Adrian Secal este unul dintre oamenii care se luptă pentru binele societății. Îl găsim în slujba copiilor  în ipostaza de învățător la catedra din Augustin, o localitate din județul Brașov. Culmea, când era la vârsta copilăriei și intra în diferite roluri de joc ba era pilot de avion, ba medic sau preot, dar niciodată meseria de dascăl nu a fost îmbrățișată nici măcar în joacă sau în câteva rânduri de imaginație. Și totuși, Adrian face minuni pentru copiii care provin din medii defavorizate. Poate că atunci când a plecat de acasă, a luat cu el peste tot în lume convingeri bine închegate însușite în sânul familiei. Nu se abate de la valorile preluate de la părinți, ci le transferă mai departe copiilor cărora le dedică inima lui toată.

Adrian Secal face parte din programul Teach for Romania, o organizație non-formală care formează oameni, cu sau fără experiență în educație, pentru a deveni profesori în învățământul public, pentru copiii din medii vulnerabile. Nu de mult timp, mai ales în comparație cu anii petrecuți în alte organizații. A vrut să cunoască realitatea care se petrece în sistemul de învățământ, în special rural, acolo unde sunt mai multe carențe, dar asupra cărora are dorința de a-și pune amprenta și de a crea oportunități de creștere și dezvoltare.

A creionat încă din primul an de aderare în interiorul Teach For Romania ideea unui spațiu educațional complementar școlii într-un autobuz și a ajuns să o și concretizeze cu ajutorul unor sponsori. A cumpărat un autobuz scos la licitație cu suma de 6000 de lei, dar lucrurile care s-au întâmplat în acest spațiu sunt mult mai valoroase și de neprețuit. Să-i cunoaștem povestea băcăuanului Adrian Secal care a avut intuiția de a se reorienta profesional și care a realizat că  în mijlocul copiilor și-a găsit sensul.

Să facem un exercițiu: cum e Adrian-omul? Cum e Adrian-dascălul?

Adrian – omul este cel care caută în fiecare persoană latura bună, luminoasă, indiferent de cât de multă umbră există.

Adrian – dascălul este persoana care vede în copii și tineri mai mult decât se poate vedea la un prim nivel de interacțiune. Cred că fiecare copil poate deveni cea mai bună versiune a lui cu sprijin continuu și multă empatie.

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs și le transmiteți mai departe copiilor?

Să plec la drum, de la început, cu încredere în ceilalți. Nu naivitate, cât încredere. Iar când această nu este primită ca atare, să ofer bunătate și nu răzbunare.

Ce ați moștenit de la mama? Dar de la tata?

Sunt multe lucruri moștenite de la ambii părinți. Nu mă leg de cele fizice, cât mai degrabă de personalitate. De la mama cred că cel mai important lucru moștenit este determinarea. Determinarea de a face ca lucrurile să fie cât se poate de bine pentru mine și pentru cei din jur. Iar de la tata împăcarea. Împăcarea cu mine însumi.

Ce se visa să devină băiețelul Adrian?

Unul dintre visurile mele a fost să devin pilot de avion – am și acum poza de la grădiniță. Apoi să fac bine celor din jurul meu, având în minte mai multe roluri, cum ar fi medic sau preot. Și, deși am fost cercetaș de mic copil, nu am simțit că domeniul educației e ceva ce mă atrage. Profesor sau învățător nu erau pe lista mea de opțiuni, nici măcar în tinerețe.

Ce fel de copilărie ați avut? Unde ați copilărit?

Am avut parte de o copilărie specifică unei familii cu venituri mici spre medii ce a trăit ultima decadă a comunismului și prima decadă a unei Românii post-Revoluție, cu părinți care, deși au crescut în rural, sau mutat în oraș (Bacău) pentru un trai mai bun și pentru ca noi, copiii lor, să avem acces la servicii la care ei cu greu au avut acces (educație în mod special). O copilărie în fața blocului, pe dealurile de la țară în curtea bisericii din a cărei comunitate religioasă am făcut parte.

O copilărie împărțită între viața de oraș și viața la țară, acolo unde mergeam cel puțin o lună în vacanța de vară, și nu doar pentru a petrece timp, cât și pentru a ajuta la diferitele munci specifice.

Totuși, datorită cercetășiei, o copilărie în care am avut permanent acces la opțiuni și provocări de învățare în afara sistemului formal, cu tabere și activități în natură, cu accent pe dezvoltare personală, însă în permanentă legătură cu cei din jur.

Studiile superioare le-ați finalizat la Iași. Apoi, ați luat calea Bucureștiului. Ce v-ați luat frumos pentru suflet din acești ani?

Experiențele trăite și oamenii întâlniți.

Sunteți singurul din familia dvs. care a ales meseria aceasta?

Da, sunt singurul din familie și din familia extinsă care a optat, într-un final, pentru domeniul educației. Și, deși sunt cel mai mare dintre frați, am avut cea mai sinuoasă traiectorie profesională, chiar dacă, în mare, am rămas într-un mod sau altul aproape de oameni.

Sunt puțini, dar buni ani de când vă aflați printre copii. Ce a stat la baza alegerii dvs.?

Dorința de a înțelege ce se întâmplă în sistemul de învățământ și dorința de a cunoaște mai în profunzime o comunitate rurală. Plus dorința de a crea și de a contribui la oportunități de creștere și dezvoltare pentru copii și tineri, de a da înapoi ceea ce și eu, la rândul meu, am primit.

Cum ați putea descrie detaliat traseul dvs. profesional, mai ales că ați activat în alte domenii? Ce sentimente vă încearcă când vă gândiți la cariera dvs.?

Pe scurt, o continuă experimentare. Am avut recent o discuție referitoare la acest traseu, la această traiectorie profesională. Cum spuneam și mai sus, o traiectorie sinuoasă, cu schimbări bruște sau într-o anumită linie de așteptări.

Revin la cercetășie 😊, Motto-ul pe care îl avem este să lăsăm această lume un pic mai bună decât am găsit-o. Este și ceea ce am încercat să fac în fiecare rol asumat, profesional, ca angajat sau voluntar, sau personal. Într-un mod sau altul am rămas aproape de oameni și comunități.

Iar când mă uit în spate, realizez cât de multe lecții am învățat și, la fel, cât de multe mai am de învățat, atât din experiențele deja avute, cât și din ceea ce încă nu am experimentat deja.

Sunteți în punctul dorit?

Suntem vreodată în punctul dorit? Sunt în locul în care în momentul prezent simt că am cel mai mult sens. Acum 5-6 ani nu credeam că voi ajunge aici – mutat într-o comunitate vulnerabilă, fiind implicat preponderent în activități educaționale pentru copiii și tinerii de aici. Și, chiar dacă încă nu îmi pun în valoare toți talanții, chiar dacă încă mă adaptez la diferitele provocări, în acest moment simt că sunt acolo unde sufletul meu se simte cel mai liniștit.

Ce ați învățat până acum de la copii?

Să mă bucur și să primesc bucurie și iubire.

Pe ce considerente se bazează relația învățător-copii?

Nu aș limita rolul doar la învățător per se. Ci m-aș duce mai departe puțin, pe rolul de educator (persoană care se implică în educație). Iar relația dintre educator și copii se bazează, în primul rând, pe deschidere și limitare a pre-judecății. Pe o cunoaștere a copiilor și contextului în care aceștia trăiesc, dincolo de cine sunt ei la școală.

Care este profilul copiilor dvs. de la clasă?

În clasa la care am fost învățător timp de doi ani am avut, cred, peste 25 de profiluri diferite de copii. Toți, însă, curioși. Chiar dacă fiecare în direcția lor, poate divergentă de ceea ce le puteam oferi eu.

Ce înseamnă Augustin pentru dvs.?

Moment Acasă 2. Acasă 1 este în Bacău, locul în care m-am născut și am crescut. Însă Augustin a devenit locul în care de aproape 4 ani îmi construiesc un nou acasă.

Cu ce este diferit Teach for Romania față de ONG-ul în care ați activat vreme de un deceniu?

Pe parcursul a mai bine de un deceniu am activat în mai multe organizații, însă Teach a fost un prilej și un facilitator pentru mine de a cunoaște mai mult și mai în profunzime realitatea din mediul rural, cu precădere în domeniul educației, fiind susținut și activ într-o comunitate vulnerabilă. Deși am lucrat și în primii ani la firul ierbii, experiența ca învățător/ cadru didactic full-time, sprijinit de organizație, m-a ajutat să fiu aproape în permanență în contact cu comunitatea și nu doar sporadic sau de la distanță.

Ușoară sau grea a fost reorientarea?

Ușoară nu. Însă mi-am păstrat alegerea, chiar dacă am avut momentele mele, și nu puține, de incertitudine și chiar de dorința de a renunța.

De ce Teach for Romania?

Cred că, dincolo de suportul și de impactul pe care îl are ca organizație în domeniul educației, Teach for Romania a fost pentru mine cel mai facil și cu sens mod în care am putut intra și cunoaște o comunitate rurală vulnerabilă.

De ce credeți că este învățământul de la țară defavorizat?

Lipsa de opțiuni și de resurse, atât pentru educatori, cât și pentru familii și chiar comunitate. Sunt multe persoane cu multă bunăvoință care încearcă să reducă sau să facă ne-vizibilă aceste lipsuri, însă este nevoie de mult mai mult.

