Maria ar face orice ca să nu își vadă fiicele plângând.

Lacrimile, suspinele, suferința lor o sperie, o debusolează.

Momentele acelea, ,,de plâns”, sunt mult prea grele pentru ea. Așa că fie le promite orice doar să tacă, fie bagatelizează motivul pentru care fiicele ei plâng, fie le amenință pentru a le aduce la tăcere.

Lor, fetelor, le este greu? Sau Mariei îi este greu? Nu cumva ea, mama, devine vulnerabilă? Nu cumva adultul are niște butoane vulnerabile pe care le păzește? Se sperie de ceea ce trăiește (retrăiește), se sperie de cum se simte: momentele acelea sunt apăsătoare-apăsătoare, nu le poate duce.

De unde vin lacrimile?

Când lucrurile par că dau în clocot este foarte greu să îți ții firea. Emoțiile sar afară cu stropi mari și fierbinți. Și fetele și băieții se folosesc de lacrimi pentru a se răcori, pentru a se ventila. Fie le este foame, fie nu se simt bine deloc, fie sunt extrem de obosiți, fie și-au agățat bluza preferată de un gard, fie le-a zburat spre cer balonul la care râvniseră.

Dacă tot sunt cuprinși de tristețe acum, de ce nu ar plânge ce s-a petrecut luni la școală în pauză, sau ieri, la buni, sau de dimineață când autobuzul a închis ușile în nas? O cascadă de lacrimi vine să spele trăirile grele și frustrările și neputințele. Și de aceea plânsul acesta e binefăcător!

Tu pui lacăt emoțiilor?

,,Am cumpărat un lacăt nou. Cel vechi se uzase, se slăbise și erau mari șanse să iasă emoțiile la suprafață!”

Cheltuim foarte mult timp, noi, adulții, pentru a fixa lacăte la uși metaforice care țin emoțiile sub control. Și tare am cumpăra lacăte rezistente pentru ușile din fiii și fiicele noastre!

Emoțiile își cer drepturile! Tind să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru sunt forțe ce încătușează și forțe ce vor descătușarea. E bine ce simțim? Este corect?

Este clar: dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom conștientiza la un moment dat implozii spectaculoase și devastatoare ce erup cu putere. Ce iese la suprafață? Stres major, depresie, anxietate, violență.

Odată ieșite din închisoare, emoțiile prea mult zăvorâte ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate: locul în care s-a ajuns este rezultatul unei trăiri exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în drumul său.

Vulnerabilitatea acceptată

Vulnerabilitatea copleșește și cei mari nu știu (nici acum) să o gestioneze. Mulți oameni sunt gata să implore, să certe, să mituiască, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Ca să ne putem folosi de vulnerabilitate, este important să rămânem curioși pentru a afla ceea ce vrea ea să ne spună. Interiorizând mesajul pe care îl transmite, ajungem de fapt la ceea ce avem nevoie în acel moment.  Vulnerabilitatea este o oportunitate de a afla în cel mai sincer mod cum stăm de fapt în acel moment.

Lacrimile fiicelor Mariei se vor opri. Când suspinele se vor sfârși, cu toții vor fi bine: mama pentru că a cuprins în brațe și a alinat, copiii pentru că s-au răcorit, au fost ascultați și respectați și văzuți.

Emoțiile sunt parte din noi. Ignorarea lor, încercarea de a le face să dispară cu un pocnet de degete nu reprezintă o modalitate bună de gestionare a lor. Este întotdeauna mult mai ușor să ignori ceva, decât să te descurci cu el, să îi faci față.

Adevărata forță se conturează atunci când accepți emoțiile tale, le recunoști, le arăți și le îmblânzești.

Am socotit pe degete.

Și mi-au ieșit 18. Cu puțin noroc, 18!

18 veri. Doar atât.

18 veri cu copiii noștri, 18 vacanțe și zile cu cireșe la urechi, cu ploi cu băltoace străvezii, 18 zile cu valuri perfecte în 18 ani, 18 ani în care să spunem povești sub cerul de vară, doar 18 drumeții: în prima copilul e lipit de tine, în ultima stai lipit de el: poate doar cu ochii, poate doar cu sufletul.

18.

18 veri cu moleșeală de amiază, 18 veri cu înghețată.

18 veri în care să îi observi chipul. Cum a crescut? Cât s-a înălțat? Mai are pielea fină? Mai stă lipit de tine? Încotro privește? Ce îi țintește privire? Ce-l bucură pe fiul tău? Ce o încântă pe fiica ta?

Optsprezece veri ca să explorăm, să avem parte de aventuri și să descoperim poieni noi și peșteri și cascade.

Optsprezece veri cu porumb copt, bucăți zemoase de pepene roșu și zmeură, bezele pe băț și Carul Mare coborât din înalt.

Optsprezece veri în care copilul e al tău. Curând se va descurca singur (ce bine!), va fi cu prietenii lui, cu noua familie, cu cei aleși de el.

Optsprezece veri cu limonadă, vată de zahăr și prăjituri cu zmeură și afine și căpșuni.
Optsprezece veri cu loțiuni solare, cu ciupituri de țânțari, cu zgârieturi alintate și cremă de gălbenele.

Optsprezece veri înainte să se desprindă, să se mute singur și să își înceapă viața sa. Viața sa cu veri întregi (grozave) departe de noi (da, departe de noi, de părinți), explorând lumea cu prieteni sau cu un partener, trimițându-ne fotografii din noile sale aventuri (așa este și normal, pentru asta îl pregătim). Departe de noi.
Tu câte veri mai ai?

Cunosc părinți ce mai au chiar 18 veri. Alții 16. Alții 5. Alții mai au 2. Doar două.
Așa că în zilele acestea în care ne programăm încă o vacanță de vară, să ne gândim că o vom simți plenar, o vom trăi din plin, cu dragoste și înțelegere, cu atenție, cu plăcere, cu armonie, cu suflet ce cântă, cu zâmbet și glume și pofta de viață.

Să ne petrecem verile construind amintiri cu copiii noștri, amintiri spre care, atunci când se vor întoarce și vor privi tărâmul copilăriei, vor zâmbi cu drag și nostalgie și dor. Copiii nu își vor aminti neapărat ce le-ai spus, ce le-ai dăruit, ce ai explicat. Își vor aminti cum i-ai făcut să se simtă într-o zi de vară. Dă-le timp, dă-le atenție, dăruiește ce contează. Azi și mereu.

