Şcoala – “Familia” socială

În societatea contemporană activitatea umană este supusă unui proces de organizare şi structurare atât pe plan individual cât şi pe plan social. Organizarea răspunde nevoii de a obţine rezultate superioare, eficienţă sporită, nevoie ce este specifică omului. Individul a conştientizat propriile limite, şi-a dat seama că de unul singur, izolat, performanţele sale vor fi mai reduse decât dacă şi-ar uni eforturile cu alţi indivizi care au scopuri asemănătoare[1].

Şcoala este o organizaţie socială care influenţează şi transformă viaţa membrilor săi,  modelând comportamentul uman. Este o organizaţie care produce învăţare, care reproduce normele şi valorile deja existente, dar, în acelaşi timp stimulează inovaţia şi progresul.

De asemenea, la nivelul organizaţiei şcolare există funcţii, roluri şi statusuri delimitate ierarhic, intre care se stabileşte un sistem de comunicare formală, dar şi informală. Nu în ultimul rând, şcoala presupune prezenţa unui mare număr de indivizi care acţionează în vederea atingerii unor scopuri comune[2].

Viaţa organizaţiei şcolare nu se rezumă doar la activităţile desfăşurate, ci se referă şi la stările subiective trăite de indivizii implicaţi în aceste activităţi. Fiind implicaţi în atingerea unor scopuri comune, membrii şcolii interacţionează, iar din interacţiunea lor rezultă trăiri oscilând între satisfacţie şi insatisfacţie, încredere şi dezamăgire, curaj şi descurajare etc. Aceste trăiri influenţează în mare măsură bunul mers al şcolii, de aceea ele nu trebuie neglijate. Aceste fenomene subiective constituie aşa – numitul climat al şcolii[3].

Însă, dincolo de toate aceste aspecte, şcoala reprezintă pentru fiecare individ următoarea etapa în definirea personalităţii lui, după familie. În consecinţă, rolul şi implicarea misionară în educaţia tinerilor astăzi, este o direcţie pastorală atent urmărită de Biserică. De altfel, după învăţătura creştină, educaţia este un dar de la Dumnezeu, o acţiune specifică omului şi de aceea, educaţia începe odată cu omul; aşa şi înţelegem cum în Sfânta Scriptură, odată cu creaţia, Dumnezeu îi dă omului Legea şi normele de viaţă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facere 1, 2)[4].

La poporul nostru, pe solul fertil al spiritualităţii geto-dace, a fost însămânţat Cuvântul Evangheliei, iar fuziunea daco-romană se îngemănează cu botezul creştin al poporului nostru din zorii secolelor I şi II d. Hr. Lecţia de religie n-a lipsit nici un moment din viaţa poporului român; chiar şi atunci când limba de cult era străină de neam, cuvântul de învăţătură, oricât de modest, ca şi spovedania, se făcea în graiul propriu românesc[5].

Atât începuturile şcolii tradiţionale româneşti, cât şi primele manuale folosite pentru educaţia copiilor români, sunt legate de activitatea misionară a Bisericii. I.P.Elianu pune începutul şcolii româneşti organizate odată cu anul 1401 în vremea lui Alexandru cel Bun, cu o şcoală domnească la Suceava, aşa-zisa „Acade­mia Vasiliană”. Primele manuale (abecedare) apar tot în spaţiul religios: în 1828, la Sibiu – „Abeţedar înlesnitor pentru învăţătura copiilor”, în 1848, la Braşov sau în 1861, la Sibiu – „Abecedarul modern”. Nu trebuie omis faptul că cele dintâi cărţi folosite în şcoli, după bucoavnă sau abecedar au fost cărţile bisericeşti: Ceaslovul, Psaltirea, Octoihul etc. Cu alte cuvinte, tradiţia şcolii româneşti a fost sănătos formată şi păstrată de Biserică.

„Lăsaţi copiii să vină la Mine”, este îndemnul adresat de Domnul Hristos şi prin aceste cuvinte se adresează astăzi tuturor dascălilor din şcolile româneşti, care au nobila misiune de a creşte sufleteşte pe „omul din puiul de om”.

Şcoala românească se cere a fi un spaţiu al interiorizării, el edificării cultural-sufleteşti. Numai în acest fel, prin familie, la început, şi apoi prin intermediul şcolii, tradiţia ortodox-românească va reuşi să străbată veacurile, înfruntând vicisitudinile timpului şi ducând mai departe credinţa unui popor român autentic.

Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea I

Bibliografie

[1] M. Călin, Teoria educaţiei, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 9.

[2] E. Păun, Şcoala – abordare sociopedagogică, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 12.

[3] Husen, T. & Neville Postlethwaite, The International Encyclopedia of Education, Pergamon, 1994, p. 22.

[4] Pr. Dr. Stelian Ionaşcu, „Lecţia de religie în Şcoala românească de la începuturi până astăzi – privire diacronică”, în Glasul Bisericii, nr. 1-4, 2006, p. 327.

[5] Ibidem, p. 327.

Familia a fost considerată întotdeauna ca expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a omului. Este o comunitate de persoane pentru care adevăratul mod de a exista şi de a trăi împreună este comuniunea.

Familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naşte în clipa în care se realizează legământul căsătoriei care îi deschide pe soţi spre o împărăţie durabilă de iubire şi de viaţă şi se completează din plin şi într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor: comuniunea soţilor face să existe comunitatea familială.

Potrivit doctrinei Sale şi a mărturiilor scripturistice şi patristice relevante în acest sens, Biserica proclamă faptul că familia este o realitate instituită de Însuşi Dumnezeu. Mai mult, Ea mărturiseşte originea dumnezeiască a aşezământului căsătoriei recunoscând de fapt demnitatea acordată de Dumnezeu acestei stări, pe temelia căreia se zideşte orice familie omenească[1].

Prin venirea în lume şi lucrarea mântuitoare şi înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această rânduială a fost, însă, ridicată pe o treaptă de sfinţenie. De atunci, familia ce rodeşte din ea, poate fi văzută ca şi imagine miniaturală a Bisericii întocmai cum ilustrează, de câteva ori Sfânta Scriptură a Noului Testament care oferă ca sinonim pentru familia creştină însuşi cuvântul biserică: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile dintre neamuri, şi Biserica din casa lor” (Romani 16, 3-5); „Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor” (I Corinteni 16, 19). În acest context Sfânta Scriptură descoperă demnitatea şi menirea familiei din zilele noastre oferind chiar premisele morale ale mariajului autentic creştin.

Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifică ei, asemenea comuniunii intratrinitare[2]. Căsătoria şi familia sunt obiect al purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a asigura – prin naşterea şi creşterea pruncilor după voia dumnezeiască – cetăţeni ai cerului. Căsătoria şi familia reprezintă „un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri: între Creator şi coroana creaţiei, pe verticală, şi între cei încununaţi, pe orizontală; este viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă în Cămările Împărăţiei celei veşnice”[3].

Iată de ce acest subiect a reprezentat şi a fost obiect al preocupărilor profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, ca şi al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de-a lungul veacurilor, după cum trebuie să fie şi astăzi şi întotdeauna, obiect de serioasă preocupare din partea tuturor celor rânduiţi de Dumnezeu să vegheze asupra bunului mers al ei, adică a factorilor responsabili ai Bisericii şi ai comunităţilor umane, în general. Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă[4]. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte: „când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc ci Chipul lui Dumnezeu Însuşi”[5].

Familia este cel dintâi aşezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Facere 2, 18). Familia este celula şi baza societăţii, prima biserică întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii cereşti[6]. Cea dintâi familie, a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu şi martor pe Însuşi Dumnezeu pentru a sublinia ce mare rol are familia, ce demnitate i-a dat Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat.

Şi cum planul lui Dumnezeu este ca El să fie prezent în toate şi toate să participe la Dumnezeu, cum planul lui Dumnezeu este ca omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), familia are un rol foarte important în planul de mântuire a lumii, chiar dacă nu găsim o atare expresie în nici una din cărţile vechi sau nou-testamentare. Cercetând Scripturile, constatăm că familia este o realitate omenească statornică, permanentă şi fundamentală încă de la constituirea neamului omenesc[7].

În Hristos, familia devine realmente Biserică, mare taină, după modelul tainei dintre Hristos şi Biserică. Familia devine un sacrament al sfinţeniei, în interiorul tainei fundamentale care este Biserica, ea însăşi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi-n cer.

Aceste aspecte ale familiei creştine au fost cultivate de-a lungul veacurilor până astăzi. Valorile familiale creştine au constituit mereu imboldul pe care fiecare soţ l-a primit din partea Bisericii şi a slujitorilor ei. Cei credincioşi au înţeles întotdeauna rosturile adânci ale acestei identificări, căci, pentru orice creştin, menirea vieţii familiale este aceea de a apropia tot mai mult persoanele umane printr-o comuniune plină de iubire jertfelnică, după chipul celei prin care Hristos a întemeiat şi susţine Biserica Sa.

Omul începe din copilărie să descopere taina iubirii şi a unităţii. Virtuţile cu care el va fi deprins de părinţi: credinţa, ascultarea, buna-cuviinţă, cumpătarea, hărnicia, cinstea şi mila, nu sunt decât semne îmbucurătoare ale încolţirii virtuţii supreme care este iubirea. Pentru dobândirea unor asemenea roade în creşterea spirituală a copiilor este nevoie, mai ales, de exemplul viu al părinţilor care de multe ori, poate înrâuri în mod hotărâtor nişte conştiinţe plăpânde, sensibile dar aflate în plină înfiripare. Totdeauna, din pilda primită de la părinţi s-a învăţat respectul faţă de aproapele, faţă de valorile perene ale neamului, cinstirea faţă de cele sfinte.

Din păcate realitatea zilelor noastre a afectat prin fenomenul secularizării şi familia creştină de astăzi care se confruntă cu numeroase probleme. Celulă de bază a societăţii şi element edificator pentru fiecare individ, familia creştină trece prin momente de cumpănă, fiind omise de multe ori adevăratele coordonate morale ale cuplului conjugal.