Unde trebuie să fie schimbarea?

Din punctul meu de vedere sunt două schimbări sistemice care ar trebui să se întâmple: o schimbare a paradigmei actului/sistemului educațional în comunitățile defavorizate și o suplimentare reală a resurselor la pachet cu intervenție.

În ceea ce privește paradigma actului/sistemului educațional, consider că schimbarea se poate face pe următoarele paliere, complementare: o curriculă restrânsă, mai relevantă pentru copii, multe activități de învățare practică și mai mult personal de sprijin – co-teaching cel puțin până în clasa a 4a, consilieri școlari/psihopedagogi care să aibă un număr redus la cel mult 100 de copii față de aproximativ 800 acum.

La nivel de resurse și de intervenție lucrurile sunt puțin mai complexe, plecând de la servicii adresate copiilor, cum ar fi transport școlar, masă caldă, program prelungit, inclusiv cu opțiune de somn pentru cei mai mici, activități extra-școlare pentru toți copii, la servicii adresate familiilor – asigurare de spații de igienă și chiar de spălat haine, încurajarea angajabilității părinților (coroborată cu prelungirea programului pentru copii) și facilități la nivel de comunitate care să crească gradul de siguranță și de petrecere a timpului liber.

Ce v-a adus în învățământ? Dragostea pentru copii sau faptul că este o meserie decentă, deși nu e plătită la adevărata valoare?

În învățământ am ajuns în primul rând pentru faptul că a fost o portiță de cunoaștere mai profundă a comunității rurale și a sistemului educațional din zone vulnerabile. Însă pe picior de egalitate este și dorința de a sprijini copii și a crea oportunități pentru aceștia.

Ce puteți spune despre generațiile acestea de copii?

Sunt curioși. Chiar dacă această curiozitate le este atrasă de lucruri și opțiuni pe care avem tendința de a nu le înțelege sau accepta, sunt curioși.

Sunt diferiți copiii față de cei de pe vremea dvs.?

Fiecare generație diferă în funcție de opțiunile la care au acces și contextul în care cresc. Altfel, nu, nu sunt diferiți. Chiar dacă, la o primă și a doua vedere există mari discrepanțe, acestea se limitează, așa cum spuneam, la opțiuni și context.

Ce a însemnat să faceți parte din acest proiect? Ce ați învățat odată cu cele văzute în cadrul acestui proiect?

EduBuzz e un proiect prin care am încercat să diversificăm și să completăm opțiunile la care copiii din Augustin au acces. Și, prin ceea ce facem și oferim, să ameliorăm puțin din contextul în care aceștia trăiesc și se dezvoltă.

Ce signifiant are pentru dvs. sintagma „copii din medii defavorizate”? Nu au ce mânca, nu au rechizite la școală? Detaliați cât mai mult.

Defavorizat este un termen cu o încărcătură și conotație negativă pentru mine. Vulnerabil este termenul pe care îl prefer. Iar în acest caz, deja perspectiva se modifică, trecând de la trecut și prezent (defavorizat) la viitor (vulnerabil). Copilul dintr-un mediu vulnerabil este un viitor adult vulnerabil într-o lume pentru care este puțin pregătit să o înțeleagă și în care să se dezvolte. Iar vulnerabilitatea vine în primul rând de la resursele la care au sau nu au acces și de la contextul în care aceștia trăiesc – al comunității, al familiei și al școlii. Recomand studiul Fundației World Vision privind bunăstarea copilului. Sunt menționate acolo mai multe aspecte relevante, care descriu în detaliu ce înseamnă această stare de vulnerabilitate.

Ușor sau greu este să lucrezi cu copii din medii defavorizate? Ați simțit minima colaborare din partea părinților acestor copii sau totul a rămas pe umerii dvs.?

Ușor nu este, la fel cum nici în cazul copiilor care nu sunt în/din medii vulnerabile nu este ușor. Însă atât ușor/greu, cât și părinți care se implică/ nu se implică duce cu gândul într-o zonă de împărțire în alt și negru. Nu asta consider că e important, cât deschiderea și empatia pe care o ai atât față de copii, cât și de părinți.

Ce promisiuni le-ați făcut elevilor dvs.?

Cât timp au fost elevii mei, nu am promis multe sau de multe ori, în afara faptului că încerc să le ofer cât de multe oportunități pot. Acum, copiilor care vin la EduBuzz, la fel, evit să le fac promisiuni, căci promisiunile duc la așteptări, iar așteptările la frustrări dacă nu sunt îndeplinite. Însă le spun că încercăm să le oferim cât de multe opțiuni putem, în limita resurselor disponibile și a oamenilor care se implică alături de noi.

Ați purtat temeri cu dvs. la începutul carierei în învățământ?

Da, normal. Sindromul impostorului și temerea că nu voi face sau că fac ce trebuie m-au bântuit multă vreme. Și încă mai adie. Întotdeauna e loc de mai bine, însă am învățat să mă concentrez mai mult pe ceea ce pot face decât pe ceea ce nu pot. Și în acest fel temerile s-au redus ca intensitate, chiar dacă nu au dispărut.

De unde ideea Edubuzz? Care este frumoasa poveste a acestui autobuz?

Ideea unui spațiu/centru educațional complementar școlii o aveam încă din primul an de Teach. Am încercat mai multe variante, însă ideea de a face un astfel de spațiu într-un autobuz a venit într-un moment în care aveam alte opțiuni pe masă. Apoi lucrurile s-au aranjat cu sprijinul multor suporteri și susținători.

Ce părere au avut copiii de a desfășura activități în fața unei săli de clasă, tot într-un spațiu, dar un altfel de spațiu propice pentru învățare?

Abia așteptau să intre, să se bucure de tot ce au la dispoziție acolo. Și acum fac asta, chiar dacă nivelul de entuziasm a scăzut în intensitate. Însă ei continuă să vină, să se implice. Iar la autobuz a devenit în vocabularul local un loc de referință, un loc care înseamnă mai mult decât un reper.

Cum arată sufletul dvs, Adrian? Cu ce vă hrăniți zilnic?

Sufletul meu se hrănește cu natură, cu liniștea unei seri în curtea casei sau în curtea autobuzului, cu interacțiunea și relațiile dezvoltate cu oamenii din sat. E un suflet în continuă împăcare și liniștire.

Ce vă place la dvs? Dar ce nu vă place?

Cred că aici sunt multe lucruri de spus. Și în cazul meu, însă, aplic același principiu – evit să introduc binomul îmi place/nu-mi place la mine. Mă bucur atunci când sunt liniștit și simt că cei din jurul meu sunt liniștiți și bucuroși că sunt în preajma lor. Și încerc să înțeleg și să învăț din acele situații în care acestea, liniștea și bucuria, nu sunt prezente.

Ce proiecte ticluiți? Ce planuri aveți?

Personal, acum lucrez la acasă la mine. Îmi doresc să mă mut cu totul în următoarele două luni în casa pe care o am în sat și o pregătesc pentru acel moment.

Profesional, sunt la momentul în care vreau să intru din nou în sistemul de învățământ, de data aceasta ca profesor pentru elevii de gimnaziu.

Iar la EduBuzz proiectele sunt mai multe- de la o șură transformată într-un spațiu cultural-educațional, la o bucătărie prin care să putem oferi masă caldă pentru cât mai mulți copii din sat, un teren de activități sportive/de mișcare și atragerea de oameni cu care să oferim cât mai multe oportunități copiilor.

Sunteți copil al părinților dvs, sunteți frate, sunteți prieten, sunteți dascăl. Care rol vă onorează cel mai mult?

Toate mă onorează în egală măsură. Fiecare dintre acestea contribuie la cine sunt acum.

Aveți vreo dorință arzătoare care ați dori să se materializeze?

Toate cele menționate în ultima frază de la întrebarea 32 😊. Îmi doresc să ne putem atinge cât de curând un nivel de activitate de croazieră de care să se bucure cât mai mulți dintre copiii din Augustin.

Cum apar convingerile limitative și ce putem face pentru a le alunga?

Nu pot! Nu știu! Nu sunt în stare! Nu e de mine! N-am să reușesc niciodată! Nici nu mă gândesc! E peste puterile mele!

E peste puterile mele!

Și copiii voștri spun asta? Convingerile limitative sunt niște gânduri ca niște stavile înalte-înalte-înalte care ne cuprind în urcarea noastră. Îi cuprind și pe ei! Pe fiul și pe fiica ta. Toate convingerile acestea, toate ideile pe care noi ni le plăsmuim și în care începem să credem, dau valoare sau nu și înalță sau micșorează calitatea vieții noastre. Convingerile limitative sunt lucruri care pot controla viața noastră și stau la baza modului în care noi alegem să trăim.

,,Ni se pare că viața noastră este bine să fie într-un anumit fel, ni se pare că nu suntem suficient de buni doar pentru că nu avem un lucru special, sau nu avem o calitate dorită de noi, ni se pare că este vina altcuiva și nu a noastră că ne aflăm într-o conjunctură, ni se pare că nicicând nu vom putea fi mari doar pentru că nu avem materialul pe care ceilalți îl au la îndemână..” Să fie aceste cuvinte adevărate?

Ce să le spunem copiilor?

Să le spunem copiilor noștri că o idee în care credem suficient de tare și pe care ne-o punem în minte iar și iar, devine o convingere.