Înflorește teiul. Îi simțiți parfumul? Zilele acestea se răspândește în aer mireasma amețitoare.

Poate că și noi, părinții, avem vreme să stăm puțintel cu noi. În seară sau în dimineață sau în mijloc de zi.

Privim de jur împrejur cu admirație. Dar cum ne privim pe noi?

Oare ne prețuim îndeajuns?

Stima de sine, respectul pentru propria noastră persoană, iubirea de sine. Cuvinte pe care le auzim des, le folosim des însă nu știu dacă le pătrundem cât ar trebui. Toate acestea sunt rezultatul determinării locului în care ne așezăm gradul nostru de maturitate psihica și emoționala, de puterea prin care am devenit ființe autonome și asumate.

Depinde de noi calitatea emoțională a vieții noastre. Și, desigur, calitatea emoțională a copiilor noștri ține de ceea ce văd în noi, părinții lor, noi, primele barometre, primele pârghii, primele balanțe, primii stâlpi.

Ar fi potrivit să găsim secunda în care înțelegem pe deplin acest lucru; ar fi potrivit să interiorizăm curând că doar alegerile noastre sunt elementele ce preced fericirea sau nefericirea. Cum ar fi ca din acel moment să nu mai permitem nimănui să ne trateze altfel decât simțim cu putere că merităm?

Oare în relațiile noastre acceptăm devalorizarea, criticile, umilirea, supunerea, oare plecăm capul atunci când suntem tratați cu lipsă de considerație și respect, oare suntem dispuși să facem mai mereu compromisuri sau sacrificii doar pentru a afirma că suntem într-o relație, într-un grup, oare avem de gând să tolerăm la nesfârșit și să trecem cu vederea comportamente toxice, abuzive sau disfuncționale? Ce se petrece atunci când iar și iar ne autoiluzionăm că poate, într-o zi, cândva, într-un viitor apropiat sau îndepărtat, va fi bine?

Ce văd copiii noștri? Ce învață? Și ei vor perpetua acest comportament pe care noi îl vom observa la ei în timp și ne vom îndurera iar și iar pentru că știm că noi am ales să acceptăm și acum (ca și noi), și ei acceptă mai puținul nemeritat.

Îndemnul arată așa: să ne vindecăm rănile nerostite din copilărie, din adolescență, din anii de căutare și echilibrare.

Este important să realizăm cu ce nevoi nesatisfăcute am plecat pe drumul întortocheat al vieții, care ne-a fost modelul de relație pe care l-am interiorizat când am fost mici, în pruncia în care observam și interiorizam tot. Oare am știut? Oare ni s-a explicat? Oare ne-am dat seama? Oare ne-am scuturat și am căutat singuri binele și bunul din noi și din semeni? Oare am decis să aruncăm zalele ruginite din lanțul de dat mai departe al existenței noastre? Oare am aruncat nocivul din darul pe care îl avem pentru copii? Oare am rostit? Oare am cerut sprijin? Oare?

Dragi părinți, este foarte important și necesar ca fiecare dintre noi să aleagă într-o bună zi momentul în care va rosti: de azi începe maturizarea mea emoțională! Decide renunțarea la dependența ce poate să îți dea impresia că ești puțin, că nu ești suficient, că nimic din ce faci nu e de ajuns.

Chintesența puterii noastre o aflăm în legături ce împărtășesc aceleași valori, aceleași credințe, același mod de viață și în care liantele de orice natură sunt pline-ochi de prețuire adevărată și respect reciproc.

Parfumul de tei e peste tot. În văzduh și în gând și în clipele calde. Zâmbește-ți ție! Și atunci vei dărui zâmbet și copiilor tăi!

Laura Gunesch este numele meu, de profesie sunt psiholog, cu formare pedagogică, absolventă de liceu pedagogic, facultate de psihologie și master de psihologie sportivă.

Împreună cu Liviu Constandache am înființat Asociația pentru Promovarea Educației Deschise/APED,  un ONG care promovează educația deschisă, înțelegând prin asta o formă de educație pentru oricine, oriunde și oricând. Acest concept se regăsește și în documentele europene, există o directive europeană ,,Opening up education”, apărută în 2013, care promovează educația deschisă, educația care poate fi accesată liber, dintr-un click, fară alte costuri.

De ce noi și educația deschisă?

Am încercat să legăm tehnologia de oameni, să creăm punți între oameni, folosind tehnologia. Desigur lucrul acesta nu se poate face formal, aici intervine rolul psihologiei educaționale. Am creat Centre de Educație Deschisă pentru a lărgi sfera de acces la educație mai multor elevi din țară. În anul 2015, când noi ne-am înființat, aceste centre erau conectate printr-un sistem de teleprezență.

O nouă inițiativă!

Platforma Up Education, conceptul de școală deschisă, noi l-am configurat oarecum în niște termeni mai clari la sfârșitul anului 2019, după îndelungi colaborări cu profesori care au înțeles că ei pot fi profesori nu numai în școala unde au catedra. O școală care nu se mai limitează la clădirea pe care scrie ȘCOALĂ, ci este deschisă diverselor colaborări. Aici ne ajută tehnologia. Modelul creat de noi, prin intermediul tehnologiei, extinde colaborările profesor – elev, aflați în localități diferite. Pot da câteva exemple: în proiectele create de noi, elevi din Brașov au urmat cursuri de pregătire cu profesori din Tulcea, sau invers, ori profesori din Iași erau urmăriți de elevi din Tulcea, bineînțeles exemplele sunt multe.

Ce ne-a rămas din toată această experiență? O rețea de oameni, o rețea de specialiști pe care i-am luat alături de noi. S-a întâmplat ca după ce am definit conceptul de școală deschisă, în termenii noștri, a venit pandemia și ne-a validat toate aceste inițiative.