Pentru a înţelege rolul şi poziţia pe care o ocupă familia în societatea contemporană, lucrurile trebuie urmărite din perspectiva a două direcţii: 1. starea familiei astăzi şi consecinţele acesteia, respectiv: 2. raporturile dintre familie şi societate/instituţii.

În ceea ce priveşte prima direcţie amintită, o atenţie deosebită trebuie acordată fenomenului destrămării familiilor şi consecinţelor imediate ale acestui proces: carenţele educaţionale şi abandonarea copiilor.

Cealaltă consecinţă a dizolvării universului familial este procesul abandonării copiilor. Rezultând din relaţii întâmplătoare şi din cadrul unor cupluri cu venituri sub limita acceptabilă, copiii ajung inevitabil pe străzi, constituind treptat o societate paralelă. Mai evident desocializaţi decât copiii needucaţi rămaşi în familiile constituite, copiii abandonaţi devin una dintre cele mai serioase provocări la adresa conştiinţei şi a societăţii contemporane. Ei rămân, de fapt, cea mai clară dovadă a crizei familiei în societatea noastră[8].

În porunca Decalogului „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ti-l va da” (Ieşire 20, 12) se poate sesiza o relaţie imediată între înţelepciunea practică (care îi asigură omului supravieţuirea şi sporul) şi respectul faţă de părinţi. Părinţii nu trebuie cinstiţi doar pentru că sunt originea biologică a copiilor lor, ci şi în măsura în care au devenit părinţi în ordine spirituală, iniţiindu-şi copiii în iubirea şi ascultarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7; 20-25). Altfel spus, în măsura în care, prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit pentru fiii lor jaloane sigure pe drumul vieţii plăcute lui Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de lucruri, în spiritul de care vorbeşte Ecclesiastul (2, 24-26).

În acest context, a-ţi cinsti parinţii, care te-au adus deopotrivă la lumina zilei şi la înţelepciunea vieţii, implică imitarea faptei lor, a modului lor de a fi, aşa cum recomandă sfântul Pavel (Evrei 13, 7). Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educaţia – ca mystagogie şi pedagogie – din aproape in aproape, nu prin propunerea unor teorii despre bună-purtare, ci prin întruparea unui model de viaţă, prin constituirea unei maniere teologice (după criterii divine) de a fi şi prin participarea membrilor familiei la acest model.

Vatră a tradiţiei, familia trebuie să cultive o spiritualitate a comuniunii între membrii săi, perspectivă şi vieţuire în care chiar bunurile materiale să fie trans­figurate, printr-un anumit mod, teologic, al utilizării acestora. În Vechiul Testament, familia nu este definită numai de unitatea sanguină, genetică, ci şi de o manieră specifică de viaţă, de asumare a valorilor. Această manieră specifică a fost desemnată mereu prin expresia calea dreptilor (Psalm 1, 6)[9].

Cineva era recomandat comunităţii şi partenerilor de afaceri prin numele familiei din care provenea, care garanta o educaţie solidă; Însuşi Dumnezeu se recomandă poporului Său prin invocarea patriarhilor Avraam, Isaac şi lacob, prin invocarea spiţei celor credincioşi (Ieşire 3, 6). Din această perspectivă, o familie cu nume rău era la fel de blamată ca şi aceea fără copii, fiind fără rod în ordinea socială. Fie şi numai pentru aceste exemple, importanţa familiei pentru o societate tradiţională reiese cu evidenţă.

În Noul Testament, prin minunea din Cana Galileii, familia devine, în Hristos şi în Biserică, nu doar un cadru legiuit al naşterii în ordine biologică, în stare să asi­gure educaţia pe care am numit-o mai sus înţelepciune practică, ci şi cadru al naşterii în ordine spirituală, al înnobilării omului. Indicatorul acestui salt este întâlnirea Domnului cu tânărul bogat, cunoscător şi împlinitor al Legii, dar nesigur în ce priveşte ritmurile vieţii veşnice (Matei 19, 16-22)[10].

Familia este reinstituită – în Hristos şi în Biserica – ca loc al educaţiei dar şi transformată în laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile, patimi care sunt distructive pentru persoana umană şi pentru comunitatea omenească. Sfântul Pavel atrage atenţia creştinilor că trebuie să fie copii, dar nu la minte, care trebuie să fie desăvârşită, ci la inimă, la nerăutate (1 Corinteni 14, 20), depăşind imaturitatea şi înţelesurile slabe ale lumii (Galateni 4, 3) prin dobândirea gândului care era în Hristos (Filipeni 2, 5).

Familia apare ca loc în care se desfăşoară primul examen al capacităţii sociale a fiecăruia din membrii săi. Părinţii şi copiii primesc în egală măsură sfaturi apostolice, diferenţiate potrivit vârstei fiecăruia (1 Ioan 2, 12-14): copiii trebuie să înveţe ascultarea de părinţi pentru a dobândi cele făgăduite, iar părinţii trebuie să-şi privească fiii ca persoane chemate la desăvârşire şi nu ca obiecte, educându-i în învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6, 1-4; 1 Corinteni 3, 20-21). Bătrânii, păstrându-şi mintea, credinţa şi cuviinţa, trebuie să înveţe de bine, pentru a-i conduce pe tineri la înţelepciune şi cumpătare (Tit 2, 2-6). Educaţia creştină, în continuarea tradiţiei vechiului popor al lui Dumnezeu, pre­supune iniţierea şi adâncirea în înţelepciunea descoperită omului.

Mai mult, adresându-se episcopului Timotei, sfântul Pavel îl îndeamnă să rămână statornic în învăţătura pe care a primit-o în familie, de mic copil, prin cercetarea Scripturii, care, insuflată de Duhul Sfânt fiind, îl poate mereu conduce la înţelep­ciune şi bună-purtare (2 Timotei 3, 14-16). Clericii, prezentaţi ca modele pentru vieţuirea creştină, trebuie să aibă familii bine întemeiate, cu fii ascultători, cu fii credincioşi (1 Timotei 3, 4 şi 12; Tit 1, 6), aceştia din urmă fiind garanţia capacităţii pastorale a părinţilor lor căci: „dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu” (1 Timotei 3, 5)?

În aceste condiţii, importanţa socială a familiei este covârşitoare. Deterio­rarea relaţiilor sociale este o consecinţă imediată a dizolvării familiei, proces care se petrece atunci când familia nu mai este unificată de aceeaşi credinţă şi nici însufleţită de iubire (Matei 24, 7, 12; Marcu 13, 8, 12). Că aceasta e vocaţia societăţii omeneşti ne încredinţează Mântuitorul, îndemnându-ne să ne rugăm aceluiaşi Dumnezeu ca Tată al tuturor, pentru a recunoaşte, prin aceasta, că toţi suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Părinte şi membri ai aceleiaşi familii (Matei 6, 9).

Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea II-a

Bibliografie

[1] P.F.P. Teoctist, „Cuvânt pastoral cu ocazia zilei familiei”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 5.

[2] Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 11.

[3] Ibidem, p. 11.

[4] Pr. Dr. Vasile Gavrilă, „Fecioria şi căsătoria în vocaţia sfinţeniei”, în Ortodoxia, nr. 3, anul LVIII, iulie-august, 2007, p. 149.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 22.

[6] Irina Leonte, „Familia creştină: părinţi şi copii”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 155.

[7] Pr. Conf. Dr. Vasile Răducă, „Familia şi împărăţia lui Dumnezeu după Sfânta Scriptură”, în Teologie şi viaţă, anul XI (LXXVII), nr. 1-7, ianuarie-iulie, 2001, p. 81.

[8] Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, „Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice”, p. 114.

[9] Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 17

[10] Ibidem, p. 30.

-Ah, ai terminat de rânduit lucrurile în camera ta! Foarte bine, bravo!

-Doamne, ce băiat cuminte, mănâncă tot! Felicitări!

-Ai pus cartea la locul ei! Fantastic! Cea mai harnică fetiță!

-Ai ajutat-o pe vecina noastră! Asta numesc eu copil responsabil!

Eu, când mă uit la rândurile de mai sus, văd laude. Și mie îmi plac laudele. Laudele sunt pârghii ce cresc stima de sine. Și eu votez cu două mâini pentru a crește stima de sine în sufletul și în mintea copiilor.

Și totuși unele încurajări îmi sună ciudat. Pot fi oferite ,,Felicitări” pentru actul de ,,a mânca”? Putem numi pe cineva ,,cel mai harnic” pentru că a așezat un obiect la locul lui?

Să ne lăudăm copiii. Cu atenție și echilibru. Gândit.

Să îi lăudăm când obțin un rezultat deosebit, după implicare și efort constant, susținut. Le vom transmite astfel că le-am văzut munca, străduința, că ceea ce au obținut li se datorează. Să îi lăudăm atunci când se străduiesc să își însușească o abilitate nouă. Le vom observa drumul, progresul. Le vom reaminti de unde au plecat și cât au înaintat, cât de sus au ajuns.

Este important să numim exact ce s-a petrecut (,,iată, azi ți-ai ținut echilibrul pe role mult mai bine!”) fără a exagera dacă progresul notabil nu și-a făcut încă apariția.

Lăudați copiii dacă ei o cer. Poate au nevoie să fie văzuți puțin mai mult pentru ceea ce sunt. Poate că sunt descurajați sau nesiguri.

Cum ar fi oare potrivit să formulăm lauda?

În primul rând, este potrivit să lăudăm specific: ,,ai îndrăznit și ți-ai făcut temele singur, bravo!”, ,,fii mândru de tine, ai dovedit cât de harnic ești!”. Mândria este bine să fie a copilului. El trebuie să fie mulțumit de ceea ce a realizat. Și părinții sunt mândri. Și familia. Însă cel mulțumit de propriul drum și propriile reușite este bine să fie copilul.

În al doilea rând, vom lăuda acțiunea și nu persoana. Ceea ce a întreprins este cu adevărat important. ,,Ce frumos ai salutat!”

