Ana și Adrian au adunat trei rafturi cu cărți ce îi îndrumă să fie părinți mai buni. Cărți care îi învață ce au ei de făcut în relația cu copiii, ce cuvinte ar fi potrivite atunci când le vorbesc, ce sfaturi să aleagă în diferite conjuncturi și când e potrivit să intervină (sau nu) în relațiile lor. Aplică multe sfaturi memorate și așteaptă cu sufletul la gură, cu frustrare și mereu cu nerăbdare ca lucrurile să se întâmple rapid. Peste noapte, dacă este posibil. Așteaptă să își vadă copiii mai buni: mai buni la școală, mai buni in interrelaționare, mai buni în activitățile sportive. Performanți. Lideri. Pe culmi.

Inteligența emoțională, sora cea săracă a inteligenței cognitive?

Sfătuiesc părinții să ridice în copiii lor inteligența emoțională. Să-i dea acesteia puterea și locul cuvenit după un secol în care a fost privită doar ca sora cea săracă a inteligenței cognitive. Inteligența emoțională este cea de care depinde succesul și fericirea copiilor; părinții sunt primii ce au în mâini ustensilele ce ridică acest tip de inteligență. Să ne ajutăm fetele și băieții să își identifice sentimentele și emoțiile și să empatizeze cu ceea ce simt alții.

Multignorata și multsubestimata inteligență emoțională a fost mereu pusă în umbră de inteligența cognitivă, de felul în care aceasta din urmă răspundea la teste, la punctaje și ierarhii. A ridica într-un plan luminat ceea ce înseamnă inteligență emoțională înseamnă a îmbunătăți sănătatea mentală și fizică, memoria, puterea de a lua decizii, relaționarea, creativitatea, performanța din activitățile zilnice.

Uneltele inteligenței emoționale

În viața de zi cu zi părinții presupun că toate instrumentele ce țin de inteligența emoțională sunt învățate la școală, ”în lume”, în grupurile cu care copiii interacționează. Sfatul meu este să ne asigurăm acasă că toate aceste noțiuni sunt interiorizate: dacă noi îi validăm și le lăudăm comportamentul, vor învăța să o facă la rându-le cu alții: dacă noi mulțumim chelnerului și doamnei ce are în grijă curățenia, copilul se va comporta aidoma, dacă noi ne oferim să dăm o mână de ajutor gazdei la care suntem cazați, copilul își va ajuta tovarășul de joacă să pună jucăriile în ordine, dacă noi vom vorbi frumos despre oamenii de care tocmai ne-am despărțit, copiii vor spune cuvinte bune despre tovarășii de joacă și îi vor vedea prin ceea ce aceștia sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Lucrurile nu se vor întâmpla ”peste noapte”, însă se vor întâmpla cu siguranță.

Pentru a îi ajuta să își șlefuiască componentele inteligenței emoționale, este bine ca părinții să își observe copiii și să le spună, cu delicatețe, unde ar fi bine să mai lucreze. Un copil poate percepe o situație mult mai inflamată decât este ea în realitate. Sau poate interpreta greșit un gest și se poate mâhni, tocmai pentru că nu înțelege contextul. Un altul poate că nu-și poate controla furia sau neputința. Un altul poate reacționa nepotrivit în fața unei persoane sau în fața unei abordări.

Odată ce vom explica foarte clar copilului ce este de făcut, care este experiența noastră față de diverse situații similare, atunci când îi vom spune că totul are rezolvare și că orice greșeală poate fi reparată, că oricine poate avea o altă părere decât părerea noastră sau că există mereu o data viitoare în care putem face mai bine, ei bine, atunci copilul se va liniști și va învăța.

Poveștile din cărți, pildele, sunt mijloace la îndemână prin care să le arătăm copiilor întâmplări similare cu întâmplările trăite de ei sau cu cele pe care le pot întâlni: ”Am aflat despre o fetiță care…”, ”Tocmai mi s-a povestit despre un băiețel …”. Este important ca fiii și fiicele noastre să știe că și alții ”au fost acolo” și au reușit să iasă la lumină. Este important să-i ajutăm să vadă dincolo de etichete negative și situații ce par fără ieșire și să îi ducem pe ei înșiși în ipostaza de a descoperi soluții pline de pozitivism și liniștitoare.

Copiii cu inteligență emoțională înaltă dețin controlul

Copiii cu o inteligență emoțională dezvoltată vor comunica clar, adecvat, vor ceda și vor împărți, se vor focusa pe rezolvarea situațiilor înțelegând la rându-le ce simt cei cu care vin în contact. Acești copii sunt cei ce dețin controlul comportamentelor inadecvate pe care le întâlnesc sau care sunt îndreptate spre ei, știu când e cazul să ceară ajutor pentru o situație dificilă, știu când sunt copleșiți și când să vorbească despre ceea ce greu îi apasă, și știu cum să lucreze cu ei înșiși pentru a depăși situațiile neplăcute.

Vârsta de 9 ani aduce copiii pe o mare a influenței sociale. Este momentul în care preadolescenții devin puternic influențați de emoții. Pentru ei, a deține abilități din sfera inteligenței emoționale este un lucru de căpătâi, e o plută sigură ce îți dă puterea de a naviga în fiecare zi cu calm, cu flexibilitate, cu toleranță și, desigur, cu empatie. În anii ce urmează, tinerii vor deveni încrezători și maturi emoțional.

Copiii sunt oglinda părinților lor

Una dintre pildele mele preferate este un dialog între un tată și fiul său: ”Fii atent pe unde calci, fiule!” ”Tată, fii tu atent pe unde calci. Eu oricum voi călca pe urmele tale!”

Copiii fac ceea ce văd că fac părinții, și nu ceea ce părinții le spun să facă.

Dacă le veți spune copiilor: ”Trage aer adânc în piept și gândește de două ori înainte să dai o replica tăioasă”, însă tu nu tragi niciodată aer în piept și dai mereu o replică tăioasă, fii sigur că el va face la fel.

Copiii vor fi sarcastici dacă sunt tratați cu sarcasm, copiii vor judeca dacă sunt judecați, copiii vor fi înțelegători dacă sunt înțeleși, copiii vor susține dacă sunt susținuți, copiii vor fi negativiști dacă sunt lângă adulți prăpăstioși, copiii vor vedea doar oportunități în familii cu ferestre larg deschise.

Experiențele părinților sunt valoroase pentru copii

De cele mai multe ori, părinții evită să vorbească despre cum s-au simțit ei într-o situație delicată în copilărie, atunci când au fost persecutați la școală, de exemplu. Au impresia că ar arăta slăbiciune. Totuși este exact ceea ce își doresc să audă copiii: cineva apropiat și puternic azi, a fost cândva în locul meu și s-a descurcat, a supraviețuit.

Transparența și încrederea va da aripi atunci când toate ușile par ferecate și va picura încredere dragilor noștri copii.

Ana și Adrian au început de la o vreme să fie pentru copiii lor mai mult sprijin decât povețe și directive. S-au uitat mai mult la ei, la comportamentul lor și au făcut schimbări în ei înșiși. Cuvinte și comportamente vechi au fost eliminate. Și și-au văzut copiii înălțându-se exact atunci când pășeau în urmele lăsate de ei pe cărarea devenirii.

Este oare posibil să ai succes profesional fără să-ți ruinezi emoțional familia? Cum să faci ca să ai și o familie fericită, dar să fii și performant la serviciu, mai ales dacă ești un antreprenor la început de drum sau un manager de care depind zeci de angajați? Monica Daniela Găitănaru, psihoterapeut analist jungian, dezvăluie concluzii din experiențele de la cabinetul de terapie și din experiența ei de soție și mamă. Un prim articol dintr-o lungă serie pe această temă.

Cum face o persoană cu o activitate profesională foarte solicitantă să aibă în același timp și o familie stabilă și împlinită?

Este necesar să existe prioritizări, un sistem de valori setat, stabilit, ca să putem să ne împărțim timpul pentru toate activitățile, inclusiv cele cu familia. Dar fără a neglija timpul personal, adică cel alocat pentru noi înșine. Pentru că, dacă ne dorim să oferim timp de calitate familiei, trebuie să vedem cu ce venim acasă, în familie. Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe. 

Dar eu cu mine sunt toată ziua, și la birou și acasă. De ce-ar trebui să aloc un timp suplimentar pentru asta?

Când sunt eu cu mine la job, nu e același lucru cu a fi eu cu mine în intimitatea mea, în care mă pot descărca de acumulările de energie reziduală, pe care nu vreau să le duc acasă. Poate fi chiar timpul pe care-l petrec în trafic, pe drumul spre casă.

Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe.

Dacă tot îl am la dispoziție, îl folosesc să-mi acord atenția de care am nevoie: îmi pot face atunci bilanțul zilei, atunci pot să-mi dau seama care au fost lucrurile care m-au stresat, care m-au frustrat cel mai tare și să mă descarc de aceste lucruri. Sunt persoane care îmi spun la terapie că ascultă în mașină muzică dată la maxim și își dau voie atunci să se exteriorizeze, pentru că la birou n-au avut cum.

De ce e necesar să facem asta?

Pentru că după serviciu ajungem acasă, iar în familie ne simțim în siguranță, și în intimitatea căminului putem simți că ne este la îndemână să descărcăm ceea ce am acumulat în anumite situații presante la locul de muncă. Și se întâmplă adesea să ne descărcăm în mod regretabil această acumulare inconștientă negativă pe partenerul de viață sau pe copiii noștri, care sunt cei mai la-ndemână.

Dacă sunt un antreprenor  care vrea să pună o afacere pe picioare, e nevoie de prezența mea fizică acolo, la locul unde se desfășoară activitatea. Ce voi face atunci cu cei de acasă? Pot să mizez pe înțelegerea familiei?

