Tag

copii

În zilele în care e la modă să ai o Mazda CX-5, să ai o mioară nu mai e mare brânză, dacă jocul de cuvinte îmi e permis. Oile nu cer benzină, dar cer ceva chiar mai scump decât ea – dacă aşa ceva există în România: dragoste, atenţie, dedicaţie. Oile, s-ar zice, sunt copii: copiii, în schimb, nu ar trebui să fie oi. În aceasta rezidă taina învăţământului şi cea a “dezvoltării personale”, pe care sperăm să le pătrundem şi pe plaiurile noastre mioritice.

Maşina nu te plânge. O mioară, da. Maşinile sunt viitorul. Mioarele, mai degrabă trecutul. Însă întoarcerea la origini nu e o regresiune retrogradă, cum ne reproşează a-toate-cele-străine-iubitorii, ci ceea ce ne-a asigurat, până acum, supravieţuirea ca neam. După duşurile reci ale istoriei, ea a jucat rolul de oglindă cinstită în care ne-am reevaluat şi din care am renăscut. Ar cam fi timpul să folosim oglinda şi preventiv, altfel urâţenia istoriei ne va prinde neferchezuiţi. Amintiţi-vă, doar, soarta lui Dinu Păturică, cel care şi-a repudiat părintele spre a sfârşi în ocna neluminată. Neştiind, ori uitând voit, cine suntem, cum am putea vreodată să ne afirmăm cu cinste şi demnitate locul pe pământ?

Introducere la „Mioriţa”

Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii – doar animalele. Ionică Sterp, din satul Ianoşda (comuna Mădăras, judeţul Bihor) are peste 1000 dintre ele. Şi mai important, are doi copii care-l fac cel mai bogat român. Mai bogat chiar decât Gigi Becali, cioban şi el, şi cel mai admirat “model” în rândul copiilor, după unele sondaje.

“Oaia e viaţa mea”, îmi povesteşte Ionică. “Eu mor pentru oaie. (…) Noi suntem oameni simpli. Venim de la coada oii, cum s-ar spune. Eu mulg, nevastă-mea mulge. Copiii ne ajută. Băiatul are 8 ani şi cred că-mi va călca pe urme.”

Ionică Sterp este cioban din moşi-strămoşi într-o localitate, Ianoşda (jud. Bihor, Crişana), atestată încă din secolul XIII

Ionică Sterp este cioban din moşi-strămoşi într-o localitate, Ianoşda (jud. Bihor, Crişana), atestată încă din secolul XIII

“Nu am fost niciodată în concediu. Nu ştiu cum ar fi să stau câteva săptămâni fără mioarele mele. Sperăm să ajungem anul ăsta 5-6 zile la mănăstirile din Moldova”, îmi mărturiseşte capul familiei.

Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii

În vreme ce tătâne-su e ocupat la strungă (portiță îngustă, prin care trec oile una câte una la muls, n.n.) să le mulgă pe Sânziana, Bombonica şi suratele ei, cu ajutorul lui Ionică jr., care le mână “în mâinile” dibace ale ciobanilor, o întreb pe Mihaela (clasa a VII-a din toamnă) cum e viaţa la stână.

“Îmi place şi cu oile, îmi place şi la şcoală… E muncă grea cu mioarele – părinţii se trezesc după ele la 3 noaptea să le mulgă – dar… ce să facem? Trebuie să ducem tradiţia mai departe!” Maturitatea acestui copil de 12 ani mă înfioară – şi mă încântă.

“Nu avem calculator, nu îi simţim nevoia. Avem atâta treabă aici în gospodărie, încât nu ne plictisim”, mai spune fetiţa.

Ionică, viitorul cioban din lunga serie existentă în familie, trăieşte – lucrul e evident – pentru făpturile pe care le conduce, şi pe care le numeşte “dragele mele” şi “fetele mele”. “Vreau să fiu şi eu oier, ca tata. Pentru mine, oile sunt… ca prietenele mele!”, ne spune, vizibil emoţionat şi cu o candoare de înger.

Copilărie mioritică

Aceşti copii – nu e nici o exagerare – ne «ţin» România în palmele şi în inimile lor. De bunul lor simţ, de puritatea lor morală (Ionică, aflăm la final, i-a reproşat unuia “Nu ţi-e ruşine – om bătrân şi te ţii de furtişaguri?”), de credinţa lor, depinde totul. De ele – chiar dacă nu ne dăm seama – depindem noi înşine, copiii marilor oraşe unde mioriţa are interdicţie de intrare. Spre deosebire de Mazda CX-5, fibra noastră de sticlă (i)morală.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti – unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului Evreiesc de Stat – am legat o prietenie instantanee. I-am iubit din prima clipă pentru că, dincolo de prestaţia actoricească de înaltă ţinută, au omagiat limba română, printr-o rostire cristalină, ce poate servi de exemplu sau de reproş pentru mulţi conaţionali.

“Este probabil cel mai frumos compliment pe care l-am auzit de la Dvs.!”, a mărturisit Ludmila Gheorghiţă, excepţională în rolurile din “Cerere în căsătorie” şi “Nunta” (ambele de Cehov) pentru Matricea Românească.

