Sabina îi spunea Marei o poveste: o poveste frumoasă, cu palate de cleștar, cu prieteni care la nevoie se cunosc, cu Ilene Cosânzene, cu zmei-paralei și zâne bune. Povestea aducea în fața ochilor și trădări și zboruri și prăbușiri și susținere. Și Mara se minuna și întreba și desțelenea. Pentru că așa se întâmplă cu toate poveștile: încântă și bucură și pun pe gânduri și desțelenesc!

-Mama, cum îi pot eu ajuta mereu pe alții? Cum știu că eu trebuie să cer ajutor? Îi pot ajuta chiar pe toți? Ce fac dacă vreau să ajut dar nu pot?

-Ei, asta este o altă poveste! Hai să îți explic: vezi tu, ție îți place să fii lângă cei dragi, cu tot sufletul. Ba ești acolo chiar și lângă cei pe care îi știi puțin. Mai toți vin spre tine și îți caută compania, te sună să îți spună de rău dar și de bine, își pun capul pe umărul tău, nu-i așa? Ești acolo pentru sfaturi, pentru alinare și mai ales am observat că ești acolo să asculți. Și dai, și dai timp, și dai energie. Și să știi că într-o zi există posibilitatea să nu mai poți da!

-Cum așa????

-Cum ai putea dărui tu, când cupa emoțiilor tale este goală?

Noi dăruim din noi, cu drag și cu atenție, atunci când avem de unde.

Să știi, Mara, că îmi place mult comparația următoare: suntem o cupă, o cupă în care revărsăm și din care revărsăm sentimente și emoții. Când cupa noastră este plină de tot ce e bun, avem de unde da: dăruim mângâiere, dăruim răbdare, dăruim cuvinte bune și dăruim gânduri ce alină. Este tare bine să ne ținem cupa plină! Trebuie să și  știm să primim în cupa noastră, să ne-o umplem la timpul cuvenit sau să îi lăsăm pe cei din jur să picure bine și bun în cupa sufletului; e bine să învățăm să primim!

Cum altfel putem dărui din noi? Eu am învățat, draga mea, că neînțelegerile, furia, lipsa de răbdare reprezintă rezultatul unor cupe cu fundul uscat. Nicio picătură nu mai este acolo. Suntem uscați în emoții, bate austrul și crivățul în inimile noastre.

-Mama, și cum pot să pun energie în cupa aceasta din care mie îmi place așa mult să dăruiesc?

Energia din cupa emoțiilor

-Uită-te pe cer și uită-te la culorile din verdele pădurii! Uită-te la muguri și la flori plăpânde. Sufletul îți va revărsa picuri în cupa ta. Ascultă muzica ce îți place. Dansează. Sună-ți prietena dragă. Recitește poezia ce te însuflețește. Parcurge cu ochi vii dialogul dintre personajele pe care le iubești. Spune-ți propoziții pline de recunoștință, amintește-ți binele. Cupa ta se va umple, pic cu pic. Și caută, la rândul tău, oameni dispuși să toarne licori dătătoare de energie și de iubire spre tine.

Ochii Marei sclipiră. Simțea că a înțeles, știa ce are de făcut și în inima ei se așeza cupa de cleștar din Palatul Copilăriei, acolo unde Binele e pus pe tron pentru că el învinge întotdeauna!

Melaniei nu îi plăcea deloc atunci când Bogdan își pierdea cumpătul și se înfuria și îi țâșneau lacrimile. Da, îi părea rău pentru băiețelul ei și da, i-ar fi luat durerea de pe umeri, însă simțea un disconfort puternic în prezența trăirilor lui. Unele amintiri din copilăria ei i se reactivau și simțea cum respinge ceea ce fiul ei manifesta pentru că retrăia întreaga-i povară amorțită.

Se pare că Melania nu câștigă cu brio examenul maturității emoționale; își va pierde la rândul ei calmul și își va respinge propriul copil pentru că nu poate face față celor trăite de el. Cum nu a învățat-o nimeni, niciodată, cum să facă față trăirilor ei, nu știe să ofere, nu știe ce și cum să ofere.

Ce alege copilul?

Bogdan, va învăța la rândul lui că trebuie să aleagă între ceea ce simte- sentimentele sale- și atașamentul față de persoana care îl ocrotește și pe care o vede drept soarele său: ,,mama este cea de care depind întru totul; dacă nu mă port așa cum vrea ea, așa cum ea așteaptă de la mine, risc să o pierd, să îi pierd aprobarea, afecțiunea, privirea caldă, aprobatoare, mângâierea….nu, nu vreau asta…mai bine renunț la cum aleg să mă manifest”. Bogdan renunță la autenticitatea sa. Încet și sigur, an după an.

Tipare și dezechilibre

Peste ani, Bogdan are mari șanse să dezvolte un dezechilibru ce îl va marca pe el și pe cei din jurul lui. Va repeta tiparul afișat de mama sa, inconștient. Stigmatul emoțional dobândit în primii ani de viață va rămâne lipit de el și îl va contura și îl va defini. Se va creiona, zi după zi, un tipar de comportament, care- în absența unei sforțări de conștientizare a acestuia de către adultul informat sau atenționat- va domina, guvernând fără obstacole.

Să ne analizăm atent în răstimpuri!

Spre binele nostru, spre binele copiilor noștri, să ne analizăm atent în răstimpuri.

Oare același tip de dificultate ne apare în cale? Stima de sine este scăzută? Ajungem să fim iar și iar ,,țapul ispășitor”? Ne alegem un partener dominator? Ajungem să credem că ceea ce gândim noi nu contează? Nu ne revendicăm ce este al nostru, de drept? Ne exprimăm cu accese de furie pe care le regretăm mereu? Suportăm greu emoțiile celor din jur?

Toate acestea sunt întrebări pe care este bine să ni le punem și al căror răspuns ne poate duce într-o oaza de înțelegere față de noi înșine și de împăcare.

Vom ști ce avem de făcut. Ne vom opri din a propovădui comportamente dăunătoare, inconștient, desigur, spre cei ce ne sunt cei mai dragi în această viață.

Melania a ales să își înfrunte amintirile. Și-a dat seama de cum s-a simțit, când era mică, atunci când renunța la bucăți din ea pentru a mulțumi adulții de care se simțea dependentă. Nu i-a fost ușor. Decizia ei era una puternică: fiul ei nu va mai fi constrâns în niciun fel să renunțe la cine este el. Acum ea pune mare preț pe autenticitate. Este timpul să o facem noi toți!

Părintele Vasile Thermos s-a născut în Grecia, în anul 1957 și a studiat medicina și teologia la Universitatea din Atena. Este doctor al Secției de Teologie Sociala a Universității din Atena și a urmat cursuri la universitățile Harvard și Boston. Interesul sau fundamental este pentru dialogul dintre Teologia Pastorala si Psihiatrie-Psihanaliză, sau psihologia clerului, psihologia și psihopatologia religiozității, adolescența si problemele ei.

Părintele Vasile Thermos a desfășurat mai multe programe educative cu clericii, a publicat diverse cărți și articole, a participat la multe emisiuni televizate și radiofonice, dar și la conferințe. Părintele Vasile slujește în cadrul Mitropoliei Tebei și Levadiei.[1]

Părintele Vasile Thermos tratează problemele de ordin psihic și pe cele  duhovnicești ale diferitelor categorii de vârstă. Interesul său în această privință se manifestă de la copii și până la vârstnici, de la adolescenți și până la soți. Părintele îmbină  slujirea pastoral-misionară cu cea psihiatrică.

În cartea de care ne ocupăm „Sfaturi pentru o creștere sănătoasă a copiilor”, apărută la editura Sophia în anul 2009, părintele Vasile tratează în cadrul mai multor emisiuni televizate, teme privitoare la modul în care copiii sunt influențați de diferiți stimuli, stimuli ce vin din familie, din societate și din mediul eclezial.

Cartea prezintă evoluția biologică și psihologică a copilului, trecând de la stadiul de prunc la cel de preșcolar, de la cel de preșcolar la cel de școlar, iar de aici la stadiul de adolescent, inclusiv la momentul în care tânărul ajunge să întemeieze o familie. Temele centrale ale volumului sunt:

• Legătura și comunicarea dintre părinți și copii – condiție „sine qua non” în dezvoltarea copilului;
• Rolul întemeierii unei familii (menirea familiei).

Modul în care părintele Vasile se raportează la aceste teme constituie preocuparea principala a lucrarii de față, dorind să evidențiem lucrurile de care tinerii au nevoie pentru o dezvoltare sănătoasă, atât din punct de vedere psihic, cât și spiritual.