În al treilea rând, lauda trebuie să oglindească trăirea ta, adultul-reper: o laudă se ridică la un cu totul alt nivel atunci când dezvăluie copilului emoțiile pe care faptele, deciziile sale le nasc în ceilalți; se ivește acum empatia și se conturează compasiunea: ,,am fost fericită când am văzut cum ți-ai susținut colegii!”.

Autoapreciere și apreciere corectă

Copilul, prin laudă, este bine să ajungă să se aprecieze singur, încă de la vârste fragede. În timp, înainte de a-i oferi lauda, este bine să îl întrebăm ce părere are el despre ceea ce a realizat și despre cum a realizat. Cu cât copilul creionează pentru sine o imagine apropiată de adevăr, cu atât va putea deveni obiectiv față de sine și se va putea coordona atunci când primește laude nerealiste sau critici voit destabilizatoare în viitor.

Ajută-ți copilul să învețe să nu lipească etichete. Nu există copii răi. Uneori, există fapte rele. Nu există oameni care sunt ,,doar așa”. Există fapte ce pot fi reparate și există șanse de a îmbunătăți totul.

Din când în când

Lăudați copilul ca și cum nu știți că vă aude. Sunați o persoană apropiată și vorbiți ușor complice sau povestiți cu voce joasă mătușii, dezvăluind ,,șoptit” ceea ce i-ați spus fiicei voastre sau fiului vostru mai devreme. Fiți convinși că sunteți auzit de ,,cel bun de lăudat” însă dați o notă aparte momentului. Îl veți bucura enorm, îl veți face să vibreze și să simtă sentimentul de mulțumire în toți.

Și va ști sigur atunci că este cel ce a generat starea de bine!

O întâmplare dintr-un decembrie

În decembrie 2012,  alergătorul kenyan Abel Mutai, se afla într-o competiție, în Spania. Atunci când mai avea doar câțiva metri până la linia de sosire, a confundat semnele și s-a oprit, fiind convins că și-a terminat cursa și a ieșit victorios. În spatele său se afla alergătorul spaniol Ivan Fernandez. Acesta se străduise din răsputeri să îl ajungă pe atletul kenyan dar nu putuse. A realizat ce se întâmplă și a strigat către Abel Mutai să nu se oprească. Pentru că acesta din urmă nu înțelegea spaniola, Ivan l-a împins pur și simplu peste linia de sosire și competitorul kenyan a câștigat cursa.

Un reporter l-a întrebat pe Ivan: ,,De ce ai făcut asta?” Ivan a răspuns: ,,Visul meu este să ajungem să ne ajutăm și să ne susținem toți în situații ca acestea”. Reporterul a insistat: ,,Dar de ce l-ai lăsat pe kenyan să câștige?” ,,Nu l-am lăsat să câștige, el avea să câștige. Cursa a fost a lui”.  ,,Și totuși – a replicat reporterul- ai fi putut câștiga!” Ivan s-a uitat la el lung și a rostit: ,,Dar care ar fi fost atunci meritul victoriei mele? Care ar fi onoarea acestei medalii? Ce ar crede mama mea despre asta?”

Gândurile lui Ivan Fenandez au plecat spre mama sa, spre cea care îl învățase să fie om, spre cea care îi sădise valorile adevărate în suflet.

Valori sădite cu înțelepciune

Afirm cu tărie că valorile sunt transmise din generație în generație. Sunt sădite cu înțelepciune. Cu ce valori alegem să îi înălțăm pe copiii noștri? Cum le fixăm în timp? Care este puterea exemplului nostru? Ne putem aminti mereu că fiii și fiicele noastre fac ceea ce văd că fac părinții lor și nu ceea ce le spun aceștia să facă?

Respect, smerenie, altruism, compasiune, recunoștință, respect, toleranță, sinceritate, susținere, onestitate… Cât de lungă este lista noastră?

Valori și vârste

Valorile pot fi dăruite copiilor de la vârste fragede. Ei învață să fie generoși când ne văd dăruind sau împărțind și când le este apreciat gestul atunci când repetă totul din proprie inițiativă.

Valorile sunt simțite, recunoscute și respectate. Valorile sunt numite și apreciate. Valorile te ridică în ochii tăi, atunci când ești conștient de ele.

Modele pline de sevă

Valorile au fost și rămân forme de bază ce ghidează gândirea, fapta, comportamentul.

Atunci când o valoare va obține o poziție de căpătâi printre oameni, ea va căpăta înfățișarea unei norme sociale. Se vor ivi apoi valori proprii indivizilor, valori în care vor crede și vor investi, valori pe care le vor dărui și pentru care vor insista.

Părinții sunt primii care familiarizează copilul cu valoare socială. Îi arată cum  o respectă, cum o susțin, cum o rotunjesc și o împlinesc. Copiii ajung să reproducă inconștient de–a lungul vieții modele pline de sevă, ajung să așeze alte și alte valori peste fundația puternică.

Da! Încercând să-și imagineze viitorul copiilor lor, părinții ar trebui să conștientizeze cât de important este în prezent rolul lor.

Într-o bună zi, într-un colț de lume, într-o situație aparte, într-o lumină neclară, într-un spațiu fără contur, copilul, tânărul, adultul va avea o alegere. Se va ghida după o valoare primită în pruncie. Va zâmbi și va rosti ferm: ,,Ce ar spune mama de asta?”

Așa cum reiese din corespondența purtată cu numeroși credincioși și credincioase din țară care, în cadrul seminarului iertării inițiat de maică, i-au trimis acesteia scrisori adresate părinților lor, în care își dezvăluie temerile și frustrările acumulate în perioada copilăriei și care, împreună cu răspunsurile maicii, au fost editate în cadrul volumului Scrisori către părinți.

Una dintre probleme de prim plan abordate în cartea de față este cea a copiilor care nu au primit afecțiune din partea părinților, mai ales din partea mamelor: „Te-am iertat pentru lipsa ta de iubire din unele momente sau, poate m-am exprimat greșit, pentru felul în care nu ai știut niciodată să arăți că mă iubești”. Desigur, această lipsă de afecțiune resimțită în copilărie s-a repercutat asupra atitudinii viitorului adult, așa cum reiese din unele mărturii: „…nu știu cum să fac să dăruiesc iubire dacă eu însumi nu am primit când eram copil”.

De asemenea, problemele legate de afecțiunea neprimită de copil se transpun și în vârsta adultă prin instalarea unei răceli generale între copil și părinți, provocată de amintirile neplăcute acumulate în perioada copilăriei și a adolescenței: „…totul se izbește de un zid invizibil de sticlă, prin care putem vedea, dar nu ne putem atinge”.

În ceea ce privește persoana taților, principala problemă legată de aceștia este absența lor din viața copiilor, lipsa sprijinului patern în dezvoltarea acestora și răceala ce o manifestă față de copiii în rarele momente când se află împreună, ceea e conducă la mărturisiri precum aceasta: „Nu știu dacă te iubesc, nu știu cum să te iubesc și ce înseamnă iubirea față de tată”. De asemenea, o altă problemă majoră a relațiilor părinți-copiii, dar raportată mai ales la persoana tatălui, o reprezintă violența în familie, obiceiul de a „educa” copilul prin lovituri și brutalizări, ceea ce conduce, împreună cu lipsa de afecțiune, la încetarea oricărei legături ori comuniuni afective între acesta și părinte: „Aș fi vrut să mă fi ținut mai mult în brațe și să mă bați mai puțin”.

La aceste probleme de relaționare se adaugă cele personale ale fiecărui părinte; iarăși manifestat majoritar în cazul taților, unul dintre sindromurile cele mai des întâlnite este cel al alcoolismului, ce produce în primul rând comportament violent nejustificat față de copii apoi degradează literalmente imaginea părintelui, apărut în ipostaze compromițătoare, în ochii acestuia: „Accept cu durere că tatăl meu a fost robit alcoolului și umbla nespălat și nu m-a îmbrățișat niciodată…accept că mama mea vorbea mult cu oricine, că o uram deseori pentru asta și că am preluat/învățat necontrolul limbii de la ea”. Profunzimea acestor resentimente se poate observa în situații limită, precum moartea unuia dintre părinți, când unii copii au amintiri de felul următor: „atunci când ai murit, m-am bucurat că am scăpat de bătaie și de scandaluri când veneai acasă beat”. În privința mamelor, cele mai nocive sunt învățăturile și percepțiile greșite despre viață pe care le transmit copiilor, fie din cauza frustrărilor acumulate de-a lungul timpului, fie din cauza unor concepții greșite despre viață: „afirmația mamei mele, că nu-s în stare să iubesc pe nimeni și, în consecință, o să fiu singură toată viața”.

O altă traumă tratată în paginile cărţii este cea a copiilor născuţi fără ca părinţii lor să-i fi dorit, şi care au resimţit aceasta în atitudinea ulterioară a părinţilor, în faptul că aceştia și-au manifestat ulterior deschis dezaprobarea față de toate acțiunile ulterioare ale copilului, ceea ce conduce la următoarea concluzie: „Nașterea mea a fost mai degrabă tolerată din lipsă de soluții acceptabile”. Această atitudine a părinților provoacă o depresie și un gol adânc în sufletul copilului, care nu se consideră vrednic a primi afecțiune ori alte bunuri din partea nimănui, care are tendința să se desconsidere în raport cu ceilalți, indiferent de meritele lui.