Cazul fericit este când îi ajutăm pe copii să viseze înalt și cu putere, când visul și munca și determinarea îi ajută să fie acolo unde doresc, să aibă exact ceea ce au vrut.

Unde este pericolul?

Ideile limitative sunt un real pericol însă pentru ei deoarece pot ajunge să le controleze destinul, să pună piedici, stavile, să amâne înflorirea și strălucirea. Să nu lăsăm ideile nocive să crească în noi, să crească în ei astfel încât să nu ne mai permitem să avem răbdare cu fiecare pas, cu fiecare început de drum..

Am spus și o mai spun: copiii calcă pe urmele noastre: uitați-vă în voi, gândiți-vă că sunteți buni, că puteți, gândiți-vă la momentele în care ați putut, în care ați reușit, în care ați fost lăudați și prețuiți, în care ați fost mulțumiți de voi! Împărtășiți asta cu copiii voștri. Împărtășiți obiceiuri sănătoase!

Explicați copiilor:

Nu spuneți ,,nu pot!” până ce nu ați încercat măcar o dată, până nu v-ați pus într-o situație anume.

Motivați-vă singuri! Nu vă întoarceți mereu la ce spun unii oameni: ,,acest lucru e greu, nu e pentru tine, nu ți se potrivește…”

Cei mai mulți părinți înțeleg importanța modelării obiceiurilor sănătoase,  și dau atenție și văd puterea din cuvintele pe care le folosesc. Copiii noștri își iau principiile de viață sănătoase de la noi. Cu atenție, cu răbdare, cu perseverență vom așeza copiii pe calea cea echilibrată a devenirii lor.

Este bine ca fiul sau fiica ta să știe că lumea se preschimbă în fiece zi, noi ne schimbăm o dată cu ea și este important să ne dăm seama de tot ceea ce avem special, tot ce ne împlinește și ne ajută să fim buni pentru noi și pentru ceilalți!!

Parohia noastră, Biserica „Înălțarea Domnului”, s-a născut în anul 2003. Preasfințitul Iustin a dorit să înființeze încă o parohie în Târgul Lăpuș fiindcă era o singură parohie în tot orașul și de aceea s-a înființat încă o parohie cu un număr mai mic de enoriași. Am început de la zero, după mai puțin de un an de căutări am obținut un spațiu pe care l-am amenajat ca biserica unde am slujit 10 ani. În 2005 am început să construim biserica. Ne-am străduit nu doar să zidim ziduri ci și suflete. Am făcut foarte multe activități cu tinerii.

Biserica am început-o în 2005, anul acesta am reușit să terminăm pictura ei. Sus avem un centru ce vă servii pentru activitățile cu copii, program de cateheze. Facem cu ei săptămânal cateheze. În 2010 a fost gata de zidit, a fost o lucrare mare dar Dumnezeu ne-a ajutat prin oamenii trimis de El. Din 2010 am finisat, tencuit am făcut instalațiile de încălzire și din 2015 am început pictarea, pictat de pictorul Alexandru Săsărman. Tema iconografică a bisericii este Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

Din 2008 până în 2015 am activat ca inspector pentru catehizarea tinerilor, cu ocazia asta am făcut multe activități cu tinerii la nivel eparhial. În 2010 am fost cooptat în echipa Alege Școala. Din 2013 sunt protopop aici în zona Lăpușului, avem 57 de parohi micuțe.

Tabere

Am început primele tabere, tabăra ,,Dragostei și Prieteniei”, până acum am făcut 15 ediții și au participat peste 2000 de copii.

Tabăra s-a desfășurat în Munții Țibleșului la cabana Trei Brazi aparținând Direcției Silvice Maramureș. În tabere au fost prezenți 172 de copii din Episcopie, cu vârste între 12-20 de ani, participând potrivit vârstei lor. Au fost împărțite în trei categorii de vârstă: clasele V-VI; clasele VII-VIII și clasele IX-XII. În toată această organizare au fost implicați mai mulți profesori și studenți care vin să ne ajute. Copii vin din Târgu Lăpuș și din satele apropiate. Am făcut activități complexe, programul foarte bine alcătuit, începem cu un scurt program de rugăciune apoi cu un program sportive, concursuri, drumeții. Prezentări de tema.

Pe de altă parte, această tabără completează perfect educația pe care școala le-o oferă copiilor, mai ales prin orele de religie care duc la formarea lor ca oameni.

Încă din prima zi s-a născut o minunată prietenie între noi, încât mai târziu ne-a fost foarte greu să ne despărțim. Am avut parte de activități interesante, pe placul tuturor.

O activitate foarte frumoasă au fost atelierele, unde am confecționat icoane și am pictat tricouri cu însemne religioase, am mai făcut jocuri de echipă ce au reușit să ne unească iar am terminat cu un foc de tabăra deosebit.

Facem pelerinaje, mergem pe jos cu tineri și credincioși

Mai avem și programul ,,Construiește case, zidește suflete” eu am făcut împreună cu credincioșii prima casă prin 2010 și de atunci am tot făcut case. Avem până acum mai multe case la noi în parohie. În ultimii 3 ani am făcut 16 case.

În jurul nostru există 7 mănăstiri: Rohia, Rohița, Dealu Mare, Breaza, Dumbravă, Berința, Lăpușul Românesc.

Proiecte de viitor

Ne dorim să reluăm taberele, pelerinajele. Să facem un centru social, o clădire cu cantină, cu o sale de mese, cu spații de cazare. Amenajarea spațiului din jurul Bisericii. Ne dorim un parc în jurul biserici.

,,Biserica este un loc al terapiei prin frumos”

Clădirea restaurată va deveni drept școală pentru comunitatea parohială, aparținând parohiei Târgu Mureș I, sub coordonarea și supravegherea părintelui Claudiu Nicoară.

Prima școală românească din municipiul Târgu-Mureș a funcționat între anii 1765-1907. Prima documentație o putem găsi în Ordinul Guvernului din 24 aprilie 1768 unde se menționează existența acestei clădiri modeste, în care copiii învățau să scrie în limba română. Este de menționat faptul că Gheorghe Maior, tatăl celebrului cărturar Petru Maior, a fost unul dintre profesorii ce au activat în această școală. În anul 1912, clădirea a avut alte întrebuințări: casă de locuit pentru cântăreții bisericii și urmând a fi casa pentru oamenii de serviciu.

Între anii 1988-1990 clădirea veche a avut parte de reparații capitale, fiind practice reconstruită, păstrându-și doar dimensiunile originale și elementele arhitecturale.

Între anii 1994-2001, clădirea școlii este întrebuințată drept sediu pentru Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români din Târgu-Mureș, după care rămâne neutilizată.

În urma renovării efectuate recent, aici vor avea loc activitățile școlii parohiale ce are în jur de 20 de copii din parohie. Aceștia au fost împărțiți în două grupe: una cu copii cu vârste între 3 si 5 ani și una cu copii cu vârsta până la 12 ani.

Tina și Sorin au 9 ani. Sunt frați gemeni. Sunt tare buni și veseli și curioși și harnici. În ultima vreme, mama lor a observat că cei doi copii se îngrijorează destul de repede din orice. Și într-o bună zi le-a spus povestea aceasta:

Un experiment

Profesorul meu de biologie era grozav! Câte și mai câte nu ne povestea domnul profesor! Într-o bună zi a intrat în clasă cu un pahar de apă și o sticlă plină cu apă. Tacticos, a așezat obiectele pe catedră. Apoi a turnat o cantitate de apă în pahar, l-a luat în mână și l-a ridicat în fața ochilor noștri.

Oh, ne-am gândit noi, să vezi că ne pune întrebarea aceea clasică: ,,Oare paharul e pe jumătate plin sau pe jumătate gol…?”

În loc să facă ceea ce presupuneam noi, profesorul a întrebat:

,,Ce greutate credeți că are apa din acest pahar?”

Ei bine, ne-am grăbit să presupunem iar și am dat răspunsuri care mai de care mai uimitoare.

,,Hmmmm…., a spus domnul profesor, poate că ar fi bine să vedem lucrurile altfel: dacă ținem acest pahar în mână un minut sau două, sau trei, o să spunem: ,,ce pahar ușor!” Dacă vom alege să ținem paharul în mână pentru jumătate de oră, vom simți o greutate mare și vom fi nerăbdători să lăsăm jos paharul din mână. O să avem o vreme amorțeală în braț, însă disconfortul va dispărea rapid. Dacă totuși o să luăm o decizie ciudată și vom alege să ținem paharul în mână o jumătate de zi, vom spune că e foarte greu. Mâna o să ne doară, corpul o să ne doară, vom paraliza, poate, ne vom pierde interesul pentru ce este în jur…Vom sfârși prin a scăpa paharul din mână! Greutatea paharului nu se schimbă, desigur, însă cu cât îl țin mai mult cu atât devine mai greu, așa este?”

Ciudate alegeri

,,Dar cine și-ar dori o astfel de alegere?”- am întrebat noi.

,,Ori de câte ori ne îngrijorăm, alegem să avem în mâna noastră un pahar cu apă. Exact ca acesta. Dacă ne vom gândi la tot ce ne apasă câteva minute, nimic major nu se va întâmpla. Dacă ne vom petrece o oră întorcând problemele pe toate părțile, nu ne va fi bine, însă ne vom ridica rapid. Dacă vom petrece o zi cu gândul la greutăți, vom fi paralizați, incapabili de a face altceva până ce lucrurile nu se vor calma. Suntem singurii care putem decide dacă lăsăm paharul jos din mână într-un timp scurt sau într-un timp îndelungat, punând ceea ce contează ,,în așteptare”.