Legătura și comunicarea dintre părinți și copii – condiție „sine qua non” în dezvoltarea copilului

Odată cu modernizarea societății, legătura dintre părinți și copii s-a deteriorat. Televizorul și internetul au devenit elemente intermediare între aceștia. Televizorul reprezintă pentru unii părinți un fel de „baby- sitter”, mai ales atunci când aceștia vor puțină liniște sau când au ceva de făcut. Din această cauză Pr. Vasile Thermos susține că nu mai există o legătură sufletească atat de puternica între părinți și copii, acest lucru datorându-se faptului că părinții comunică cu pruncii lor doar pentru a-i mustra sau pentru a-i sancționa. Acest fapt generează ulterior oameni complexați, sau care au o permanentă stare de inferioritate, așa cum observă părintele.

Indiferent de starea emoțională a copilului, acesta trebuie ascultat de părinți, fie că este vesel sau trist, părinții trebuie să știe de unde vine tristețea sau fericirea copilului lor. „Dacă nu va fi ascultat, acesta riscă să caute alți prieteni, care de cele mai multe ori sunt falși prieteni”.[2]

Copiii simt acerb nevoia să fie ascultați și să aibă certitudinea că sunt iubiți de părinții lor, de aceea pr. Vasile le recomandă părinților să le spună copiilor ce sentimente au față de ei, deoarece aceștia au mare nevoie de încredințare prin cuvânt și prin faptă. Astfel, este recomandat în acest sens ca fetele să comunice cu mamele prin intermediul unor activități specific feminine, iar băieții să comunice cu tații tot prin intermediul unor activități specific bărbătești. În acest fel, spune autorul, se poate observa cu ușurință de către părinte un element foarte important din caracterul copilului, și anume dacă este sau nu statornic în ceea ce întreprinde.[3]

În relația cu copiii părintele recomandă, pe lângă metodele psihanalitice, rugăciunea, pocăința și autocritica. În relația „părinte-copil, Dumnezeu are un rol important, dar trebuie sa-L chemăm să ne ajute, (…) copiii sunt aspirații la sfințenie!”.[4] Părerea copilului despre o anumită problemă reprezintă un răspuns caracteristic vârstei și a judecății pe care Dumnezeu i-a dat-o, de asemenea reprezintă o expresie a creativității, a personalității sale, de aceea trebuie să încurajăm copiii să-și exprime propriile păreri.[5]

Între 9 și 12 ani, copiii încep să-și dezvolte odată cu inteligența și frica, dar această frică trece de cele mai multe ori de la sine, în rândul copiilor și al adolescenților. Frica se poate înțelege ca o teamă de necunoscut, de ceea ce reprezintă nou. La această vârstă copiii încep să-și dezvolte capacitățile mentale, încep să facă judecăți proprii și să-și organizeze viața într-o oarecare măsură în funcție de propriile percepții despre lume. Chiar dacă tinerii de astăzi au parte de multe avantaje tehnologice, cu toate acestea, uneori sunt nefericiți. Nesiguranța și instabilitatea economică a părinților este o cauză a problemelor adolescenților, dar aceste probleme nu au o importanță primordial, deoarece pe lângă aceste bunuri materiale, tinerii au nevoie și de hrană spirituală și culturală.[6]

Pr. Vasile identifică începutul adolescenței ca fiind biologic, dar sfârșitul ei este psihologic, mărindu-se din ce în ce mai mult cu trecerea timpului, într-un raport de progresie aritmetică vârsta la care se încheie adolescența; dependența materială și fizică de părinți face ca adolescența să întârzie. „Adolescenții trebuie să aibă idealuri, pentru că acestea  reprezintă o bulă de oxigen pentru tineri; idealurile sunt elemente nobile ce dezvoltă adolescentul spre maturitate”.[7] Tinerii își iau idealurile din orice sursă cu care interacționează, respectiv: mass-media, televiziune, familie, societate, stat, biserică. Adolescenții își fac modele din cei cu care interacționează în mod direct și indirect, fie că interacționează cu profesori, cu clerici sau cu părinții, ei nu primesc ceea ce modelele lor încercă să pară, ci primesc ceea ce aceștia sunt. Idealurile tinerilor sunt ținute de cele mai multe ori sub semnul consumerismului, al banilor – al bunăstării sociale, de aceea este „ recomandat este ca tinerii să își facă modele din sfinți”.[8]

Întemeierii unei familii (menirea familiei)

O altă problemă a tinerilor este și amânarea căsătoriei tocmai pentru ca nu cumva odată cu trecerea anilor în căsnicie să se piardă dragostea dintre ei, de aceea părintele Vasile Thermos recomandă tinerilor ca „în bucuria maternității și a paternității să ascundă golul dragostei. Copiii sunt bucurie în viața părinților, ne bucurăm de copii dacă în prealabil ne bucurăm de viața în doi”.[9]

Tinerii se tem de statornicie și de permanență, de aceea și evită căsătoria pentru că nu văd în ea ceva motivant, mai bine spus, societatea de astăzi nu le prezintă o motivație serioasă pentru întemeierea unei familii.[10]

Tinerii de astăzi văd căsătoria drept o modalitate prin care își pot găsi un om care să-l înțeleagă, cu care să se ajute, să trăiască în dragoste; deci atenția cuplului nu se mai îndreaptă către nașterea de prunci, ci către un confort și o stare de fericire egocentristă. „O mare parte din tinerele familii se tem să nască copii tocmai pentru ca nu cumva sentimentul de paternitate și maternitate să afecteze relația conjugală”.[11] Oricât am căuta. nu putem găsi o căsnicie ideală, dar prin intermediul Tainei Căsătoriei tinerele familii găsesc un resort de la care să poată obține unitatea și echilibrul familial. Crizele și greutățile din familie sunt un prilej de a îndrepta și de a suda legătura dintre membri acesteia.[12]

Presiunile existente între soți, au repercusiuni directe față de partenerul de viață;

Acestea îi fac pe copii să ajungă foarte ușor la auto învinovățire; copilul devenind astfel mult mai sfios sau poate chiar să prezinte la un moment dat o atitudine de revoltare.[13]

Familia creștină nu este una utopică, ci este o familie realistă care se confruntă cu problemele societății în care activează, dar cu toate acestea, așa cum amintește și părintele Vasile Thermos: menirea familiei este aceea de a dezvolta caracterul (personalitatea) copiilor; familia creștină având în centrul ei dragostea și cultivarea virtuților.[14]

Concluzii

Un rol definitoriu în dezvoltarea copilului îl are familia, din familie copilul află primele informații cu privire la lume și la ceea ce îl înconjoară; din familie copilul deprinde unele purtări și moduri prin care se exprimă. Familia de asemenea este locul în care copilul află prin excelență siguranță și încredere. Nu întâmplător, părintele Vasile Thermos începe volumul de față prin a indica importanța covârșitoare a familiei în dezvoltarea personalității copilului și o încheie prin a menționa care sunt caracteristicile definitorii pentru o familie creștină (dragostea, respectul și cultivarea virtuților între membrii acesteia).

Note bibliografice

[1] A se vedea prima pagină din: Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creștere sănătoasă a copiilor, trad. din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sofia, București 2009.

[2]Ibidem, pp. 14-17;

[3] Ibidem, p. 25;

[4] Ibidem, p. 44;

[5] Ibidem, p. 39;

[6] Ibidem, pp. 48-50;

[7] Ibidem, p. 51-55;

[8] Ibidem, p. 59;

[9] Ibidem, p. 231;

[10] Ibidem, p. 237;

[11] Ibidem, p. 219;

[12] Ibidem, p. 244;

[13] Ibidem, p. 240;

[14] Ibidem, p. 258-262;

-Mami, mă iubești?
-Oh, da! Până la Soare și înapoi!
-Mami, mă iubești orice aș face?
-Da, draga mamei, te iubesc!

Copilul tău știe cât de mult îl iubești?

Necondiționat? Indiferent de ceea ce a făcut, indiferent de cum s-a purtat și ceea ce a rostit? Lasă-l să știe asta!

Validează-l după ceea ce a recunoscut o greșeală: ,,Ai recunoscut că tu ai rupt rochia surorii tale. Oau! Îți trebuie mult curaj ca să faci acest lucru! Acum hai să vorbim despre fapta ta și despre cum ar fi bine să îndrepți ceea ce ai făcut!”