Nu numai părinții constituie sursă a traumelor viitorilor adulți, ci și cei responsabili cu formarea educațională a acestora, în speță învățătorii. Metodele coercitive folosite de aceștia, reacțiile adesea necontrolate au lăsat de multe ori în mintea copiilor imagini de neșters și traume permanente: „am în minte imaginea dumneavoastră amenințătoare din care parcă ieșea fum”. De asemenea, atitudinea dascălilor a pus adesea o presiune inutilă asupra existenței copiilor, i-a supus pe aceștia unui stres nefiresc vârstei lor, ducând la carențe mult mai grave odată cu înaintarea în vârstă: „Îmi era groază să mă culc seara știind că va trebui să mă trezesc odată și să merg la școală”. Totdeauna, presiunea impusă de învățători asupra elevilor cu privire la rezultatele obținute la învățătură, insistându-se asupra notei obținute și nu asupra formării personale a acestora, asupra modului în care își însușesc anumite cunoștințe, îi determină pe copii să mintă, să ascundă un eventual rezultat slab, pe care îl vor considera automat rușinos, iar nu cu rol formator: „să știți că nu am luat locul 2, ci locul 32. Dar cum era să vă zic adevărul dacă m-ați certat și pentru locul 2 de câte ori v-ați adus aminte? Atunci m-am ascuns de toată lumea, de dumneavoastră mințindu-vă, de părinții mei cărora nu le-am spus că v-am mințit, de mine; mă simțeam vinovată că vă mint, și ca să scap cumva de sentimentul de vină, mă păcăleam că de fapt spun adevărul: în gândul meu ziceam treizeci, iar cu voce tare doi”.

Cerințele extrem de mari impuse copilului îl împiedică pe acesta să se dezvolte uniform, îl încorsetează și îl obligă să se miște în cadrul unor reguli extrem de înguste, nenaturale, care îi ucid treptat inocența și candoarea specifice vârstei și conduc la acumularea de frustrări și la o căutare disperată a atenției: „asta era singura mea bucurie, să fiu admirată, dar aș fi dat bucuria asta în schimbul libertății și al lipsei fricii. Însă nu aveam cum, nu știam cum să fac…Eram mereu în alertă și asta mă obosea”.

Totalitatea frustrărilor, a lipsei de afecțiune și de sprijin, a comportamentelor greșite din partea părinților și a dascălilor produc grave tulburări comportamentale în sufletul viitorilor adulți, care răsfrâng aceste tare la rându-le asupra celor din jur, a apropiaților, a soților și, desigur, a copiilor: „reconsumând durerea o adunam și o răsfrângeam în defectele mele de azi: critica, grija exagerată pentru cel de lângă mine, dorința de a schimba pe altul în bine pentru a mă simți eu bine în fond”.

Principal pentru cursanți este mai ales nevoia de a-și controla aceste frustrări, de a se stăpâni pe sine și de a nu reacționa așa cum au fost obișnuiți, așa cum au văzut la proprii părinți, în raport cu ceilalți și mai ales cu proprii copii. Pentru aceasta este nevoie întâi de toate ca ei să realizeze că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: „orice am încercat să fac fără Dumnezeu până acum, îmi dau seama că nu am făcut bine, am făcut rău, chiar dacă teoretic era bine”, să înțeleagă necesitatea rugăciunii în viața oricăruia dintre noi și importanța acesteia în gestionarea propriilor emoții: „aproape de fiecare dată când îmi vine un gând rău, imediat zic în gând „Doamne, miluiește”, „Doamne iartă-mă”, „Doamne, ajută-mă să nu cad!”.

Necesitatea de a se împăca cu trecutul și de a ierta faptele greșite ale părinților este permanent subliniată atât de către Maica Siluana, cât și de unii dintre corespondenți, care au ajuns într-o fază mai avansată a seminariilor. Astfel, ei ajung să pătrundă și traumele propriilor părinți, necazurile și abuzurile suferite la rândul lor de aceștia în perioada copilăriei sau ulterior, manifestând astfel un sentiment de compasiune față de ei: „Mă rog în fiecare zi pentru tine, pentru omulețul acela chinuit dinlăuntrul tău, pentru inima ta abuzată de toți și de tine însăți”.

Corespondenții ajung astfel să înțeleagă faptul că adesea iubirea părinților lor nu a lipsit, ci aceștia nu au știut, mai mult sau mai puțin din vina lor, cum să o manifeste – ori, așa cum se arată în parabola semănătorului, au lăsat grijile cotidiene să-i acopere. Față de toate aceste lipsuri ori scăderi ale părinților corespondenții sunt îndemnați să manifeste înțelegere și iertare, să-L roage pe Dumnezeu să le fie ajutor propriilor părinți, care nu știut la rându-le să ceară acest ajutor:  „Binecuvântează-l pe omul acesta chinuit care m-a iubit în felul lui, care poartă pe umeri blestemele și traumele unui trecut de mult îngropat”.

În fine, Maica Siluana oferă anumite sfaturi pe baza scrisorilor ce i-au fost trimise, ca aducere-aminte pentru părinții care într-un fel sau altul și-au neglijat copiii și ca învățătură pentru cei care au ori urmează a avea copii. Unul dintre cele mai importante îndemnuri este legat de manifestarea afecțiunii și maniera în care aceasta poate fi receptată cel mai eficient de către copil: „Oamenii, mai ales copiii, au nevoie de dovezi de dragoste prin ochii și mâinile noastre”.

Însă cea mai importantă învățătură este credința nestrămutată în puterea și dreptatea lui Dumnezeu, în efectivitatea ajutorului divin și promptitudinea, uneori neînțeleasă de către oameni, a manifestării acestuia: „Numai și numai Duhul Adevărului ne aduce Harul și numai El ne face liberi de orice legătură și din toate apucăturile care ne înrobeau sufletul și întunecau mintea…Nicio regulă sau instrucțiune sau terapie nu ne poate vindeca de puterea lor, ci numai și numai puterea necreată alui Dumnezeu, harul!”.

Recenzie: Monahia Siluana Vlad, Scrisori către părinți, ed. Doxologia, Iași, 2012.

Maria pronunță cuvintele interzise:

-Dar dacă nu îmi place nimic de pe masă, eu ce voi mânca?

Rudele Adinei au rămas blocate: cum de se pronunță o asemenea impolitețe? Și Adina, mama, nu își învățase fiica nimic? Oh, semn de rea-creștere!

Cuvintele, evident, nu erau rostite, însă pluteau peste tot în aer.

Munca mătușilor pentru masa îmbelșugată nu era răsplătită! Copilului de 9 ani i se permite să spună orice, nu e disciplină în casa aceea! Un dezastru! Oare unde vor ajunge cu fata în ritmul acesta?

Și Adina nu îi spune nimic? Nu îi face măcar observație??? Pfffff…

Adina știa ce se așteaptă de la ea: în primul rând, familia aștepta ca ea să intervină și să își pună fiica la punct, să îi pună în plen pe piept o bulină mare și neagră și să o determine să guste din ceea ce s-a pregătit. Și să o oblige să își ceară public iertare pentru ceea ce pronunțase.

Maria, pe de altă parte, aștepta o variantă de alimente ,,comestibile” pentru că îi era cu adevărat foame însă limbă cu maioneză nu ar fi pus în gură pentru nimic în lume.

O datorie?

Ne simțim datori, ca adulți-părinți, să răspundem așteptărilor prietenilor sau familiei. Ei așteaptă să ne ,,disciplinăm” copiii în direct, să le arătăm cine este șeful, să îi dominăm, să îi convingem de lucrurile împământenite ,,bune”. Așteaptă să îi rușinăm public pentru că doar așa învață și ,,se învață minte”.

Ce simte atunci copilul? În primul rând simte trădare. Simte că e bagatelizat, mic, pus la colț, pus în rândul din spate. Are ochii tuturor ațintiți asupra lui și singurul lui sprijin real din comunitatea ce uneori îi e doar vag familiară, îl arată cu degetul.

Rușinea are voci puternice 

Rușinea este ceva ce îl învăluie pe copil și ceva ce are să rămână, probabil, lipit de el. Rușinea îi va susura vorbe în urechi în timp: ,,ești puțin, nu ești în stare, ei toți te văd mic, puțin, slab, neîndemânatic, nepriceput. Nu îndrăzni, nu îți propune. Visul tău nu poate fi scop, nu ai puteri, nu știi?”

Vocile celor ce ne pun în inferioritate când suntem mici, se transformă în voci proprii, în sabotori lăuntrici. Și asta este rău.

Minimizarea în public venită de la cel considerat stâlp trezește furie și durere în sufletul copilului.

Să lăsăm lucrurile să treacă, să ne facem că nu le-am auzit sau văzut?

Exclus.

Este foarte important însă unde, când și cum oferim feedback, sfat, recomandare.

Cum arătăm ce este de reparat și de îmbunătățit? 

,,Observația” nu va veni în fața tuturor. Scopul este să învățăm copilul, nu să oferim satisfacție adulților.

Putem chema copilul în altă camera și îi putem spune în cuvinte clare ce s-a petrecut: ,,mătușa ta s-a pregătit mult ca să ne facă bineveniți. Știi, tocmai i-ai transmis că de fapt nu s-a pregătit destul. Cred că este mâhnită. Sigur poți repara lucrurile spunând că îți pare rău și găsind o felie de pâine și brânză de care să te bucuri. Tu știi să îi faci pe toți să se simtă bine. Sigur îți iese și acum!”

Putem discuta mai amplu ,,după vizită” incidentul reamintindu-i copilului 5 lucruri pozitive ce îl definesc și punctând apoi comportamentul ,,de îmbunătățit” sau ,,de schimbat”

Putem discuta despre așteptările noastre din timp: ,,Dacă lucrurile se vor întâmpla așa, tu la ce soluții de gândești?”

Ca părinți, este important să ne asigurăm că întâmplările din viața copilului nostru devin lecții și nu acuze sau poveri.

Adina a găsit curând un moment în care i-a vorbit Mariei despre delicatețea momentului creat. Maria a dorit imediat să își repare greșeala și, întoarsă la masă, a prins prilejul de a lăuda brânza și de a menționa că se înșelase: masa era aranjată absolut minunat!

Toată lumea s-a liniștit: Adina făcea totuși o treabă bună iar Maria, ,,ai văzut?- e o drăgălășenie!”

Mamă și fiică învățaseră o lecție cu mai multe capitole, toate bazate pe susținere, atenție și respect.

Doina auzea încă acele cuvinte dureroase în urechi. Cuvintele îi erau spuse de mamă: ,,măi, dar tu ești chiar proasta clasei?”, ,,e ceva ce atingi și nu strici?”, ,,efectiv, mă înnebunești!”, ,,dacă mai plângi chiar o să îți dau motive de plâns!”, ,,dacă mai faci asta, te scot pe ușă!”, ,,hai că tot tu ești de vină, sunt sigură!”, ,,ce am făcut să merit un copil ca tine?”.