Desigur că am primit o lecție importantă, pe care o țin minte și azi!

Copiii s-au uitat unul la celălalt: poate că mama lor nu spusese ,,nu te mai îngrijora din orice”, însă dăruise ceva mai mult decât un sfat care nu schimbă mare lucru.

Dăruise poveste, timp împreună, un mesaj viu, amintiri dragi și un simbol pe care aveau să îl folosească amândoi de acum înainte.

Fii bun! Fii cel mai bun! Fii AS! Fii vârful din seria ta, din clasa ta, ba chiar din generația ta!

Ridică-te, fă-te recunoscut!

Dansează ca să fii cel mai bun, fă exerciții de matematică și vei fi recrutat în echipa de olimpici! Cânți la pian, vei participa la un concurs curând? Te-ai făcut remarcat? Nu? În cât timp crezi că vei deveni cel aplaudat? Ți s-au expus lucrările? Ai umplut sălile? Ai publicat cartea? Când? Când?

O întâmplare

Kurt Vonnegut, celebrul scriitor american, a povestit la un moment dat o întâmplare din adolescența sa: avea 15 ani și își petrecea o lună din vacanța de vară lucrând alături de o echipă, la un sit arheologic. Într-o bună zi, unul dintre arheologii cu experiență l-a abordat pe adolescent, dorind să îl cunoască mai bine, și l-a întrebat dacă face un sport anume. Adolescentul a răspuns că nu face niciun sport dar că merge la cor, ia lecții vioară și de pian și participă la cursuri de teatru. Fața omului de știință s-a luminat și a exclamat: ,,WOW, bravooo!”. Adolescentul a plecat însă stingher capul și a răspuns ușor rușinat: ,,dar NU, nu merit laude, nu sunt într-adevăr bun la niciuna dintre activitățile acestea….”

Arheologul l-a privit cu blândețe, a zâmbit și i-a spus: ,,nu cred că a fi cel mai bun în ceva este adevăratul sens pentru care facem acel lucru. Ai toate aceste experiențe minunate și te bucuri de ele și fiecare în parte te învață ceva anume și fiecare te va face o persoană mai interesantă, mai dăruită, mai specială, indiferent de cât de bine o vei duce la capăt!”

Acele cuvinte l-au impresionat enorm pe viitorul mare romancier: se vedea într-o zonă soră cu mediocritatea când participa la acele activități, credea că de fapt irosește, se irosește; în loc să se concentreze pe faptul că îi făcea plăcere să fie acolo, să facă tot ce făcea, gândul său fugea mereu spre ideea că nu este capabil să atingă performanța.

Mitul talentului absolut ne-a înrobit

Am fost crescuți într-un mediu ce vedea doar performanță, pe culmi- sau hăuri. Știam că putem fi sus sau jos. Ni se povestea că nimeni nu știe cum îl cheamă pe cel de pe locul 2, că medalia de bronz e ca și inexistentă. Mitul talentului absolut ne-a înrobit și ne-a umbrit. Eram demni de ceva doar dacă spuneam ,,am câștigat”.

Să le dăruim copiilor noștri șansa să facă ceva de dragul activității în sine, să picteze pentru că au chef, să studieze o limbă străină doar pentru că simt importanța instrumentului, să schieze și să patineze pentru că le place sentimentul de zbor, să înoate pentru că se simt puțin delfini, să desțelenească geometria pentru că le-a plăcut ce au citit despre Thales. Să îi lăsăm să se joace de dragul jocului și să le spunem ce treabă grozavă fac atunci când se familiarizează cu ABC-ul de peste tot.

Vom admira persoana ce devin și îi vom admira indiferent unde vor sta agățate medaliile: pe panoplia cu victorii sau pe panoplia inimilor fericite.

Ne pregătim de școală!

Începe școala și anul acesta, dar în situații atipice, așa cum de altfel s-a mai întâmplat de multe ori în ani demult apuși, astupați de negura uitării.

Începe școala și e mai greu decât știam cu toții și e musai să ne adaptăm și să facem slalom printre știri contradictorii, hotărâri și răzgândiri.

Începe școala și singura constantă din tumultul emoțional din copiii noștri suntem noi. E în sarcina noastră, a părinților, să îi pregătim în suflet cum se cuvine pentru a primi cunoștințe importante în formarea lor academică și socială.

Începe școala. Ce putem face?

Calmul părintelui, exemplu de urmat

Ca părinți putem decide modul în care va participa copilul nostru la actul educativ. Când decidem ceva, să o facem cu inima deschisă, cu hotărâre, fără a comenta, eticheta, bagateliza hotărârile altor familii.

Copiii noștri au auzit nenumărate știri și conversații din martie și până azi. Câte vești, câte necunoscute! Un comportament al părintelui dominat de calm și pragmatism îl va ajuta pe copil să evite stările de anxietate, prin puterea exemplului. Realizează o listă cu ceea ce îl îngrijorează, în ordinea elocvenței frământărilor. Elaborează un plan, vezi ce este în puterea voastră să rezolvați și ce nu. Ajută-l să vadă că uneori gândul că trebuie să faci ceva e mai îngrijorător decât acțiunea în sine. Poți schimba ceva? Atunci notează rezolvarea. Nu poți schimba nimic? Atunci e timpul să lași să treacă acel lucru.

Învățăm bine în perioadele de calm

Nu este niciun secret: învățăm cu spor în perioadele cu stare de calm; profesorii și părinții (mai ales) trebuie să fie convinși că nevoile copilului vor fi satisfăcute în această direcție. Comunicarea clară, fără panică, cu argumente clare, cu blândețe și înțelegere pentru ceea ce simte copilul, ne vor ajuta pe noi toți să trecem peste această încercare anume.

Școala este despre actul de a învăța în egală măsură în care este despre socializare, despre șlefuirea abilităților de relaționare în grupurile de copii, pe orizontala interconectării. Relaționarea s-a modificat în ultimele luni. Ținem legătura cu cei dragi, desigur, chiar dacă doar în întâlniri on-line. Ne întâlnim, însă ne conectăm fizic mai puțin, respectăm distanțarea fizică din grijă către cei pe care îi îndrăgim. Este bine să îi încurajăm pe fiii și fiicele noastre să își asculte cu seriozitate colegii și prietenii fără a le ridiculiza temerile. Când grijile se adună iarăși, este potrivit să revedem listele create, să gonim din nou îndoiala și frica.

Ascultă-ți copilul! 

Ascultă, ascultă, ascultă! Acesta este sfatul meu. Uneori un copil are nevoie doar de o discuție scurtă, de lămurire clară și în cuvinte puține pentru a își reveni dintr-un episod de tremur lăuntric. Reformulați ceea ce ei au exprimat pentru a le dovedi că au fost ascultați, nu doar auziți. Acest aspect are un rol vindecător și încurajator, cu siguranță.

Ritm și siguranță 

Să creăm în familie un sentiment de siguranță identificând aspecte repetabile, un ritm al zilei și al săptămânii. Un program clar structurat, cu evenimente ce nu se schimbă și nu se anulează vor oferi copilului o ancoră într-o mare tumultoasă de incertitudini.

Da, suntem într-un proces de schimbare și da, debutul acestui an școlar a însemnat că ne-a fugit pământul de sub picioare chiar și de mai multe ori pe zi. Poate că vom avea parte de o a doua perioadă de carantină, poate că nu, însă modul în care transmitem informația copilului nostru trebuie să fie departe de a fi caracterizat drept alarmist. Presară certitudini tu, părintele, rămâi far ce ghidează cu lumină clară și constantă.

După un timp intensitatea oricărei situații scade, se stinge. Ceea ce lași tu în sufletul copilului, cu orice ocazie, este o oază de siguranță care, învățată, va fi transmisă din generație în generație.

Mirela nu era în apele ei. Se va întâlni iar cu tot ,,clanul”; mătuși, verișoare, unchi și cumnați vor deschide iar discuția: Tudor e prea mămos și ea încurajează asta și uite, peste două-trei luni își face buletin. De ce nu se dă în lături? Să se retragă odată din discuții, să îl lase doar pe tată să trateze cu el. Oare ea, mama, nu își dorește un bărbat dur și puternic? Așa cum sunt ei în neam?

Mirela se simte bine lângă fiul ei aflat în pragul adolescenței. De fapt, toți trei-mamă, fiu, tată- se simt bine împreună. Tudor alege din fiecare părinte ce îi trebuie, lucrurile sunt armonioase. Și totuși, dacă ea greșește?

Mamele primesc avertismente

Sfătuiesc mamele să rămână conectate cu fiii lor. Da: tot timpul mamele vor primi avertismente din partea grupului restrâns sau lărgit ce le înconjoară: ,,…nu va mai fi băiat puternic dacă nu faci cumva să dispari din peisaj, să vezi! Mai ales când trece în adolescență!”

Societatea și băieții ce relaționează ,,sărac”

Mesajul sună destul de brutal: îl vrei dur, descurcăreț în tot, independent, stăpân pe forțele sale? Vrei să-și croiască un drum bun în lumea bărbaților lumii? Atunci fă tu, mama, un pas în spate și lasă-l să se descurce fără un model al relaționării feminine.