A apărut după pandemie nevoia aceasta de a aduce servicii complementare de educație. Pe piața românească există la acest moment foarte multe inițiative de școală online de tip meditații. Noi ne-am delimitat puțin de acest model. Nu venim să spunem ce este bine și ce nu în sistemul de educație, ci încercăm să creăm punți de legătură între specialiști care pot să aducă mai aproape de nevoile copiilor și familiile lor educația pe care și-o doresc. Care sigur, la nivel formal, este configurată conform unei discipline școlare. Dar pe noi ne interesează dezvoltarea competențelor și nu cunoștințelor copiilor, noi mergem pe ideea de a face educație prin dezvoltarea de competențe. Competența are trei elemente esențiale: cunoștințe, abilități și atitudini.

Este o inițiativă nouă care a plecat de la niște nevoi semnalate de părinți, dar pe care le-am sesizat și noi. Ne întâlnim cu oamenii care resimt acut la momentul acesta lipsuri ale educației sau nevoi nesatisfăcute de sistemul educației și încercăm să le oferim, după niște analize și după niște testări, pachete educaționale configurate individualizat. Aceasta înseamnă că oamenii de cele mai multe ori au venit la noi și ne-au spus că au nevoie de pregătire la matematică sau să învețe o altă limbă străină decât cea pe care o face copilul la școală. Părinții vin cu nevoi de felul ăsta nuanțate, însă noi nu ne oprim acolo tocmai pentru că nu suntem printre cei care oferim meditații. Noi suntem printre cei care, prin intermediul Platformei Up Education, promovăm programe de pregătire complementară, nu suplimentară. Analizăm care sunt nevoile reale, dincolo de ce-au semnalat părinții copiilor,  analizăm cu ajutorul specialiștilor în consiliere educațională, pentru a ne putea da seama de adevăratele nevoi de învățare. Gândim pachete educaționale personalizate, le prezentăm pachetele care credem că se potrivesc pentru ei. Deci nu este vorba de a lucra cu clase și grupuri mixte de copii unde se predă o programă, noi creăm aceste pachete educaționale pe nevoile copilului. Mulți vin la noi și ne roagă să facem temele. Nu este rostul nostru acesta, nu pentru că nu am putea să o facem, însă noi credem că nevoile unui copil sunt mai mult decât atât.

Trebuie să ajungem să scoatem în evidență ce poate și știe să facă copilul, care este potențialul pe care poate să îl atingă un copil și pentru asta ne gândim să îl aducem alături de profesorul cel mai potrivit. Noi nu putem schimba sistemul dar putem să-l sprijinim, prin a sprijini oamenii, copiii care învață și profesorii care pot deveni profesori mai buni.

De ce NU facem meditații?

Dacă ne dorim un serviciu de educație de calitate el trebuie să răspundă unor nevoi individualizate. Diferențele individuale au crescut extraordinar pentru că școala online nu a putut să acopere nevoile atât de diferențiate. Apoi, acolo unde școala online a mers, și-a făcut treaba, nu a putut fi particularizată la modul cel mai fericit pentru fiecare copil. Societatea a fost nepregătită pentru un asemenea fenomen, Diferențele individuale de la nivelul aceluiași grup de elevi, de aceeași vârstă, s-au acutizat, nu mai vorbim de diferențele între rural și urban, sau între implicarea familiilor copiilor. O parte dintre ele au fost foarte preocupate de copii și și-au dat interesul pentru educare copiilor lor.

Este cert asta, că există diferențe individuale foarte mari între copii. Ni s-a părut că problematic pentru educație este sistemul gimnazial. Întotdeauna a fost o problemă pentru că gimnaziul face trecerea de la nivelul primar, unde copii sunt școlarizați cu un singur cadru didactic, și apoi trec la un grup de profesori care fiecare are stilul său personal, copiii nu au o perioadă de adaptare, trec de la calificative la evaluarea pe note, trec prin foarte multe schimbări de abordare.

Ceea ce facem noi este să analizăm mereu parcursul copilului, cerând feedback părinților, profesorului și elevului. Vedem în ce măsură se întâlnesc aceste informații și acordăm, intervenim cu partea de consiliere psihologică. Consiliem pentru ca parcursul de învățare să fie ajustat, din aproape în aproape. După 10 ședințe de pregătire complementară se face o întâlnire pentru configurare a pașilor următori de pregătire. După aceste 10 ședințe oamenii pot să renunțe sau să continue cu noi programele educaționale pentru copii. Dar sunt și persoane care vin la noi doar pentru pachete de testare,  pentru a vedea la ce nivel sunt copiii lor. Ceea ce facem noi sunt niște testări cu feedback descriptiv, nu neapărat traducem rezultatele prin note. Am în minte cuvintele unei fetițe de clasa a 7-ea care spunea: ,,Eu nu știu ce știu, nu știu cât de bună sunt, știu că profesorii îmi spun că sunt bună, mă întâlnesc cu alți copii de la alte școli și mi se pare că nu știu atât de multe cât știu ei, sau mă întâlnesc cu alți copii de la alte școli și mi se pare că sunt mult mai bună decât ei”, era foarte nesigură pe ea.

Mulți copii sunt speriați oarecum de testare. Părinții vor să știe cât este de bun e copilul lor în comparație cu ceilalți și uneori forțează lucrurile prin a îl expune pe copil la niște testări, concursuri. Am întâlnit  copii care considerau că nu pot face față, nu sunt buni, erau speriați de testări și aveau experiențe negative legate de modul în care a fost abordată ideea de testare. Noi încercăm să îi împrietenim cu experiența asta.

Testările noastre sunt abordate diferit, ca experiențe de învățare, evaluările sunt descriptive și îl ajută pe copil să înțeleagă nu doar ce știe sau ce nu știe, noi scoatem la iveală ce știu copiii și din acel NU ȘTIU, atât de frecvent. Noi încercăm să atingem și un alt scop, acela de a da încredere că se poate descurca și după ce pleacă din programul nostru de pregătire, să rămână cu niște abilități de a face față unei situații de învățare și mai ales să aibă un alt tip de deschidere pentru a învăța. Noi lucrăm foarte mult pe receptivitate.

Experiența copiilor

Copiii care au apelat la serviciile noastre ne-au spus că le place, ne-au spus că le-a plăcut profesorul. Nu am avut până acum un feedback negativ. Fiecare profesor se străduiește să fie profesorul cel mai bun  pentru acel copil și 100% conectat cu el în fiecare oră de pregătire.