“Să ştiţi că a fost prima şi cea mai mai mare emoţie a noastră. Pentru că ştim cât de elevat este publicul bucureştean, şi cât de «pretenţios» – pozitiv fie spus – este. Iar asta ne-a dat emoţii şi mai mari. Ştim cu toţii că limba vorbită în Basarabia, din păcate, a fost influenţată – asta e. Dar noi lucrăm în teatru, noi suntem oameni care aduc cultura şi arta şi o promovează, şi acesta este instrumentul nostru. Lucrăm foarte mult la ceea ce înseamnă limba română vorbită în scenă.

actorii Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu Basarabia Chişinău româneşte limba română interior 2

Actriţa basarabeancă Ludmila Gheorghiţă, o româncă mândră de identitatea sa

Personal, pe mine mă ajută foarte mult, pentru că mai fac şi filme documentare, le sonorizez la Televiziune, iar acolo se lucrează foarte atent cu acest aspect. Şi asta mă ajută foarte mult şi în profesie, în scenă.”

Ludmila a fost completată de către partenerul ei din “Ursul” (piesă juxtapusă cu “Cererea…”), Ion Grosu:

“Spectatorul, la Chişinău, în ultimii ani, este pretenţios şi la capitolul limba vorbită. Vin băieţi cu şcoală făcută în România, sau în afara ţării, şi atunci ei cunosc destul de bine. Nu poţi să îi minţi, pentru că a doua zi, la spectacol, nu mai vin.”

“Sângele apă nu se face. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă”

“Acum, şi copiii de la grădiniţă vorbesc româneşte, la noi la Chişinău!”, a dezvăluit Ludmila. “Când, acum câţiva ani, nu prea se auzea o limbă atât de dulce, atât de clară, atât de limpede, aşa cum aţi remarcat. Când îi auzi pe stradă mergând şi vorbind o română atât de dulce, îţi vine să îi pupi pe toţi, grămadă, să ştii că sunt toţi ai tăi şi pe toţi îi iubeşti. Este, într-adevăr, un merit – probabil – al societăţii întregi. Pentru că se trezeşte – nu că se trezeşte, s-a trezit demult! – se revigorează această dragoste faţă de limba română, faţă de tot ce este românesc.”

actorii Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu Basarabia Chişinău româneşte limba română interior 1

Actorul Ion Grosu este vicedirector al Teatrului „Satiricus” din Chişinău

La rândul său, Ion Grosu crede că, în pofida imixtiunilor politice şi a farselor lingvistice care au încercat să legitimeze o limbă inexistentă, basarabenii au conştiinţa că sunt români:

“Atât de încâlcită a fost limba, intenţionat, a fost inventată o limbă moldovenească – pe care o vedem acum în dicţionare şi în ziarele vechi, şi râdem noi singuri de ceea ce scrie acolo, deci nişte cuvinte inventate – dar până la urmă [este valabil] un proverb vechi: sângele apă nu se face. Se vor limpezi apele, adevărul iese întotdeauna la suprafaţă. În asta credem, şi aşa se va întâmpla.”

Preotul Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, a asemănat, într-o metaforă superbă, eforturile mamelor cu o veritabilă “preoţie a femeii”. Remarca a venit cu prilejul unei întâlniri cu noii părinţi, ce a prefaţat Taina Botezului.

“Deşi, în ortodoxie, nu există preoţia femeii ca atare, preoţia femeii este exact ce faceţi Dvs. acum”, a spus preotul Marcel Stavără în faţa proaspetelor mămici.

“Nu există nici o diferenţă între un pustnic care face 300 de mătănii pe noapte, şi o mamă care se trezeşte în fiecare noapte, de 3 ori pe noapte, de colicii copiilor. Colici, dinţi, şi ce o să mai apară. Nu este nici o diferenţă.”

“Demnitatea de a fi mamă este cea mai mare demnitate a Femeii”, a mai spus preotul de la Biserica Icoanei, din sectorul 2 al Capitalei.

Băiţa mirului, o superstiţie

Totodată, preotul Marcel Stavără a demontat “superstiţiile” asociate acestei mari Taine creştine, Taina Botezului:

“Nu există «băiţa mirului». Este o invenţie a poporului român superstiţios. Baia de a doua zi este o simplă baie. Nu trebuie să îi puneţi copilului, în apă, petale, busuioc, miere, bani, grâu… Nu facem baie în prima zi, pentru că sunteţi la petrecere şi o să mai aveţi băiţe sărite, vă asigur. Este o simplă baie, pe care o fac părinţii de obicei. Nu se ia nici mirul, nici harul, nici botezul, nimic. Pupăm copilul în ziua respectivă, imediat după botez. Nu se ia nici un botez, nici un har, nici un mir”.

Nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, să avem necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum

Marcel Stavără a ţinut şi să le reamintescă naşilor că poartă o responsabilitate uriaşă:

“Eu împart cu Dvs. Naşii această responsabilitate: să îi învăţăm pe copii ce înseamnă Hristos Dumnezeu, opera de mântuire şi care este sensul venirii lor la existenţă. Că nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, [să avem] necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum, şi să trăim în viaţa Lui, cum ne zice El.