Fii supărat pentru el, nu pe el: ,,Nu ai obținut scorul dorit! Știu că ți-ai dorit mult un punctaj mare! Îmi pare rău! Oare ce ai putea face pentru a nu te mai afla în situația asta data viitoare?”

Ajută-l să înțeleagă că el trebuie să fie mândru de el! Da, și tu ești mândru, însă e important ca lucrurile pe care le face să fie pentru el, nu pentru tine! ,,Ai primit medalia! Fii mândru de tine! Efortul tău este răsplătit din plin de acum!”

Când sunt mici, copiii vor învăța prin imitație

Vor absorbi și vor interioriza ceea ce văd, ceea ce observă, mult mai mult decât ceea ce le spunem noi efectiv să facă.

Vor imita modul nostru de adresare, de taxare, de laudă, îl vor oferi celor din jur, cercului de prieteni, celor cu care vor interacționa în timp.

Nu le putem cere ceea ce noi nu facem: nu le putem cere să citească dacă noi nu o facem cu plăcere, nu le putem cere să își țină camera ordonată dacă noi nu avem o cameră ordonată, nu le putem cere să spună ..îmi pare rău” dacă noi nu o facem niciodată, nu le putem spune ,,nu mai fii agitat” dacă noi chiar suntem agitați.

Lasă-ți copilul să știe cât de mult îl iubești!

Când e fericit și în special când e mâhnit, când e puternic și cu medalia la gât și mai ales când a ratat podiumul, când e înconjurat de prieteni și mereu când e lăsat la urmă, când e aproape de perfecțiune și întotdeauna când s-a abătut de la drumul cel bun! Lasă-l în orice situație să știe cât de mult îl iubești!

Un copil ce se simte iubit doar dacă este pe placul părintelui, va interioriza acest tip de afecțiune condiționată, se va raporta la ceilalți exact la fel: dorind să le facă pe plac, anulând dorințe proprii, simțindu-se inferior.

Lumea copilului

Lumea copilului este potrivit să fie sigură și impregnată cu previzibil pentru că doar așa el se va umple de încredere și se va putea adapta ușor la lumea ce îl înconjoară! Părintele este dator mereu să traducă emoții și să ofere în dar acceptare și siguranță chiar și atunci când emoții negative îl copleșesc.

Este bine să reținem că emoțiile ce se rotesc în jurul copiilor noștri ajung să fie la un moment dat emoțiile lor, emoții ce într-o bună zi chiar îi vor defini.

-Tata, mă iubești?
-Oh, da! Până la Lună și înapoi!
-Tata, mă iubești orice aș face?
-Da, dragul meu, te iubesc!

-Știi, dacă ai venit cu fetița ta în parc, trebuie să o înveți să împartă lucrurile! Toți copiii de aici împart! Altfel nu se poate. Dacă fiica mea vrea ceva, fiica ta trebuie să împartă. Și, desigur, fiica mea- la fel!

Adriana a rămas puțin nedumerită. Oh, da, își dorea să aibă o fiică dornică să dăruiască și generoasă. Își dorea pace și armonie în jocul copiilor. Însă acum părea că e musai să își oblige fiica să se alinieze. Oare era corect?

Acum…este clar că noi toți vom dăinui într-o lume plină de grijă, dragoste, empatie, generozitate. Simțim un ghimpe în inimă când fiii și fiicele noastre sunt egoiști. Ce se crede atunci despre ei? Dar despre noi, cei ce îi creștem?

De ce ar fi potrivit ca fiica ta să își împartă păpușa pe care a dorit-o atât și abia a primit-o (poate) cu un alt copil pe care (poate) nici măcar nu îl cunoaște?

Copiii aflați la vârsta de 1, 2, 3 chiar și 4 ani doresc lucrurile pe care le văd și pe care le simt captivante: vreau să ating mingea, să o simt, vreau să o folosesc, să o arunc, să o văd cum sare. ACUM. Copilul mic nu are habar de ce înseamnă ,,este obiectul altcuiva”, ,,nu îți aparține”, ,,nu este al nostru”.

Adultul este cel care arată empatia acum

Adultul este cel care arată empatia acum. Și foarte rar copilul mic. Adultul va propune un schimb: ,,Poți să împrumuți păpușa și vei primi elefantul în schimb”. Să ne bazăm pe curiozitatea copilului. Va dori mai mult ca sigur să exploreze la rându-i ceva nou. Iar dacă nu va dori să împartă ,,acum”, vom înțelege și vom avea răbdare. Puțină răbdare ajută mereu.

Să spunem ceea ce observăm

Este potrivit să verbalizăm mereu ce vedem: ,,uite, acum tu ai găletușa roșie iar lopățica este puțin la tovarășul tău de joacă”. Sau: ,,este adevărat, amândoi doriți jucăria aceasta, să vedem cum e bine să facem”.

Pentru copilul mic, socializarea aduce beneficiul de a-i pune pe antepreșcolari în situația de a experimenta mereu comportamente noi: ce se întâmplă când smulg? Dar când cer? Ce se întâmplă dacă fac un schimb? Ce se întâmplă când trag de jucărie? Dacă țin jucăria strâns, mai poate fi luată? Dacă dau când mi se cere, ce primesc?

La orice vârstă, ceea ce învățăm noi singuri va dăinui și va prinde contur corect

Adultul este potrivit să intervină atunci când negocierea devine poate prea brutală sau copiii se pot răni. Altfel, probabil, este bine să rămână un observator ce coordonează din umbră, cu blândețe, înțelegere și mai ales răbdare.

Noi, adulții

Dacă dorim să avem copii generoși atunci noi este potrivit să avem un comportament generos.

Noi împărțim biscuiții și îi lăsăm pe copii să ne observe. Noi validăm fiecare gest plin de dăruire al copiilor noștri; îi lăudăm, îl numim: ,,asta numesc eu copil generos”. Ne ferim să grăbim procesul și ne bucurăm de fiecare pas ce ne înflorește fiul sau fiica.

Nu este ușor, pentru că nu ne simțim bine sub privirile critice ale celor din jur: ,,l-a crescut zgârcit”, ,,unde va ajunge dacă nici acum nu știe să împartă?”, ,,probabil așa sunt și părinții lui…”

Este greu să nu dăm totul de-a gata pentru a ne conforma rapid. Este delicat momentul în care ne simțim obligați să intervenim. Și totuși este atât de important să oferim posibilitatea actului de învățare socială copiilor noștri!

Adriana a înțeles: un copil împarte atunci când efectiv el simte empatie față de ceilalți; ea a decis să fie mereu un model de empatie față de fiica ei și față de ceilalți copii și părinți pe care îi întâlnește. Și este foarte împăcată cu acest lucru!

Cristina și Cătălin ieșiseră la o scurtă plimbare în ochiul de soare ivit în luna lui Făurar. Se bucurau de raze plăpânde și de cer senin când, pe lângă ei, a trecut un tată ce ținea ferm mâna mică a fiului. Băiețelul plângea.

-Să știi că dacă nu te oprești acum din plâns mama ta va afla tot despre asta când ajungem acasă. Și atunci o să vezi tu…

Cristina a înghițit un nod -imaginar- și nu a spus nimic. A pășit mai departe alături de fiul ei.
Câteva minute mai târziu, Cătălin a întrebat:

-Mama, de ce tatăl acela i-a cerut băiatului său să se oprească din plâns? Nu știe că trebuie să îți plângi toate lacrimile? Nu te poți opri din plâns când chiar ai un motiv adevărat să plângi. De ce i-a cerut tatăl fiului său să se oprească din plâns ca și cum plânsul ar fi un lucru rău sau rușinos?
Cristina a oftat.

Copiii noștri sunt foarte înțelepți

Când părinții transmit copiilor că nu trebuie să îți fie frică sau rușine de lacrimile tale, cei mici vor putea să facă față valului de lacrimi, suspine și amărăciuni ce uneori îi năpădesc. Tristețea, furia, frustrarea sunt emoții ce dacă vor fi cunoscute și acceptate din pruncie, nu vor mai cauza frustrări și răni necicatrizate.

Și cum să explicăm asta copiilor noștri? Și cum să îi percepem mai corect?

Niciodată un val nu este o mare. Și niciodată copiii noștri nu sunt emoțiile lor! Emoțiile trec și noi trebuie să îi învățăm pe copii să se așeze mereu pe plăci metaforice de surf ca să poată călări valul, să ajungă mereu cu picioare la mal. Rolul nostru este să rămânem pe acel mal, să le facem cu mâna, să îi încurajăm să-și țină echilibrul, să le dăm de înțeles că mereu este cineva care îi așteaptă acolo, cu un prosop cald, cu un cuvânt de încurajare, cu înțelegere în ochi, cu un umăr ce sprijină.