Da, putem face asta, dar mai devreme sau mai târziu vom avea de plătit niște costuri. Ele se vor regăsi în dezechilibrele pe care le vom găsi acasă.

Chiar dacă soția/soțul spune că mă susține?

Da, chiar dacă. E ușor pe termen scurt. Dar când aceste lucruri se prelungesc… Cu timpul, o familie care ar trebui să fie una completă și funcțională, se poate transforma treptat și subtil într-o familie monoparentală. Este foarte dificil pentru o femeie să crească singură copiii și să se ocupe singură de casă, atâta vreme cât ea se știe parte a unui cuplu, a unei familii.

Ce înseamnă pe termen scurt? O afacere aflată la început poate avea nevoie de 2-3-5 ani ca să se maturizeze.

E important să existe un acord de ambele părți: uite, o să facem acest efort, pentru o anumită perioadă de timp bine determinată, o să punem pe picioare afacerea, după care ne va fi tuturor bine. Însă nu cred că patru ani de zile e o perioadă indicată.

Copilul ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo, să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea

Mi se pare mult și doi ani. Între 6 luni și un an mi se pare că e o perioadă care să evite niște consecințe foarte puternice. Dar deja în doi ani în care copiii nu prea ne văd pe acasă, s-ar putea ca ei să înceapă să caute involuntar alte figuri parentale, poate în profesorii de la școală, poate în părinții altor colegi. Copiii, la fiecare stadiu de vârstă în parte, au nevoie de ambii poli: de cel masculin al tatălui și de cel feminin al mamei. Iar lucrurile nu sunt reversibile: dacă într-o etapă cheie a dezvoltării psihologice și emoționale a copilului noi n-am fost acolo, asta poate avea efecte pe termen lung, în viața lui de adult. Dacă în acea etapă copilul a avut momente de vulnerabilitate, de exemplu a avut conflicte sau au fost situații de bullying, el ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo și să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea. Dar el s-a simțit vulnerabil și descoperit în acele situații. Și probabil și mai târziu în viață el s-ar putea regăsi vulnerabil în situații de conflict.

Să luăm un exemplu: ești o antreprenoare la început de drum, ești de meserie arhitect de interior și vrei să-ți faci un birou de arhitectură propriu. N-ai încotro, clienții te așteaptă la prospecție la ora 8 seara, atunci au ei timp. Iar soțul și copiii te așteaptă acasă. Îți vei spune, evident, că ”mă vor înțelege, pentru că ceea ce fac, fac pentru noi toți”.

Asta funcționează doar dacă este o situație excepțională. Noi nu ne putem permite să pierdem acele ritualuri care sunt mai mult sau mai puțin sacre în fiecare familie, așa cum ar fi ca măcar o masă pe zi să o mâncăm împreună, în familie. Acela este un moment foarte important, de comuniune a familiei, în care ne adunăm cu toții în jurul unei mese. Dar dacă noi nu avem din șapte cine din săptămână decât două împreună, lucrul acesta s-ar putea să aibă repercusiuni.

Dar putem avea două cine și cinci mic-dejunuri?

Se poate și așa. Important este să găsim o variantă în care totuși să fim împreună. În matricea acestei familii se va fixa ideea că suntem flexibili, dar suntem totuși împreună, măcar în anumite momente-cheie ale zilei sau ale săptămânii.

La asta se reduce deci subiectul acesta? Să aloc timp familiei, să fiu fizic acasă?

Nu doar fizic. Sunt de exemplu unii antreprenori care lucrează de acasă și sunt toată ziua în preajma copiilor. Dar dacă vorbesc la telefon sau stau în fața unui ecran, asta nu înseamnă că sunt și emoțional sau afectiv prezenți alături de familia lor.

Dar numai tu știi că nu ești acolo din punct de vedere afectiv.

Ceilalți cu siguranță simt asta. Chiar și copilul bebeluș simte asta. De la cele mai mici vârste simt când mama mă privește. Când mă privește și mă vede pe mine, nu se uită la mine și se gândește la altceva.

Cum reacționezi atunci când copilul tău sparge un obiect valoros din casă, iar apoi nu recunoaște imediat? Dar atunci când fetița ta vine de la școală foarte tristă pentru că toți din clasă au râs de rochia ei hippie? Scarlett Onică a răspuns la aceste întrebări și la multe altele, la Întâlnirile Matricei, în seara de 28 mai 2019. Scarlett este psihopedagog cu mare experiență, specialist în managementul emoțiilor, specialistă în ascultare și doula. Iată mai jos o parte din înregistrarea audio a conferinței și câteva extrase sub formă de text.

• De cele mai multe ori, noi ca părinți ne temem de reacția la emoții. Reacția la emoție naște vulnerabilitate. Noi, adulții, suntem educați să ne gândim că această vulnerabilitate nu este bună. Și de asta ne gândim că este bine să nu o arate nici copiii noștri.
• Ori de câte ori copiii își exteriorizează emoțiile, rugămintea mea este să le validați. Să le spuneți: Ai fost foarte curajos când ți-ai exteriorizat durerea. Faptul că ai spus-o pe un ton mai țipat în clasă, nu înseamnă nimic. Contează că ai fost puternic și ai reușit să-ți recunoști aceste emoții.
• Este musai să-i învățăm pe copii că și curajul emoțional este tot curaj.
• în momentul în care se creează o competiție între frați sau între taberele din clasă, fetele vor încerca să fie puternice, să nu exteriorizeze. De ce? Pentru că li s-a spus că sintagma ”ca o fată” arată o inferioritate: alergi ca o fată, arunci ca o fată, joci ca o fată.

Scarlett Onică, în Agora casei Bulboacă și Asociații

• Eu recomand foarte mult serile de familie. Sunt seri în care mama și tata pun totul pe stop, se uită la ceas și-și spun: am o jumătate de oră, dar această jumătate de oră o voi folosi la maximum pentru el, pentru ea sau pentru ei. Încercați să oferiți tot ce-și doresc în acea seară, de la bunătăți, la confort emoțional. Să simtă că sunteți acolo numai și numai pentru ei. Și indiferent ce spun, chiar dacă spun vorbe nepotrivite sau etichetări sau taxări, nu folosiți acel moment de seară în familie ca să educați în sensul de a atrage atenția. Lăsați-i să spună ce vor, pentru că numai atunci veți afla ce este în ei și cu ei cu adevărat.
• Acum ne luptăm în școala românească pentru ca să fie cel mult 25 de copii într-o clasă, dar e bine să știți că idealul unui grup este de 40 de copii cu doi dascăli. Pentru că acolo copiii găsesc multe zone de armonizare și rearmonizare. Dacă sunt 17 copii într-o clasă, iar 15 sunt împotriva ta, iar al 16-lea nu face decât să citească tot timpul în pauză, atunci tu nu te regăsești în nimeni. În schimb, într-un grup mare ai la cine să te duci, ai cu cine să comunici, ai cu cine să te armonizezi și să te conectezi.
• Ce se întâmplă atunci când nouă ca părinți nu ne place deloc de educatoarea sau învățătoarea copilului nostru: chiar dacă de fapt copilului îi place de învățătoare, o să-i transmitem prin mimică, prin gestică, faptul că lucrurile nu stau bine acolo. Și o să rupem firele dintre ei.
• Există o tendință de a arăta susținere fetelor în dauna băieților. Le spunem fetelor: Lasă-l, e băiat, la ce te aștepți!, Lasă-i, știi că băieții sunt needucați și răutăcioși! Eu vă recomand, atunci când este un moment delicat, să-i oferim fetiței doar ascultare, să aducem în prim-plan cuiul durerii ei. Iar când ea îi aduce în discuție pe ceilalți, să o potențăm pe ea. Încercați să nu rostiți voi cuvintele grele. O va face copilul, atât timp cât știe că nu va fi amendat pentru asta.
• Vreau să le dau tuturor celor prezenți, inclusiv mie, o temă: să pregătim pentru 1 Iunie un mic discurs adresat copiilor noștri, în care să le spunem ce sunt ei pentru noi. Pe lângă dulciuri, pe lângă cadouri, îmi doresc să le dăruim și aceste cinci minute în care le spunem copiilor noștri doar ce sunt: Ești minunată că îți dorești atât de multe lucruri pentru care știu că-ți cauți resurse. Ești minunat ori de câte ori vrei să încerci lucruri noi. Și propozițiile trebuie să continue: Ești important pentru mine pentru că…; Vreau să fii mândru de tine din cauză că…. Acest discurs are o condiție: nu-i conține pe dar și pe însă, nimic adversativ.

Teodora își privește fiica: Miruna e veselă și prietenoasă. Este plinuță și adoră să deseneze. Nu își dorește ore de balet, iar de pian s-a lăsat de la a treia ședință. Teodora și-a dorit toată copilăria să facă balet. Și-a promis ca fiica ei va face! Și balet, și pian, și gimnastică ritmică! Miruna nu se potrivește deloc în schema visată. Are 9 ani și are deja opiniile ei. Care nu seamănă deloc cu ceea ce gândește Teodora pentru ea. Uneori Miruna încearcă să își mulțumească mama. Acceptă să se înscrie la un curs nou de dans. Și se străduiește să facă piruete. Teodorei nu îi place ce vede în sala de repetiții. Miruna nu e grațioasă și nici dedicată. Ochii mamei fug spre alte capete cu coc perfect și picioare lungi. Miruna oftează. Știe că mama ei o iubește. Însă simte că mama ei nu o place.