Tocmai de-asta s-a întrupat Hristos – să nu ne confecţionăm noi ideile despre Dumnezeu, ci să trăim exact cum ne-a zis El. Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat”.

Preotul Marcel Stavără le-a vorbit proaspeţilor părinţi şi naşilor acestora despre Taina Botezului

Preotul Marcel Stavără le-a vorbit proaspeţilor părinţi şi naşilor acestora despre Taina Botezului

Totodată, preotul Marcel Stavără i-a invitat pe proaspeţii părinţi, ca şi pe ceilalţi, să îşi “reconştientizeze botezul şi credinţa”.

“Hristos Cel Înviat se uneşte cu copiii noştri şi cu noi la botez, căci aceasta este foarte important – să reconştientizăm şi noi botezul nostru! A înţelege că nu sunt al nimănui aici pe pământ, ci de mic m-am unit cu Hristos.

Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat

Zice Sfântul Nicolae Cabasila: «Hristos se aşază în cel mai ascuns ungher al fiinţei mele, de la botez». Eu trebuie doar să îl găsesc. Să am liniştea interioară şi pacea şi bucuria de a-L găsi pe Hristos cu orice faptă bună pe care o săvârşesc. Şi la rugăciune, bineînţeles.”

“Trebuie să ne cunoaştem credinţa şi să o trăim”, a conchis preotul de la Biserica Icoanei.

Pe 12 aprilie, de la ora 19:00, Teatrul Excelsior din Bucureşti reia reprezentaţiile la “Thomas Sawyer” (regizor: Horia Suru), despre un Nică a lu’ Ştefan a Petrei american, o istorie fermecătoare a copilăriei – şi a maturizării. Am discutat cu Horia despre cât de complexă a fost dramatizarea celebrei poveşti, dar şi despre felul diferit în care se face teatru în România, la distanţe neglijabile.

Matricea Românească: Cum ai ajuns să faci “Thomas Sawyer”, și care e povestea acestui spectacol?

Horia Suru: Am ajuns să-l fac foarte simplu: mi s-a propus, din partea Teatrului, să fac o dramatizare – un spectacol după carte. Fiind una dintre poveștile copilăriei mele, m-am arătat interesat imediat.

Cum spuneam, “Aventurile lui Tom Sawyer” sunt parte din copilăria mea. Şi atunci, a fost un lucru foarte plăcut să studiez cartea, deși avea 250 de pagini. Chiar dacă nu mai ții minte toată povestea, elemente îţi rămân vii în memorie, precum e scena vopsirii gardului, sau când mătușa îl fugărește pe Tom prin toată curtea.

Matricea Românească: La momentul la care ți s-a propus, câte piese pentru copii mai montaseși?

Horia Suru: Absolut nici una. Din punctul meu de vedere, nici „Thomas Sawyer” nu este 100% pentru copii… De aceea am şi folosit numele „din buletin”. Este, într-o bună măsură, pentru copii, dar nu pentru cei foarte mici. Nu puteam reda în piesă toată cartea, pentru că ar fi ieșit un serial. Am făcut o selecţie, având în minte o perioadă de timp suportabilă pentru spectator.

Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități

Matricea Românească: Unde ai făcut triajul?

Horia Suru: Studiind romanul, am ajuns la concluzia că vreau să mă axez, în principal, pe acel moment care, de multe ori, e insesizabil, necauzat de un eveniment anume, în care se produce trecerea de la copil la tânăr sau adolescent. Intervin alte preocupări, alte responsabilități. E un prim pas spre maturizare. Am considerat că acesta este momentul din „Tom Sawyer” care mă interesează. De cele mai multe ori, nu se întâmplă într-o zi ceva, și dintr-o dată te trezești un tânăr căruia i se schimbă lumea, care vede altfel lumea și are alte obiective.

În același timp, momentul acela există. Există un fel de declic – ajutat, evident, şi de familie, și de școală, și de faptul că dintr-o dată ai un interes pentru fete pe care înainte nu-l aveai. Aveai altă raportare la ele, erau parteneri de joacă sau exista chiar o animozitate. Dintr-o dată, nu știi ce se întâmplă, și parcă jocul cu fetele devine mai serios.

Momentele acestea m-au interesat din carte – elementele principale care duc la această maturizare. Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități.

Matricea Românească: „Tom Sawyer” este parte a epos-ului american, dar în același timp, e o poveste universală, în care se regăsește orice copil sau poate chiar adolescent, care face tranziția spre altă vârstă și condiție.

Horia Suru: Absolut! Evident, cartea are multe fațete. Nu m-a interesat zona politică și nici zona sclaviei. Nu erau importante pentru mine, și nici pentru spectacol.

Schimbare de rol: regizorul Horia Suru (dreapta), în scaunul spectatorului

Schimbare de rol: regizorul Horia Suru (dreapta), în scaunul spectatorului

Matricea Românească: Ce vrei să transmiți prin spectacolul tău?