Cei mai mulți dintre noi, părinți de acum, am fost învățați că emoțiile sunt un lucru rău, ce trebuie azvârlit în temnița interioară și ferecat acolo cu 7 lacăte. Dacă lucrul acesta ar ieși afară ne-ar arăta vulnerabilitatea, durerea, slăbiciunea și tare nu ar fi bine. Așa că rămânem speriați de ce e în temniță și nu ne uităm deloc la ce-i acolo și nici nu încercăm să cunoaștem și nici nu vorbim despre. Așa că repetăm procesul prin care am trecut noi, fără să clipim măcar, fără să ne punem întrebări, fără să ne gândim la ce ar fi fost bine pentru noi sau ce ar fi potrivit acum pentru fiii și fiicele noastre.

Interzicem emoții și lacrimi

Interzicem emoții și lacrimi cu un gest sau un cuvânt sau abatem atenția de la emoții și lacrimi pentru că devine prea dureros pentru noi care nu știm ce e de făcut cu adevărat. A ne lăsa copiii să stea față în față cu emoțiile înseamnă a lăsa lacătele din noi să cadă, nu-i așa? Și nu știm (încă) să facem asta.

Când ne vom lăsa fiii și fiicele să se întâlnească față în față cu emoțiile lor, să se uite în ochii lor cu forță, să le domine și să reușească, vom vedea cât de repede își revin, cât de puternici se înalță.

Uneori noi, părinții, chiar noi dăm dovadă de curaj așezați lângă un copil ce suspină, validându-i sentimentele în timp ce ne privim chiar în noi frici zăvorâte de ani buni.
Să îi învățăm că nu sunt singuri și că se vor înălța spre soare susținuți de noi, de cei dragi, de cei ce le pasă.

Și cu gândul acesta să îi luăm de mână și să pășim prin lumina lui Făurar.

Părinte și copil, căutând mereu ochiul de Soare.

-Nu, chiar nu mai pot cu tot ce se întâmplă zi de zi acasă cu fiul meu! E mai mult decât pot duce! În fiecare zi îmi vine să mă întreb: ce-o mai fi azi? Ce mă mai așteaptă? Pare că fiecare oră stă să explodeze! Când văd numărul dirigintei pe ecranul telefonului mă înfior toată. Și, mai grav, mi se pare că nu mai pot avea încredere în el. Oare mă ascultă? Oare mă aude, măcar?

Maria este foarte îngrijorată. Și tristă. Ar fi vrut să aibă câteva rețete pentru anii aceștia de adolescență ai fiului ei. Cineva să o pregătească. Să existe cursuri susținute cu exemple de probleme și soluții pentru rezolvarea lor. Nu a fost să fie așa. (Și nici nu e. Niciodată, pentru nimeni).

Stresant. Și imprevizibil

Viața lângă cei mai mulți adolescenți băieți este stresantă. Și imprevizibilă. Stările lor de spirit se schimbă în funcție de schimbările hormonale și în funcție de ceea ce experimentează în viața de zi cu zi. În plus, majoritatea băieților adolescenți nu vorbesc, nu își expun trăirile, așa că părinții lor nu știu ce se petrece și nu au indicii despre ce anume le-ar putea provoca o stare sau alta.

E bine să știm că toți părinții de copii adolescenți au o sarcină grea. Așa că ar fi bine să nu uite să aibă grijă și de ei înșiși: să nu uite să se odihnească, să nu uite să stabilească mereu limite clare, să facă des lucruri ce le aduc bucurie și să nu uite să împărtășească frământările cu parteneri de ascultare potriviți sau cu grupuri de suport.

Băieții noștri adolescenți se vor înșela, vor călca pe lângă potecă, vor minți sau vor încerca să ascundă adevărul. Vor lua note proaste sau vor fi în prag de corijență, nu-și vor deschide camera pentru orele on-line sau vor adormi la ora de istorie cu capul pe bancă. Este bine să ne reamintim mereu că băieții, în special, învață prin încercări și învață văzând rezultatele erorilor. Apoi vor ști cum se face corect un lucru. După multe frământări. În ei și în tine.

Dar știi ceva?

Și noi ne vom înșela: uneori vom exagera ceva minuscul și uneori vom bagateliza ceva important. Vom spune lucruri pe care le vom regreta. Așa că îl vom lua pe ,,îmi pare rău” cu noi de mână și vom reveni la masa albă a negocierii. Băieții noștri au toleranță mare; poate vom primi o îmbrățișare la momentul împăcării. Poate nu. Însă vom ști cu siguranță că știu ce au de făcut când greșesc.

Lipsa de control

Toți vom fi speriați de lipsa de control pe care o avem asupra adolescenților. Când erau mici, pur și simplu îi luam pe sus și îi puneam în mașină, acolo îi linișteam mai devreme sau mai târziu și apoi ajungeam unde ne propusesem cu toată opunerea lor de moment. Însă acum? Cam cum poți domina un tânăr de 1,80 și 79 kg? Nu prea poți. Și nu știi ce să faci nici cu negativismul, nici cu încremenirea lui și nici cu felul gol/distrat/obraznic cu care te privește.

Este exact momentul în care ar fi bine să ai încredere în anii de muncă în care ai lucrat la rădăcina acestui copac înalt, bătut acum de vânt din toate direcțiile; dacă ai lucrat bine, și știu că ai făcut-o, lucrurile își vor găsi un făgaș. Pe la 17-18 ani, crengile devin brusc mult mai solide și cu roade care rămân și încep frumos să se coacă în soarele binefăcător.

Foame de dragoste

Tuturor adolescenților le este foame mai mereu. Și în special le este foame de dragoste!

Când îi vedem navigând, de multe ori în direcție greșită sau cu frâna de mână trasă, speriați și în defensivă, să ne reamintim câtă nevoie au de grijă și căldură. Și ei văd că lucrurile nu le ies bine. Și nu au încotro, oricât s-ar strădui. Cunosc consecințe, cunosc repere, își amintesc sfaturi și cu toate astea se mai lovesc încă o dată și încă o dată cu capul de pragul de sus. Se prăbușesc și se reclădesc în aceeași zi. Cât efort, câtă neputință, câtă dedicație! Toate la un loc.

Au nevoie de sprijin când iau decizii și când se auto-testează. Anii aceștia sunt niște ani de antrenament. Este o încercare de desprindere acum de familia de apartenență, o testare de puteri și de resurse. Cel mai bun lucru este să te ții tare și să încercă să nu trăiești viața fiului tău. Va învăța poate pe calea cea grea ce înseamnă să întârzii, să nu îți îndeplinești sarcinile, să ascunzi adevărul, să nu respecți regulile. Însă vor învăța. Este o metodă sigură de a-i pregăti pentru anii de ,,tânăr adult” ce se ivesc deja de după colț.

Noi am fost în papucii Mariei. Suntem sau vom fi. Așa că în anii aceștia în care nu va fi ușor nu ne rămâne decât să îi iubim pentru ceea ce știm că stă ascuns în interiorul lor, pentru bulgărele de aur ce suntem convinși că este acolo și să îi ajutăm să sape după el prin noroi, zăpadă murdară, bazalt neclintit sau prundiș alunecos.

O să merite. Știu asta!

Sorina căutase tot timpul să fie o mamă foarte informată, să se dezbare de metehne ale trecutului din familia ei, să fie părinte calm, cald, ferm, echilibrat, puternic și vulnerabil, să fie tot ce e bun, pe măsura puterilor ei. Se străduia să facă tot ce îi stătea în fire să formeze și să dezvolte personalitatea copiilor ei. De la o vreme, în discuțiile cu Alec, soțul ei, apărea totuși întrebarea: oare de noi doi, părinții, depinde tot? Iar răspunsul a prins la un moment dat forma: ,,depinde foarte mult totul și de cum se influențează copiii noștri, ei pe ei, ca frați, unii pe alții”.

Cea mai lungă relație din viața cuiva!

Atașamentul este cel care patronează relația dintre frați, poate cea mai lungă relație din viața cuiva, până la urmă!

Frații mai mari rămân figura către care se revarsă atașamentul fraților mai mici, nu-i așa? Ei sunt capsula de siguranță din care cei mici încep să caute și să se ridice, ei sunt cei ce mângâie, cei ce dau exemplu, cei ce dăruiesc confort dar și cei ce arată limite sociale pentru prima dată, poate. Când frații sunt singuri, au prilejul să experimenteze roluri de protectori sau rol de cel ce solicită protecția de la cineva pe care se poate baza! Câtă încredere și câtă validare se poate obține atunci!