Ateliere educaționale

Platforma are configurate programe de pregătire pe pachete educaționale, în mod special pentru gimnaziu, dar pornim și de la clasele mici. Încercăm să dezvoltăm în paralel și ateliere educaționale pentru învățare cu sens, care se întâmplă periodic prin interacțiuni directe, nu online.

Un exemplu de astfel de atelier educațional pentru învățare cu sens am experimentat în colaborarea noastră cu Asociația Ivan Patzaichin Mila 23. Au fost organizate peste vară ateliere educaționale, unde copiii au construit o canotca de la zero, cu ajutorul oamenilor de acolo. Noi am adus profesorii care le explicau copiilor fizică, matematică, chimie, de fapt la ce le foloseau cele învățate la școală pentru construcția acelei bărci. Atelierele de felul acesta sunt pentru a descoperi copiii sensul educației, rostul lucrurilor învățate în școală.

Ne dorim să extindem aceste tipuri de ateliere educaționale pentru o învățare cu sens.

Lucrăm astfel la atitudinea față de educație. Educația nu trebuie să mai fie ceva ce sperie, ci poate să fie o experiență prietenoasă. Vrem să dăm sensul acesta pe mai departe.

Cum ne pot descoperi

Noi nu ne-am concentrat pe promovare foarte mult, la început, pentru că nu ne-am dorit să avem mulți copii deodată, ne-am dorit să avem un model validat, un model care funcționează. Am făcut acest lucru doar pe site-urile noastre. Acolo ne pot vedea și pot găsi pachetele de servicii.

Însă în perioada următoare avem programate întâlniri directe cu beneficiarii și evenimente de promovarea a serviciilor noastre de educație complementară.

Uped

Rețeta succesului

Nu există o rețetă, noi nu putem spune că aceasta este rețeta Up Education. Pentru că noi configurăm cu fiecare copil o anumită rețetă educațională care să îl ajute să își împlinească potențialul.

Ceea ce lipsește oarecum în sistemul de educație, și este firesc până la urmă, este individualizarea reală, nu poți să o faci cu un grup de copii ceea ce poți face pentru unul singur sau pentru un anumit profil de dezvoltare. De aceea conceptul nostru de școală deschisă merge pe individualizare, pe particularizarea serviciilor, dar și pe integrarea acelui copil în grupuri de învățare diverse. Ceea ce oferim noi, sperăm, sunt niște experiențe de învățare durabile pe care copiii le pot lua în bagajul lor și le pot folosi în viața lor personală.

Sfat!

Timpul pierdut, când ceva ai fi putut să faci pentru o educație de calitate, nu se întoarce.

-Să îți fie rușine!

-Sper că ți-e rușine de ce ai făcut!

-La colțul rușinii vei sta!

-Vaaai, ne-ai umplut de rușine!

-Te faci de rușine pe tine și ne faci de rușine toată familia!

Ce de expresii îi treceau Malvinei prin cap! Auzise toate aceste lucruri și tare îi venea să i le spună Paulei. Paula are 6 ani și învață, învață zi de zi. Învață să fie un copil bun, o fetiță prețioasă. Malvina repeta ceea ce i se spusese și ei. Zi după zi, lună după lună, an după an!

Dacă nu se vor întâmpla lucrurile așa, ar fi bine să îi fie rușine: și mamei și fiicei!

Rușinea se întâmplă în liniște. Nu lasă urme, nici vânătăi, nu te lasă cu mâna sucită și nici cu vreo zgârietură pe picior. Este ușor chiar să nu bagi de seamă că se petrece și este ușor de crezut că nu provoacă probleme.

Dar o face.

Rușinarea se desfășoară, ca proces, în multe familii, inclusiv în cele iubitoare, atente la detalii. Procesul cere copiilor să se simtă rău pentru ei înșiși pentru că au nevoi, simt sau doresc ceva. Este un comentariu despre ceea ce este copilul, mai degrabă, decât despre ceea ce a făcut copilul și îi face pe aceștia să se îndepărteze de potențialul lor, mai degrabă, decât să fie motivați de acesta.

Rușinarea nu reușește să-i ajute pe copii să interiorizeze valorile și lecțiile.

Rușinarea copiilor le distruge capacitatea de a acționa din valorile interiorizate și, în schimb, le provoacă dorința de a rămâne pur și simplu departe de necazuri; crește copii care vor acționa în așa fel încât să evite rușinea viitoare, dar nu face nimic pentru a construi copii cu minți puternice, care sunt ghidați de un impuls interior de a face alegeri bune. Când copiii simt rușine, se vor concentra mai degrabă pe cine sunt (,,un obraznic”, ,,un neatent”, ,,un dezordonat”, ,,un lăudăros”, ,,un mincinos”, ,,un fățarnic”), decât pe ceea ce au făcut.

În starea de rușine nu înțelegi empatia.

Empatia este piatra de temelie a relațiilor sănătoase și a inteligenței emoționale. Este nevoie ca băieții și fetele să privească în afara lor pentru a vedea ce ar putea experimenta alți oameni, dar rușinea le consumă atenția și o întoarce spre ei înșiși și spre deficiențele lor.

Rușinea îi face pe copii să se simtă ,,mici”, fără putere și lipsiți de voință

Lipsa puterii este un lucru tare greu de simțit și unii copii vor încerca să-și revendice acest lucru găsind o altă modalitate de a-și exercita puterea – de obicei, căutând pe cineva care este mai vulnerabil. Vor încerca să îi facă pe ceilalți să simtă ceea ce simt și ei: lipsa de putere.

Rușinarea îi învață pe copii că este în regulă să fie critici, să judece, să nu fie deloc toleranți atunci când cineva înțelege greșit.

Desigur, prin rușinarea copiilor încurajăm sistematic minciuna și secretul.

Copiii noștri, ca și noi, sunt aplecați spre autoconservare și autoprotecție. Dacă a spune adevărul despre un moment mai puțin glorios îi va expune la rușine, acesta poate fi un motiv suficient de bun pentru a evita adevărul cu orice preț. Dacă vrem ca ei să spună adevărul, trebuie să facem ca ei să facă asta în siguranță.