Horia Suru: Cred că vreau să transmit că ar trebui să ne uităm mai cu atenție și mai în profunzime la lucrurile prin care trece un copil în procesul acesta de a se maturiza. Mi se pare că, de multe ori, nu oferim destulă atenție nevoilor lui. De multe ori, în familie, în viețile noastre, suntem organizaţi după nişte stereotipuri. Adesea, acei copii, acei tineri ajung, peste ani, să aibă niște frustrări cauzate de anumite evenimente din copilăria lor.

Chiar dacă “Thomas Sawyer” e un spectacol cu multe cântece foarte frumoase, cu multă distracție, multă veselie, sunt și scene serioase, care ar trebui să îndrepte atenția către ce se întâmplă chiar și astăzi. Pentru că în spectacol acțiunea nu e datată, nu are loc într-o anumită perioadă. Eu cred că tinerii, în general, trec prin cam același soi de probleme interioare, în devenirea lor, chiar dacă fundalul și contextul sunt diferite.

Matricea Românească: În România, chiar după 30 de ani de democrație, încă se face educație privind teatrul. De ce le-ai recomanda unor părinți să-i ducă pe copiii lor la teatru?

Horia Suru: Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru. Știu destul de mulți părinţi care-și aduc, din când în când, copilul la teatru, care pentru ei e străin, și atunci tratează tot procesul artistic cu superficialitate. Cred că ei trebuie să meargă mai întâi, și apoi vine dorința inevitabilă de a duce și copiii la piese pe segmentele lor de vârstă.

Educație înseamnă educație la orice nivel de vârstă. Găsim pe scenă similitudini cu viețile noastre. Și atunci, putem rămâne cu niște întrebări despre noi şi despre cum să ne îmbunătățim viața. Teatrul pune o oglindă în fața spectatorului.

Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru, şi abia apoi să îşi ducă copiii

Matricea Românească: Spuneai, undeva, că teatrul nu schimbă cu adevărat societatea. La sfârșitul zilei, de ce crezi că facem teatru?

Horia Suru: Am și eu zile mai bune, mai puțin bune, ca toată lumea. Îmi susțin totuşi afirmația: cred că nu e menirea teatrului să schimbe cu adevărat ceva. Asta ar însemna ca – un exemplu foarte pueril – tu să vii la teatru, să stai frumos în sală, pe scaunul de pluș, foarte relaxat și să nu trebuiască să depui vreun efort, iar la final să primești un răspuns la ceva. Teatrul nu ar trebui să facă asta, nu ar trebui să-ți dea ție chei sau răspunsuri: „Uite, așa trebuie să faci acolo!” sau „Așa e bine, așa e rău”. Nu cred că menirea teatrului este să facă asta. Dacă tu ai disponibilitate și ai deschidere și vrei să înţelegi ceva despre tine, trebuie să muncești pentru asta.

Nu cred că menirea mea în teatru este de a da verdicte, de a spune: „Așa e în cazul X sau în cazul Y”. Cred că pot să studiez o problemă, sau să analizez o anumită temă și să-l las pe cel care vine la spectacol să înțeleagă ce vrea. De aceea, teatrul poate schimba ceva în individ, dar nu poate schimba societatea. Nici nu e menirea teatrului să schimbe societatea. De aceea avem politicieni care ne conduc – ei trebuie să ne facă un trai mai bun.

Matricea Românească: Ești un regizor tânăr, conștient de necesitatea de a se promova, care nu are rețineri în a vorbi despre ceea ce face. Ce s-a schimbat între a fi regizor de teatru în secolele anterioare – XVIII, XIX, XX – și a fi regizor de teatru în secolul XXI?

Horia Suru: Cred că teatrul se schimbă odată cu societatea. Din momentul în care s-a inventat curentul electric, teatrul nu s-a mai făcut la lumânare, ci cu curent electric. Cred că e obligativitatea teatrului de a se plia pe nevoile enorme ale societății curente, inclusiv tehnice, dar și la structura umană, care se modifică. Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată! Structura noastră interioară se schimbă – suntem adaptați la epoca vitezei din mai multe puncte de vedere, chiar și din cel emoțional.

Un tânăr regizor român: Horia Suru

Un tânăr regizor român: Horia Suru

Matricea Românească: Crezi că peste 50-100 de ani – poate chiar mai puțin – o să vedem pe scenă roboți și oameni, împreună?

Horia Suru: Se întâmplă și acum. Sunt spectacole hibride, cu holograme şi fără actori, sunt experimente. E foarte important să existe, dar nu cred și nu propovăduiesc dispariția teatrului în viitorul apropiat. Cred că e ceva în apropierea aceasta a corpurilor. Acela e pe scenă, tu ești în fața lui. Cred în chimia, în unicitatea serii care va atrage spectatorul în sală, actorul pe scenă mult timp. Nu cred că trebuie să jelim dispariția teatrului care va fi înlocuit total de tehnologie.

Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată!

Nu sunt un foarte mare susținător al tehnicii în teatru. Cred că teatrul din România, din punct de vedere tehnic, e departe, rău, față de unde a ajuns societatea. De multe ori, se vine cu scuza că „trebuie să punem actorul în centru, deci lasă să folosim reflectorul acela, pe manivelă, din anii ‘50”.

Matricea Românească: Să oferim o experienţă «vintage».