Frații împărtășesc experiențe de viață cu totul speciale, experiențe (bune sau discutabile) care le vor întări legătura și o vor cimenta unic.

Complex cu C MARE

Dacă ar fi să întrebăm toți părinții ce au mai mult de un copil, cred că ar răspunde cu toții într-un glas (fără să aștepte o confirmare din partea specialiștilor): relațiile dintre copiii lor sunt deosebit de complexe, un iureș emoțional ce te ia pe sus când nu te aștepți și te coboară într-o poiată pașnică cu soare și fâlfâit de aripi de flutur tot când nu te aștepți.

Când totul pare că o ia razna, rivalitatea pare că devine regina neîncoronată a furtunii despre care vorbeam mai sus; ,,…nu știu ce să mai fac; se ceartă într-una! Cine e mai mare, cine mănăncă mai repede, câte minute au petrecut cu mine la lecții; țin cont de cine a stat în față în mașină ultima dată, țin cont de cine a primit felie de tort cu un milimatru mai mare, țin cont de cine trebuie să apese pe buton în lift! În competiție de dimineață până seara! E stresant și obositor!”

Chiar este.

Să fii părinte și să asiști la astfel de dispute de dimineață până seara e cu adevărat istovitor.

Și chiar când spui că nu mai poți, îi vezi susținându-se unul pe altul, îi vezi oblojindu-și rănile, îi vezi apărându-se, îi vezi întorcându-se senini spre tine și întrebându-te candid: ,,despre ce ceartă, ciupitură, îmbrâncitură, răutate vorbești?” Și chiar când crezi că nu mai poți, îi vezi dansând pe ei, frate și soră, un vals-vals legănat în dragoste și grijă, îi vezi citindu-și povești, îi vezi ținându-se de mână când traversează strada spre parc.

Ce spuneam mai devreme? Ciclonul de speriat din filmul de groază te aduce într-o clipită în luminișul din rai.

Între frați poți descoperi o grămadă de interacțiuni polarizate pozitiv și o grămadă polarizate negativ. Proporția dintre experiențe nu este egală; unii frați vor experimenta mai multe întâmplări bune, alții mai multe mai puțin bune. Acestea nu rămân la fel pe parcursul vieții. Se pot modifica în funcție de întâmplări ce întăresc frații și îi unesc sau îi determină să răcească relații. e

Un lucru este cert, ne arată istoria lumii: sângele apă nu se face! Indiferent cât de tensionată poate deveni uneori o relație frățească, frații și surorile apar mereu în poveștile oricui evocă un dram de copilărie, cu mult drag și nostalgie.

Ce putem face pentru relația dintre fiii și fiicele noastre?

Modul în care se interacționează în familie, atenția, grija împărțită de părinte, regulile casei, felul în care ne susținem credințele și valorile în fața copiilor noștri lasă o pecete pe ceea ce devin aceștia și pe relația ce va evolua o dată cu înălțarea lor: în ani, în centimetri, în experiență. Surorile vor păstra mai mereu secrete, frații vor fi mai mereu în competiție, diferențele mari de vârstă vor veni la pachet cu comportament protector/ cerere de protectorat, diferențele mici de vârstă vor dărui intimitate și tovărășie.

,,Dar nimeni n-are soră ca a mea și nimeni n-are frate ca al meu!”

Frații și surorile sunt un dar. Vin să ne completeze, să ne susțină, să ne pună pastă de dinți pe față (când dormim), vin să ne învețe să ne păzim spatele și vin să ne iubească.

Sorina și Alec fac tot ce știu ei că e bine să facă. Sunt conștienți că nu pot da totul copiilor lor.

Și se bazează chiar pe acești copii să fie sprijin unul altuia, profesori și repere și stâlpi și țărm.

Mulțumiri speciale se îndreaptă spre talentatul tânăr David-Ioan Bulboacă, 8 ani, pentru desenele reprezentative ce însoțesc acest text.

Despre o după-amiază grea:

Anca avusese o după-amiază foarte grea: nimic nu se legase peste zi, proiectul îi fusese amânat, iar coada în intersecție se întindea pe un kilometru. Era musai să ajungă la timp acasă pentru că azi copiii aveau examenul de centură la karate.

Cu chiu cu vai a ajuns doar cu câteva minute întârziere; kimonourile nu erau însă călcate, copiii repetau kata fără să își fi pregătit sacul cu tot echipamentul, pisica se cocoțase pe dulap și mieuna sfâșietor de acolo. În plus, în inbox intraseră două mailuri ce aveau nevoie urgentă de răspuns. Toate lucrurile trebuiau rezolvate și copiii mobilizați.

Într-un final, cu toate rânduite de toți, cu ultimele forțe, Anca strigă:

-Acum se urcă toată lumea în mașină. Întârziem!

În mașină a urmat o teorie lungă și cuprinzătoare susținută de mama despre responsabilitate, lucruri ,,din fișa postului tău”, punctualitate, asumare și grijă față de ceilalți. Anca își ținea tonul în frâu. Și totuși iritarea înconjoară multe cuvinte rostite.

-Vă iubesc tare mult, însă tot ce am spus acum despre voi și pentru voi este adevărat!

-Mamă dragă, ai dreptate și ne pare rău, însă știi, tot ce ai spus este pentru noi toți, nu doar pentru noi-copiii… Nimeni nu a fost cu adevărat gata la timp. Poate că data viitoare ne vom fixa rolurile din timp și poate că vom măsura timpul mai bine și poate vom îndeplini toți ce ne-am asumat din timp…

Anca ascultă tonul cald și înțelegător al fiului ei. Își amintește brusc că le promisese că va călca ea kimonourile pentru ca acestea să fie ,,la linie” și își amintește câtă nevoie au copiii de concentrare înaintea unui examen important.

Puse semnal de dreapta, se opri și, întoarsă, uitându-se în ochii copiiilor ei, spuse:

-Îmi pare rău!

Pentru că îi părea rău cu adevărat

Le spusese că îi iubește și după aceea le reproșase lucruri care ar fi putut fi rezolvate altfel. Îi părea rău că și ea întârziase, îi părea rău că starea ei rea influențase trăirile copiilor, îi părea rău că uitase ce promisese. Îi părea rău pentru presiune și pentru că preferase să arunce vina pe copii. Fusese mai ușor așa, în acea zi grea.

Copiii s-au relaxat. Și au zâmbit și s-au îmbrățișat toți trei stângaci, prinși în centuri și apoi chiar au găsit drumul cel mai scurt și mai neaglomerat și au ajuns la timp și s-au concentrat și au trecut examenul.

Uneori mai buni, uneori mai puțin buni

În viața noastră de părinți, uneori suntem mai buni și uneori suntem mai puțin buni. Important este să nu lăsăm mândria de adult atotcunoscător și atotputernic să dirijeze tot. E important să facem loc smereniei: și noi greșim, și noi putem fi ,,pe lângă” potecă. Și noi spunem ,,îmi pare rău” cu putere și sinceritate.

Despre ce este ,,îmi pare rău”?

,,Îmi pare rău” este despre respectul pe care îl purtăm copiilor noștri; ,,îmi pare rău” este despre smerenie și este despre modestie; ,,îmi pare rău” arată copiilor că pot avea încredere în părinții lor, că aceștia pot ține balanța dreaptă; ,,îmi pare rău” este semn de putere și nu de slăbiciune.

Spunem mai mereu copiilor ,,te iubesc”. ,,Te iubesc” împreună cu ,,îmi pare rău” sunt o pereche ce arată clar că nu e musai să fii perfect ca să fii iubit.

Cuvintele grele ce ni s-au aruncat în copilărie sunt purtate ca niște pietre de moară de memoria noastră; cuvintele grele neușurate de ,,îmi pare rău” (sincer și puternic) și de o explicație clară, ne urmăresc și ne lovesc atunci când coborâm panta amintirilor.

Să dăruim, noi, părinții, ,,îmi pare rău” atunci când e vremea de dăruit: să ne aplecăm, să ne smerim, să uităm de orgoliu și de poziția de atotștiutor și fără pată. Ca urmare, vom avea copii cu conștiință și cu un bagaj moral ce va schimba lumea. Eu chiar simt asta!