Și, uneori, cuvintele acestea țâșneau spre fiica Doinei. Obosită, iritată, speriată, nu putea pune vorbelor zăgaz. Aceleași cuvinte ce o usturaseră pe ea, usturau acum copilul ei.

Mama Doinei fusese mereu ocupată și avusese mult de lucru. Răbdarea intrase în sac. Indiferent cum i se adresa mama, Doina era fericită că este măcar văzută și că se discută totuși cu ea. Vorbe cu obidă sau cu vorbe încurajatoare? Nu conta. Mama i se adresa.

Copiii sunt însetați să primească atenția părinților

Se știe un lucru clar: copiii sunt însetați să primească atenția părinților. Și DA! Sunt însetați după orice fel de atenție. Vor prefera oricând să primească un tip de atenție polarizată negativ în locul a ,,niciunui fel de atenție”.

Pe de altă parte, este foarte bulversant să crești cu o astfel de atenție pogorâtă pe tine. Dacă asta ai căpătat în copilărie și în adolescență, ca adult ți se va părea oarecum firesc ca cei din jur să se supere pe tine și să te ,,puncteze” pentru că,- nu-i așa?- arată că le pasă de tine!

Dacă se poartă frumos și cu respect oamenii s-ar putea să dorească ceva… ar trebui să fii cu garda sus!

Cuvintele grele-o oglindă stâlcită

Vorbele, cuvintele-ce-caracterizează, etichetele, mesajele despre noi, primite în copilărie, devin o parte din felul în care ne vedem noi pe noi.

Dacă acele cuvinte-despre-noi-și-faptele-noastre sunt negative, spuse cu obidă, neșterse poate apoi cu păreri de rău sau vorbe despre ceea ce suntem noi bun și ceea ce facem noi bine, ele devin o oglindă stâlcită în care noi ne vedem chiar așa: proști, nedescurcăreți, neputincioși, nedemni. În lumea asta mare noi ne vom simți la fel. Niciodată nu vom fi ,,ca peștele în apă”. Mereu ne vom îndoi de ceea ce merităm și ceea ce putem înfăptui.

Ce dăm mai departe?

Nu, nu vom putea schimba ceea ce s-a petrecut în trecut. Este însă în puterea noastră, a adulților, să stăm, să analizăm, să decidem ferm ce transmitem mai departe, din ceea ce am primit, copiilor noștri. Și copiilor copiilor noștri.

Părinții noștri, (felul în care ei s-au purtat cu noi, felul în care ni s-au adresat), sunt lipiți de eul nostru lăuntric. Cuvinte din copilărie, auzite de noi, ne țâșnesc pe buze pentru fiii și fiicele noastre.

Ne răcorim când le spunem? Credem că schimbăm ceva în bine când le rostogolim?

Pur și simplu nu știm altfel. Dar ȘTIM că putem cunoaște tot ce e în împărăția lui ,,așa DA” și putem lua modele de acolo. Respirăm adânc și nu mai lăsăm cuvinte, priviri, grimase să o ia la sănătoasa, să izbucnească și să lovească simțirea copilului. Este greu dar nu este de nedovedit și nerezolvat.

Tot ceea ce a fost disfuncțional în familia ta trebuie numit, recunoscut, dizolvat și disipat în 4 zări. Și tu și fiul și fiica ta meritați cu totul și cu totul altceva.

Doina s-a analizat. A știut ce nu e potrivit să mai rostească. A observat starea care o ține nedomolită. A recunoscut contexte ce o irită și nu o lasă să fie ea, cea răbdătoare și înțelegătoare, cea capabilă să disciplineze cu blândețe și calm.

A scos zale din lanțul ce o străbătea. A lăsat doar verigi strălucitoare și calde, doar bucăți pe care le simțea ale ei.

Lucrurile s-au petrecut treptat. A avut nevoie de timp și răbdare cu propria-i persoană. Însă A VRUT schimbarea. Și a avut-o și a dăruit-o!

Georgiana împachetase tot, cu grijă. Gemenii erau nerăbdători să plece în excursie. Le plăcea muntele și zburdau în drumeții îmbrățișate de verde.

Georgiana avea un plan: în fiecare zi le va dărui altceva: o zi la piscină, o zi pe poteci, pentru a observa frunze și trunchiuri, o zi la herghelie, o zi în peșteră. Planuri amănunțite erau așternute demult pe hârtie, cu variante de program, zilnic. Să nu se plictisească. Să fie umplut fiecare minut.

Trebuie să facem ceva

Primele două zile au trecut cu chiot și încântare. Fiecare oră fusese trăită la maxim.

-Și mâine? întrebă mama. Mâine să mergem în peșteră?

Copiii priveau tăcuți.

-Sau poate vreți să studiem râul în amonte.

Tăcere.

-Încă o tură la piscină?

-Mama, cum ar fi ca mâine să nu facem nimic?

,,Nimic? Oh, dar trebuie să facem ceva. Altfel cum vom putea bifa toate propunerile de pe listă?”

-Da, mama, hai să nu facem mâine nimic.

-Îhh..mmm…bine?

Zilele în care nu facem nimic

Când era mică, Georgianei îi plăcea să nu facă nimic. Prin fața ochilor treceau acum după-amiezi în care timpul stătea în loc, doar pentru ea. Își găsea o bancă în parc și rămânea acolo, de una singură, ore întregi. Privea copacii ce o înconjurau și îi dădeau un sentiment de ocrotire. Se gândea la ziua de ieri și încerca să se împace cu ceea ce se întâmplase. Zâmbea în timp ce se gândea la mâine, legăna picioarele și privea norii. Se prefăcea că e altcineva sau se gândea ce e în mintea oamenilor ce treceau prin fața băncii. Încerca să își ghicească viitorul și se gândea ce va fi când va fi mare. Se teleporta la curtea Regelui Soare și proba rochii din muselină așezate perfect peste crinoline imense.

Acel timp cu ea, unic, acel timp în care visa, era Paradisul.

Timpul copiilor cu ei înșiși este ceva de neînlocuit

E timpul când se analizează, când se cunosc, când își văd nuanța pielii și nuanța sufletului. Sunt ei dezgoliți și puternici, netemători și întrebători, sunt ei, mai atenți la ceea ce devin, la greșeli și la reușite.

În agendele noastre superpopulate de activități pentru ei, scrise acolo cu dragoste și grijă pentru înălțarea lor, să scriem cu majuscule: azi-NIMIC. Acest spațiu alb din agenda este un dar prețios, un timp de calitate, o oază de regăsire.

Prezent în viața ta

Amintindu-și toate aceste lucruri, Georgianei i s-a părut brusc minunată ideea aceasta…de a nu face nimic.

A doua zi s-au trezit și au rămas așa: fiecare în tovărășie cu el însuși. Au vorbit puțin și s-au privit, întorși spre ei, mult.

Listele au stat pitite și sentimentul că nu este un părinte capabil să umple timpul copiilor a dispărut din mintea mamei.

Fiecare a zâmbit și și-a amintit și s-a întărit sau a întrebat. Și fiecare a reușit să fie prezent în viața lui, în această zi, sosită ca un dar, în care a fost bine să se domolească, să reflecteze, să se conecteze, să își atingă gândurile și să își propulseze visele.

Cornelia stă pe băncuța de lângă bazinul de înot. Radu înoată, face un bazin sau unul jumate, apoi se oprește, îi face cu mâna mamei. Se scufundă, se mai bălăcește. Cornelia e fericită că Radu face mișcare. Nu lucrează ,,chiar cum ar trebui”- așa a spus antrenorul- însă îi face plăcere să simtă apa și asta e tot ce contează pentru ea. Nu știe ce ar fi bine să îi spună pentru ca el să fie ,,altfel” motivat. Dar poate e bine și așa…

La doi metri de Cornelia este așezată o bunică. Bunica croșetează ceva, un cerc alb, miraculos, fără să privească lucrul de mână. Ochii îi sunt îndreptați spre nepoată. Îi spune continuu fetiței:

-Da, e bine, numără! Unu-doi-trei, scoate capul și respiră! Întinde corpul, întinde picioarele! Uită-te la mână, e cam îndoită, nu uita ce am vorbit!

Nepoata e ochi în ochi cu bunica: se oprește, o ascultă, dă din cap, se avântă într-un nou ,,bazin”.

-M-ai văzut, bunico? Cum a fost acum?

-Muuult mai bine!

Nepoata trage aer în piept și pleacă într-o nouă cursă cu ea însăși.

,,Ce noroc!- se gândește Cornelia. Sigur bunica aceasta a fost înotător de performanță, antrenor….”

Cornelia se apropie cu sfială:

-Bună ziua! Nu am putut să nu remarc ce ,,antrenor” desăvârșit sunteți pentru nepoata Dumneavoastră. Se vede că sunteți un adevărat specialist în domeniu!

-Oh, draga mea, nu este așa, zâmbește cald și complice bunica. Eu nu știu deloc să înot. Ba chiar îmi e cam frică de apă. Da, am urmărit competiții la televizor și am auzit comentarii, ba chiar am citit și cărți despre ,,postura corpului în apă”. Nepoata mea nu știe asta! Ea e fericită că facem ceva grozav împreună și e convinsă că știu tot ce e bine și că împărtășesc cu ea. Am făcut-o să îi placă înotul, să dorească să se perfecționeze singură. Vezi? Uite rezultatul! Devine din ce în ce mai bună, se bazează pe mine și…de acum se bazează pe ea.

Cornelia este încântată și emoționată. Nu poate să creadă că e posibil ce a auzit. Și totuși, este atât de real.

Încrederea în copil: un neegalat fertilizator

Încrederea unui adult în copil este un fertilizator de neegalat. Îi spui copilului că știi că poate, îi transmiți profund că tu crezi în el, îi povestești că e de neegalat și de neîntrecut. Și el începe să fie: înotător, alergător, curajos, calm, tolerant, echilibrat, cumpătat, ,,cel ce își ține mereu cuvântul”, punctualul, creativul, atentul. Pui lampa cu lumină puternică pe comportamentul pozitiv și acesta crește cu putere, drept și viguros.