Horia Suru: Exact. Teatrul e o artă care îmbină arte. Deci nu vorbim despre dispariția actorului, ci de a folosi celelalte arte la nivelul la care putem.

Matricea Românească: Revenind la piesa ta, „Thomas Sawyer” (foto sus), care au fost complexitățile? La ce nivel ți-a fost cel mai greu să transpui povestea?

Horia Suru: Au fost mai multe. Prima a fost să comprimăm – spectacolul are o oră și 20 de minute – povestea, care e foarte lungă, având o multitudine de personaje, de evenimente, și să alegem împreună cu Oana Răsuceanu, cea care a făcut dramatizarea, acele puncte esențiale în care voiam ajungem, ca să nu facem un spectacol de 24 de ore. Tendința era „hai să păstrăm și asta, că e foarte mișto”, „hai să păstrăm și asta, că e foarte importantă”, „şi asta merită”. În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. După care am spus: „Hai să vedem ce e mai important”. E greu să renunți la lucruri, te doare.

E un spectacol la care s-a muncit foarte mult. E o echipă mare de actori, toată muzica e live, nu e nimic pe bandă… Şi orchestrația e live, pentru că actorii și-o fac singuri. Au fost și elemente tehnice mai dificile, dar a fost un proces frumos. E o poveste frumoasă a copilăriei. Sunt tot felul de aventuri, dar se termină cu bine, e o poveste pozitivă.

În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. Am păstrat esenţialul. E greu să renunți la lucruri, te doare

Matricea Românească: Ești un băcăuan care a studiat teatrul la Cluj, iar acum lucrezi în București, dar nu numai. Cum înțelegi conceptul de matrice culturală românească?

Horia Suru: Asta cred că mă salvează, cumva. Pentru că, ducându-mă pentru un proiect într-un loc și după aceea în altul, mă salvează foarte mult de la un fel de rutină care, inevitabil, s-ar instaura. Am simțit-o. Rutina, nu doar a drumului – acelaşi drum spre job, pe aceeași stradă, între aceleași clădiri până la muncă -, dar și una a gândirii despre cum îmi fac meseria.

Horia Suru: "Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru"

Horia Suru: „Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru”

Sunt energii extrem de diferite în diferite instituții. Sunt alte şi alte probleme. Ceea ce, într-o parte, e o problemă de viață și de moarte, în altă parte nu e important. La fel și în organizare, dar și în felul cum văd oamenii viața. Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru – de la parte artistică, la parte tehnică. Sunt probleme diferite. Mă raportez tot timpul la probleme, pentru că am învățat demult că lucrurile bune deja se știu, nu se spun.

Matricea Românească: Îți tragi sevele, ca regizor, din această diversitate?

Horia Suru: Da, foarte mult. Pentru mine, e important – m-am obișnuit și îmi convine să schimb locul. În momentul acesta, nu îmi doresc să mă așez „la casa mea”, în ce priveşte profesia.

„Thomas Sawyer” se joacă la Teatrul Excelsior din Bucureşti, miercuri 12 aprilie ora 19:00. Detalii despre piesă aici

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

 „Odată, demult, un marinar naviga într-o noapte rece de iarnă. Barca sa din lemn cu pânze era purtată de vânt și, odată cu ea, visele lui de a ajunge acasă în bordeiul cald, la șemineul din colțul camerei, la soție și la copii”. Aceste cuvinte, care anunță o poveste pe cât de incitantă, pe atât de emoționantă, reprezintă prologul unei piese de teatru la care s-a muncit extrem de mult. Pentru piesa „Steaua Nordului” se pregătesc asiduu nu mai puțin de 16 copii nevoiași provenind din centrele „Mia‘s Children” și „The Door”.

Matricea Românească a luat parte la una dintre sesiunile lor de repetiție și s-a distrat copios printre copiii veseli, curioși și dornici să ofere tot ce-i mai bun din ei. Seriozitatea de care cei mici au dat dovadă este alimentată și de către exercițiul motivațional pe care-l realizează ei înainte de fiecare repetiție și care va fi „bifat” – intuim noi – și înainte de spectacolele din 8 și 9 decembrie, (ora 19:00, la Conservatorul din București): ținându-se de mână, toți strigă cu putere „Eu pot!”. Iar cuvintele devin realitate, întrucât veselia și bunătatea acestor copii, impresionante prin candoare, constituie așii din mâneca hainelor de mici dimensiuni ale actorilor „liliputani”.

Cei mici nu se află pentru prima oară în lumina reflectoarelor, de câțiva ani încoace ei oferind, după ore întregi de muncă, spectacole de teatru pentru publicul larg. Mai experimentaţi, dar deopotrivă emoționați, cei mici își doresc cel mai mult ca sala să fie plină şi să le ofere spectatorilor un frumos dar de Crăciun.