Povestea începe așa:

A fost o dată, ca niciodată, un mic băiețel ce mergea mereu, în vacanța de Crăciun, cu trenul, la bunici. Îi plăcea tare mult călătoria -care era scurtă- și îi plăceau foarte mult peisajele și locul lui de la geam (mereu stătea la geam!). Anul acesta se simțea mare și important; le-a cerut părinților săi să îl lase să meargă singur cu trenul la bunici. Ei îl vor conduc pe peron și bunicii îl vor lua din gara de sosire. Ce mare lucru? A crescut acum și se descurcă.

Zis și făcut! În dimineața plecării, băiețelul, cu căciulița, fularul și mănușile noi, a fost condus în gara cea mare și aglomerată de părinții săi. Avea totul pregătit: biletul și apa și gustarea și ciocolățica. Mama îi repeta cu căldură ce are de făcut. ,,Da, da, spunea băiatul sigur pe el, nu știi că știu? Mi-ai mai spus de 1000 de ori totul!”

Când mai erau câteva momente și trenul s-ar fi pus în mișcare, tatăl i-a strecurat fiului ceva în buzunarul de sus de la geacă și i-a spus: ,,Dacă îți este greu pe drum, folosește-te de ce ți-am dat!”

Fluierul s-a auzit, roțile au scrâșnit și trenul s-a pus în mișcare.

Eiiii, de acum, băiatul nostru stătea la geam. Singur. Lumea forfotea în jur, priviri ciudate și cercetătoare păreau că îl împung. Cineva începea o ceartă la mica distanță de el iar șeful de tren a comentat ceva ce nu i-a plăcut când i-a vizat biletul. Nu se putea concentra spre peisaje. Sufletul i se strânsese și colțurile gurii i-au coborât. A strâns ochii și două lacrimi mari i s-au rostogolit pe obraji.

Deodată și-a adus aminte de vorbele tatălui: parcă îi pusese ceva în buzunar. Parcă. Cu degete tremurânde a scos o hârtiuță mica. A despăturit-o și a citit cu privirea împăienjenită: ,,Sunt în ultimul vagon”.

Îmi place povestea aceasta. Am auzit-o acum ceva timp și i-am simțit importanța.

Părinții își vor lăsa copiii să își desfacă larg aripile, să zboare atunci când ei o cer. Le vor transmite că au toată încrederea în ei și în decizia lor. Le vor valida avântul și dorința de a fi ,,pe picioarele lor”.

Vor fi totuși în ,,ultimul vagon”, ori de câte ori trebuie, pregătiți să deschidă brațele, să cuprindă frici, temeri, îndoieli, lacrimi. Vor fi ,,acolo”, la ,,bază”, la locul în care poți să te umpli de sevă, să îți reîncarci bateriile, să te reevaluezi, să te scuturi, să te luminezi.

Crăciun Fericit!

Tina și Miruna supraveghează jocul copiilor. Au venit cu copiii în parc pentru că a nins puțin. Le este frig, însă copiilor nu le este și asta e tot ce contează. Totuși, parcă unul dintre copii îl aleargă pe fiul Tinei cam mult:

-Vă rog să schimbați rolurile! Acum poți să îl alergi și tu, Mihăiță, pe prietenul tău. Mihăiță se oprește nedumerit. Totuși, încearcă și el să își fugărească tovarășul. Cam fără chef.

-Te rog să nu mai arunci cu zăpadă în fata mea!- țipă Miruna. Hai, jucați-vă frumos! Fă tu mai bine singură un om mic de zăpadă.

-Nu vă cățărați!

-Nu vă dați toți pe gheață!

-Mai bine vă țineți de mâini!

-Nu trișa!

-Mai bine stați unul în spatele celuilalt!

-Eu cred că e mai bine să vă ascundeți aici!

-Cred că el ,,a mușcat din cașcaval”!

-Eu zic…

-Eu zic…

Dacă domnul Jean Piaget ar trece exact acum pe lângă Tina și Miruna, ar înlemni. O parte din viață, marele psiholog a dedicat-o studiului jocului copiilor. A spus extrem de clar că ei își învață lecțiile de viață, lecțiile despre moralitate, despre roluri, despre ascensiune, despre limite, în jocul pe care îl dezvoltă, în jocul cu reguli (reguli pe care încearcă să le încalce ca să vadă ce se poate întâmpla), în jocul cu roluri.

Părinții nu suportă conflictul

Noi, adulții, ne străduim parcă să intervenim mai mereu, în ultimii ani, cât de repede se poate: rezolvăm dispute ce nici nu se încheagă, care doar plutesc în aer. Explicăm regulile iar și iar pentru că nu putem suportăm conflictul. Supervizăm totul și îi ținem într-un cadru perfect și artificial.

Conflictul ,,bun”

Conflictul ar putea fi însă cel mai important lucru din joc. Chintesența. Cadrul ce îi ajută să înflorească, să ajusteze, să înțeleagă, să vadă limita, să vadă că se poate, că e bine să îndrăznească.

Evident, nu toate conflictele sunt bune. Doar unele. Nu vei învăța nimic dintr-un conflict în care ai fost abuzat și terorizat.

Totuși, conflictele bune ar putea fi la tot pasul.

În prezent, în marea majoritate a timpului, adulții se asigură că zona este ,,liberă de conflicte”: asigură perimetrul, supraveghează regulile, supraveghează jocul, îl coordonează, îl închid și îl deschid.

Ce ar fi de zis?

Dacă nu ne putem abține și decidem să fim prezenți, poate ar fi bine să ne limităm la a spune: ,,…dacă aveți nevoie de mine, să știți că sunt aici” sau ,,sunt absolut sigur că vă descurcați, însă mă puteți chema dacă intervine ceva”, ,,vă ascult pe amândoi”, ,,eu pot doar să vă pun întrebări, însă răspunsurile sunt la voi…”, ,,se petrece ceva aici?”.

Să îi lăsăm să se testeze, să testeze regulile, reacția grupului, să învețe despre moralitate și să își satisfacă dorințe doar visate prin intermediul jocului, să le permitem să exploreze prin joacă tot ce e dincolo de confort și siguranță și lucruri aranjate perfect, în ordine.

Azi a nins. Tina și Miruna și-au condus copiii în parc. Le arată banca pe care vor sta: chiar acolo, lângă chioșcul cu ceai fierbinte. Și asta doar pentru cazul în care simt că au nevoie de ele. Apoi le urează joacă plăcută și îi lasă într-un loc din care îi vor lua mult mai învățați decât sunt acum. Pentru că ele știu că joaca e o școală cu Ș mare.

-Ți-a adus testul?

-Da. Am luat 9.

-9? Și Matei cât a luat?

-Tot 9.

-Și Miruna?

-10.

-A, Miruna ia mereu 10, vezi?

Dinu s-a bosumflat. A muncit tare-tare să ia nouăle acesta la fizică. Îi e greu la fizică și a petrecut ore lungi ca să înțeleagă singur problemele. A așteptat o laudă de la mama lui, un cuvânt de apreciere. Prima ei reacție este însă de a afla ce au făcut ceilalți. Ei ce au făcut? Au fost mai buni ca el? Comparația aceasta îl macină. Mereu. Vrea să fie văzut el. El și efortul său susținut.

De ce ne comparăm într-una copiii?

De ce ne comparăm între noi? Ce urmărim cu acest ,,cel mai bun” sau ,,mai bun”. Ne plac gradele de comparație ale adjectivului? Am reținut doar superlativul absolut din gramatica de-a opta?

O comparație sănătoasă poate fi benefică deoarece ne ajută să evoluăm, să ne adaptam, să ne potrivim în societate, să ne stabilim marcajele ce trimit spre calea cea bună. Un jalon urcat mai sus ne va face să ieșim din găoace, din cămașa prea strâmtă de acum și ne va propulsa. Pot mai mult și sunt mai mult, desigur. Știu asta și sunt pregătit să ajung acolo, în noul meu loc. Tot ceea ce ne ajută să ne transformăm va fi salutat.

Suntem îndeajuns de buni?

Ce se întâmplă când ni se transmite, încă din perioada preșcolară, că suntem comparați? Înțelegem că nu suntem îndeajuns de buni pentru adulții din jurul nostru, adulți care contează enorm pentru noi, adulți de afecțiunea cărora depindem zi de zi, adulți în care ne oglindim, adulți în ai căror ochi așteptăm scânteia de bucurie și mândrie că noi suntem. Oare azi am fost destul de bun? Mi-am mulțumit mama? Tatăl meu e bucuros că mă are? Doamna m-a pus pe lista ,,fruntașilor”?

,,Sunt destul de bun pentru ei” se va transforma în mintea copilului în ,,sunt destul”? Merit?