Cornelia și-a făcut un plan: s-a uitat cu atenție la mâinile bunicii (până în sufletul ei), le-a urmărit; își va lua o croșetă și va învăța și ea să fie Cornelia care croșetează curaj!

Am tot primit zilele trecute muuulte mail-uri de la magazine on-line:

,,Se apropie 1 Iunie! Fii cel mai grozav părinte și alege o jucărie unică pentru copilul tău!”

,,Bucură-ți copilul cu această jucărie pe care el a văzut-o deja la televizor!”

,,Doar cu jucăriile din lista noastră îți vei încânta copilul!”

,,Mii de părinți au cumpărat deja jucăria aceasta, tu ce mai aștepți?”

,,Un gadget care o să îi arate dragostea ta!”

Le-ați primit și voi?

Incitante reclame! Te fac să te gândești, nu-i așa, că doar dăruind o jucărie îi vei putea aduce pe chip fericire copilului.

Aleg să spun azi că ,,o jucărie” nu este de ajuns să îți facă fiul fericit sau fiica strălucitoare.

Copilul tău are nevoie de tine, părintele lui.

Așa că azi spun să îi faci cadou o bucată de timp cu tine. O bucată de timp umplută cu cele mai minunate lucruri pe care el sau ea le reprezintă:

,,Ai o inimă atât de bună! Asta am văzut atunci când…”

,,Ești atât de harnic! Știu de când…”

,,Mereu te străduiești să te depășești pe tine, cel de ieri. Simt asta mereu…”

,,Mă uimește altruismul tău!”

,,Știu că pot avea încredere în tine!”

,,Mă bucur ori de câte ori…’”

,,Vreau să știi că îmi pare rău dacă…”

,,Am decis să îți mărturisesc că te admir când…”

,,Nimeni nu te întrece în mărinimie!”

,,Dacă știu un om hotărât, tu ești acela!”

,,Îmi aduc aminte de noi doi în parcul cu lac…”

,,Visez să mergem iar la piscina care ți-a plăcut atât de mult!”

,,Vreau să știi că te vom sprijini!”

,,Vreau să știi că îți suntem mereu alături chiar și atunci când…”

,,Ceea ce îmi face inima să zburde când te văd este…”

Fii lângă el, lângă copilul tău, uită-te în ochii lui, apleacă-te la nivelul lui, potrivește-ți vocea și umezește-ți ochii fără grijă dacă simți, fii doar al lui 5 minute sau 30 de minute, nu te opri din uimire, dă-i puteri, dă-i aripi, spune-i lucruri serioase și importante, crește-l în ochii lui, exclude-l pe ,,dar”, fii doar pozitiv, fii doar uimit, fii doar încântat, părinte de copil ce poate schimba lumea cu ideile, bunătatea, strălucirea sa.

Vorbiți-le lor. Vorbiți-vă vouă, celor ce-și poartă încă mereu cu smerenie copilul dinlăuntrul lor și-l știu, și-l mângâie cu dor și îl acceptă cu tot ceea ce a dăruit el prin decenii.

Copiii știu să zâmbească senin, senin ca tot înaltul cerului.

Și din cer, Părintele tuturor ne mângâie azi pe toți și ne dă în dar timp și bucurie.

Amalia obișnuia să își scaneze fiica: privirea ce scana cum a ales să se îmbrace azi. Privirea ce scana cum se simte azi. Privirea ce scana cum i-a mers azi la școală. Privirea ce scana cum s-a înțeles azi cu prietenii.

Privirea.

Cristinei nu îi era prietenă privirea mamei. Simțea că trece prin porțile reci de la Control Pentru Securitate. Simțea că nu era văzută, ci era căutată de lucruri pe care mama credea sau spera că le găsește acolo, înăuntru.

Priviri traduse în fel și chip

Când copiii sunt foarte mici, părinții îi verifică mereu. Îi verificăm dacă și-au pus șosete, dacă și-au pus fularul, mănușile, șapca și pălăria de soare. Verificăm dacă și-au luat tot pentru la școală și verificăm dacă s-au întors cu rezultatele dorite de la întâlnire.

Aproape că ești sigur că ei simt afecțiunea profundă, iubirea nemărginită doar pentru că le porți de grijă.

Nu este așa.

Privirea ta este tradusă de ei astfel: „Ce o să mai găsească acum? Acum ce mai e? Ce ar mai putea să îmi spună și la ce ar mai putea să mă controleze?”

Se simt verificați, pe muchie pentru a fi criticați, în prag pentru a fi trași la răspundere.

Acest lucru trebuie să se schimbe.

Chipul părintelui va transmite prima data bucuria că își vede copilul

Din ochii voștri este bine să se reverse exact ceea ce purtați în inimă pentru ei. Chipul vostru trebuie să transmită bucuria că îi vedeți, că sunt acolo, ai voștri, că vă îmbogățesc și vă umplu viața.

Când fiul vostru vine de pe coclauri, cu noroi pe tălpi dar și în păr, întâi întâmpinați-l cu zâmbet larg de bucurie și cu vestea bună că i-ați pregătit spaghete cu smântână și cașcaval. Apoi puteți să îi spuneți că primul drum e la baie și că până acolo îl rugați să nu atingă nimic.

Secretul pentru legătura noastră nu este să respirăm critică, ci să exprimăm zâmbet și bucurie când copiii ne sunt în preajmă.

Când fiica voastră apare din camera făcând piruete dimineața și fredonând, rugați-o să mai facă una, ca să o puteți admira în toată splendoarea ei și abia apoi rugați-o să își aline părul și să îl prindă cu o fundă.

Ca părinți, adeseori ni se pare că adunăm niște putere dacă suntem critici, dacă vorbim cu ton iritat și „de sus”, dacă oftăm arătându-ne exasperarea.

Secretul pentru legătura noastră nu este să respirăm critică, ci să exprimăm zâmbet și bucurie când copiii ne sunt în preajmă.

Privirea, zâmbetul, mimica ce exprimă bucurie sunt semne clare de validare pe care le dăruim copiilor noștri.

Cum mă văd părinții și cum mă voi vedea eu

 Este foarte important ca un copil să spună prima dată în sine: mă vede, sunt văzut pentru ceea ce fac eu acum, pentru ceea ce sunt eu acum și sunt văzut cu bucurie. Limbajul acesta nonverbal se traduce prin validare de sine, prin încredere în sine.

Reversul este așa: voi fi judecat, analizat, cântărit; să mă măsor eu bine; oare cum voi fi acum văzut? Oare ce nu am făcut bine de data acesta? Ce aș fi putut, iar, să fac mai bine? Oare voi fi suficient vreodată?

Gândurile acestea sunt la temelia unei stime de sine scăzute ce îl poate urmări pe un copil întreaga viață.

Cristina se molipsește de la zâmbetul mamei. Fața Amaliei e plină de bucurie.

– Ce bine că ai venit! Îmi era dor de tine! spune mama radioasă. Am făcut brioșe cu zmeură. Cât tu te speli și te schimbi și îți lași hainele în coșul de rufe murdare, eu așez gustarea pentru noi două în bucătărie!

Cristina o zbughește spre baie și Amalia se bucură că primul impuls, acela de a observa cu voce tare cât de murdară e pe față și pe haine fiica ei a fost încremenit și spulberat.

După-amiaza aceea va avea mereu culoarea zmeurei în amintirile mamei și fiicei.

Mihai iubise basmele povestite de bunicile sale, toată copilăria. Se cuibărea seara și cerea basm după basm. Sau același basm, 4-5 zile la rând. Crescuse fiul său și aștepta cu înfrigurare să îi propună primele seri de povesteală și feerie. Împărtășise cu colegele de birou nerăbdarea sa și ceea ce auzise de la ele îl pusese pe gânduri:

”Mihaai, să nu îi citești Scufița Roșie! Sunt scene foarte crude! Lupul o înghite și pe bunică și pe Scufiță. Și apoi vânătorul îi taie burta lupului. Brrrrr…Groaznic. N-o să-ți mai doarmă, o să vezi!”

”Și nici Hansel și Gretel să nu îi spui! O să îi rupi sufletul! Copii părăsiți și abandonați…O să-l faci să plângă!”

Oare el plânsese? Nu își mai amintea. Își amintea că glasul bunicii și al Mayei îl ghida cu blândețe prin hățișul de întâmplări. Dar dacă el nu e meșter la povestit? Ce e de făcut?

Să mai citim basme?

Din ce în ce mai mulți părinți ai zilelor de azi aleg să nu citească basme și povești celor mici; le consideră tulburătoare, cu putere de a traumatiza, chiar extrem de sângeroase. Uită că mesajele basmelor îi ajută tare mult pe copii să găsească răspunsuri la conflicte interioare pe care nu le pot contura propice și rosti. Întotdeauna un basm va stimula imaginația copiilor; va dărui rezolvări la situațiile nu foarte plăcute ce inundă uneori mintea celor mici: teama de abandon (atât de prezentă), teama de moarte, teama de durere, de violență, rivalitatea dintre frați, pizma, răzbunarea. Ceea ce este foarte important este că întrucât basmele au doar final fericit, copilul, ce se identifică de cele mai multe ori cu personajele zămislite, găsește lumini călăuzitoare și pârghii ce îl ajută să se elibereze de angoasele sale.

Adultul este povestitor și călăuză ce protejează

Conținutul basmului ridică în prim plan, în fața ochilor copilului o situație cu aspect moralizator. ”Cine de părinți n-ascultă, suferă durere multă!” Situațiile sunt dramatice iar acțiunea ne conduce la o posibilă tragedie însă, ca prin minune, mereu, e o cale ce ne scoate la suprafață: avem o problemă și o soluție sub același culcuș cald al fanteziei.

