânăr adult. Când era copil, îmi amintesc că-i plăceau improvizațiile mele. Nu-i citeam povești, inventam povești pentru el. Sau era modul nostru de a ne conecta, erau doar poveștile noastre. De la copii înveți mereu câte ceva. Felul lor de a ține cu dinții de inocență, deși pare îngrijorător pentru părinți, care-și doresc de la ei să se maturizeze, să se integreze cu succes în lumea adulților, paradoxal, devine, mai târziu, la sfârșitul vieții, colacul de salvare al părintelui ajuns la senectute.