„Dacă vă încurcați, nu vă opriți, continuați, pentru că acolo nu avem sufleor”

„Trebuie să facem pauze între ceea ce vorbim. Voi, copii, vorbiți foarte repede, deși în realitate nu vorbiți atât de repede, ci vorbiți normal. Atenție la gesturi! Vreau să vorbiți rar, să nu mai stați cu spatele la public și să nu vă mai bălăngăniți! Trebuie să ne străduim ca și ultima parte să iasă la fel de bine ca și prima parte. Chiar dacă nu prea am repetat-o. Voi vreți să iasă bine sau nu?”, sunt instrucțiunile blânde, dar ferme de dinaintea repetiției ale Laurei Doliș, coordonatoarea proiectului, cea care pune „roțile-n mișcare” și care se asigură că cei mici vor juca impecabil.

Laura Doliș, alături de una dintre micile actrițe

Laura Doliș, alături de una dintre micile actrițe Foto: Arhiva personală

Dar, fiind vorba despre niște actori începători, Laura continuă cu lămuririle ce arată că poticneala nu este un capăt de țară: „Ca să iasă bine, trebuie să fii «acolo». Asta înseamnă actorie. Nu contează numai să îți înveți replicile. Eu mă bucur că v-ați învățat replicile. Dacă vă încurcați, nu vă opriți, continuați, pentru că acolo nu avem sufleor.”

Steaua Nordului, călăuza copiilor nevoiași

Piesa este scrisă de către un prieten al Laurei, Chris Baisan, ce a reușit să îi transmită o emoție mai rar întâlnită în spectacolele unor juniori.

„Steaua Nordului este supărată pentru că toată lumea are busolă, și se hotărăște să cadă pe pământ. Spectacolul mai conține și un moment de canto al unui băiețel talentat, în vârstă de 9 ani, și un moment de dans. Una dintre coregrafii este creată de către un băiețel de la centru, care are 12 ani. De asemenea, mai avem și un moment cu clovni. Lucrez de cinci ani cu ei, prin intermediul ONG-ului meu, «Hai să ajutăm». Pe unii îi cunosc, acesta este al patrulea an când pregătim o piesă. Se vede clar că este diferență între cum erau copiii la început și cum sunt acum. Piesa îi responsabilizează foarte mult, pentru că ei își doresc să fie acolo și de aceea ascultă tot. Sunt copii, e normal să fie distrași. Ei o să dea tot ce pot”, a explicat Laura pentru Matricea Românească, aceasta subliniind, totodată, calitățile copiilor cu care lucrează: capacitatea debordantă de a iubi și curajul admirabil.

Pentru că își doresc ca piesa să „iasă” bine, copiii ascultă cu atenție instrucțiunile Laurei

Pentru că își doresc ca piesa să „iasă” bine, copiii ascultă cu atenție instrucțiunile Laurei

Ca niște persoane cărora le-a scăzut, din pricina utilizării intense a tehnologiei, capacitatea de memorare, nu am putut să nu ne întrebăm cum au reușit copiii să își învețe toate replicile. „Nu a fost foarte greu. Mai dificil este să stau liniștită, pentru că eu sunt obișnuită să gesticulez”, ne-a răspuns  M.D., în vârstă de 17 ani.

„Toți copiii sunt foarte afectuoși și darnici”

Era inevitabil ca astfel de activități lăudabile ce vizează copiii și bucuria lor să nu atragă voluntari dornici să ajute cum pot. Un exemplu în acest sens este Florentina Dan, o tânără care lucrează în fiecare săptămână cu cei mici și care îi ajută să-și dezvolte creativitatea.

„Toți copiii sunt foarte afectuoși și darnici. Asta am simțit-o din momentul în care am venit aici pentru prima oară”, ne-a mărturisit Florentina. Atunci când nu face voluntariat, aceasta susține ateliere de creație pentru copii. Remarcabil este faptul că și micii cursanți ai Florentinei s-au mobilizat și au donat picturi realizate de către ei în cadrul atelierelor, pentru a fi expuse în holul Conservatorului, în zilele de spectacol. Publicul va putea achiziționa lucrările în schimbul unei donații, iar banii vor merge către actorii din „Steaua Nordului”.

„Eu pot!”

„Eu pot!”

Un alt voluntar este un tânăr care are, la rândul său, un rol important în buna desfășurare a lucrurilor: „Ne inspiră să vedem cum o mână de oameni reușesc să realizeze astfel de proiecte concrete și consistente. Este primul an în care ne implicăm și îi ajutăm cum putem, cu promovarea activităților. Ce facem noi este să găsim oameni ca voi, Matricea Românească, parteneri cărora să le prezentăm ideea. În general, o anumită zonă din media aderă la astfel de lucruri și este firesc să fie așa. Pentru că materialele care rezultă din astfel de povești sunt foarte valoroase și apreciate de către cititori”.

Am petrecut împreună cu copiii de la centrele „Mia‘s Children” și „The Door” o după-amiază de duminică savuroasă, în care am învățat că frumosul poate ieși la iveală dintr-un corp mic, atunci când sufletul este mare. Dacă aveți vreme, mergeți să îi vedeți în 8 sau 9 decembrie la Conservator, luându-vă drept reper „Steaua Nordului”.

Afișul spectacolului „Steaua Nordului”

A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe vremea când Mihai Viteazul se lupta cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă.