Să ne vedem copiii prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce nu sunt

Îi vezi și îi simți. Sunt copiii care nu sunt plăcuți de părinții lor. Iubiți? Da, sunt iubiți. dar nu plăcuți. Nu s-au aliniat. Nu au împărtășit afinitățile și preocupările, nu s-au deschis în unghiul potrivit, nu au urmat drumul pavat cu aur deschis de părinți. Au fost „mai puțin” acolo unde familia se aștepta ca ei să fie „mai mult”. Au fost văzuți prin ceea ce ei nu sunt. Și prea puțin prin ceea ce ei ERAU și puteau să dăruiască.

Întotdeauna acești copii vor simți, undeva, că nu valorează suficient. Și nici nu merită pe măsură.

Reacțiile părinților: barometru și cântar pentru copii

Părinții încep să trăiască emoții negative atunci când copiii nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor. Le spun des copiilor lor că îi iubesc, însă copiii simt imediat când părinții se supără din cauza greșelilor, deficiențelor, rămânerilor în urmă, nealinierii.

Reacțiile părinților sunt deseori singura modalitate prin care copiii se pot aprecia; unicul lor barometru și cântar. Când copiii sunt pe cale să își facă o părere bună despre ei înșiși, este bine ca părinții să își revizuiască constant așteptările, reacțiile, astfel încât emoțiile negative să nu iasă la iveală.

Să ne valorizăm copiii ori de câte ori putem și ocazia se ivește

 Una din nevoile fundamentale ale copiilor este aceea de a fi valorizați. Acest lucru înseamna ca ei au nevoie de aprecierea noastră verbală în acțiunile pe care le întreprind, în modul lor de a fi sau de a se comporta. Câteodată, chiar atunci când suntem foarte mulțumiți de copiii noștri uităm să le-o spunem.

• Sunt mândru de tine!
• Mi-a plăcut cum te-ai descurcat!
• Mă bucur să văd că ai atâta putere de stăpânire!
• Îți mulțumesc că ai avut curajul să recunoști!

Cuvintele sunt simple și propozițiile sunt scurte; ele descriu însă bucuria din sufletul părintelui. Copiii vor simți recunoașterea a ceea ce sunt cu adevărat, iar această apreciere va contribui în mod semnificativ la consolidarea stimei de sine.

Să păstrăm intact respectul de sine al copiilor noștri

Dacă ar fi să aleg un singur sfat, unul singur pe care să îl repet și iar să îl repet părinților, el s-ar închega așa: păstrați intact respectul de sine al copiilor voștri atâta timp cât sunt în școală! Pierderea respectului de sine este riscul major, MARELE RISC pentru succesul lor în viață și, până la urmă, pentru păstrarea sănătății lor mentale. Odată ce vor păși dincolo de porțile metaforice ale școlii, lumea va fi cu totul alta. Vor găsi cu siguranță o falie prin care să se strecoare, o nișă în care nu va mai conta dacă au început să citească în clasa a III-a sau au stăpânit tabla înmulțirii în clasa a V-a.
Dacă ei, copiii noștri, se vor privi pe ei înșiși strict prin prisma rezultatelor școlare, dacă vor începe să deteste școala și actul învățării – ei bine, cei mai mulți se vor prăbuși într-o prăpastie din care se vor strădui toată viața să iasă afară!

Lauda benefică

Dați-le ocazia copiilor să vă audă lăudându-i. Două principii de bază:

1. Lauda e grozav să se întâmple când copiii nu sunt chiar lângă tine dar cu siguranță te aud!
2. Împărtășește cu prietenii/bunicii/nașii/oricine este dispus să te asculte faptele grozave ale copilului, reușita sa. Folosește un ton scăzut, plin de mândrie. E grozav când copilul aude ce ecou a avut în inima părintelui ceea ce el a înfăptuit.

Iată două exemple:

• „Daaaa… și ce voiam să îți spun este că azi Matei și-a împrumutat balonul unui copil ce și-l spărsese pe al său și plângea. Am fost impresionată de puterea lui de a dărui!”
• „….și când intru în casă, totul strălucea! Ana pusese toate lucrurile la locul lor și ștersese și praful! Ce ordonată și harnică e!”

Părinții – depozitul momentelor speciale din viața copilului

Fiți depozitul momentelor speciale din viața copilului vostru; scoateți la lumină, în momente cheie, clipe în care a fost special.

• „Îmi amintesc când mi-ai adus flori: m-am simțit iubită!”;
• „Parcă ieri îți mângâiai prietena care căzuse și plângea; numai tu ai ajutat-o!”

Un moment special din trecut poate lumina oricând un prezent gri. Este important să aducem în prim-plan clipele bune ce stau adormite în cufere ori de câte ori situația o cere.

Happy-end

Teodora a înțeles că Miruna este o pictoriță talentată. Au cumpărat culori împreună, ba chiar și un șevalet. Ieri au studiat tipuri de pensule și au ales un album de artă. Merg des la expoziții de pictură amândouă, iar Teodora se minunează de explicațiile Mirunei. Mama e încântată cu adevărat.

Iar Miruna? Miruna strălucește ori de câte ori simte bucuria cu care o înconjoară privirea mamei.

Începând de astăzi, Matricea Românească deschide o amplă discuție despre cum ne creștem copiii. Ce sa fac atunci când copilul nu mă ascultă, cum să fac să-i temperez furia, ce soluții să găsesc atunci când simt că-l pierd, că se îndepărtează prea mult de mine – acestea și multe altele vor fi întrebările la care căutăm răspuns. Întrebările sunt ale noastre, ale părinților. Răspunsurile le oferă psihopedagogul Scarlett Onica, pe care o găsiți și pe scarlettonica.ro.

Ca părinți, este foarte important să ne ascultăm copiii. Să îi ascultăm activ, ochi-în-ochi, cu atenție, cu empatie, cu multă compasiune, când situația o cere. Să îi ascultăm prețuind nevoi de moment și temeri. Să îi ascultăm susținând drumul bun al fiecăruia, prețuind desțeleniri și reușite. Să îi ascultăm atunci când le-a fost greu să spună ”nu” și atunci frământările îi copleșesc. Să îi ascultăm iar și iar povestind izbânda și evocând întâmplarea ce i-a ridicat pe culmi.

Cum ne demonstrăm iubirea: prin încrederea pe care o arătăm copilului

Ca părinți, este foarte important să ne știm copiii. E tare bine să știm că băieții au nevoi speciale. Care nu sunt atât de importante pentru fete. E tare bine să știm și că fetele au nevoi speciale. Nevoi care s-ar putea să nu fie la fel de importante pentru băieți.

Desigur, cea mai importantă nevoie este iubirea; iubirea poate fi arătată prin mai multe feluri. Eu simt că un părinte își demonstrează cel mai tare iubirea prin felul în care îi poartă de grijă copilului și prin încrederea pe care i-o arată.

Limbajul încrederii 

Prin grijă părintească eu înțeleg bunăvoința de a fi prezent când copiii au nevoie de tine. Este interesul pe care tu îl arăți pentru bunăstarea lor, pentru ceea ce ei sunt, pentru dorința lor de a fi fericiți. Este înțelegerea pentru durerile pe care le au.

Îi transmitem copilului încredere atunci când îi arătăm că știm că el poate învăța din propriile greșeli

Când porți de grijă copilului tău eu simt că este un mod special de a-ți arăta iubirea.

Încrederea este recunoașterea faptului că totul este în regulă. Este convingerea că progeniturile noastre au capacitatea de a reuși și de a învăța din propriile greșeli. Încrederea este deschiderea spre a gândi ca totul va fi foarte bine. Demonstrăm copiilor că avem încredere atunci când le transmitem că știm că ei fac tot posibilul (chiar dacă uneori pare că nu este așa). Această atitudine le dă libertatea și spațiul necesar ca ei să se descurce singuri, pas cu pas.

Fete și băieți: nevoi diferențiate 

Indiferent de vârstă, băieții au nevoie mai mare de încredere pe când fetele au nevoie mai mare de grijă. Un băiat se va simți mândru, împlinit, încrezător atunci când face ceva pe cont propriu.

O fată se simte mai iubită dacă te oferi să o ajuți. A oferi ajutor este un gest prin care arăți că porți de grijă.

Ca părinți, dacă suntem mult prea grijulii față de o nevoie a băiatului îi putem transmite destul de ușor că nu avem încredere în el, ”că nu avem încredere că poate să facă lucrul x și singur”. Alteori, fiind prea încrezători că fiica noastră ”se va descurca” îi transmitem acesteia sentimentul că nu îi purtăm suficient de grijă, că o abandonăm într-un moment delicat pentru ea.

Ce facem atunci când n-avem timp pentru copil

A găsi balanța perfecta pentru momentele în care oferim sprijin, încredere, poate fi uneori provocator pentru noi, ca părinți. Timpul, uneori, nu ne este aliat. Cât timp avem pentru noi, adulții? Cât timp avem pentru copiii noștri? Pentru conectarea deplină, oblăduitoare? Răspunsul meu se încheagă așa: oricât de lung sau scurt este timpul dăruit copiilor, fă-l să fie de calitate. Conexiunea să fie plenară: fără nicio barieră, fără nicio întrerupere. Doar TU, doar VOI, pentru copilul tău, pentru copilul vostru.

Strategii de parenting sau spontaneitate?

Uneori, cel mai ușor este să ne ascultăm pur și simplu instinctul; să coborâm spre matricea noastră interioară, primordială și să vedem ce transmite legatura puternică, tainică și trainică dintre noi și copiii noștri!