Adultul este acolo plenar când se spune basmul; este povestitor și călăuză; își modelează glasul când pronunță diferite cuvinte; nu caută să îngrozească, el caută să ajute. Viața nu este doar roz. E viață, cu bune și rele. Important este să știm că nu suntem singuri în tumultul clipelor și că mereu este o cale.

Basmele sunt pline-ochi de copii: copii neiubiți, abandonați, orfani, chinuiți, rătăciți, neauziți, neascultători. Ei deschid toate ușile, părăsesc toate potecile, mănâncă toate firimiturile, vorbesc cu necunoscuții și cu omul roș’.

Și totuși ei găsesc o cale mereu. În ciuda tuturor greutăților, tuturor mașterelor, tuturor gnomilor, vrăjitorilor și zgripțuroaicelor, găsesc o cale.

Basmul are glas ca un clinchet de clopoțel de argint al speranței pentru fiecare copil.

Căutând și scormonind, Mihai și-a adus aminte ceva: bucuria sa când totul se termina cu bine! Zâmbetul făpturilor dragi ce îl liniștea și îi îndulcea somnul. Lecțiile pe care le învățase și sentimentul de izbândă. Povești spuse iar și iar până când capcanele se bagatelizau și chiar el era Făt-Frumos cu armură strălucitoare.

Starea de bine. Asta își amintea.

A pășit în camera fiului său știind că are de dăruit ceva magic:

,,Povestea are fir bogat,

Cu ață roșie legat,

Din brațe, ghemul de îmi scapă,

Povestea o să-nceapă-ndată…”

Pe când avea vreo 4 ani l-am întrebat pe Iacob ce ar vrea să se facă atunci când va fi mare. S-a gândit câteva secunde și-a mi-a răspuns cu simplitatea celui care știe ce vrea: ”un băiat cu un zmeu”. Răspunsul era plin de poezie. Vedeam în el libertatea celui care își centrează atenția pe vânturile care bat în înalt. Bogăția celui care știe să se joace. Intuiția creatoare a celui care poate să prindă vântul într-o bucată de hârtie. Dar mai era acolo și răbdarea de a înălța un zmeu. Când vânturile sunt potrivnice, este nevoie de răbdare și tenacitate pentru înălțarea căutată.

Amintindu-mi acum de acest episod, mai găsesc în răspunsul lui Iacob vioiciunea deschiderii către nou și răbdarea de a-l împlini. În exercițiul imaginației este o disponibilitate creativă pentru nemaivăzut și nemaifăcut. Dar pentru ca imaginația să rodească este nevoie și de sacrificiul rutinei vecine cu depresia.

Imaginație și rutină

Imaginația și creativitatea sunt asociate copilului. Pentru că el aparține noului. El însuși este o ființă care irumpe din neștiut într-o lume care caută și protejează ordinea și inteligibilitatea. Copilul nu este recuperat complet de regulile familie, culturii, timpului. Dar este în curs de îmblânzire. Tot ceea ce el are este noutate, imaginație, creativitate și nemaipomenit. Pe măsură ce creștem, regulile de aur ale eficienței și ale responsabilității ne țin pe poteci deja bătute și inhibă capacitatea de explora noi orizonturi. Iar dacă această rigiditate devine predominantă, presupusa maturizare se transformă într-o vremelnică îmbătrânire. Ca și cum la capătul ieșirii din adolescență ne așteaptă un bătrân sigur pe el, inflexibil și veșnic indispus de posibila pretenție a noului.

…răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman)

Față de nou avem o atitudine ambivalentă. Pe de o parte, suntem atrași de el, de stranietatea care ne îmbogățește viața. Pe de altă parte, ne temem de el, de ceea ce poate răsturna în comoda așezare a vieții noastre. Ca atare, societatea trăiește în tensiunea dintre cultivarea noului și limitarea lui. Iar progeniturile acestei tensiuni sunt copiii și bătrânii. Copii pe care îi poți găsi și printre cei de optzeci de ani. Bătrâni pe care îi poți regăsi și în rândul celor de cincisprezece ani. Copii care trăiesc doar din planuri și imaginație, dar care nu au deprins răbdarea și rutina de a duce la capăt un proiect. Bătrâni care au experiență, care știu dinainte despre ce este vorba, dar care resping cinic orice iese din tiparul celor știute de ei.

Puer Senex

Într-o astfel de societate bătrânii din noi își mai fac planuri doar la început de an. Ca și cum doar atunci avem voie să punem bun început. Momentul acela în care ne jurăm că vom face ceea ce nu am mai făcut. Vom călători, vom citi, vom slăbi, vom alerga, vom învăța limbi străine, vom lua carnetul, vom întemeia o familie, vom merge la sală, vom picta, vom merge mai des la munte, vom merge mai des la mare, vom renunța la obiceiuri toxice. Restul anului este momentul în care copiii din noi eșuează în a reuși să se țină de plan.

Praznicul nașterii Domnului este și despre Noul Început, despre deschiderea nemaivăzută de drum a Dumnezeului care s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu (Sfântul Grigorie de Nazians). Copilul Divin care se naște în ieslea din Bethleem face posibil ”bunul început” care încununează în cadrul duhovnicesc al spovedaniei iertarea rigidităților noastre deturnante. Restul narațiunii hristice, rememorate atât de fiecare liturghie în parte, cât și de întregul an liturgic, este despre răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman), despre asumarea până la capăt a sacrificiului de sine reprezentat de înălțarea pe cruce.

Maturizarea are nevoie atât de deschiderea noului, cât și de stabilitatea experienței. Astfel, arhetipul cel mai potrivit acestei teme a creșterii nu este cel al Bătânului, antipod rigid al volatilității Copilului. Ci este cel al Copilului Bătrân (Puer Senex), adică al Noului și al Imaginației însoțite de Stabilitate și Răbdare. Orientați de un astfel de model, rezoluțiile Anului Nou pot fi oricând trăite, fără a trăda necesitatea împlinirii lor. Este nevoie doar de imaginația și de răbdarea unui băiat cu un zmeu.

”Eu îmi doresc ca fiul meu să fie neînfricat”, spune Cosmin cu hotărâre. ”Nu mă interesează să se poarte ca un papă-lapte! Asta e clar! Vreau să sară de pe stânci în apă, vreau să intre în peșteri fără inimă strânsă, vreau să fie primul. Să fie el cel care face un pas în față cel dintâi. Vreau să rupă norii”.

Cosmin afirmă des și cu putere cuvintele acestea ori de câte ori are auditoriu. Cu siguranță își dorește un fiu cu încredere în forțele proprii și cu instrumente de rezolvare a situațiilor la îndemână. Însă îndemnul său sună mereu așa: ”nu trebuie să îți fie frică, înțelegi?”

Frica e o emoție de bază, absolut necesară supraviețuirii

Să nu le fie frică? Asta ne dorim pentru copiii noștri?

Dar frica e o emoție de bază, elementară, absolut necesară pentru supraviețuirea noastră! Dacă o căprioară rămâne să doarmă liniștită la marginea pădurii când toată turma o ia la goană, va fi atacată și mâncată de lupi.

Militez pentru a-i susține pe copii să devină curajoși. Mai degrabă decât neînfricați. Este o nuanță aici: vreau să cearnă informația, vreau să fie cu garda sus atunci când trebuie.

Este bine să ținem la un nivel înalt încrederea în sine a copiilor. Puterea pe care o au atunci când știu că au făcut un lucru, le-a ieșit și le va mai ieși iară.

Copiii spun că atunci când au simțit frică și totuși au acționat, au avut sentimentul că au făcut un act de curaj. Actul de curaj este diferit de sentimentul pe care îl ai în căutare de senzații tari.

Încurajare versus Condiționare

Este potrivit mereu imboldul pe care un părinte îl dă copilului pentru a duce la capăt lucruri de care se teme (cu sprijin sau fără). Altfel cum vom ajunge să încercăm noul?

Totuși, îi aud pe părinți rostind: ”să nu te temi!”; apoi îi aud amenințând  și condiționând ”dacă nu faci x lucru, te las aici, nu te mai iau cu mine niciodată, te dau moșului”.

Aici se creează o confuzie foarte mare.Și când facem o afirmație, și când o facem pe cealaltă, noi vrem să ajutăm, să corectăm, să atragem atenția. Totuși, enunțăm idei ce se bat cap în cap puternic, ce creează stări confuze, teamă și presiune.

”Care sunt așteptările?”-se întreabă copilul. ”Cum să nu mă tem dacă voi fi părăsit”? Sunt împins să fiu curajos și apoi când eu chiar cred că am fost, sunt numit ”nesăbuit”, sunt întrebat ”la ce te-ai gândit când ai făcut asta”?

Pro siguranță elementară și pârghii pentru înfrângerea temerilor

Să fim lângă fiii și fiicele noastre. Să le oferim un model al spiritului aventuros în condiții de siguranță. Să ne cățărăm cu ei, să alunecăm pe tobogan cu ei, să sărim de pe gard cu ei; să le arătăm celor temători că ”este în regulă” iar celor nesăbuiți ”cum se face”.

Este bine să evităm mereu să prezicem viitorul: ”o să cazi” va fi înlocuit cu ”există posibilitatea să cazi”. Vor ateriza în picioare în 85% din cazuri și vor dori să îți arate că nu ai avut dreptate. Remarca ce începe cu ”există posibilitatea…” îi pune în gardă și îi face atenți la propriile lor gesturi.

Atent la cuvinte. Așa a devenit Cosmin. Atent la cum își încurajează fiul și la exemplul pe care i-l dă. Puternic lângă fiul său. Vigilent cu înțelesul vorbelor, încântat în reușite și încurajator în eșecuri. Fără grimase de deziluzie. Fără comparații și cu multe povești în care lucrurile ies bine uneori din a doua sau a treia încercare. Apreciindu-și fiul pentru că este un temerar, un consecvent, un neobosit.

Tată și fiu, unul lângă celălalt.