Străini fiind pe plaiurile Jupâneștiului, părintele Daniel Mazilu, omul la care enoriașul găsește îndrumarea spirituală – dar și mundană – de mai bine de 20 de ani, a fost cel care ne-a dezvăluit, prin poveștile sale cu tâlc, sensibilitatea și onestitatea sătenilor, calități „sădite” în subconștientul lor încă din copilărie, chiar de către oamenii Domnului.

„Pridvorașul de la intrarea în biserică nu este întâmplător așezat acolo, ca un loc de odihnă. Pridvoraşul acela vorbește și răspunde la întrebarea pe care ați adresat-o privind rolul bisericii în viața credincioșilor. În pridvoraș a funcționat prima școală din satul nostru”, sunt cuvintele cu care părintele ne atenționează că spațiul din fața Bisericii de Lemn din Jupânești avea o altă destinație decât aceea de a opri stropii de ploaie sau fulgii de nea: în acel loc se formau oamenii. „Acolo veneau copiii, se așezau pe băncuță și, sub îndrumarea preotului și a dascălului, ei învățau să scrie și să citească. Săraci fiind și nu prea bine organizați, au folosit niște metode foarte interesante. Au învățat să scrie în niște lădițe, niște cutiuțe pline cu cenușă sau cu nisip, puțin umed și bine tasat. Şi, cu bețișorul, au învățat să scrie pe nisip.

În pridvorul Bisericii de Lemn din Jupânești s-au format oameni

În pridvorul Bisericii de Lemn din Jupânești s-au format oameni Foto: Marius Donici

În zilele frumoase de vară, se coboară în valea bisericii, se merge 200 metri mai la deal, unde se află o râpă cu un perete vertical de lut nisipos. Acolo scriau cu bețișorul, ca pe tablă. De atunci, și până astăzi, pe oricine întrebați din sat, «Unde se  află Râpa Dascălului?», toată lumea vă duce acolo. Ca să citească, ei au folosit cărțile de slujbă din biserică.” Raportată la lungile discuții, fără concluzii, privind manualele sau auxiliarele din școlile românești de astăzi, metoda de predare a dascălilor din secolul XVIII pare o glumă seacă, dar reprezintă dovada unei învățături – încă valabile –  pe care contemporanul a uitat-o sau pe care o evită din comoditatea-i periculoasă: unde există voință, orice se poate înfăptui. Chiar și fără tableta conectată la internet. De asemenea, nu numai Nică (Ion) Creangă a învățat – atunci când nu prindea muștele -, să citească folosind ceaslovul bisericii, ci și copiii din Jupânești. „Suntem chiar bucuroși că am avut același manual ca și Creangă”, adaugă părintele zâmbind.

Picturi vechi de sute de ani, impresionante și astăzi

Interesant este că „fiii” satului au învățat să scrie și să citească în biserică după o metodă simplă, dar de efect, bazată pe înțelepciunea și pe fermitatea preotului. Însă adevărata lecție de viață împărtășită era independentă de slovele pe care copiii le buchiseau.

„Picturile din acel pridvoraș nu sunt unele întâmplătoare. Îmi place să le spun picturi didactice. Au fost picturi așezate în fața unor copii de la școală, cu ajutorul cărora preotul să poată preda informații teologice, dogmatice pe înțelesul copiilor mult mai ușor. Și să vizualizeze. Avem în dreapta, cu culori închise, reci, mai respingătoare – tot ce este rău și de ce trebuie să se ferească ei. Iar în stânga avem locul unde ajungi dacă faci bine, Grădina Raiului”, reprezintă un prolog la lecția de religie din secolul XVIII la care aveam să participăm cu emoția și curiozitatea specifică – poate – copiilor vremii.

La o primă vedere, frescele din tinda bisericii, similare cu cele întâlnite și la mănăstirile Voroneț și Humor, nu sunt altceva decât splendide picturi religioase, căzute și ele în ghearele nemiloase ale degradării cauzate de către trecerea inerentă a anilor – sute, în cazul de față. Însă, așa cum a subliniat și părintele Mazilu, în Biserica de Lemn de la Jupânești nimic nu este aleatoriu, iar cele două picturi murale de mari dimensiuni, dispuse de o parte și de alta a intrării în Casa Domnului, reprezintă frapantul „material didactic” al preotului care le preda copiilor învățături teologice și dogmatice. Muralele erau mai mult decât indicate pentru a ajuta copiii să înțeleagă eshatologia. Iar cea predată la Jupânești nu are precedent, întrucât talentul și inspirația zugravului, al cărui nume nu este cunoscut, ne dezvăluie un har divin.

Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață

Deși am luat parte la lecția de religie în veacul XXI, când butaforia se află la loc de cinste, învățăturile și explicațiile părintelui Daniel Mazilu ne-au introdus, încă de la primele cuvinte, „îndulcite” de sunetul ploii, într-o călătorie imaginară parcursă de sufletul omului după ce trece la cele veșnice.

„Exista, înainte vreme, un blestem valabil în toată comuna. Când te supăra cineva, se spunea: «Să te mănânce Iadul de la Jupânești!». Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață.”