La Spitalul de Recuperare din Cluj, regizorul Cristian Pascariu s-a dus în 2012 împreună cu câțiva prieteni artiști ca să facă ceva ce tuturor li s-a părut neobișnuit: spectacol în spital. Care era scopul? ”Ca să facem bine. Ca să-i înveselim pe pacienți. Ca să-i facem să uite cu totul de boală.” Din 2018 sunt implicați în proiectul Terapie prin Artă 30 de artiști și 70 de voluntari. Iar Cristian crede că anul acesta numărul lor va crește și mai mult. Totul se desfășoară prin Create.Act.Enjoy, companie independentă de teatru, film și eveniment. (Credit foto deschidere: Andra Salaoru.)

Ce înseamnă proiectul Terapie prin Artă? Înseamnă momente artistice, ateliere creative, concerte live, instalații artistice, chiar reamenajarea unor spații ale instituției, expoziții foto, proiecții video. În cazul atelierelor creative, pacienții vin într-o anumită sală și lucrează cu trainerii diferite exerciții din teatru, din film, chiar exersează scrierea creativă, compun muzică. ”În ziua de muzică le oferim pacienților instrumente muzicale și cântăm împreună. Uneori iese muzică, alteori ceva mai bizar, dar ce e important este că oamenii se deschid și se relaxează. În momentul ăla uită cu totul de problemele lor. Mai avem o zi de handcraft, în altă zi pictăm împreună cu ei sau construim marionete.”

Regizorul Cristian Pascariu este cofondatorul proiectului Terapie prin Artă

Rudă pentru o zi este numele pe care l-au dat unei forme aparte de împrietenire: artiștii merg la spital sâmbăta și duminica, la pacienții care nu au vizitatori. De ce? Pentru a vorbi cu ei, pentru a le umple golul inevitabil din suflet. Uneori stau 10 minute cu pacienții, iar alteori stau trei ore. Iar alteori legătura devine atât de puternică, încât voluntarii proiectului mai vin și a doua sau a treia zi în vizită la acele persoane.

Clovni, mimi, personaje de basm, supereroi – merg cu toții prin spital

Echipa de terapeuți prin artă le-a oferit pacienților din diferite spitale ocazia de a testa realitatea virtuală. Succesul a fost uluitor, după cum povestește Cristian Pascariu: ”Unii pacienți preferă să aibă o experiență de scufundare sub apă. Virtuală, desigur. Alții vor să viziteze virtual San Francisco sau Israel. Sau să zboare pe deasupra munților. Este fascinant să-i vezi pe oameni transpuși într-o altă lume. Uită de tot.”

Sunt însă în spital și mulți oameni care nu se pot deplasa la atelierele creative. Pentru ei, echipa de voluntari realizează momente artistice în saloane sau pe holuri. Și nu doar pentru pacienți, ci și pentru medicii și asistentele care nu pot părăsi clinicile medicale. ”Clovni, mimi, personaje de basm, supereroi – merg cu toții prin spital.”

Clovni din echipa proiectului, la Spitalul Militar din Cluj Napoca. Credit foto: Andra Salaoru

Reacțiile pe care le stârnește trupa de artiști și voluntari le-a depășit mereu așteptările. Când apar pe holuri și în saloane, personajele costumate sunt însoțite de muzică, iar starea de bună dispoziție se instalează rapid. ”Am primit mesaje de la oameni: ați fost la noi acum o săptămână și încă se vorbește în spital despre cum am dansat cu clovnii. O altă doamnă ne-a spus că i-am oferit prima floare pe care a primit-o în ultimii 30 de ani. Oamenii cer să dăm muzica mai tare, uneori se creează chiar o mică petrecere, doamnele dansează cu mimii, o dată chiar am făcut în holul de la Oftalmologie o horă mare, ieșiseră toți din saloane, un domn în vârstă cu baston s-a băgat și el în dans și uitase că merge greu!”

Terapie prin Artă a început în Cluj, dar s-a extins în Râmnicu Vâlcea și în Alba Iulia, adică în total opt spitale. Inițiatorul proiectului spune că în fiecare an se adaugă alte spitale, iar intenția sa este ca proiectul să se extindă în instituțiile de tratament din toată țara.

Fetița mea a intrat cu zâmbetul pe buze în operație!

De ce este aceasta o formă de terapie? Păi, răspunde Cristian, nu e o terapie în sens medical, dar e ceva care crează o stare de spirit favorabilă vindecării. Nu sunt date concrete, nu s-au făcut studii în urma proiectului, dar se vede cu ochiul liber că, prin prezența artiștilor și a voluntarilor din proiect, spitalul nu mai seamănă a spital. ”Am avut acum doi ani o fetiță care era foarte tristă că venise în spital să se opereze. Luni a venit la Atelierele creative. Abia vorbea. Abia scoteam două cuvinte de la ea. Am lăsat-o, nu forțăm niciodată pacienții, dar am integrat-o. Miercuri deja era cea mai activă din grupul respectiv, desena, umbla peste tot, era foarte veselă. Iar sâmbătă când m-am întâlnit din nou cu mama ei mi-a spus: nu știu ce ați făcut, dar fetița mea a intrat cu zâmbetul pe buze în operație!”

Cristian Pascariu are totuși o explicație: ”În mintea omului se întâmplă niște lucruri magice. Printr-un moment foarte scurt, dar profund, se poate face un declic. Câteodată se întâmplă, câteodată nu se întâmplă. Dar acel declic îi schimbă cu totul perspectiva pacientului. Iar dacă îți schimbi ca pacient acea perspectivă, nu te mai gândești la momentul de spitalizare, ci la ce vei face după ce ieși din spital, iar astfel înțelegi că boala este doar o etapă.”

O tânără studentă la Drept, aflată în practică la Bulboacă şi Asociaţii, îşi împărtăşeşte experienţa la Festivalul Strada de C’Arte 2018, mijlocită de proiectul cultural al B&A, Matricea Românească.

O iniţiativă lăudabilă în mediul cultural românesc, Festivalul Strada de C’Arte, a cărei a şaptea ediţie se află în plină desfășurare pe străzile încărcate de istorie ale Bucureștiului, are ca punct central de interes “arta”.

Arta, atât de prezentă în viețile noastre cotidiene, prin clădirile ce te poartă în secole trecute, prin străzile pe care încă poți să auzi murmurul trăsurilor dacă ești dispus să îl asculți, riscă să rămână neobservată în umbra monotoniei și a vacarmului urban.

Festivalul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară, în colaborare cu Fundația Universitară Carol I și cu Muzeul Național al Literaturii Române, și are ca scop descoperirea artei, a istoriei și a frumosului de către oamenii de toate vârstele, inclusiv de către cei mici. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Ca tânără studentă a Facultății de Drept din București, parcursul meu gravitează în jurul dorinței de cunoaștere, ca element central al personalității unui viitor jurist.

Aflată în cadrul unui program de practică oferit de către Bulboacă și Asociații SCA, am cunoscut îndeaproape proiectul cultural al firmei, Matricea Românească – ce nu îmi era, oricum, străin – și, când mi s-a oferit oportunitatea de a mă implica, am acceptat-o cu entuziasm.

Evenimentul la care am fost „delegată” de Matrice vineri după-amiază, “Educație la firul ierbii – Să nu uităm că  cercul apei și al vieții este același”, s-a desfășurat în Aula Științifică a Bibliotecii Centrale Universitare și a adus în centrul atenției copiii, dar și importanța educației și a cunoașterii încă din primii ani ai vieții.

Curiozitatea este piatra de temelie a cunoaşterii, elementul care dă sens călătoriei pe care o presupune invariabil viaţa, în care ne trezim fără aprobare prealabilă şi fără manual de instrucţiuni. Să fii curios înseamnă să descoperi frumuseţea jocului, iar existenţa este un joc unic şi, fără tăgadă, cel mai complex.

Grupuri de oameni, a căror călătorie în viaţă se poate calcula momentan doar în cifre, îşi căutau locul în Aulă pentru a sta cu prietenii si familiile lor cât mai bine poziţionaţi, înainte de startul evenimentului. Mişcarea lor browniană printre stâlpii de marmură şi printre scaunele din sală apare ca cea mai sinceră manifestare a curiozităţii în ochii celor ce s-au împotmolit şi se consumă la maturitate în stadii neimportante ale jocului.

Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă?

Locul desfășurării evenimentului – o bibliotecă – a transmis un mesaj răsunător în rândul tuturor. Biblioteca adăpostește memoria unei națiuni, biblioteca înseamnă istorie, artă, cunoaștere și curiozitate, deschide uși nebănuite către o altă lume, către vechi și nou, atât către trecut, cât și către viitor. Cărțile dezvăluie povești, adevărul despre lume și viață, despre creativitate și înțelegere.

Cum suntem – sau, mai bine spus, ar trebui să fim – învățați încă de mici “să ne cunoaștem istoria pentru a nu o repeta”, la nivel singular, cât și la nivelul unui popor, cărțile sunt unealta noastră, a fiecăruia în parte, către acest obiectiv de preț – cunoașterea, spre care ne „meșteșugim” singuri drumul în fiecare zi.

Copiii din sală, indiferent de vârsta lor, au fost motivați încă de la începutul evenimentului prin îndemnul adresat la finalul discursului introductiv: “Să deveniți cât mai curioși!”. Deși nu este exprimat prin multe cuvinte și nu pare special la prima vedere, acesta este poate cel mai important sfat pe care il poate primi un om în decursul vieții.

Niciodată nu este prea târziu să citești, să fii dornic să înțelegi istoria, lumea și oamenii ce îi dau viață, asemănători ție sau foarte diferiți, și cum altfel poți să fii mânat spre cunoaștere și înțelegere, dacă nu prin curiozitate?