Merit afecțiune și dragoste și recunoaștere? Dacă nu o primesc este sigur vina mea. Eu nu reușesc, eu nu sunt sufficient.

Doar vârfurile primesc apreciere?

Doar vârfurile primesc apreciere și doar cel mai bun contează. Și merită ceva.

,,După competiții nu ne amintim cine a luat argintul sau bronzul”. Așa că doar efortul celui mai bun contează.

Așa să fie oare?

Cu toții strălucim în răstimpuri și cu toți suntem pe primul loc din când în când. Părinții este bine să rămână acei abili observatori ai momentelor de strălucire. Toate acestea din urmă vor fi evidențiate iar copiii vor fi ajutați să se vadă prin ele.

Competiția cu sine

Competiția cu sine este un lucru bun cât timp oferă creștere interioară și bucurie. Ea devine nocivă în secunde de autoblamare: ,,nu sunt în stare de nimic”, ,,sunt un prost, un leneș, un neputincios”. ,,Sunt un ratat. Au dreptate ceilalți să nu mă placă”.

Autoflagelarea dureroasă și autosabotarea ne va dărâma copiii și tinerii, ne va dărâma pe noi, adulții.

Să ne bucurăm de ceea ce înfăptuim, să ne bucurăm de victorii mici și de starea de bine pe care o dăruim în jur, să ne fim recunoscători nouă pentru puteri nebănuite și curajul de a fi și a acționa în momente în care ne simțim înghețați și împietriți.

Să ne observăm copiii, să le observăm efortul, dăruirea, avântul. Să îi vedem cel mai des pe ei, evoluția lor și dăruirea lor.

Și, cel mai important, dialogurile noastre cu fiii și fiicele noastre să semene cu acesta:

-Ați primit rezultatele la test?

-Da. Am luat 9!

-Oau! Cred că ești așa mândru de tine! Oh, eu cu siguranță sunt! Ai muncit așa mult…Știu sigur cât te-ai străduit! Haide, să îi dai și tatălui tău vestea cea bună!

Bucuria îl cuprinde pe băiatulcarealuat9lafizică. El contează. E bun. Poate. E mulțumit de sine.

Și copilul tău simte la fel?

Felicia este extrem de tristă. Tristă și nervoasă. Fiica ei a fost obraznică cu bunica; ba chiar a bătut din picior și a țipat. Nu o recunoaște. Bunica a strecurat un ,,ar fi bine să o pedepsești! E de neconceput felul în care se poartă…”. Se tot gândește ce ar fi de făcut…

Ce ar fi de făcut?

În primul rând ar fi foarte potrivit ca Felicia să se calmeze. A se păstra în starea de enervare, iritare, supărare puternică nu ajută absolut deloc. Poate ar fi bine să meargă puțin la baie și să își țină mâinile în apă rece, poate ar fi bine să numere până la zece sau să inspire și să expire profund. Orice exercițiu de liniștire este binevenit.

Adultul trebuie să se gândească la ceea ce are de făcut, iar un gând clar și ferm nu se poate iți înconjurat de o mare de emoții.

Hai să ne reconectăm!

Primul gând ar fi bine să fie acesta: hai să ne reconectăm: eu, adultul și tu, copilul. Haide să o luăm de la capăt, hai să ne așezăm unul lângă altul; să revedem regulile de comportament stabilite, să explicăm încă o data de ce un anumit act nu este permis sau de ce este bine să avem grijă cu un anumit aspect, să expunem copilului ce anume este deranjant, de ce va trebui să suporte niște consecințe, să îl apreciem că are curajul de a își recunoaște greșeala.

Copiii fac orice pentru ca adultul, părintele, să îl vadă, să îl aprecieze

Un copil nu se poartă rău decât în momentul în care legăturile s-au desprins cumva de ce înseamnă ancorele lui. Așa că ceea ce ar fi bine să fie în grija adultului ar fi exact reînnodarea acestor fire nevăzute. Este în natura noastră- și în special în natura copiilor- să ne dorim să îi mulțumim pe cei dragi. Copiii fac orice pentru ca adultul, părintele, să îi vadă, să îi aprecieze. Conectarea și starea de bine îi țin exact în această zonă polarizată de pozitivism. Este ușor, prin urmare, să revenim în zona de confort, sigură, în care copilul își va aminti bunele practici.

Reconectare. Cu R mare

Cel mai adesea părinții sunt intrigați: cum să mă port calm, ba chiar cald și cu înțelegere cu acest copil care a făcut o faptă rea? Este un efort mare din partea părintelui această reconectare însă este bine să ne gândim pe termen lung la modul în care se vor așeza lucrurile. Dacă devenim conștienți că reconectarea este ceea ce îi trebuie pentru a-și intra rapid în matca de bine, cum am putea face altfel?

Reconectare, discuție, amintirea regulilor, asumare, sfaturi, povești cu consecințe; iată câteva alternative la o izbucnire plină de iritare urmată de o pedeapsă din care nu se înțelege mare lucru.

Felicia este pregătită pentru toate astea. Încerci și tu?

În privința profilaxiei conflictelor, sub acest aspect oamenii se fac vinovați cel mai adesea de aceeași vină ca și în cazul bolilor trupești – caută ajutor numai atunci când este prea târziu, ori oricum când situația a ajuns deosebit de gravă. Și tot ca în cazul bolilor trupești, și neînțelegerile din cadrul familiei sunt mult mai ușor de rezolvat la început[1].

În vederea realizării acestei înțelegeri, autorul indică trei etape principale: construirea de relații corecte în cadrul familiei, unitatea de vederi cu privire la problemele fundamentale și cunoașterea propriilor slăbiciuni. Cei care pornesc în construirea vieții de familie urmând acestor repere reușesc în timp să obțină o deplină armonie, încât se pot înțelege din priviri și ajung chiar să semene fizic[2].

De asemenea, pentru construirea unei vieți familiale fericite, autorul indică și trei porunci fundamentale, care nu sunt nicidecum revoluționare, ci pur și simplu uitate de lumea contemporană. Acestea se bazează în principiu pe Sfânta Scriptură, fiind următoarele: dragostea autentică, corecta înțelegere a scopurilor și sarcinilor vieții de familie și corecta ierarhie familială. Autorul subliniază că înțelegerea greșită a oricăreia dintre aceste trei porunci va conduce la eșecul în timp al cuplului[3].

În privința dragostei, este foarte important ca aceasta să fie menținută permanent în viața de familie, mai ales în primii ani ai cuplului, când aceștia au mai mult de lucru pentru întemeierea unui cămin. Citând exemple din literatura universală, autorul arată faptul că aproape niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a păstra vie dragostea dintre soți[4].

Această necesitate izvorăște în primul rând din sensul autentic al dragostei, care este acesta. „dragostea este răspunderea și datoria noastră față de cei pe care inima noastră i-a ales spre a-i iubi, precum și față de Dumnezeu și de conștiința noastră”[5]. Este extrem de important faptul că dragostea constă în primul rând din a oferi, și nu din a aștepta ceva în schimb, așa cum învață și Avva Dorotei: „Nu căuta dragoste de la aproapele; cel ce caută dragoste se va tulbura dacă n-o s-o vadă. Mai bine arată-te tu iubitor de aproapele: atunci și tu te vei liniști, și pe aproapele tău îl vei aduce la dragoste”[6].

Dragostea îi aduce satisfacție omului prin simplul fapt că săvârșește ceva de folos cuiva, că îi aduce cuiva o bucurie, și nu pentru că așteaptă ceva în schimb din partea acestuia. În plus, dragostea noastră față de cineva crește proporțional cu dragostea pe care o investim în acea persoană. La aceste sfaturi, autorul adaugă mai multe sfaturi, pe lângă a înțelege ce este dragostea autentică, pentru a reuși păstrarea ei în cadrul cuplului: să nu așteptăm, ci să dăruim, iar dacă dragostea slăbește, să ne aducem aminte de ea așa cum era la început. În plus, trebuie să fim conștienți că dragostea implică de a fi alături de cel iubit și în necaz, nu doar la bine și de a nu prelua și responsabilitățile sale pentru a-l face incapabil[7]. Toate aceste precepte se regăsesc în cuprinsul unei scrieri a gânditorului rus Ivan Ilin: „Inima celui care iubește înflorește și răspândește bună mireasmă, iar el își dăruiește dragostea la fel cum își dăruiește floarea mirosul…În dragoste omul uită de sine însuși, trăiește cu ceilalți și trăiește în ceilalți – or, tocmai asta e fericirea…cine iubește cu adevărat nu are pretenții și nu e zgârcit…omul care măsoară și cântărește nu iubește…trebuie ca dragostea să se reverse liber din inimă, și nu trebuie să-ți faci griji pentru reciprocitate…a iubi nu este jumătate de fericire, ci fericirea întreagă. Tu doar să recunoști aceasta, și vor începe în jurul tău minuni”[8].