Paula s-a analizat foarte mult. Și-a dat seama că rușinea apare atunci când cuvintele arată -iar și iar- că fiica ei nu este suficient de bună. Asta simțise și ea în copilărie, nu-i așa? 

Antidotul sunt chiar vorbele care transmit lor, copiilor noștri, că SUNT suficient de buni, de curajoși, de deștepți, de strălucitori, de puternici.

Cuvintele vor veni de la tine spre copii ușor, exact așa cum vin de acum dinspre Paula.

,,Rușinea este o trăire lăuntrică complexă alcătuită dintr-un amestec de emoții simple precum frica, mânia, pudoarea, scrupulele, regret sau tristețea și de sentimente precum neputința, furie înăbușită, învinovățirea, goliciune sufletească. Se distinge de alte emoții prin dimensiunea sa socială, secretă, corporală și spirituală. Uneori e definită ca o versiunea socială a învinuirii care joacă un rol important în fobia socială. Este cel mai adesea rezultatul unei umilințe, înjosiri, nerealizări sau a unei imagini corporale nedorite precum murdăria, goliciunea trupească, urâțenia, vestimentație nepotrivită dar și o consecință a unei emotivități crescute în cazul persoanelor timide, rușinea neavând adesea o justificare reală”. (sursa: wikipedia)

Dacă vrei să afli mai multe despre acest subiect, recomand Brene Brown, ,,Curajul de a fi vulnerabil”, Editura ,,Curtea Veche”, 2019.

A urmat cursurile Facultății de Litere, Istorie și Teologie în cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați. Ulterior, s-a specializat în Management educațional în cadrul programului de masterat în cadrul aceleiași universități, iar în prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București. Din postura de profesor vede în elevii săi viitorul, are încredere în aceștia și în fiecare zi este determinată să le transmită celor mici că fiecare dintre ei contează. Despre competențele pe care le consideră esențiale în societatea actuală, despre menirea dascălilor, precum și despre bucuria de a fi profesor am discutat cu doamna profesor Roxana Pricope.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Am fost inspirată de mama mea, un om absolut remarcabil, dar și de bucuria de a împărtăși cu ceilalți din ceea ce eu însămi am învățat. Mi se pare extraordinar sentimentul pe care îl are un profesor când vede că semințele sădite de el în sufletul și în mintea copilului încep să rodească.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Profesorul este un model pentru elevii lui. Prin felul în care vorbește, prin felul în care transmite, prin comportamentul și  cunoștințele lui, se înfățișează copiilor ca o cale de urmat. Este o mare responsabilitate. Un dascăl are menirea de a cunoaște și spori potențialul fiecărui elev, de a cultiva încrederea fiecărui copil în forțele proprii și de a încuraja bucuria descoperirii.

Am întotdeauna în vedere și educarea unor valori precum empatia și respectul, fără de care relațiile dintre oameni ar avea foarte mult de suferit.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Din punctul meu de vedere, cred că e foarte important să cultiv gândirea critică a elevilor mei. Capacitatea de a lua decizii și de a-și asuma răspunderea pentru alegerile făcute sunt competențe necesare în societatea actuală. De asemenea, consider că este foarte importantă flexibilitatea gândirii, mai ales în contextul transformărilor rapide prin care trece societatea noastră. Am întotdeauna în vedere și educarea unor valori precum empatia și respectul, fără de care relațiile dintre oameni ar avea foarte mult de suferit.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Emoția trăită în prima zi de școală ca profesor o simt an de an. Este o emoție izvorâtă din dorința de a-mi atinge obiectivele legate de învățare, dar și din dorința de a crea o legătură cu elevii mei și de le oferi experiențe de învățare memorabile.

Sunt atentă la nevoile elevilor mei și îi încurajez și în cultivarea pasiunilor lor.

Desfășurați programe/activități speciale axate pe învățare și dezvoltare a abilităților cu elevii dvs.?

Îmi place învățarea de tip proiect și cred că și elevilor mei le face bine să lucreze în echipă, să experimenteze roluri diferite în cadrul grupului de lucru. Deși îmi place să-mi organizez din timp activitățile cu elevii, sunt flexibilă și apelez deseori și la improvizație. Sunt atentă la nevoile elevilor mei și îi încurajez și în cultivarea pasiunilor lor. De curând, am organizat în clasă un campionat de șah care a fost foarte bine primit de copii.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Copiilor le trezește interesul ceea ce este ludic, amuzant și lipsit de monotonie. Rutina este bună cât să le dea sentimentul siguranței, dar dacă vrem atenția copiilor, atunci e nevoie să rupem ritmul, să ieșim din tipare și să îi provocăm la nivelul proximei lor dezvoltări.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Copiii sunt mereu curioși, dar cred că cei de acum, față de cei din generațiile anterioare, sunt mai grăbiți și mai orientați spre rezultatul imediat, cu cât mai puțin efort. Poate e și o reacție de apărare la faptul că societatea se transformă, totul în jurul lor se petrece în viteză.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Una dintre cărțile mele preferate este lucrarea profesorului Neagu Djuvara „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”. Apreciez această carte deoarece sunt pasionată de istorie și îmi place felul în care profesorul Djuvara prezintă cititorilor adevărul istoric, folosind un ton apropiat, deloc academic. Consider că poveștile au un rol foarte important în educație, pentru că fac învățarea mai atractivă și accesibilă.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Elevii mei m-au învățat să mă bucur de lucruri simple, să fiu mereu dornică să descopăr ceva nou, să apreciez pașii mici făcuți în îndeplinirea obiectivelor.

Văd viitorul în fiecare elev al meu.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

La baza unei relații puternice și productive între profesor și elevii săi stă iubirea izvorâtă din respect și încredere. Văd viitorul în fiecare elev al meu. Am încredere în ei și mă străduiesc să le transmit că fiecare dintre ei contează.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Fiecare reușită a elevilor mei reprezintă motiv de frumoasă aducere aminte.

Pe când îi pregătea cutia cu gustarea de prânz fiicei ei, Amalia se gândea că ar fi tare bine să poată presare acolo, în cutie, și niște curaj, și o bucățică de relaxare cu bucurie și o felie mare de încredere în sine în orice situație.

Gândul o făcu să zâmbească.