Apoi, peste câțiva ani, societatea devine critică: ,,…ce-i cu băieții aceștia? Nu-și pot păstra o relație de durată, nu își asumă, relaționează puțin și sărac… Unde o fi fost și mama aceea a lui să îi arate căldură și afecțiune?”

Când mamele doresc să dezvolte puterea lăuntrică din băieții lor vor realiza acest lucru ținând vii firele nevăzute, contactul cald și plin de sevă. Nu îi vor alunga, nu le vor transmite că trebuie să fie total diferiți de ele, de felul în care tratează ele lucrurile, de felul în care le descurcă și le cresc.

Un model masculin este important în viața fiului. Este un lucru de netăgăduit. Tații sunt cei ce dezvoltă abilități diverse, sunt cei ce își vor ajuta fiii să facă față mai bine stresului și frustrării și cei ce vor arăta, prin propriul bun exemplu cum poate fi ținută agresivitatea sub control, sau cum poate stima de sine să fie păstrată la cote înalte.

Suportul patern și suportul matern

Valoarea puternică a suportului patern nu exclude, la nicio vârstă a băiatului, prezența caldă și echilibrată a mamei în viața fiului; retragerea forțată a acesteia are note de  abandon pentru copil; acest proces aduce doar urmări nefaste în viața bărbatului în care băiatul se transformă.

Granița între ,,băiețelul mamei” și ,,fiul ce rămâne conectat cu mama” este subțire, însă cu tact și răbdare vom ști cât să păstrăm în fiecare talger astfel încât proporția potrivită să dăruiască acestei lumi un bărbat puternic și echilibrat emoțional.

Mirela știe azi ce are de făcut. A pus pe ,,mute” ecoul ce îi sună în urechi rostogolit de la cuvintele celor din jur. A dat ,,tare” vocea instinctului lăuntric, hotărârilor benefice din familia mica și a rămas bucuroasă, grijulie și fermă în viața fiului ei.

Și adolescentul? Adolescentul crește echilibrat și sigur, cu modele benefice, securizate,  în jurul lui.       

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. Măsoară gardul de jos și până suuuus! Josul îl poate cuprinde însă partea de sus e până la nori. Dincolo de gard e larmă și-s chicoteli. Mara e curioasă și vrea să știe ce e pe partea cealaltă. Își face curaj, pășește printre tufele de trandafir. Pune piciorul pe ghizd. Se poticnește. O data și încă o data. Apoi reușește. E mai aproape de momentul în care își culcă curiozitatea. Se prinde cu mânuțele de vârful gardului. Și alunecă. Se julește ușor pe cot. Dar e în regulă și reia procesul și….

-Doamne, Mara! Glasul bunicii este foarte speriat și aproape mustrător. De ce te-ai urcat pe gard? Vrei să cazi??? Spune-mi! Oh, și te-ai julit! Și ce tare! Dacă se infectează rana? De ce nu te astâmperi? Spune-mi? Data viitoare să vezi tu ce pățești! Doar mai încearcă o singură data să vezi tu ce tare cazi!

Aventuroșii sigur pățesc ceva?

Mara are 5 ani. Ea nu aude neapărat cuvintele bunicii (izvorâte din grijă); ea aude: aventuroșii vor păți sigur ceva. Curiozitatea se pedepsește. Chiar dacă ție ți se pare sau știi că nu e grav, instinctele te înșeală- altcineva știe mai bine! Adevărul suprem e la mine, adultul. Vei da greș. Dacă stai la locul tău primești laude- altfel, nu! Ieși din ,,bula ta” și ți se va întâmpla ceva rău.

Și tot așa, se umple cămara Marei de cuvinte nerostite, ce o vor urmări și o vor limita poate toată viața.

Altoiul îndoielii din copiii noștri

Sădim, doar din grijă, uneori, altoiul îndoielii în copiii noștri. Folosim cuvinte pe care le-am auzit mereu atunci când noi eram copii și le dăruim mai departe, fără preget, generațiilor ce vin. Și ei, ca și noi, vor crește cu simțământul că nu sunt suficient de capabili, că mereu greșesc ei undeva, că nu au muncit destul, că doar alții merită; au mereu gândul că ,,bine că am atât când alții au mai puțin și nu e frumos să cer, să doresc să mă înalț”, ,,lasă, e bine și atât”, ,,dacă îndrăznesc mai mult cine știe ce se mai întâmplă”.

Sabia lui Damocles este sus, știm bine, însă e alegerea noastră să ne trăim viața cu ochii doar la ea sau să trăim așa cum ne mulțumește, cu putere lăuntrică în fața oricărui pericol.

Vocea adultului, sună mută, țipând, în urechi decade întregi, intră în ființa noastră și pleacă ,,la pachet”, cu bune și mai puțin bune (desigur) spre fiii și fiicele noastre.

Dincolo de gard e lumea colorată și viața și reușita și descoperirea sinelui și a puterilor lăuntrice, dincolo de gard sunt încercările ce te fac semeț, dincolo de gard e învățătura și-s probele lui Făt –Frumos.

Să îi lăsăm dincolo de gard, să-i păstorim cu răbdare și încredere, să avem știință că vor putea, că le-am fost suficient sprijin bun.

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. E tot curioasă însă bunica i-a spus că nu-i va fi bine dacă încearcă.

-Mara, vrei să te urci pe gard? Mătușa Marei îi zâmbește cu toată inima.

-Da…dar dacă o să cad?

-Hmmm… există posibilitatea să cazi și există posibilitatea să nu cazi! Hai să vedem ce va fi azi.

Curajul năvălește în Mara. Se cocoață, încet și sigur, știind că se poate baza pe mobilitatea ei și pe voința ei. E sus, pe gard, fericită. Tu o vezi?

Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.

,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe picioare!

,,Cum să fac oare asta?- se întreabă tatăl. În toată copilăria mea am fost comparat și puțin lăudat, certat pentru greșeli și neluat în seamă pentru reușite. Mi-a fost tare greu, ca adult, să mă echilibrez!

Lucrurile ce vin de hăt-departe, din copilărie, nu ne dau pace nouă, părinților ce cu atenție le conștientizăm.

Ce e de făcut?

Puținele lucruri mici care sunt cărămizile din temelia unei puteri enorme se aștern așa:

Este bine să ne uităm mereu la dăruire, la efort și mai puțin la câștigul dintr-o cursă sau dintr-o acțiune. ,,Ai alergat bine, cu viteză și cu multă coordonare. Tu ești trist că nu ai câștigat cursa însă ai fost muuult mai bun decât ai fost ieri și mă bucur că nu ai renunțat!” Actul consecvent este cel ce te ridică și te formează și nu o cupă aurită dintr-un moment. Și DA! Ideal este să îi oferim recunoaștere pentru efort și nu pentru titlul de cel mai bun și atunci când medalia îi lucește la gât!

Este important să îl facem pe copil să înțeleagă că nu va fi iubit și plăcut de toată lumea. (Și nu, nici el nu poate iubi sau simpatiza pe toată lumea). Gândul ce trebuie clădit sună așa: ,,dacă această prietenie a mea nu a mers bine, vor merge altele. Este în regulă să nu fiu compatibil cu toți, este în regulă să nu mă placă toți chiar dacă eu știu că ceea ce fac fac bine”. Important este verbul ,,a te înțelege”: ne înțelegem cu cei mai mulți oameni și asta înseamnă consens, acceptare, toleranță, respect. Un copil puternic va interioriza importanța acestor cuvinte.

Este musai să nu criticăm felul în care un copil a performat și și-a expus efortul. Copilul vede dezamăgirea părintelui și începe să simtă frica de eșec sau de performanță care nu e la cote înalte. Astfel, copilul va evita să încerce lucruri noi care îl pot coborî de pe piedestal în ochii lui și în ochii celorlalți. Mai puțină critică și mai mult feedback plin de onestitate, clădit pe lucruri realizate și subliniind neapărat ce i se va întâmpla bun dacă se străduiește să performeze mai bine și mai bine. În plus este benefic să formulăm frazele astfel încât să reiasă clar că rezultatele mai slabe sunt urmarea unei mai slabe pregătiri și nu rezultatul lipsei de talent.

Oferă-i tu, părintele, noi experiențe mereu, expune-l la lucruri inedite, treptat, gradual în dificultate, însă în ritm constant. ,,Neîncercatul” este o parte clară a devenirii lui iar un copil ce s-a lovit constant de nou nu se va bloca în fața noului din viață. Își va aminti experiența, sentimentul în fața ineditului și va gusta din plin din noua felie pe care viața i-o pune în față. Fii lângă copil când îi oferi noul și bucură-te alături de el de desțeleniri.

Învață-l ce știi tu să faci, lasă-l să îți vadă bucuria atunci când te ocupi de lucruri care îți fac plăcere, la care te pricepi, în care excelezi. Vorbește-i despre efuziunea din tine în momentul respectiv. Nu este obligatoriu să îi placă și lui același lucru însă cu siguranță se va simți sigur pe el atunci când exteriorizează fascinația despre ceea ce îl face fericit, oricare ar fi acest lucru.