Dezbaterea la care am participat a avut ca subiect principal apa, element fundamental al vieții, încercând să surprindă esența importanței sale din dublă perspectivă: științifică și literară.

Foarte mulți prichindei au dat dovadă de istețime când s-au ivit întrebări precum: „Care este formula apei?”, „Cât la sută apă este în corpul uman?” sau „Cât la sută din suprafața globului este suprafață oceanică?”, la care au răspuns cu naturalețe, unele informații fiind deja cunoscute de către ei.

Am aflat și eu lucruri interesante. Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă? Sau că, paradoxal, apa caldă îngheață mai repede decât apa rece?

Toate aceste curiozități erau menite să ducă într-un singur punct: apa este un factor vital.

Atât de importantă în viețile noaste, apa nu a rămas, deci, indiferentă nici artei. Este suficient să ne gândim la creația eminesciană “Lacul” sau la valsul “Dunărea albastră”, al renumitului compozitor Johann Strauss.

Apa merită admirația, curiozitatea, dar și grija noastră, printr-o folosire atentă, mai ales în contextul poluării contemporane și al întrebuințării iraționale pe plan global.

G.B. e un personaj cunoscut în cartierul bucureştean D…, unde conduce o agenţie de “vânat capete”. Şi mai cunoscut e pentru bretelele multicolore, papioanele la fel de diverse, şi asistenta N…, mai tânără cu zeci ani decât el, care e convinsă că “manager” e un cuvânt românesc. G.B. nu face mai exact nimic, însă la nivel înalt: organizează concerte pentru protipendadă şi scrie recenzii de restaurante. Muncă grea! Un bătrânel cu relaţii, e omul la care se recomandă să mergi dacă ai nevoie de notorietate facilă şi de “networking” intermediat.

R.I. e un tânăr român de 27 de ani care s-a întors de ceva timp din Marea Britanie (unde a studiat 7 ani), pentru a pune pe picioare, acasă, un restaurant-concept, închinat României şi valorilor noastre. Alături de iubita sa, C… , şi de părinţii lui, a deschis recent o afacere de familie pe care vrea să o transforme în reper, încercând, greşind şi îmbunătăţind. R.I. nu e vreun înfumurat de D…. . Dimpotrivă. E un băiat cu mult bun-simţ, care şi-a ascultat sufletul, a venit înapoi acasă şi a muncit din greu pentru visul lui. Pleacă de la restaurant (un loc aparte, decorat cu stil) la ora 4, iar la ora 7 se întoarce “în prima linie”.

La două zile după marea deschidere, invitând un prieten la prânz, îl găsesc cu surprindere pe G.B. instalat în restaurantul lui R.I., luând masa alături de un colaborator. Cere totul “to share”, e nemulţumit că nu i se aduc tacâmuri suplimentare deşi n-a cerut, iscodeşte gazdele cu privire la afacere, face nazuri etalându-şi “importanţa”, cam cum făcea Anton Ego în Ratatouille.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi

După ce scapă din corzi, iubita lui R.I., care face oficiile de gazdă, poposeşte şi la noi, asudată şi demoralizată. Îi spun că au cel mai bun parizer “comunist” din Bucureşti (numit, atât de potrivit, 1989) şi îi mai spun să nu se îngrijoreze: criticile lui G.B. sunt irelevante.

Nu încerc să acopăr aici potenţialele scăpări ale tinerelor mele cunoştinţe – începuturile sunt cele mai grele şi supuse erorii, în orice domeniu. Însă ceva mă irită enorm: doi tineri millennials (componenţi ai generaţiei blamate pentru că “nu face nimic cu viaţa ei”) se întorc Acasă. Încearcă să facă un lucru bun în – şi pentru – România. Răsplata? În loc să-i sprijine, fie şi prin critică constructivă, un om îmbătrânit în intrigile de D…. îi “pune la respect” şi-i face să-şi analizeze greşelile, acolo unde ele nu există. E aidoma filmului lui Silviu Purcărete, “Undeva la Palilula”, în care un personaj spunea: “Copiii nu sunt buni, pentru că ne iau locul la masă”.

Tinerii români au nevoie de încurajări, nu de predici. Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere. Cine are însă bătrâni detractori, să-i lepede. Este problema generaţiei precedente dacă, în loc să elibereze locul la masă, ţine cu obstinaţie de scaun, cuţit şi furculiţă.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi. Este un şantaj istoric, căruia această generaţie, destinată să schimbe România, nu trebuie să îi cedeze.

Un teribil exod din România în străinătate naşte un ocean de morminte între părinţi şi copii. O meditaţie răvăşitoare, semnată Adrian Mielcioiu, pe Matricea Românească.

Exasperat că barca țării lui înaintează prea încet către malul dorit, a lăsat jos vâslele hodorogite şi s-a aruncat peste bord, înfruntând solitar valurile care se interpuneau între el şi conaționalii lui rămaşi în barcă, din ce în ce mai multe, pe măsură ce se apropia către colacul de salvare pe care noua sa țară îl vindea la un preț al cărui ordin de mărime urma să îl afle după primirea noii cetățenii.

Prețul fusese luat în calcul din România, bineînteles, însă viața printre străini îl făcea să crească odată cu trecerea timpului, mai mult chiar şi decât frustrarea acumulată pe vremea când avea o singură țară.

Ajuns în acest punct, pe vajnicul nostru înotător de performanță au început să-l chinuie regretele de care nu putea să scape oricâte argumente şi-ar fi adus.

Poate că dacă n-ar fi părăsit barca părinților săi cu atât de mulți ani în urmă şi-ar fi vâslit în continuare alături de ei, acum ar fi fost cu toții împreună andocați în portul acela civilizat unde se simțea singur şi dezrădăcinat pe puntea țării lui de adopție.

Sau poate măcar mai aproape, văzând totuşi distanța considerabilă pe care mormintele părinților lui o mai aveau încă de străbătut.

Foto deschidere: atlasobscura.com

Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei – tangibil – de speranţă.

Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui nou produs bun de vândut, și chiar mă apăsa această realitate, care se dovedește parțial a fi adevărată. De ce spun  parțial? Pentru că, astăzi, am avut o revelație, care aidoma unei guri proaspete de aer mi-a redat speranța.

Am pășit din nou pragul Liceului în care am învățat. Lăcaș de studiu în cele mai bune tradiții, Liceul Teoretic „Hyperion” este un loc în care revin mereu cu mult entuziasm și drag de oameni. De această dată mi-am îndeplinit, sper cu brio, misiunea de mesager, aducându-le unor adolescenți dornici de carte Revista inaugurală Matricea Românească, la fericita ocazie a Centenarului Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918 – 2018). Nu cred că am fi putut găsi un prilej mai prielnic, mai încărcat de simbolism.

Matricea Românească le-a făcut o surpriză de 27 martie elevilor basarabeni. Ascultă aici scrisoarea transmisă de către conducerea Asociaţiei tinerilor de la Liceul Teoretic „Hyperion” din Durleşti

Și pentru că venisem la alma mater-ul unde m-am format doisprezece ani, m-am pregătit ca la carte, însă am renunțat la discurs în favoarea unei discuții lejere cu copiii, care s-au dovedit a fi atât de curați, de simpli și de prietenoși încât, preț de câteva clipe, m-am mândrit de viitorul nostru. Am văzut în privirile lor niște scântei jucăușe, niște frânturi de optimism care cu siguranță va da roade pe un teren fertil.

Le-am vorbit copiilor despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului

Le-am vorbit despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului.

Știți de ce scriu aceste lucruri? Deoarece ele fac diferența, ele ne asigură un loc în posteritate. Nici banii, nici corporațiile, nici chiar promisiunea unui viitor asigurat nu aduc atâta satisfacție cât niște copii luminoși care vor realiza schimbarea, vor aduce viitorul și progresul la ei acasă. Sunt niște pui de români mândri, alimentați cu dragoste și multă credință, care vor revendica vreodată ceea ce ni se cuvine pe bună dreptate și vor purta în inimi însemnele demnității române, reîntregind o țară și dăruind speranță.

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne-a învăţat că o familie nu se vinde nici înaintea feţelor împărăteşti. “Cântec” este o perlă a creaţiei sale poetice, dar şi o expresie a dragostei părinteşti: cu doar un an înainte, autorului i se năştea singurul copil, Alexandru.

George Coşbuc este «responsabil» pentru, probabil, unele dintre cele mai recognoscibile începuturi de poezie din literatura română, ceea ce nu face decât să îi sporească mitul. “A venit un lup din crâng” e tocmai asta: una dintre cele mai cunoscute introduceri în lumea candoarei şi-a iubirii părinteşti, în pofida aparenţelor: un lup, fioros ca toţi lupii, iese “din crâng” – doar foamea îl scoate pe lup din pădure! – şi caută în sat “copiii care plâng”. Nota bene, suntem în era de dinainte de Monsters, Inc., când copiii încă se speriau natural, şi nu «ajutaţi» de o regie elaborată în studiouri de animaţie.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte. Când lupul poposeşte la poarta lui, părintele îşi apără odrasla cu o verticalitate propriu românească, şi cu umorul care ne-a luminat, în istorie, cele mai întunecate momente: “Lup flămând cu trei cojoace / Hai la maica să te joace”. Invitaţia la papară e, cum altfel, declinată de musafirul nepoftit (“Eu chemam pe lup încoace / El fugea-ncotro vedea.”). Lupul nu trebuie privit aici în forma lui animală: el poate fi, conotativ, orice – de la un om, la o autoritate. Reacţia părintelui român, intrepid până la moarte pentru ai lui, va fi, de-a pururi, aceeaşi.