Fiecare părinte vrea să înalțe stima de sine a copilului, dar mulți nu sunt siguri cum să facă exact lucrul acesta. Oare un potop de complimente ar ajuta copilul? Oare o umbrelă mare deschisă în fața oricărui eșec ridică? Deși aceste soluții par la îndemâna noastră, a părinților, ele sunt dăunătoare, pe termen lung formării copiilor noștri. Copiii își construiesc stima de sine pe termen lung atunci când se simt competenți, acceptați și iubiți.

Ce ar fi de făcut?

Haideți să le dăm responsabilități pe care să le poată duce cu bine la capăt!

La început, petreceți timp demonstrând lucrul-de-făcut-bine și ajutați-vă copilul să învețe cum să îndeplinească sarcina cu succes. Apoi permiteți-i copilului să ducă treaba la capăt independent; chiar dacă nu iese perfect de prima dată sau de fiecare dată, apreciați efortul și străduința. ,,Ei bine, dacă vă place felul în care masa arată azi, să știți că totul se datorează strădaniei nepoatei voastre!”

Să lăudăm ce merită să fie lăudat!

Ori de câte ori putem fixa lampa cu lumină puternică pe un comportament pozitiv, să o facem. Este foarte important! Copilul va începe să se vadă prin ceea ce este, de la o vârstă fragedă.

Lauda ,,generală”: ,,cred că ești cel mai rapid din lume”, ,,nu e copil mai politicos decât

tine în tot Universul” cu siguranță nu ajută; este nerealistă.

A lăuda excesiv înseamnă a coborî, cumva, ștacheta pentru fiii și fiicele noastre. Când copiii aud că sunt ,,cei mai buni” în tot și toate, ce sens ar mai avea să se străduiască să se înalțe?

Încrederea în sine reală vin dintr-o muncă ce este constantă, din efort, străduință, progres real, vizibil.

,,O-ho! Iată o pagină scrisă impecabil! Asta numesc eu atenție!”

,,Chiar ți-ai îmbunătățit timpul de alergare cu o secundă. Se vede că te-ai antrenat cu concentrare!”

Vor exista și situații în care va trebui să respirați adânc, să lăsați copilul să pășească în  provocare, să facă greșeli și, uneori, să eșueze. După aceea, este important să transmitem că îl iubim oricum, oricât, oricând.

Mesajele dure nu ne motivează copiii!

Copiii vor ,,să facă bine, ,,să fie de bravo”. Ei vor ca părinții lor să-i aprobe și să fie mândri de ei. Felul în care ne vedem copiii sau pur și simplu felul în care ei cred că noi îi vedem, poate avea un impact anume asupra modului în care se văd pe ei înșiși. Este important să evităm sarcasmul sau criticile dure, cum ar fi: „Ești atât de leneș! Nu cunosc pe nimeni mai leneș ca tine!” sau, „De ce ești atât de îndărătnic în ultima vreme?”

Ca părinți, putem fi frustrați sau supărați pe copiii noștri uneori. Putem lua o pauză rapidă, putem respira adânc, putem să ne punem mâinile în apă rece. E important să gândim înainte de a spune ceva ce vom regreta.

Mesajele dure nu sunt motivante pentru copii; sunt dăunătoare. În timp, ele pot determina copiii să aibă o viziune negativă despre ei înșiși. Iar noi sigur nu ne dorim asta!

Pachețelul cu mâncare este gata. Amalia își privește fiica și azi cu bucurie și încearcă să îi dăruiască iar și iar nu doar hrană pentru corp ci și hrană pentru minte și suflet. Ca noi toți, în fiecare zi!

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Alexandra se străduise să lase emoțiile zilei de o parte și să gătească o cină tare gustoasă pentru familia ei. Voia să le fie tuturor bine și să audă povești și râsete. Fiica ei de 9 ani, Marta, era îngândurată. O simțea. O înghițitură și încă una. Apoi o auzi spunând:

-Mama, este război. Azi am vorbit la școală despre asta. Așa, în șoaptă. Mama, tata, ce înseamnă asta?

Ochii Martei au spaimă în ei însă copila dorește să audă ceva de la părinții săi, de la cei ce o ocrotesc mereu și de orice în lumea asta mare!

Părinții s-au uitat unul la altul, încurcați. Discuții ,,despre război” au auzit și ei, când erau mici. Însă, cumva, adulții le spuneau că ei nu vor mai întâlni niciodată așa ceva…

-Da, Marta, este război. Este război într-o țară vecină și suntem foarte triști pentru asta. Nu este în puterea noastră să schimbăm lucrurile. Însă este în puterea noastră să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie, să știi!

Marta a oftat puternic. Și părinții au oftat, în ei.

Este greu. Cu copiii este cumplit de dificil să vorbim despre război. Vorbim despre război, noi, adulții, între noi, cu durere puternică. Suntem speriați și ne aflăm într-o corabie a incertitudinii. Însă copiii trebuie să știe că pot vorbi cu noi oricând despre durerea lor, despre frământările lor, despre ceea ce îi sfredelește pe dinăuntru. Este important să nu îi minimizăm, să nu îi excludem, să le explicăm noi, pe înțelesul lor, într-un mod aparte, pe care ei îl pot înțelege, ce se petrece. Dacă îi vom lăsa ,,să afle” lucrurile din zvonuri sau din direcții neverificate, îi putem debusola, speria și le putem pune bolovani imenși pe umeri.

Copiii se vor simți echilibrați, dacă pot să vorbească cu noi, adulții, părinții, bunicii, dascălii, medicii, familia lărgită, prietenii maturi apropiați; este în regulă dacă ne simt vulnerabili și triști, însă demni și cu un plan creionat, în fața lor.

Să îi lăsăm să ne întrebe despre ce simțim și să le răspundem onest, fără a hiperboliza sau bagateliza! Este important să le împărtășim opiniile noastre despre război, despre ceea ce au făcut înaintașii noștri, despre victorii și tărie, despre dreptate și nedreptate. Este important să îi ascultăm dacă se întreabă despre ce e de făcut, despre cum pot ajuta, despre cum se pot ei implica.

Este potrivit să nu îi expunem ,,știrilor de ultimă ora” și să filtrăm materialul ce ajunge spre ei.

Să le citim basme în care binele învinge mereu, chiar dacă sunt încercări ce par că descumpănesc sau destabilizează.