Chiar și atunci când ești chinuit de îndoieli (,,…off, e prima lui tabără, oare se va descurca? Se va hrăni/îmbrăca/socializa/juca….”) nu îi împărtăși copilului temerile tale. El, firește, le are pe ale lui. Cuvintele tale îi vor secera bruma de încredere și puterea de a se desprinde. ,,Deși am emoții pentru această despărțire, simt din tot sufletul că te vei descurca cu brio!”- iată o formulare ce dă aripi, putere și încredere în propriile resurse.

Vorbește cu copilul tău despre emoțiile sale, învață-l să le numească, să le accepte și să le rotunjească pe la colțuri. Bucurie, tristețe, furie, supărare- orice emoție va fi trăită și simțită până la capăt, învățată și ghidată. Copilul, stăpân al emoțiilor, va reuși să se înalțe peste inimă frântă sau va ști cum să îi umple pe cei din jur cu starea sa de bine.

Setează așteptările sale pentru vârsta sa. Îndrumă-l să se raporteze la sine și nu la fratele mai mare sau la adult. Reacțiile și reușitele sale sunt direct proporționale cu experiența sa de viață, cu puterile sale cu ceea ce a acumulat. Da, modelul și așteptarea poate fi cea observată la părinte, de exemplu. însă această reușită vine la pachet cu efort lung și susținut în ani și nu poate fi obținut într-o frântură de secundă. Expuneți copilul la această informație și el va căpăta liniște și răbdare la gândul că într-o bună zi va performa așa cum își dorește.

Ioana și Răzvan așează cu răbdare pietre serioase la temelia pe care e scris ,,încredere în sine”. Fiecare reușită este o victorie ce merită sărbătorită și fiecare poticnire este doar o lecție pentru părinți și fiu.

Să căutăm și noi pietrele de temelie importante și să le așezăm cu răbdare și hotărâre la fundația pe care se urcă fiii și fiicele noastre în fiecare zi.

Alina este iritată. Fiica ei ,,a reacționat foarte rău la școală” azi.  A plâns pentru că ea crede că a făcut ,,prost” la lucrarea de la mate. De ce trebuie să se supere pentru atâta lucru? De ce trebuie să dea satisfacție colegilor care sigur ,,sunt cu ochii pe ea”? Și cine știe ce o să creadă doamna? Poate crede că fetița este foarte certată acasă, nu?

Gândurile acestea  aterizează non stop în mintea mamei și îi cresc starea de nervozitate.

Uf! Va trebui să aibă o discuție foarte serioasă cu Manuela pe seară!

Este bine sau nu să ne reprimăm emoțiile?

Ne aducem aminte cu toții de bebelușii noștri! Absolut niciunul nu are nici cel mai mic impuls de a-și reprima emoțiile! Din contră: plâng, țipă până nu mai pot, strigă, râd, zâmbesc, fac tot ceea ce simt imediat. Părintele permite inițial toate aceste emoții și apoi, în timp, începe să meșterească în zona în care emoțiile se manifestă: asta poți manifesta, asta nu. Asta se cade, asta nu se cade. Niciodată să nu mai faci asta, mereu să faci celălalt lucru. Chiar dacă e greu, chiar dacă nu simți. Acestea sunt rigorile, acestea sunt cutumele, așa dai bine, așa nu.

Cele mai grele sunt emoțiile reprimate. Le ducem cu noi în spate ani și ani, le facem depozit și stăm drepți în zilele ce vin cu pietre de moară legate înlăuntru: corect mascate, atent prinse.

Patru emoții provocatoare

Emoțiile noastre mari și provocatoare sunt patru: bucuria, tristețea, furia și teama.

Citește tu, părintele, manifestarea și încadreaz-o acolo unde trebuie; apoi spune-i copilului că îi știi emoția, că ai cunoscut-o și tu, că îl înțelegi, că îl auzi, că e firesc să simtă asta. E bine, poate, să îți amintești că cel ce se află în fața ta nu este un mic adult. Copilul reacționează direct proporțional cu experiența sa de viață, cu ceea ce a trăit efectiv până atunci. Așa că nu este momentul să te gândești la consecințe, la ceilalți, la tine sau la ceea ce se crede despre o anumită manifestare. Este timpul să te gândești cum și ce poți să îți înveți copilul despre ce simte și cum manifestă ceea ce simte.

Unde se duc emoțiile reprimate, când se duc?

De cele mai multe ori, dacă nu ajung să fie exprimate, rostite, emoțiile fie se duc în ,,scorburi” de unde veghează nedorit și izbucnesc când nimeni nu așteaptă, fie vor apărea, hiperbolizate și neadecvate în momente din viață ce nu oglindesc deloc situația de moment.

Sentimentele ascunse și ținute sub capac sfârșesc fie prin implozii fie prin explozii. Fie că sunt somatizate și fac rău înăuntrul corpului, fie că sunt aruncate exploziv și fac rău în jur, reprimatele trăiri ajung să capete încărcătură nocivă și distructivă.

Alina s-a gândit mai bine. Tare nu îi plăcea, mică fiind, să i se spună ce trebuie să simtă sau cum trebuie să se abțină. S-a hotărât azi să își primească acasă fiica în tihnă, să o ajute să își numească singură emoția și să asculte răbdătoare de ce au curs lacrimi și de ce s-a născut suferința.

Și azi și mâine și poimâine este ziua potrivită să încercăm și noi să ne primim la fel copiii.

Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren împărțind donații, Alexandru nu face deloc rabat de la crezul său: să îi respecți pe cei din jur așa cum te respecți pe tine. Matricea Românească vă spune povestea tânărului care schimbă inimile celor din jur într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte“.

”Mai erau două persoane în mașina accidentată…”

De când se știe, Alexandru nu a fost indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. De-a lungul timpului a încercat să se implice în orice fel de proiecte, cu dorința de a aduce schimbarea. A fost o pregătire îndelungată, dar a existat și un moment de declic. Își amintește și acum ziua aceea. “Într-o zi veneam de la țară și am trecut pe lângă un accident de circulație în zona Dâmboviței. Era februarie. Am oprit să văd ce se întâmplă. Toți oamenii se strânseseră grămadă lângă victimă, iar aceasta cu ultimele puteri a spus că mai sunt două persoane în mașină, un adult și un copil. În momentul acela, impulsionat fiind, am aruncat geaca de pe mine și am intervenit. Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu. A urmat impactul mediatic, am fost atunci și decorat de domnul Raed Arafat. Țin minte că la ceremonie în ziua aceea erau mulți prieteni și toți spuneau că acum e momentul să îmi fac o asociație”.

Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu

Momentul era favorabil pentru un astfel de proiect, dar Alexandru a calculat totul. “Am început să intru în contact cu familii, atât din București, cât și din Focșani și Buzău și m-am axat pe spațiul rural. Am zis să aleg această zonă pentru că în București erau deja multe organizații și asociații care ajutau, dar în mediul rural nu se prea duce multă lume. Astfel, Fabrica de fapte bune a apărut oficial în anul 2016“, a povestit Alexandru.

Un business cu latură filantropică

Alexandru a reușit cu timpul să îmbine cu succes latura filantropică cu cea antreprenorială. “Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate sau persoane cu probleme în a se integra pe piața muncii“. Cu toate acestea primele încercări nu au ezitat să apară. “Toți cei pe care i-am implicat în proiect au fost foarte încântați, dar mulți nu se țineau de program. M-am dus către zona de curățat suprafețe tapițate, mochete, pardoseli, iar pentru aceasta aveam nevoie de o echipă formată din doi oameni“, a zis Alexandru Puiu.

Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate

Au fost însă numeroase cazuri fericite: Alexandru povestește cu zâmbetul pe buze despre un băiat ieșit din sistemul de protecție al copilului, care prin muncă s-a integrat social perfect, iar acum este pe picioarele lui.

Se găsesc locuri și pentru noi angajați. “Avem acum o fată care acum e în plasament, care va termina clasa a XII-a și va trebui să plece de la familia care o are în grijă. Trebuie ajutată să se întrețină, deci se pare că voi avea în firmă și o persoană care să răspundă la telefon și să facă programări“, spune Alexandru.

Fapte bune made în Romania

Fabrica de fapte bune a început să crească de la an la an. L-am întrebat pe Alexandru cum au luat naștere primele proiecte. “Primul proiect a fost Curățenia ta de Crăciun, cadoul lor! și a fost organizat în cartierele din suburbiile Capitalei.

Când oamenii fac curat de Crăciun dau peste o grămadă de lucruri pe care nu le mai folosesc, iar pe cele reutilizabile am zis să ni le aducă pentru a le duce la sate. Din proiectul acesta s-au născut și caravanele. Am strâns vreo 7-8 mașini, iar din banii pe care i-am adunat am luat alimente“, își amintește Alexandru Puiu.

Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine

După aceasta, proiectele au venit ca de la sine, însoțite și de oameni dispuși să lucreze voluntar pentru implementarea lor. “Apoi a fost proiectul Ani de liceu, prin care oferim copiilor din Vrancea care sunt clasa a VII-a și chiar mai mari, o bursă prin care își acoperă costurile de transport, rechizite, haine. Alt proiect este Fabrica de case, inițial am început cu renovarea unei locuințe unde erau patru copii și doi adulți, toți locuiau într-o cameră, iar în cealaltă cameră țineau animalele. Am făcut subzidirea casei, am tencuit, am pus termopane și am transformat camera unde erau animalele într-o cameră de locuit. Ulterior s-au mai adăugat două case.”