”Tati, tu știi de la ce vine ‘zero’?”. Mergeam pe trotuarele înghesuite ale cartierului și vorbeam despre cum trebuie să fim atenți la mașini atunci când ne pregătim să traversăm strada. Mă uit la Sânziana, puțin surprins că îmi pune o astfel de întrebare, taman când vorbeam despre vigilența pietonului. ”De la ce?”, o întreb pentru a-l lăsa loc explicației ei. ”De la bufniță”. ”De la Bufniță?!”, replic eu cu nedisimulată uimire. ”Eu știam că zero e semn pentru ”nimic”. El ne semnalează nimicul, faptul că nu avem ceva.

”Nu există nimicul”, îmi zice ea, dintr-o inconștientă înțelepciune care mie îmi suna foarte parmenidian: ”Trebuie spus și gândit că ființa este, căci a fi este posibil, dar neantul nu e posibil”. Ti, ce chestie!, mergeam pe trotuar cu înțelepciunea greacă de mână, iar eu nu știam.

Dialogul socratic în care nu eu sunt înțeleptul

Cum așa, m-am mirat eu socratic? Mă pregăteam să o conduc prin câteva întrebări la necesitatea de a gândi neființa, nimicul, și de a înțelege de ce și nimicul este. În fond, dacă nu am puteam spune decât ceea ce este, minciuna nu ar mai fi posibilă, și nici păcăleala, și nici imitația. Nu mai spun despre clasa politică… Așa că mă pregăteam să avansez dialectic într-un scurt dialog stradal cu Sânziana. Nu-mi dădusem seama că picasem deja într-o capcană.

Da, am zis eu, nimicul nu este. Dar dacă nu este, cum se face că avem un semn pentru el?

Eu nu am zis că nimicul nu este, ci că nimicul nu există, a răspuns Sânziana, iar eu începusem să intuiesc faptul că mi se pregătea ceva, ca celui care rămăsese în urmă, deși credea că este cel dintâi. Cum ar veni, o surpriză, o întâlnire cu neașteptatul care vine să îți arate unde ești și ce ai mai avea de completat.

Păi, atunci, poți avea Nimicul?, întreb ca un bătrân stăpânitor de adevăr, crezând că o voi pune în încurcătură. Eram aproape mândru de tactica aleasă și așteptam ca Sânziana să spună că nu, ca să ne întoarcem de unde începusem, iar eu să pot să îmi urmez liniștit și mulțumit firul raționamentului. Credeam că aceasta va fi un bun exercițiu de flexibilizare a gândirii. Nu îmi dădeam seama că bătătoream rigid căi de nenumărate ori parcurse și că eu eram cel care urma să fiu flexibilizat.

Doar că Sânziana nici măcar nu a tăcut mult. Și-a continuat drumul în stânga mea și a ridicat mâna dreaptă, îndoită de la cot, cu palma în sus, ca și cum ar fi ținut o tavă care nu era. Iar eu deja intuiam din ce parte va veni pocneala. ”Țin ceva în mână?”, mă întrebă Sânziana, văzându-și calmă de drum. ”Nu”, am răspuns eu cu jumătate de gură și complet stupefiat de agilitatea ei. Iar ea nu a mai zis nimic, deși pot să jur că am auzit-o spunând la fel de calm ”exact…”.

Creativitatea și responsabilitatea

Gestul ei fusese perfect ambivalent și pe deplin grăitor. Nimicul este, dar nu există. Iar eu tocmai fusesem elasticizat prin creativitatea ei, fără să mai fi apucat să îmi desfășor argumentația. Sânziana era deja acolo unde eu vroiam să o aduc. Mă aștepta pe mine. Copiilor le sunt proprii inovația, noile începuturi, deschiderile de drum. Puerul este o ființă a imaginației, a lumilor care ar putea fi, a ceea ce se află la început, a proiectelor și a năzuințelor. Bătrânul, Senex, este o ființă a experienței, a timpului, a responsabilității și a răbdării. El este afectat de rigiditatea lui știu-eu-mai-bine și nu are chef de lucruri noi. Doar că omul matur are nevoie și de copil, și de bătrân; și de Puer, și de Senex. Avem nevoie de imaginație, așa cum ne trebuie răbdarea. Ne este de folos flexibilitatea, așa cum ne este importantă și stabilitatea. Fără unul dintre cei doi poli am trăi dezechilibrat, incomplet, unilateral. O lume a copiilor este o lume a creativității lipsite de răbdare, a inovației lipsite de anduranță. Multă curiozitate, ioc responsabilitate. Ceea ce duce la imposibila împlinire a oricăruia dintre planurile nutrite de copii.

George Church, profesor genetician la Harvard Medical School, caută soluții pentru inversarea îmbătrânirii. După ce a reușit să facă acest lucru în experiementele cu opt specii diferite de animale, George Chruch anticipează că în douăzeci de ani acest lucru va fi posibil și pentru oameni. Or, ceea ce este îngrijorător nu este căutarea de a păstra legătura cu copilul sau cu tânărul din noi. Acolo este, așa cum ziceam, toată creativitatea și inovația noastră. Alarmant este faptul că Puer Aeternus, Copilul Etern, este literalmente în drum spre noi. Bine reprezentat de Peter Pan, acesta trăiește doar din zborul imaginației și evită orice responsabilitate, refuzând, ca atare, să crească.

Calea nu este aceea de încremeni acru în rigiditatea bătrânului pentru care doar ”ființa este”, pentru care doar esențele contează, iar noul este suspect. Dar nu este nici aceea de a instaura dictatura fanteziei, pentru care doar lipsa de constrângeri contează, pentru care doar accidentalul este de cultivat, iar răbdarea este o corvoadă. E nevoie de un umblet la mijloc, de o aducere împreună a Copilului și a Bătrânului, a fanteziei și a responsabilității.

În acest fel, Puer Senex, copilul bătrân, va putea livra răspunsuri neașteptate, va putea crea ceva din aproape nimic. Și tot el va putea duce apoi la proiectul creat, înainte de începe un altul.  În acest fel, pe tava imaginației purtată în mâna dreaptă de un copil, vor putea sta laolaltă Nimicul și Ființa.

Avea doar 5 ani când a instalat primul sistem de operare Windows. La 14 ani a primit titlul de cetățean de onoare al comunei Radovanu din județul Călărași. Ulterior a inventat două aplicații care sprijină buna desfășurare a actului medical. Matricea Românească vă spune povestea lui Alexandru Tălnaci, copilul de geniu care a impresionat România.

Când viața te provoacă să evoluezi

Alexandru este un tânăr mai degrabă modest. Nu îi place să se laude, este calculat și are mentalitatea unui învingător. “Sunt un copil simplu de la țară care și-a urmat pasiunea. La vârsta de cinci ani citeam cursiv, iar în clasa I nu mă mai interesau liniuțele și bastonașele“, a spus Alexandru Tălnaci.

Din păcate sistemul educațional din România nu sprijină copiii supradotați

Când era în clasa I, a primit un diagnostic sever: A.D.H.D. “În ciuda diagnosticului, am avut mereu note mari. Nu am să intru în amănunte, dar după cum știți, copiii cu acest sindrom sunt arătați cu degetul în școală. Părinții mei au luptat foarte mult pentru mine și le sunt foarte recunoscător, ei sunt eroii mei“, a mărturisit Alexandru.

De la instalarea unui Windows, la medalia de aur

Nu a avut profesor de informatică. Tot ce a învățat s-a datorat ambiției și pasiunii pentru informatică. De la o vârstă fragedă a început să fie un veritabil autodidact. “Aveam doar cinci ani când a venit la noi un vecin ca să ne instaleze sistemul de operare Windows. Curios de fel, am stat lângă el și am urmărit pașii. După instalare, ceva nu a fost ok, și astfel trebuia reinstalat, iar vecinul nu mai avea timpul necesar. Așa că l-am rugat pe tatăl meu să mă lase și pe mine să încerc. Practic de aici a început totul “, a zis Alexandru Tălnaci.

În ultimii zece ani informatica a evoluat foarte mult, mă aștept ca în următorii ani să acopere 90% din tehnologizare

Cu timpul au început să apară și premiile. În 2017 la vârsta de 13 ani Alexandru a reprezentat România la concursul internațional de informatică Infomatrix cu softul “Bucharest Hospitals” și a obținut medalia de argint. Doi ani mai târziu a revenit la același concurs cu proiectul “Smart Health Monitoring System” și a obținut medalia de aur pentru România, într-un concurs în care erau reprezentate alte 43 de țări.

Două aplicații care ajută sistemul medical

L-am rugat pe Alexandru să ne vorbească despre aceste două aplicații care vin să îmbunătățească sistemul medical românesc. “Prima aplicație se numește Bucharest Hospitals și ajută pacienții să găsească mult mai ușor spitalele din orașul București în funcție de afecțiunea pe care o au. De exemplu, dacă avem o problemă cu ochii, putem căuta un spital care are o secție de oftalmologie, iar aplicația ne va arăta cel mai apropiat spital care deține o astfel de secție. Ideea a venit atunci când i-am văzut pe părinții mei cum se chinuiau să caute un spital și un doctor bun“, a zis Alexandru Tălnaci.

Ideile aplicațiilor au venit în urma unei nevoi personale și din dorința de a-i ajuta și pe alții

“Cea de-a doua aplicație pe care am creat-o le permite doctorilor să monitorizeze și să gestioneze mult mai ușor starea pacienților. La internare este oferită o brățară inteligentă, care deține istoricul medical al pacientului: alergii, probleme de sănătate, medicații etc. Ideea acestui sistem a venit când am văzut incidentul de la maternitatea Giulești unde au murit mulți copii nevinovați. Cred că dacă exista un astfel de sistem, se putea preveni incendiul“, a zis Alexandru Tălnaci.

Educația prin ochii unui tânăr inventator 

Pe final de interviu l-am întrebat pe Alexandru cum vede școala românească și ce ar schimba dacă ar avea puterea. “Din păcate, sistemul educațional din România nu sprijină copiii supradotați. Aș moderniza sălile de clasă cu aparatură de ultimă generație și aș susține copiii care vor să exceleze, apoi aș încerca să fac profesorii să fie mult mai apropiați de elevi “, a spus Alexandru Tălnaci la finalul discuției noastre.