Este potrivit să subliniem că tot ce se petrece poate fi privit ca o oportunitate în care putem da piept cu lucruri dificile și, cu răbdare, le putem soluționa. Nu uitați că este important să fim noi, adulții, răbdători; ceea ce înainte se realiza cu multă ușurință poate să nu se mai întâmple la fel: copiii pot avea randament scăzut, pot fi debusolați și fără putere maximă de concentrare.

Este foarte important să menținem copiii în rutina lor: mesele, jocul, învățătura, distracția, sportul, activitățile din orar vor fi tot acolo pentru că doar așa echilibrul emoțional se poate realiza. Fiți siguri că dăruiți suficient timp familiei, ideii de ,,împreună” pentru a ridica, pentru toți, deopotrivă, sentimentul de siguranță.

Pentru copii și adulți, deopotrivă.

Marta a discutat cu părinții ei tot ce o frământa. Și ei au ascultat-o, iar și iar. De câte ori a fost nevoie. Părinții au reușit să facă și ei pace, în interior, cu emoțiile lor și au realizat, din nou, că situațiile de criză pe care le-au dominat i-au modelat în niște învingători!

Înainte de fiecare test, Mia îi cerea mamei să o asculte; iar și iar. De 5-6 ori. Și când se spăla pe mâini, și la cină, și când își leagă șireturile.

-Te rog, pentru ultima dată, ascultă-mă iar!

-Știi totul bine, ai interiorizat cunoștințele, le stăpânești, știi să le explici, e totul bine! Nu are sens să spui totul de la început!

-Mama, te rog, așa simt, nu sunt sigură pe mine, ascultă-mă!

Mama Miei nu știe ce să creadă. Ce poți face pentru un copil atât de nesigur pe el?

Unde se află rădăcinile din copacul nesiguranței copilului?

Oare felul în care reacționează colegii de clasă contează? Oare s-a râs, cumva, atunci când un coleg s-a bâlbâit, s-a încurcat, a uitat? Cum răspunde profesorul când copilul nu dă neapărat răspunsul cel bun? Și ce se petrece pe ,,grupul clasei”? Ce se scrie acolo? Cum arată mimica părinților și a bunicilor, a fraților mai mari atunci când se află notele de la test? Ce glume se rostesc? Ce ironii? Ce comparații au loc? Răspunsurile la toate aceste întrebări înclină balanța spre sigur sau nesigur!

Indiferent care ar fi răspunsurile, contează enorm ca toți copiii să își simtă familia ca stâlp ce susține, ca barometru al stării de bine. Siguranța că se află pe drumul potrivit va veni din tăria și forța ce validează din ochii și glasul părinților și mentorilor copiilor noștri. Vrem siguranță? Să sădim siguranță la rădăcină!

Ce simte copilul venind dinspre părinții lui?

În momentul în care părinții, bunicii vorbesc la adresa lor cu critică, cu supărare, cu blamare, copiii văd și aud asta. Mama e nemulțumită de sine? Și eu ar fi bine să fiu! Bunica își plânge soarta? Și eu sunt o victimă! Tata e mereu văzut prost de cei din jur? Ei bine, și eu sigur trec prin asta!

Nesiguranța părințiilor se insinuează în sufletul copilului.

Acceptarea dă aripi!

Un copil nesigur pe sine va păși în clasa fiind sigur că va da răspunsuri eronate, că ,,o va zbârci”, că nu se va descurca la lucrare. Este dificil ca un copil să aibă încredere când este pus în situația de a performa în domenii care nu îl pasionează sau pentru care nu are neapărat aptitudini. Cultura generală este mereu importantă, însă vom privi copilul prin lucrurile în care strălucește și nu prin cele în care performează mai puțin.

Părinții sunt cei care pot oferi cel mai ușor copiilor acceptarea; aceasta le va da celor mici puterea de a evolua și de a trece de granițele ce opresc nefondat. Să nu uităm că și curajul emoțional e tot curaj, că fiecare pas mic e important să fie văzut și luat în seamă.

Într-o bună zi, mama Miei nu și-a mai auzit fiica cerând sprijin. A simțit-o puternică și relaxată, stăpână pe sine.

– Voi fi cu gândul lângă tine, azi!

-Mama, fii liniștită. Eu sunt. Știu că voi ști! Și chiar dacă nu știu perfect, nu se termină lumea. Mai am o zi și încă o zi să mă perfecționez. Îți mulțumesc pentru că ai fost și ești lângă mine!

Sufletul mamei are culoarea apelor liniștite.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Sergiu și Ana sunt părinți iubitori și calzi. Și își iubesc nespus fiii.

Asta nu înseamnă că nu se supără niciodată. Asta nu înseamnă că nu pun limite clare, că nu au reguli ferme. Asta nu înseamnă că nu țin la disciplină, la o bună și clară organizare.

Pot spune însă, cu siguranță, că ei văd disciplina într-o lumină ce se rupe de ceea ce s-a înrădăcinat a fi ,,disciplinare”. Acest termen e polarizat negativ și aduce cu sine fiori, atunci când este rostit.

Concilianți și blânzi

În discuțiile mele cu părinții reiese un lucru, clar: de multe ori, ceea ce spunem și ceea ce facem valorează mai puțin decât cum ne simțim în timp ce spunem și facem.

Este important că părinții să fie concilianți și blânzi, atenți în momentele anume din viața copiilor lor.

Mereu conciliant și blând? Da, acesta este idealul. Ferm și conciliant. Hotărât și blând. Adânc, cu ton jos, și cu dragoste.

Pentru părinți este frustrant să se poarte frumos atunci când ei simt de fapt mâhnire, enervare, durere, trădare, dezamăgire. Ne surprindem spunând ,,te trimit, pedepsit, în camera ta, pentru că îmi pasă de tine!”; ,,am urlat la tine ca să ții minte și să nu mai faci a doua oară”; ,,te-am făcut de râs cu bună știință și sper să înveți ceva de aici!”

Mai rău pentru mai bine?

Dar cum poți să îl faci pe copil să fie mai bun atunci când tu îl faci să se simtă rău, mic și umilit, un zero barat?