”Nu pot uita de campania în parteneriat cu Metro prin care am oferit șapte mașini de spălat semiautomate familiilor sărace, pe lângă asta le-am adus un frigider și detergent pentru un an de zile. Și nu în ultimul rând avem proiectul Zâmbește sănătos în colaborare cu trei doctori stomatologi, prin care oferim consultații gratuite copiilor, dar și mici intervenții“, își amintește Alexandru.

Filozofia din spatele faptelor bune

Programele pe care Alexandru Puiu și fabricanții de fapte bune le pun la cale, vin să schimbe mentalități. Nu este vorba doar de rezolvarea unei nevoi de moment, ci au gândit totul în așa fel încât să schimbe viitorul celor mici. “Consider că adulții sunt mai greu de schimbat în comparație cu copiii. Tot ce facem noi se adresează familiilor cu copii, dar în ideea de a beneficia copilul. Adulților le punem două condiții: să-și dea copiii la școală și să fie curați. Nu vrem nu știu ce note, dar să meargă la școală și să fie curați. Anul acesta vrem să începem un proiect la Letca Nouă în județul Giurgiu. Am găsit acolo un director cu care colaborăm foarte bine și vrem să dotăm laboratorul de informatică cu calculatoare. Dorim să aducem zece calculatoare și în fiecare weekend să mobilizăm o echipă de voluntari care să lucreze cu copiii“, spune încrezător Alexandru Puiu.

Vin Sărbătorile! Miroase a cozonac și pâine și a portocală înțepată cu cuișoare. E foșnet de pachet pitit în sertarul de sus și din când în când răsună un crâmpei de colind. Ai ciocolată caldă lângă tine și un pui de răgaz.

”Puiul de răgaz” cred că nu se aliniază în vis. Pentru că sunt lângă tine și copiii; ei cer acum mai mult ca niciodată, pentru că au cupa emoțiilor cam goală de ceva timp. Și a venit momentul să ceară să fie văzuți și ogoiți sau aplaudați.

Ce vă doriți voi pentru Sărbătorile din acest an?

Oricât de tare te-ai strădui, pare că nu e de ajuns. Dar cum ar fi ca în acest an să nu ne mai lăsam purtați de colo-colo de vânturi neprietenoase și să ne facem mai bine temele, să închidem ochii și să mergem spre zările în care suntem duși?

Ce vă doriți voi pentru Sărbătorile din acest an? Cel mai tare? Să strălucească întreaga casă de curățenie? Să gătiți mult și sănătos? Să îi răsfățați pe toți cu daruri? Să vă înțelegeți, să fie armonie cât mai multă?

Copiii nu au un ”comportament de sărbători” pe care să îl îmbrace ca pe o mantie cu sclipici

Cu cât vă doriți mai multe și la un standard înaaalt, cu atât va fi mai greu. Dezamăgirile vor prăvăli fiecare gând în care ați imaginat momente perfecte. Ceea ce știu este așa: copiii nu au un ”comportament de sărbători” pe care să îl îmbrace ca pe o mantie cu sclipici. Și nici noi nu le putem pune ”filtre”, ca cele de pe Instagram. Poate că exact acum vor exploda și vor cere lucruri din bagajul emoțiilor pe care nu le-au putut accesa timp de o întreagă toamnă. Coborâți ștacheta așteptărilor. Și luați fiecare zi așa cum vine, uneori cu fundă strălucitoare, alteori învelită în hârtie mototolită. Este tot un dar.

Vorbiți cu cei apropiați. Spuneți-le tuturor gândurile voastre. Este important ca ambii părinți să simtă la fel. Bunicii. Mătușa. Observațiile usturătoare și morala fără margini pot veni într-un alt moment. Nu chiar acum. Crăciunul este cu povești cu pildă ce te înălță, cu bunătate și mai ales cu răbdare.

Le spun părinților că în aceste zile de împreună să îmbrățiseze mai mult! Să petreacă un timp special chiar dimineață. Să umple copiii de dragoste de la primele ceasuri pentru a le ajunge până ce iarăși veți fi reuniți, în cursul zilei.

Copiii își amintesc ora de joacă și de mângâiere

Copiii își amintesc ora de joacă și de mângâiere. Niciodată nu își vor aminti câte feluri de salată se lăfăiau pe masă și nici dacă au mâncat și pui și vită și sarmale. Amintirile nu vor fi despre curățenia făcută în casă de două ori înainte de Crăciun, ci despre cum ați alergat prin pădurea înghețată și despre zăpada în care ați făcut îngeri.

Fiți flexibili! Rutina este bună și o susțin, însă dacă a fi împreună într-un loc, într-un moment este ceva neprețuit, dătător de bine, lăsați programul pentru o altă zi sau pe săptămâna viitoare.

Găsiți timp…

Spuneți povești de acest Crăciun. Povești cu voi mici, voi puternici, înfricoșați, fericiți, cu voi prinzând aripi și cu voi în situații pe care le-ați depășit. Crăciunul este despre învățare caldă precum cozonacul.

Implicați copiii și nu îi alungați din bucătărie. Nici din jocul de-a curățenia. Le veți găsi sarcini mai mici sau mai mari. Vor adora să taie legumele și vor consuma tot lichidul de spălat geamuri. Însă vor fi fericiți și dornici să o facă din nou. Iar voi veți găsi alt motiv să îi lăudați și să îi ridicați în ochii lor. Găsiți timp de ghirlande din floricele explodate, lanțuri din hârtie glasată și felicitări cu sclipici și lipici din belșug.

Găsiți timp de bucurie. Timp de rugă. Timp de mulțumire. Timp de voi. Timp de ei. Timp de suflet. Timp de credință. Timp de iertare. Timp de bine.

Împreună. 

Crăciun fericit!

Este miercuri după-amiază și casa este liniștită. Mihai apare în pragul camerei de zi cu fața întunecată.

-Mama, ce se întâmplă dacă tu vei muri?

Întrebarea pare că vine de nicăieri. Ana nu știe ce și cum să răspundă. Fiul ei e vesel mereu, acum două săptămâni a împlinit 9 ani și părea că are toată lumea la picioare. Îi vine să anuleze tot momentul cu un răspuns din basme: ”ei bine, eu nu o să mor niciodată”. Dar oare e potrivit? Minciuna asta ar liniști momentul de tot? Ar strangula gândul dureros al copilului ei? Stă și își privește fiul și secundele sunt mai lungi ca niciodată.

Vă este cunoscută întrebarea? Dar senzația?

Am putea să dăm dovadă de multă empatie și să ne folosim de interjecții și să recunoaștem emoția puternică: ”Oh, păi ar fi cumplit!”, ”Brrrr, ce gând ce îți dă fiori”, ”Uf, e bine că îmi spui ce te macină”. E mult mai bine decât să negăm vehement: ”Părinții nu mor, eu nu o să mor”, ”Ăsta e motiv să îți faci tu griji?”sau ”Ooooo…. dar mai e așa mult până atunci… chiar vrei să vorbim de acum despre asta?”

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră. Chiar dacă nouă ni se par nimicuri, gândurile macină și frământă în profunzime. Sunt acolo clipe sau zile, pot pune stăpânire pe o perioadă de timp și pot reveni în răstimpuri.

Stările de anxietate descoperă frica de abandon sau nevoia de a te simți în siguranță.

Eu sfătuiesc părinții să ofere empatie ori de câte ori simt că propriul copil are nevoie de așa ceva. Amenințarea e reală sau e imaginată? Nu știm dar știm că e bine să arătăm că suntem acolo fără a bagateliza, fără a trimite sentimentul (nepus poate în cele mai potrivite cuvinte) în derizoriu. Nu rușina copilul: ceea ce simte el nu e ”un nimic”. Este ceva ce îl copleșește și îl face să nu mai fie el însuși.

Pentru copii timpul prezent cuprinde episoade copleșitoare

Imaginația lor e vie: ”dacă domnul administrator se transformă în șarpe?”. Nu îi ajută să le spunem detașat: ”Eh, asta nu se va întâmpla”. Pentru ei timpul prezent cuprinde întregul episod copleșitor. Dacă negăm totul, le dăm de înțeles că habar nu avem despre ce vorbesc. Este foarte bine dacă îi prindem de mână și le spunem, dornici de a soluționa totul: ”Poate ar fi bine să ne uităm pe aici, să vedem ce e prin jur și să decidem dacă ceea ce îți imaginezi tu chiar-chiar se întâmplă”.

Ajută mult modul în care formulăm un îndemn.

”Nu fi îngrijorat” îl lasă pe copil încă singur, cu speranța că are puterea de a își soluționa singur angoasa.

”Eu nu sunt îngrijorat” vorbește despre atenția, înțelegerea, empatia adultului ce concluzionează că el nu se teme pentru situația prezentată și că ar fi bine ca fața sa calmă și destinsă să îi insufle micuțului siguranță și încredere.

Copilul este bine să își găsească în el răspunsurile liniștitoare

Un lucru demonstrat este că rareori putem modifica un gând anxios dinafară. Este bine să îl punem pe copil în situația de a se întreba singur și de a își găsi singur răspunsuri liniștitoare:

”Oare crezi că există și alte motive pentru care mami poate întârzia când vine de la muncă în afară de acela că i s-a întâmplat ceva rău?”

”Ce de gânduri grele te înconjoară azi… Oare ce vei face tu ca să te lupți cu ele și să le învingi și să le dizolvi?”