„Iadul de la Jupânești” (detaliu)

„Iadul de la Jupânești” (detaliu)

Povestirea părintelui începe cu registrul de sus, unde, în colțul din stânga, ne este înfățișată luna, pe care o putem interpreta simplu drept încheierea zilei. „De data aceasta, luna simbolizează sfârșitul vieții, și nu oarecum! Pentru că în continuare îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu degetul arătând spre lună, și cu fața spre toate popoarele pământului. De ce? Avem aici pe evrei, arabi și pe conducătorii spirituali ai celorlalte popoare de pe Pământ. Iar mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii de atunci și oamenii de astăzi este următorul – Mântuitorul spune așa: «Aveți grijă! Toate popoarele pământului, la sfârșitul vieții, veți avea parte de Judecata de Apoi!». Aici, Judecata de Apoi este reprezentată foarte interesant. Mâna lui Dumnezeu coboară dintre nori și ține între degete un cântar cu care cântărește faptele bune și faptele rele.

Corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea!

Sub cântar, corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea! Şi a mai așezat, pentru copii, vicleanul diavol, care încearcă să schimbe soarta Judecății cu picioarele, cu mâinile, cu codița și cornițele, agățat de talerul faptelor rele. Şi ia uitaţi acțiunea îngerului păzitor, care vine cu o suliță și o înfige în capul diavolului. Este mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii, acela că îngerul păzitor, atât timp cât avem gânduri bune, vine și ne apără în orice situație și în orice moment.” Dacă cei mai mulți dintre noi au aflat la școală despre îngerul păzitor, pentru copiii de astăzi, aceasta ar putea fi o informație străină, în contextul discuțiilor binecunoscute privind susținerea orelor de religie la clasă.

Beelzebub, la intrarea în Iad (simbolizată printr-o gură de balenă), ținând în mână cupa suferinței

Beelzebub, la intrarea în Iad (simbolizată printr-o gură de balenă), ținând în mână cupa suferinței

„Avem de asemenea, mai jos, o imagine în care vedem un boier mort, lângă care scrie «bogatul nemilostiv». El a fost păcătos nu pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv! De aceea, nici nu-i scrie numele, cum i-l scrie lui Lazăr. A murit bogatul și i-a «ieșit» sufletul. Diavolul a venit să ia ce-i al lui, numai că nu poate, pentru că soția lui se roagă. Uitaţi-o, stă și așteaptă! Este o imagine care ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi. Rugăciunea noastră le ușurează drumul. Râul de foc este un drum care, pentru mulți, pare ușor, pentru că e la vale. Aici sunt scrise numele și păcatele pe care le-au făcut cei care au ajuns să parcurgă acest drum. Dar în același timp este atât de înșelător, pentru că e de foc, și ne arde! Și intrăm direct pe ușa Iadului, unde stă acest Satana, Beelzebub, șeful Iadului, cu această imensă cupă a suferinței. O vedeţi cât este de mare? Al treilea și ultimul lucru sfânt din această imagine este îngerul copiilor morți botezați. Ia uitaţi cum, ei fiind îmbrăcați în alb, vine și îi ia şi îi duce fără judecată în Împărăția lui Dumnezeu.”

În centru, râul de foc; stânga sus, Judecata de Apoi reprezentată prin balanță; stânga jos, bogatul nemilostiv și diavolul care îi vrea sufletul; dreapta sus, îngerul copiilor botezați, chemați la Cer

În centru, râul de foc; stânga sus, Judecata de Apoi reprezentată prin balanță; stânga jos, bogatul nemilostiv și diavolul care îi vrea sufletul; dreapta sus, îngerul copiilor botezați, chemați la Cer

În timp ce „Sfântul Nicolae” pe care-l ține părintele între degete ne indică fără echivoc soarta sufletului păcătos, noi tăcem, ascultăm și luăm aminte, așteptând totodată explicațiile despre locul unde năzuim cu toții să ajungem: în Împărăția Domnului.

„Întorcându-ne la cealaltă parte, sunt mai multe interpretări, dar cea pe care îmi place să o dau este: găsiți aici o interpretare a Sfintei Treimi, sub formă de cruce. Nu o găsiți niciunde. Eu n-am găsit-o până acum, și m-am tot plimbat.

Reprezentarea Sfintei Treimi sub formă de cruce, o distincţie a Jupâneştiului

Reprezentarea Sfintei Treimi sub formă de cruce, o distincţie a Jupâneştiului

Iată: avem Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe orizontală, dar şi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe verticală – și am format o sfântă cruce din cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Maica Domnului, care este străjuită de către Sfinții Arhangheli, oferă cupa fericirii. Faceți comparație între ea și cupa suferinței! Cupa fericirii, pentru credincioșii care se fac vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu. Avem și sfinții și mucenicii bisericii noastre, care sunt străjeri la Grădina Raiului, iar Grădina este ilustrată sub formă de cetate. S-a «pus» un zid imens de cetate, ca să înțeleagă tot muritorul că nu se poate intra aici, decât în urma Judecății și cu binecuvântarea și aprobarea lui Dumnezeu!”

Sfânta Treime, înconjurată de „un zid imens de cetate”

Sfânta Treime, înconjurată de „un zid imens de cetate”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă: