Mamaia a murit vineri. Avea 94 de ani și, până cu puțin înainte să ne părăsească, a continuat să îşi facă curat în curte, îngenuncheată, pipăind buruienile şi smulgându-le, deși nu mai vedea. E o etică a muncii pe care o decelez, adesea, pe firul ADN-ului, în propriile-mi excese de zel.
Mamaia era o ţărancă simplă din Bărăgan. Ea n-a avea cont de Facebook sau de Instagram, nu-şi etala telefonul sau hainele scumpe pe uliţa satului, nu monopoliza discuţia, nu făcea pe semidocta la televiziuni. Ieşea la poartă, dar nu ca să bârfească, ci mereu ca să ne aştepte, înfrigurată.
Mamaia n-a fost niciodată în Top 300 Capital, dar asta n-o împiedică să fie numărul 1 în inimile oamenilor. În fapt, mamaia n-avea alte comori decât cei nouă copii şi mulţi alţi nepoţi şi strănepoţi dăruiţi ei de către Dumnezeu. Doi copii i-au murit, patru au ajuns profesori, toţi au devenit oameni respectabili, seminţe bune împrăştiate pe toata întinderea României.
Mamaia n-avea palate în Miliardar Residence, nu era birocrată busy şi nici hipsteriţă plaisiristă. Trăia într-o casă de chirpici, o locuinţă simplă, pe care o (re)construise, de atâtea ori, cu mâna ei de văduvă rămasă singură prea devreme. „Într-o casă mică poate exista o dragoste mare. Când eram copii, mama se trezea cu câteva ore înaintea noastră ca să ne fiarbă lapte şi să ne pregătească lucrurile de şcoală, iar tata mergea până la liziera pădurii, în toiul nopţii, ca să taie lemne cu care să ne încălzească casa. Niciodată nu ne-am trezit în frig. […]
Mama nu ne-a arătat niciodată suferinţele ei, nici cele pe care i le-am pricinuit, doar dragostea.
Mama, deşi nu avea nimic, omenea pe oricine îi trecea pragul, măcar cu o cafea şi un sfat.
Mama n-a mers prea mult la biserică, însă credinţa ei a fost baza pe care şi-a construit întreaga filosofie de viaţă. Mama ne-a educat să nu facem rău altora, ne-a educat să ne respectăm şi să ne cunoaştem valoarea. Am avut o singură cămaşă albă, însă mama o călca şi o spăla mereu, aşa încât toţi cu care mă întâlneam aveau impresia că am o haină nouă. […]
Am avut o singură cămaşă albă, însă mama o călca şi o spăla mereu, aşa încât toţi cu care mă întâlneam aveau impresia că am o haină nouă
Mama nu avea nici măcar ceas, dar mă ducea la gară, pe jos, atunci când plecam în tabără, 11 kilometri până la Călăraşi. Îmi punea în bagaj ouă din gospodăria noastră, castraveţi şi orice mai găsea – ca să fiu om între oameni. Apoi, după ce mă urca în tren, mergea înapoi, pe jos, 11 kilometri de la Călăraşi în satul nostru…”, l-am auzit, duminică, pe unchiul meu, pronunţând discursul funebru.
Mamaia era o femeie severă, un Moromete feminin, care ştia că excesul de afecţiune se poate transforma repede în răsfăţ incontrolabil, şi mai apoi în ingratitudine. Ea ştia să iubească fără paradă, şi să îşi reprime sentimentele pentru un scop mai mare: integritatea, demnitatea şi bunăstarea de mai târziu a copilului, fie el fiu, fiică sau nepot.
Acele ei nu faceau tatoo sub piele, dar exemplul ei de bunătate şi de iubire este cel mai durabil tatuaj în sufletul celor pe care i-a atins.
De fiecare dată când cineva apropiat ne părăseşte, o parte din ceea ce a însemnat dispare, însă o parte din el continuă să trăiască, prin noi.
Mamaia, omul care n-a avut nimic în afară de iubire, e pentru mine mai scumpă decât toate Cuminţeniile Pământului.