Puterea gândurilor anxioase ne pune la încercare răbdarea și înțelegerea. Totuși, cu cât rămânem mai fermi și mai puternici, cu atât perioadele de îndoială se vor scurta, iar puterea copiilor noștri ce primesc ei înșiși instrumente de luptă cu balaurii și zgripțuroaicele va crește și îi va modela și în anii ce vin.

Calmul Anei a fost același timp de mai multe luni. Temerile lui Mihai au fost demontate rând pe rând iar liniștea lui de pe chip a fost cea mai mare recompensă a mamei pentru toată forța strânsă pentru a fi răbdătoare și destinsă în nenumărate momente ce cereau asta.

Un părinte este o ancoră. Să nu uităm asta.

Eva e în clasa pregătitoare. Tocmai ce a fost invitată la prima petrecere cu copiii aceștia mulți și noi pe care nu îi știe. Și inimioara ei bate tare și taaare nu ar vrea să meargă deși a fost și a ales un cadou frumos împreună cu mami. Îi tremură bărbița și e neliniștită. Se ridică și se așează iar și ar vrea doar să rămână acasă în vârful patului. Mama pare tare încântată și îi calcă rochița cea verde cu fundă la spate. Ce să spună și cum să spună? Mirena simte nesiguranța fiicei ei. Și deși pare că este atentă doar la cutele rochiei, mintea ei se frământă: să o întreb, să nu o întreb? Dacă nu vrea să meargă să accept? Am mai făcut acest lucru și i-a părut rău apoi. Și ei și mie. Ce e de făcut?

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială, ”pe muchie de cuțit”, pentru a-și analiza temerile și pentru a ști că le pot răzbi sau că au nevoie de ajutor. Pentru noi, părinții, este foarte greu. Îi simțim și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul greu în care își înfruntă fricile. Oare dăm dovadă de cruzime cu așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat? ”Nu vei merge azi la bazin, la karate, la școală, la aniversare”. ”E în regulă, te salvez eu, văd că ești în dubiu și te temi”. Aceste exemple ne pun în postura de a-i lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale fricii, ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o dată viitoare. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate și probabil o vom lua de la capăt.

Să nu-i ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să evite? Fiți lângă ei. Acolo. Trup și suflet. Puneți-vă mâna pe umărul lor, țineți-i de mână și spuneți-le: ”o să fim amândoi, amândouă înăuntru. Și eu nu voi pleca până ce tu nu ești gata”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță. Zona de înfruntare este acolo și este fierbinte, dar îi puteți face față împreună.

Copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin?

Sunt și părinți ce își împing copiii, ba cu frustrare, ba cu supărare, dincolo de linia de delimitare. Probabil exact așa s-a procedat cu ei în pruncie: ”copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ”Așa îl faci puternic”.Nu le-a fost deloc bine atunci; și nu le e bine nici acum, părinți de copii anxioși, la rându-le. Eu nu voi putea susține niciodată că un impuls puternic dincolo de limită, ”un brânci”, ne va aduce mai aproape pe noi de copiii noștri. Nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (unii) i-au făcut față. Să ne amintim că după orice revărsare puternică a emoțiilor copiii vor fi mai relaxați, cu putere de conectare, chiar bucuroși si ciripitori, gata să pornească un joc sau să găsească odihna într-un somn adânc, ce le va reda energia consumată.

Fără panică în momentele de cumpănă trăite de copil

Când ei sunt agitați și speriați nu îi copleșiți cu panica voastră ce rezultă din faptul că nu știți ce e de făcut: nu strigați, adormiți tonul disperat ce erupe din toți rărunchii. Alinați și susțineți. Ascultați și oblojiți cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Lăsați-i să suspine și indicați-le umărul vostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei. Mirena a pus rochița pe umeraș. S-a așezat lângă fiica ei și i-a spus pe un ton coborât: ”Pot să îți aud chiar acum inimioara cum bate. Și simt că tremuri. Și știu că te temi. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu gata și, când ești pregătită, pornim amândouă. Eu simt că va fi bine.” Răbdarea, puterea, calmul au dat roade. Eva nu a evitat întâlnirea cu lumea cea nouă; s-a jucat, a mâncat tarte, ba chiar a și dansat. Și, mereu, și-a privit recunoscătoare mama.

Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în grija lui.

Părintele care i-a adus pe copii înapoi la școală

În 1996, după ce absolvise seminarul din București, s-a căsătorit, iar anul următor a fost ales preot. Era foarte tânăr, n-avea mai mult de 21 de ani, și a fost trimis la parohia Valea Crângului, protopopiatul Urlați, în mijlocul unei comunități  care avea 160 de familii. Oamenii nu erau obișnuiți cu prezența îndelungată a preotului: după finalizarea stagiaturii mulți alți preoți din satul lor se transferau în alte parohii. “Atunci mi-am propus să aduc la biserică cât mai mulți credincioși. Cu trecerea timpului am realizat că această dorință de a-i apropia pe oameni de casa Domnului și de a forma o comunitate închegată se poate înfăptui doar dacă îmi voi canaliza atenția către copii și tineri, pe care să-I formez pentru a fi buni creștini“, a spus pentru Matricea Românească părintele Manuel Radu.

Bucuria ajutorului este o realitate pe care o poate trăi orice creștin

Vizitând oamenii din comunitate, părintele Manuel a observat că majoritatea copiilor se confruntau cu probleme materiale serioase. “Erau copii care nu se duceau la școală pentru că nu aveau cu ce să se încalțe, cu ce să se îmbrace, nici ghiozdane cu rechizite nu aveau. Îmi povesteau învățătorii și profesorii că elevilor li se făcea rău pentru că erau flămânzi. Erau copii care mâncau o singură dată pe zi. Atunci am realizat că trebuie să intervin“.

Fără să mai stea pe gânduri, a început cu lucruri mici: le oferea copiilor care mergeau la școală câte un sandviș și dulciuri. Însă situația era în continuare critică. Cea mai mare provocare a fost lipsa ghiozdanelor, rechizitelor și hăinuțelor. Astfel, împreună cu soția sa Ligia, au transformat casa parohială într-un centru social, iar ei s-au mutat într-un apartament cu două camere. “Am recompartimentat casa parohială, am restaurat-o pentru a obține autorizațiile aferente funcționării unui centru de zi pentru copii”, își amintește părintele.

Bucuria de a dărui este molipsitoare

În 2012 a fost înființată Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. Astăzi, în cadrul fundației se desfășoară activități social-educaționale, prin intermediul celor două centre: Centrul de zi pentru copii Sfântul Stelian din orașul Urlați, care sprijină 30 de copii cu o situație financiară precară, și Centrul de găzduire Sfinții Apostoli Petru și Pavel din comuna Ciorani, care oferă spații de cazare, consiliere psihologică și juridică, mamelor victime ale violenței domestice. “La început când copiii veneau la centru ca să mănânce și să-și facă temele, părinții erau ușor dezorientați, nu mai primiseră un astfel de ajutor. Nu înțelegeau cum preotul satului se oferă să le educe copiii, și să le dea de mâncare. Apoi i-am implicat și pe părinți în activitățile gospodărești ale centrului. Avem o livadă de pomi fructiferi și o grădină de legume, păsări, fazani, porumbei“, spune părintele Manuel.

Să căutăm lucrurile simple, venite din dragoste și binecuvântate de Dumnezeu

Dar părintele nu s-a oprit aici. Tot pentru copii și familiile lor, a înființat o spălătorie de haine socială, dotată cu mașini de spălat și uscat rufe. “Aici vin familiile care nu au posibilități materiale și își spală hainele. Noi le oferim detergent și balsam“. L-am întrebat pe părintele Radu cum a reușit să strângă comunitatea în jurul proiectelor sale. “Tot ce trebuie să faci este să le dai încredere, să le vorbești la nivelul lor și să le asculți problemele. Prin activitatea noastră nu ne dorim ca acești copii să trăiască fără familia lor, de aceea implicarea părinților în activitățile gospodărești este o modalitate de a-i apropia pe părinți de copii și invers“, a spus părintele.

Oamenii care produc zâmbete

Activitatea de la centru se derulează cu o mână de oameni. “Suntem zece persoane, dintre care doar trei sunt angajați, restul sunt voluntari. Muncim de dimineața până noaptea târziu. Nu simțim oboseala pentru că ne luăm energia de la cei mici. Avem pedagog care îi ajută pe copii la teme, avem un logoped, apoi un psiholog, un profesor de matematică, unul de română, și unul de engleză. Avem și voluntari vârstnici, cum ar fi un domn pensionar, care vine și spune povești copiilor, iar ei îi spun bunicul. Apoi bucătăreasa, pe care copii o iubesc și o strigă bunica“.

Nu putem fi indiferenți în fața suferințelor și a lipsurilor de orice fel, mai ales când ele sunt trăite de copii

Iar misiunea părintelui nu se oprește aici. Consideră că mai are multe de împlinit. “În acest moment am accesat un sprijin financiar nerambursabil pentru proiectul denumit Îmbunătățirea Infrastructurii Centrului de zi pentru copii Sfântul Stelian din cadrul Fundației Bucuria Ajutorului filiala Urlați. Prin acest proiect vrem să construim o sală multifuncțională pentru copii“, a concluzionat părintele Manuel.