Istoria nu ne-a lăsat pe noi, românii, niciodată să ne tragem sufletul, instanţă manifestă şi-n micro-universul lui Coşbuc, unde pericolul la adresa familiei se repetă. Un om sărac, dornic poate de ajutoare, pune întrebări despre copiii netrebuincioşi, în speranţa unei afaceri neaşteptate („Poartă-se copiii bine? / Dacă nu, să-i vâr în sac!”). Din nou, dragostea de tată şi de mamă îşi află replica, într-unul dintre cele mai faimoase schimburi din poezia românească („Puiul meu e bun și tace / Nu ți-l dau, și du-te-n pace! / Ești sărac dar n-am ce-ți face! / Du-te, du-te!” și s-a dus.”).

Acolo unde natura şi sărăcia n-au răzbit, trebuie că vor răzbi banii, suprema forţă a universului făurit de oameni, cea care face şi desface vieţi. La poarta părinţilor soseşte, deci, ca-n apogeul Ispitirilor lui Iisus, “un negustor / Plin de bani, cu vâlvă mare”, care cumpără copiii nedoriţi, neiubiţi. Calmă în faţa sălbăticiei şi-a neghiobiei, iubirea izbucneşte în faţa cinismului: “Și-am ieșit și l-am certat: / —«N-ai nici tu, nici împăratul / Bani să-mi cumpere băiatul! / Pleacă-n sat, că-i mare satul, / Pleacă, pleacă!» și-a plecat”.

Nu se pot da sfaturi viitorilor or proaspeţilor părinţi despre ce înseamnă să fii părinte, iar cursurile de parenting, importate din culturi străine, n-au nici un efect, ca toate scamatoriile inventate să escamoteze banii naivilor. Însă “Cântecul” lui George Coşbuc, nepreţuit deşi nu costă nimic, se poate da, şi-ar fi cel mai minunat cadou. De gheaţă de-ai fi, dintr-însul “înveţi” să iubeşti, dacă asta ar fi posibil. Şi este: e una dintre minunile poeziei.

Câtă iubire părintească e cuprinsă în aceste versuri minunate:

—”Puiul meu e bun și tace

Nu ți-l dau, și du-te-n pace!”

Mai puţin Disney şi mai mult Coşbuc, dragi părinţi ai României celei noi!

Cântec

A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
„Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
—”Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
—”Puiul meu e bun și tace
Nu ți-l dau, și du-te-n pace!
Ești sărac dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te!” și s-a dus.

Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
—”N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” și-a plecat.

(Fire de tort, 1896)

Comunismul a comandat şi proliferat «decreţeii», democraţia românească a anului 2018 trebuie să încurajeze familia românească, pentru următorii 100 de ani.

2018 e anul în care e cel mai la modă să fii român. Nu ne cunoaştem istoria, dar o trăim: suntem beneficiarii (chiar, speculanţii) direcţi ai eforturilor şi sacrificiilor unor generaţii, a căror înălţime morală ne complexează, de a crea statul naţional unitar român. E anul în care se vor tăia milioane de panglici, e anul în care Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale va sprijini cele mai mirobolante şi lipsite de substanţă proiecte, pe ultima sută de metri a unui superfluu festivism ad-hoc, e anul în care firmele private se vor bate în exhibiţionisme de patriotism.

“După buget”, vorba eternului Caragiale, “alocaţii” de zeci, sute de mii, milioane de euro au fost puse deoparte pentru a sărbători, cum ştie fiecare – cel mai probabil individual şi vanitos – Centenarul Marii Uniri de la 1918. Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu.

Sunt exhibiţionisme previzibile, care nu vor repara, ci probabil vor adânci rifturile din societatea românească, în care un gunoier e plătit mai bine decât un profesor, în care medicii şi învăţătorii neamului, adică oamenii care ne (re)dau sănătatea fizică şi morală, sunt siliţi să ia calea străinătăţii, umiliţi de un sistem care vrea îndobitocirea şi nu luminarea celor pe care-i păstoreşte. Unde sunt programele sociale prin care Statul Român încurajează natalitatea, la un moment istoric de cotitură, în condiţiile unui exod comparabil doar cu Siria, ţară mutilată de război?

Şi totuşi, românii iubesc România. Nu a tăia o panglică unei structuri de carton, la fel de solidă precum satele lui Potemkin, ce nu va rezista posterităţii, sau a te holba la cel mai mare cârnat tricolor, vizibil de pe Lună, e dovadă de patriotism în 2018 şi pe mai departe.

Ci a rămâne aici. A sădi pentru România, fizic sau spiritual.

Cu zeci de ani în urmă, pe vremea unui totalitarism funest care dirija viaţa indivizilor în mai toate aspectele ei, românilor li s-a impus să producă (termen dur, dar real), ceea ce a rămas în istorie drept “generaţia decreţeilor”. Soldaţii patriei care s-au întors împotriva sistemului, şi care au făcut Revoluţia din 1989.

Acel spor natural programat a creat milioane de români, aruncându-i în braţele unei istorii nu de puţine ori vitrege. “Generaţie de sacrificiu”, li s-a spus: e timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu.

A-ţi împlânta ancora în solul Patriei, “de bunăvoie şi nesilit de nimeni”, e cel mai curajos şi mai curat act de patriotism de care un individ e capabil în anul de graţie al Centenarului, 2018. De aceea, cinste celor care dăruiesc României copii în acest an. E timp, e timp până în martie, şi mai departe, să faceţi dragoste cu România, de aici încolo pentru zeci de ani. A-i dărui noi fii şi fiice, chiar dacă sistemul de protecţie socială pentru familia românească e o glumă mizerabilă, fiind practic inexistent şi umilitor, este cel mai curajos şi mai curat act de patriotism.

Pentru că e nevoie de curaj să faci copii în România. Acesta-i testul suprem al relaţiei tale cu ţara – ca şi în viaţă, unde tot ce vine până la copil nu-i decât o coabitare pleziristă, nu o relaţie în adevăratul sens al cuvântului.

View this post on Instagram

Familie românească. Frumuseţe spirituală. Comuniune. La mulți ani, România! La mulţi ani, români! Să construim un viitor frumos pentru copiii noştri. #ZiuaNationalaaRomaniei #AlbaIulia #familie #identitate #istorie #cultura #StartdeCentenar #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:47pm PST

Sigur că a face copii nu-i pentru toţi, şi nici nu poate fi impus ca-n vremurile de tristă amintire – dar copiii nu se plămădesc doar fizic, ci şi spiritual. Un copil, chiar de-i al altuia, îndrumat să rămână aici, să lucreze în ţară şi să se bucure de România e un copil câştigat pentru noi. Faceţi, deci, tot ce puteţi pentru copiii României.

Iar pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil. Sigur că asta vă va lovi în plin “productivitatea” şi “eficienţa”. Dar, dacă sunteţi cu adevărat patrioţi aşa cum susţineţi, veţi încuraja cum se cuvine, şi nu doar în 2018, prin bonusuri generoase, familia pe care angajaţii voştri şi-o întemeiează. E aceeaşi familie pe care, la nivel declarativ, orice entitate publică sau privată din România o susţine. E momentul faptelor, nu vorbelor.

Decreţeii au fost un experiment blamabil din istoria României. Istoria ne mai dă o şansă prin centenari şi generaţia lor. E generaţia care trebuie să schimbe faţa unei Românii schimonosite de gândire pe termen scurt, birocraţie excesivă, corupţie, imoralitate şi ipocrizie. E asta ceea ce vă doriţi pentru copiii voştri?

Foto deschidere: unica.ro

Profesorul are aproape 60 de ani şi o carieră respectabilă, pe care nu se sfieşte să o etaleze constant. Istorii despre stagiile de cercetare pe care le-a efectuat afară şi bursele câştigate în străinătate constituie peste un sfert, uneori jumătate, din discursurile pe care le susţine în faţa învăţăceilor lui.

Dar nu plinătatea de sine, din păcate comună în mediul universitar românesc, e ceea ce îi reproşez Profesorului. Ci felul greşit în care îşi înţelege menirea de Dascăl. Mai bine zis, faptul că nu şi-o înţelege deloc.

Fac abstracţie de laptopul lui iubit, care aminteşte de căderea omului din Paradis, aş fi puritan să-i reproşez o asemenea afinitate. Toţi suntem consumatori de produse de import, în lipsa unui substitut autohton mai bun. Iar asta e normal. Numai că, în cazul Profesorului, mărul vestic din care a muşcat cu nesaţ i-a otrăvit gândirea şi e simptomatic pentru un fel de a vedea viaţa.

Sigur că Occidentul e, de la facerea lumii, locul din care ne vine lumina, cultural vorbind. Mai mult, e complexul nostru existenţial ca români. E Raiul care ne-a fost refuzat. Numai că a-i proslăvi la nesfârşit calităţile, bibliotecile nemaipomenite, sistemele educaţionale şi sociale care nu se defectează niciodată (pentru că, nu-i aşa, tot ce e vestic e perfect), eficienţa fabuloasă regăsită acolo, de care noi, românii, nu suntem în stare, cum sugerează subliminal Profesorul, dar mai ales a face asta în faţa unor tineri de 20 şi ceva de ani, netrecuţi prin viaţă, necopţi pentru a înţelege că mirajul Europei e atât, un miraj, echivalează cu un act de trădare naţională.

Un Profesor bun îşi educă elevii şi studenţii să rămână în ţară, nu le aruncă în minte şi în suflet seminţele unei fugi cât mai rapide. Nu le cumpără, moral vorbind, tichete doar dus către destinaţii unde, cel puţin pe hârtie, totul e roz. Nu înclină decisiv balanţa nehotărâţilor, convingându-i prin rememorări „savuroase” despre timpul fabulous petrecut în Occident că nu mai au de ce să-şi piardă timpul în, vorba lui Ţuţea, curul Europei.