[1] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 50.

[2] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 56.

[3] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 59.

[4] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 64.

[5] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 65.

[6] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 68.

[7] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 74.

[8] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, pp. 78-79.

Sofia este cea mai dulce fetiță de aproape 2 ani din tot Universul. Așa o vede mama ei și atunci cu siguranță așa este! Lucrurile totuși nu stau ca pe roze în ultimele luni: Sofia se enervează, arată că vrea doar ceva anume, aruncă, trântește, țipă și se aruncă pe jos când nu obține ceea ce vrea. ,,Ai răsfățat-o!” Așa declară sus și tare cei apropiați. ,,Ai răsfățat-o și dacă nu cobori milităria jos din pod o să vezi ce o să pățești!”

Mama e tare îndoită. Ea nu simte că a răsfățat pe nimeni. Simte că pierde undeva legătura cu fiica ei, că nu se mai înțeleg, că povețele ei nu sunt suficiente, că fiica ei nu poate asculta și nu rămâne concentrată la explicațiile mamei.

Mama simte că trebuie să cunoască mai bine această nouă etapă și să afle punți potrivite care să le conecteze pe ele două.

Câteva explicații despre Gândire

Până în jurul vârstei de 2 ani gândirea copilului tău se află în stadiul senzorio-motor. Gândirea depinde de simțuri: de auz, de văz, de gust, de miros, de pipăit. Tot ceea ce oferă aceste senzații este preluat în activitatea mentală pentru a se creiona reprezentările. Așa copilul ajunge să recunoască banana, mingea, apa sau patul. Copilul cunoaște lucrurile prin simțuri la început.

Apoi apare grozavul 2 ani și copilul începe să fie atent la legăturile dintre obiecte. Este foarte important să știm că relațiile cauză-efect nu pot fi percepute de copil așa cum le percepe adultul. Nu acum. Copilul nu își poate reprezenta urmările pe termen lung și nici explicații pompoase cu multe detalii ce implică morală și consecințe. Ceea ce poate primi copilul acum și interioriza sunt asocierile: aceleași cuvinte-explicație repetate iar și iar duc la respectarea unor recomandări: de câte ori mă apropii de ușa cuptorului mama spune ,,există posibilitatea să te arzi!” și sufla peste mâini ca și cum ar fi un pericol. Și atunci copilul învață că în preajma cuptorului e bine să fie atent.

Egocentrism cu E mare

Tot acum copilul este pătruns de egocentrism. Crede că absolut tot se învârte în jurul lui, că el este centrul Universului, că toată lumea știe ce vrea el și că toată lumea simte exact ca el. Iată-l frustrat când mama nu alege cana roșie pe care o ochise în raft pentru a îi oferi ceaiul în ea. Nu poate închega o propoziție clară nici pentru a cere și nici pentru a refuza pentru că limbajul său este insuficient dezvoltat. Și atunci se supără foarte tare și ,,din nimic” apare un tantrum puternic. Copilul de 2 ani nu este ancorat în realitate: nu desparte realul de imaginar; nu poate înțelege că unele lucruri se pot face și alte lucruri chiar nu se pot face: nu poți pune frunza la loc în pom cum era, nu poți întoarce timpul, nu poți aduce iar soarele pe cer la vremea înserării. El nu știe că nu se poate și atunci durerea lui se reflectă într-o altă criză de furie.

Un copil de 2 ani are oare autocontrol? Nu.

Autocontrolul ne ghidează în relaționarea optimă în societate. Prin autocontrol ne modelăm reacțiile și emoțiile, impulsurile de moment. Însă autocontrolul începe să se manifeste în adolescența târzie și noi vom avea în fața noastră omuleți ce nu se pot controla. Așa că ei nu pot să își controleze nici emoțiile, nici frustrările, nici furia.

La 2 ani copiii nu știu să se joace împreună. Nu cunosc reguli: nici de joc și nici de interacțiune socială. Nu pot împărți, nu înțeleg respingerea dintr-un grup, nu primesc un copil în vechiul lor grup cu ușurință. Nu știu să gestioneze emoțiile pozitive și negative pe care le simt înlăuntrul lor după diferite interacțiuni. Și se revarsă astfel, în momente în care nu te aștepți, izbucnind într-o criză de furie de toată frumusețea.

Să nu uităm că oboseala accentuată sau foamea neogoită declanșează tantrumuri ce altfel ar fi putut fi evitate.

Mama Sofiei știe acum multe lucruri. În primul rând știe că nu este o problemă ceea ce se întâmplă cu fiica ei. Este o situație a vârstei, este o etapă de adaptare, este o perioadă în care își va susține fiica și o va sprijini. Știe că puternicul cuvânt ,,răsfăț” nu are ce să caute în descrierea relaționării din familie și știe, mai ales, că dragostea ei va rămâne ca un zid puternic în procesul de a-și înțelege și prețui fiica.

Adela are 5 ani și tare nu îi place când mătușile se apropie de ea și încearcă să o pupe, să o ciupească, să îi ridice rochița. Nu îi place ca ele să o abordeze așa. Da, îi aduc mereu cadouri și îi spun că e foarte drăguță însă ei nu îi place să fie atinsă atât de mult. Nu îi place nici de vecina de la doi care ori de câte ori îi dă ceva adus de la piață cere să o lase să îi dea un pupic. Și nu îi place nici de prietenul tatălui ei care o ridică până sus-sus și o aruncă rapid, pe nepregătite. Mama știe că nu îi plac lucrurile acestea. Ar vrea ca mama să vorbească în locul ei și să spună ,,Adela nu simte azi așa” în loc de ,,nu e politicos să te porți așa; poți supăra pe mătușa, pe vecina, pe prieten dacă faci asta”.

Da, ne dorim să avem copii politicoși și capabili să arate buna creștere. Totuși, este bine să știm că este nesănătos să îi determinăm să stea în compania unor persoane pe care nu le agreează; și nu este sănătos să le cerem să mimeze că se simt de fapt bine în prezența acestora. Îi învățăm să mintă, să disimuleze, să accepte critica, un comportament straniu, gesturi care calcă intimitatea copiilor în picioare. Dacă ignorăm ceea ce vedem în copiii noștri, le creăm o experiență ciudată care nu este conformă cu realitatea.

Trăirea copilului are prioritate

Chiar dacă simțim că adultul- care este de multe ori bine intenționat – se simte rănit pentru că fiul sau fiica ta îl respinge, susține dorința copilului de a se îndepărta. Adultul este adult, chiar poate să facă față unei situații în care nu este dorit. Copilul însă are nevoie de susținere.

Fii avocatul copilului tău

Nu îl lăsa pe copil să se simtă tras la răspundere sau făcut vinovat pentru ceea ce simte. Cu multă diplomație vei ști să explici calm situația: ,,este obosit acum”, ,,nu îi place să fie gâdilat”, ,,îmbrățișează doar când ea simte”. Dacă vei arăta tu doza necesară de diplomație sigur apele vor rămâne liniștite. Unii copii au nevoie să observe mai mult, să găsească o calitate în persoana cu care interacționează, puncte comune, interese dragi amândurora. Încurajează copilul să verbalizeze ceea ce simte: ,,vreau să mergem”, ,,vreau să mă joc în altă camera”, ,,vreau să nu merg cu tine la doamna aceasta”.

Discută cu adultul

Bineînțeles că poți să discuți și cu adultul și să îi explici nevoile copilului tău, ce îi place și ce nu îi place. Uneori vei izbândi să te faci înțeles, alteori nu. Așa că datoria ta este față de copil, să îl faci să se simtă protejat și sigur pe sine în orice situație, mai ales în prezența părinților săi.

Mama o ține pe Adela de umeri.

-Draga mea mătușă, azi Adela este hotărâtă să nu îmbrățișeze pe nimeni. Am decis să o susțin și o ajut să i  se îndeplinească vrerea! Tot ea mi-a spus să îți spun că i-au plăcut muuult clătitele cu gem și că îți mulțumește pentru ele!

Adela o privește pe mama recunoscătoare. Azi așa simte. Și când va simți altfel data viitoare va spune asta cu putere!