Oricâte cărţi de renume internaţional va fi scris respectivul profesor – căci comportamentul lui l-a decăzut din drepturile la majusculă – el nu-mi poate avea în veci respectul pentru un motiv cât se poate de simplu: un Profesor adevărat sădeşte, nu dezrădăcinează.

Cât timp ne vom educa copiii că doar la Londra, Paris, New York şi în Dubai e lumina, nu vă miraţi că vom trăi în beznă.

View this post on Instagram

"Fără şcoală să nu aştepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, şi prin urmare nici stat bine organizat şi bine cârmuit şi păstorit." ~ Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) Expoziția "România: 100 de ani de modernitate. Identitate şi apartenență" poate fi vizitată la Facultatea De Istorie de la Universitatea din Bucuresti, acolo unde a descoperit-o şi Matricea Românească. #Centenar #Romania #scoala #educatie #embleme #IonHeliadeRadulescu #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 8, 2018 at 8:25am PST

Ruşine să îţi fie, profesore! Din vina spărgătorilor de neam ca tine, care nu îşi înţeleg menirea, creierele româneşti pleacă afară nuci idealiste, verzi şi proaspete, şi se întorc nuci sparte şi uscate. Asta dacă se mai întorc vreodată.

Toată cinstea Profesorilor care ne ţin copiii acasă!

Matricea Românească vă propune un editorial despre femeie și condiția ei în societate, despre dilema alegerii între carieră și rolul de mamă, păstrătoare de valori morale.

Renumitul autor Charles Bukowski, în și mai renumitul său roman „Femei”, care a devenit un exemplu de manual al misoginismului, notează: „Tânjeam după femei în mod constant, cu cât erau de calitate mai proastă, cu atât mai bine. Şi totuşi, femeile – femeile adevărate – mă speriau, pentru că ele, în cele din urmă, îţi doreau sufletul, iar eu voiam să păstrez ce mai rămăsese din al meu”.

Dar cum definim o femeie adevărată? Într-o lume care păstrează gustul unui patriarhat convins, iar femeile se antrenează tot mai mult în spațiul aventurilor masculine, este din ce în ce mai greu să îţi întreţii acea fină și delicată postură de păstrătoare a căminului familial, în care există loc pentru valori și respect.

Femeie de succes, cu o carieră înfloritoare, sau mamă? O alegere dificilă în prezent Foto: agora.md

Paradoxul care m-a împins să aștern aceste rânduri pe hârtie e că, mai nou, femeile au devenit… misogine. Independența pentru care au luptat decenii la rând, le-a estompat acea înțelegere firească a datoriilor morale, pe care, în mod normal, ar trebui să le îndeplinească. Prinse în vânătoarea de succese fulminante, gonind după încadrarea în topul femeilor de succes în afaceri, în spațiul media sau în modă, unele doamne ajung să arunce ofense grele la adresa acelor femei care aleg și acum să clădească și să continue generații de noi oameni.

Șocul cultural și social care mă încearcă vine și din extremismul cu care unele femei se avântă să devină părți ale unor relații convenabile, din punct de vedere al debitului economic, plasându-și corpul într-o categorie de profit, astfel scăzând automat plafonul de valori morale și întinând curățenia firească a unei familii.

View this post on Instagram

Familie românească. Frumuseţe spirituală. Comuniune. La mulți ani, România! La mulţi ani, români! Să construim un viitor frumos pentru copiii noştri. #ZiuaNationalaaRomaniei #AlbaIulia #familie #identitate #istorie #cultura #StartdeCentenar #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:47pm PST

Indubitabil, evoluția socială cerea dezvoltarea statutului de femeie, dar mi se pare bizară alerta cu care acest „bulgăre de zăpadă” se rostogolește și înghite în sine tradițiile seculare, încă incubate de mamele noastre grijulii. Aud tot mai des în rândurile prietenelor cum admit singurătatea și confortul unor relații promiscue, în defavoarea unui angajament pe termen lung și încerc să înțeleg dacă busola mea valorică este desuetă sau este o normalitate să te pretezi unor stări de atare frivolitate.

Nu știu dacă acest sediment al confortului și al egoismului solitar este doar un efect temporar, încadrat în frenezia modernității în care viețuim, sau este o patologie care ne pune la încercare pe noi, femeile cu opțiuni și viziuni clasice. Important este să înțelegem că acea luptă din trecut pentru egalitate și succes în carieră a luat sfârșit, lăsându-ne acum răgazul de a alege ce ne dorim pe mai departe. Regretul meu este că uneori această alegere ne-ar putea scurta din potențialul uman al generațiilor care ne urmează. Și nu mă refer aici doar la o lume îmbătrânită, în care copiii se nasc tot mai târziu, iar axa de valori este defectuoasă, ci la o societate în care femeile sunt chiar mai agresive decât partenerii lor, mai ales în carieră.

Femeia „masculină”, o imagine frecventă într-o societate (post-)industrială Foto: destepti.ro

A nu se înțelege această meditație ca un probatoriu de fundamentalism vetust, ci dimpotrivă, ca o revitalizare a vectorului moral, care nu împiedică absolut deloc creșterea profesională, ci din contră stimulează femeia să devină bună la toate. A fi o profesionistă de calibru și o mamă exemplară nu sunt, de regulă, stări incompatibile, dar ele implică o perseverență și un echilibru lăuntric.

Întrebarea este: câte dintre noi sunt gata să depună efort și să muncească pentru a ajunge la un astfel de viitor? Și oare suntem noi, femeile, conştiente de responsabilitatea pe care o purtăm pentru sănătatea morală a copiilor noștri?

View this post on Instagram

A fi mamă sau a-ți dedica toată munca în favoarea carierei? O alegere care frământă femeile din societatea contemporană, inclusiv pe cele #românce. Citiți un editorial meditativ asupra acestei probleme pe Matricea Românească. Vezi link în profil. #mame #femei #carieră #valori #modernitate #emancipare #familie #mostenire #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 12, 2017 at 6:31am PST

Foto deschidere: anamariapopescu.ro

Asociația Culturală Matricea Românească a participat, în calitate de invitat special, la Zilele Educației Creștin-Ortodoxe, organizate de către Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din București în perioada 14-25 noiembrie, fiind protagonista unor dezbateri – sub egida Întâlnirile Matricei – depre cultura, istoria și frământata spiritualitate română în context actual.

Educația este un garant al dezvoltării propice a generațiilor următoare, iar pentru asigurarea unor rezultate de succes sunt necesare o măiestrie și un talent înnăscut în rândul pedagogilor, dar și al părinților, ambele categorii împletindu-se într-un armonios tandem funcțional. De acest lucru ne-am convins în aceste zile, când Matricea Românească, proiectul cultural al firmei de avocatură Bulboacă și Asociații, a fost invitată ca oaspete de onoare în cadrul Zilelor Educației Creștin-Ortodoxe de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală.

Din primele momente, am fost întâmpinați cu o deosebită căldură și o jovialitate aparte de către directorul instituției, doamna Monica Șerbănescu, o adevărată ”Madame” a pedagogiei contemporane și o figură maternă expresivă. Am fost conduși într-una dintre sălile liceului, și aici este important să subliniem creativitatea și sensibilitatea personalului administrativ, care a decis să ofere fiecărei clase numele unuia dintre copiii domnitorului Constantin Brâncoveanu. Ajunși într-un auditoriu plin-ochi cu elevi dornici de cunoaștere, a căror energie era debordantă, am dat startul primei părți a sesiunii noastre de discursuri și dezbateri.

View this post on Instagram

Suntem mândri, și totodată smeriți, să contribuim la un pic mai bine pentru societatea românească. Matricea Românească a vizitat azi Grădinițele "Arc-en-Ciel" & Liceul Pedagogic "Anastasia Popescu", ca invitat special în cadrul Zilelor Educației Creștin-Ortodoxe. Am discutat cu minunații tineri și profesori ai Instituției despre România, de ce această țară merită să o investim cu încredere rămânând aici, și de ce copiii educați, demni și încrezători sunt șansa noastră la un viitor mai bun. #ÎntâlnirileMatricei #copii #tineret #elevi #liceeni #educatie #cultură

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 22, 2017 at 5:45am PST

În prima etapă, i-am avut ca vorbitori pe domnul avocat Adrian – Cătălin Bulboacă, președintele Asociației Culturale Matricea Românească, cel care a dat tonul discuției, reliefându-le copiilor importanța istoriei, educației și a culturii în formarea lor. În egală măsură, dumnealui a subliniat și valoarea dascălilor, a căror menire este să ghideze prin viață alumni dornici de cunoștințe. Reacția sălii a fost una impresionantă, deoarece am avut în față copii foarte serioși, cu întrebări formulate și opinii delimitate, care știau ce și cum să puncteze.

View this post on Instagram

Suntem mândri, și totodată smeriți, să contribuim la un pic mai bine pentru societatea românească. Matricea Românească a vizitat azi Grădinițele "Arc-en-Ciel" & Liceul Pedagogic "Anastasia Popescu", ca invitat special în cadrul Zilelor Educației Creștin-Ortodoxe. Am discutat cu minunații tineri și profesori ai Instituției despre România, de ce această țară merită să o investim cu încredere rămânând aici, și de ce copiii educați, demni și încrezători sunt șansa noastră la un viitor mai bun. #ÎntâlnirileMatricei #copii #tineret #elevi #liceeni #educatie #cultură

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 22, 2017 at 5:47am PST

A urmat la microfon Teodor Burnar, Vicepreședintele Asociației Matricea Românească, cel care printr-un exemplu elocvent, și anume cel al alegerii pastilei roșii sau albastre din filmul ”Matrix”, le-a vorbit copiilor despre opțiunile în viață și despre schimbare, elemente definitorii pentru aprecierea, îmbogățirea și transformarea patrimoniului cultural și istoric al țării într-o scenă a evoluției lor. Mesajul vorbitorului a avut ecou în rândurile copiilor, aceștia întrebându-l în cel mai sincer mod: ”Noi cum putem schimba ceva?”.

Din maniera în care puneau întrebările și din felul cum percepeau mesajele vorbitorilor noștri, am descoperit că elevii acestei școli au opinii deja formate și o verticalitate valorică, ce se dezvoltă într-un crescendo frumos sub bagheta corpului didactic, care reușește să păstreze tradițiile frumoase ale instituției, încă de la începuturile activității acesteia.

Tandemul profesor – părinte, crucial în educație

Partea a doua a sesiunii, desfășurată după-amiază, a fost dedicată unui dialog între reprezentanții Matricea Românească și pedagogii și părinții învățăceilor, cei care au în față obiectivul consolidării unor relații funcționale de durată, căci odată pornit procesul educațional în sânul familiei, acesta se prelungește natural și în mediul academic, grație efortului didactic. Seara ne-a prins într-un veritabil cerc de discuții, tipic pentru Întâlnirile Matricei, în care părinții au vorbit despre munca lor de păstrare a tradițiilor și de educare a copiilor în spiritul de neam și în românism, iar profesorii, despre necesitatea lecturilor, a conservării limbii române și despre transmiterea valorilor naționale către generațiile viitoare.

Cristina Cazan (centru) și Corina Moisei, alături de Mircea Stanciu, în dezbateri despre istorie și spiritualitate la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu

Alocuțiunea cu tema ”Născuţi spre a scrie istorie” a Cristinei Cazan, Brand Manager al firmei de avocatură Bulboacă și Asociații, a dat startul întregii comunicări, creând cu succes o punte de legătură între profesionalism, implicarea în societate și fericita responsabilitate de mamă a vorbitoarei. Părinții din sală au fost interesați de originalitatea proiectului pe care îl reprezentăm și l-au catalogat ca fiind cu adevărat centrat pe valori și credință, fără de care nu ar fi posibilă educarea sănătoasă a copiilor.

Am fost, totodată, părtași la experiența celor care, împreună cu copiii lor, au descoperit o față necunoscută a României, în zone care nu prea sunt înscrise pe traseele turistice uzuale. Iar dacă unii au luat pământul român la pas, alții au luat bogăția lingvistică a neamului de-a fir a păr. Este cazul domnului Mircea Stanciu, cel care a publicat recent ”Cartea Cuvintelor Dispărute”, un veritabil abecedar al cuvintelor neaoșe românești, amenințate cu uitarea. Dumnealui ni s-a alăturat discuției, subliniind cât de importantă este limba română și cât de multe riscuri apar pe drumul evoluției ei.

”Cartea cuvintelor dispărute”, de Mircea Stanciu, invitat la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu

Și dacă educația este o sumă de exemple și de modele de urmat, am decis să aduc și eu o bucățică din experiența mea de basarabeancă, ”adoptată” de Țara Mamă, care face primii pași în proiectul Matricei Românești. În discursul meu cu tema ”Ce m-a făcut să trec Prutul și de ce cred în Matricea Românească” am decis să îmi deschid sufletul și să spun cât de importantă este perseverența, dragostea și răbdarea în formarea unui tânăr, dar mai ales cât de mult contează să lași copiii să viseze.

Întregul eveniment s-a derulat sub cele mai bune auspicii, având în centrul său ideea de credință, de învățare și de continuă cercetare a valorilor sociale, culturale, istorice. Iată de ce ne-am bucurat să fim părtași și să putem aduce, printr-un nou episod din Întâlnirile Matricei, acel ”bob de grâu” al culturii și iubirii de neam și de credință în inimile celor mici și celor mari.

Detalii despre proiectul nostru cultural si precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:

Ce este – şi ce a realizat Matricea Românească în primul an: detalii aici

Episodul I, februarie 2017: http://matricea.ro/despre-alegeri-cu-cei-ce-vor-alege-o-discutie-intre-dragos-bucur-si-liceenii-sincaisti/

Episodul II, mai 2017: http://matricea.ro/intalnirile-matricei-targoviste-bogdan-mihai-simion-poezie/

Episodul III, iulie 2017: http://matricea.ro/dezbatere-mr-primul-lungmetraj-romanesc-independenta-romaniei-film-istorie/

Episodul IV, octombrie 2017: http://matricea.ro/lectie-de-istorie-academicianul-ioan-aurel-pop-la-intalnirile-matricei-iv-ce-au-facut-mihai-viteazul-si-avram-iancu-pentru-romania-video/

Dacă sunteţi ca mine, aveţi probabil puţin peste 30 de ani – şi vă întrebaţi ce să faceţi cu viitorul vostru. Lumea vă oferă, în aparenţă, o sumedenie de posibilităţi. Încă o bursă peste hotare, poate încă un master sau un doctorat. O carieră într-o corporaţie multinaţională, sau – dacă sunteţi temerari – una pe cont propriu. Poate o stabilire peste hotare, departe de dezamăgirea numită România. Viitorul e încă deschis dezbaterii, şi asta – dincolo de a vă speria – vă provoacă o plăcere absolută. Pentru că despre asta e libertatea, nu-i aşa? Despre drepturi, despre posibilităţi şi despre uşi deschise pe termen nedefinit.

Dar mai e despre ceva libertatea: despre responsabilităţi asumate. Or, asumarea de responsabilităţi, dragi colegi de generaţie, e un capitol la care mai aveţi de lucrat. În primul rând, începeţi prin a vă asuma ceea ce sunteţi: sunteţi români. Nu englezi, nu americani, nici măcar occidentali. Sunteţi români, adică o frumoasă ciudăţenie şi mixtură a istoriei, dar şi – esenţialmente – ţărani cu rădăcini adânci. Asta chiar dacă aveţi meeting-uri, training-uri, task-uri şi challenge-uri on a daily basis, toate menite să vă ţină sclavii no-questions-asked ai ciclului birou – pat – birou. Glia strămoşească, pentru care cei dinaintea noastră au murit şi s-au luptat să o apere mii de ani, nu e ruşine şi nici bagatelă. Trebuie să ştii ce eşti pentru a deveni mai mult, sau mai bine. Şi mai trebuie să îţi pese de ceea ce eşti.

Asumaţi-vă, apoi, prezentul, şi construiţi-vă viitorul. Veţi spune că nu aveţi pârghii. Dimpotrivă, le aveţi. Competenţa, deci atingerea unui nivel de excelenţă prin acumulare rodnică de cunoaştere, şi munca onestă vă vor scoate la suprafaţă – într-o societate românească a leneviei, a compromisului şi a scurtăturii. E, evident, mai facil să nu vă puneţi probleme: dacă sunteţi millennials tipici, încă staţi acasă, amânându-vă contribuţia la istorie. Se vorbeşte despre schimbarea pe care o va aduce cu ea noua generaţie din România. Or, nu-şi va schimba ţara cel care nu e capabil să îşi schimbe propria condiţie, propria optică despre viaţă. E uşor să înjuri Mioriţa ca piatra de moară ce ne-a tras în jos secole, reînnodând profeţia autoîmplinitoare a defetismului. Însă Mioriţa nu e despre un om resemnat, ci despre un om pregătit să se despartă de viaţă fiindcă e împăcat cu el însuşi, cu ceea ce lasă moştenire.

Veţi spune, sigur, că nimic nu se poate într-un sistem trucat, în care zarurile au fost aruncate. Faceţi abstracţie de politică! Voi sunteţi mai importanţi decât politicienii. Ei vor trece. Voi, nu, prin ceea ce lăsaţi în urmă. Fiţi obsedaţi de ceea ce lăsaţi după voi.

Voi, cei care încă nu aveţi copii (pentru că vă temeţi să vă asumaţi riscul, sau pentru că sunteţi de părere că n-are sens efortul), sunteţi – vă place sau nu – viitorii părinţi ai României. Sigur că familia nu e obligatorie – nici pe departe. Însă ea este crucială. “Familia este patria cea mică. Patria este familia cea mare”, spunea Caragiale. Este greu să îţi iubeşti ţara când nu ţi-ai lămurit încă sensul familiei, al comunităţii – mici sau mari – la care ai datoria morală să contribui, sensul abnegaţiei, al dăruirii dezinteresate.

Vreau să vă mai spun încă trei lucruri. Primul: acolo unde nu răzbiţi, unde simţiţi că rezolvarea proximei probleme e dincolo de eforturile voastre, nu uitaţi să vă rugaţi pentru o rezolvare. Viaţa e plină de lucruri care depăşesc puterea noastră de înţelegere, de izbăviri miraculoase. Rugăciunea este decantarea sufletului de mizeriile cotidiene. Nici un contract din lume, nici o tehnologie nu face cât o umilă rugăciune.

Al doilea: divertismentul pe care îl aveţi la degetul mic este – prin definiţie – distractiv şi facil. Dar o viaţă nu se construieşte exclusiv pe divertisment (în schimb, se poate dărâma). Veţi înţelege asta – sper – cu timpul. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Nu în ultimul rând, gândiţi-vă de trei ori când vreţi să vă părăsiţi ţara. Pe termen lung, mai rău decât să trăieşti printre conaţionalii tăi nu e decât un lucru: să fii înmormântat printre străini.

Foto deschidere: montaj după Leopold Adler, Însurăţei români, Wikimedia Commons