Pentru copii e foarte greu să fie ,,ei înșiși” dacă toți cei ce îi înconjoară nu îi văd, nu îi aud, nu îi simt, nu îi prețuiesc pentru ceea ce pur și simplu copilul este: exact așa, cu bune și cu rele. E foarte greu să fii tu însuți când nimeni nu te place, când nimeni nu te validează și nu te prețuiește. Pentru unii trec ani și ani până ce descoperă cu adevărat chintesența interioară, soarele dinlăuntru. Însă atunci e tare bine și liniște și mulțumire.

Generații întregi de copii au aflat că se pune egal între dragostea și lovitură, țipat, control, forță, putere, pedeapsă și multe altele. Dar aceasta nu este dragoste.

Dragostea este înțelegere, flexibilitate, acceptare, toleranță, răbdare. Și acceptare. Am mai scris asta o dată? Foarte bine. O scriu din nou.

Cu siguranță te vei supăra pe copiii tăi uneori. Când se întâmplă acest lucru, îți poți exprima mâhnirea, amărăciunea, frica, dezamăgirea fără să-ți faci de rușine fiul sau fiica, fără să dai vina pe copilul tău. Te vei calma curând și vei relua legătura trainică și sănătoasă cu el. Dacă te pierzi și spui ceva vătămător, pur și simplu te întorci și îți ceri scuze și repari relația. Capacitatea ta de a repara relația arată copilului tău că ființele umane se pot supăra, însă asta nu înseamnă că nu te vor mai iubi. Nu este vorba despre cum să fii perfect; este vorba despre asumarea responsabilității și despre a rămâne tot acolo, în relația voastră specială.

Sergiu și Ana se supără uneori, în tumultul zilelor. Și este firesc să fie așa. Își prețuiesc însă fiii și îi tratează cu respect. Mereu. Indiferent de circumstanțe. Le mulțumesc pentru curajul de a-și recunoaște greșeala, știind consecințele. Îi învață pe copii valoarea limitelor sănătoase și sădesc, în profunzime, ancore chibzuite, echilibru și iubire.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Imediat după vacanța de iarna, chiar în prima zi de școală, Clara a ieșit de la ore cu colțurile gurii lăsate, șoptind cu lacrimi în glas:

-Azi nu a fost bine, mama…nu a fost bine deloc. Adina a zis că nu mai vrea să fie prietena mea, așa a spus.

Clara are 6 ani și este în clasa pregătitoare. Clara și Adina au fost cele mai bune prietene tot semestrul întâi. Însă prietenia pare că este acum sfârșită.

Mama Clarei s-a prăbușit în interiorul ei. Știa cât de importantă este o prietenie, mai ales acum. Pentru ea era foarte greu să asiste la durerea fiicei ei. Știa cât de important este să fii văzut, plăcut, acceptat, dorit.

Este foarte greu să vedem cum copiii noștri au probleme cu prieteniile. Acesta lucru este însă un aspect normal, care face parte din viața oricui; va fi nevoie de adaptare emoțională, de conștientizare a conflictelor, de rezolvare a acestora, de învățarea unor abilități anume în comunicare.

Când mă gândesc la mama Clarei (și la toate mamele din lume) îmi vine să le spun așa:

Prima și prima dată ASCULTĂ. Doar ascultă.

Nu este deloc ușor, deși pare ușor. Noi, părinții, avem toți un bagaj emoțional ce ne irită și ne macină.

Când vezi copilul tău experimentând durere socială, se ițesc situații și provocări din propriul tău trecut. Când zona ce are grijă de emoții în  creierul nostru este activată, suntem predispuși să ne conectăm în  comportamente inutile, poate prematur, întrerupând (exact așa cum nouă nu ne place să ni se întâmple), oferind sfaturi nesolicitate și încercând să controlăm finalul situației.

Fii conștient de emoțiile care apar în tine și caută să pui stavilă atunci când apare dorința de a repara, remedia, face ceva în stilul tău. Permite-i copilului tău să povestească tot, până la capăt, în ritmul lui, rememorând, revăzând, înțelegând, luminând. Când suntem conștienți de emoțiile noastre, vom ști când vine momentul potrivit pentru a rosti.

Ați ASCULTAT cu atenție? Da? Foarte bine.

E un moment bun să empatizați.

E un moment foarte important. De ce? Empatie întărește relația cu fiul și fiica ta și, în plus, mută focusul de pe zona emoțiilor pe zona rațiunii, pe zona care rezolva efectiv situațiile. Se sparge blocajul emoțional și se ajunge în zona în care ni se permite, doar pentru că ne-am simțit auziți și înțeleși să trecem ușor ușor mai departe.

Prin empatie pusă în funcțiune putem vedea lucrurile din punctul de vedere al copilului nostru și îi putem oferi un spațiu sigur acolo unde nu ajunge judecata sau critica.

E timpul apoi să pui întrebări!

Cele mai bune întrebări se vor afla în începutul unor discuții grozave.

Veniți spre copii cu o minte deschisă și curioasă, puneți întrebări care vă vor ajuta să înțelegeți ce se află sub ,,foile de ceapă” și aveți răbdare până ajungeți la miezul situației.

Ce te-a deranjat cel mai mult în ceea ce s-a întâmplat? Cum te-ai simțit când s-a întâmplat asta? Cum crezi că s-a simțit prietenul tău?

Dacă ai putea să te întorci și să faci ceva diferit, ce ai face?

Răspunsuri apar acum și sunt un portal bun ce ne poartă în planul de rezolvare activă a situațiilor.

Ce vrei să faci acum?

Prin inițierea unei conversații despre modul în care copilul tău vrea să meargă mai departe, îl vom face să se gândească puternic la ceea ce ar putea face lucrurile mai puțin neplăcute data viitoare când prietenul te lasă deoparte.

Așa că e un moment bun să oferi perspective, să spui povești, să arăți cum ai procedat tu când ți s-a întâmplat ție.

Faceți echipă pentru a rezolva situații. E important!

Ai încredere în copilul tău!

În ciuda oricăror sentimente neplăcute pe care le poți avea tu, ca părinte,  este esențial să faci un pas înapoi și să îi oferi copilului timp și spațiu pentru a proceda așa cum dorește în relațiile sale cu semenii.

Clara a discutat mult despre ce se petrecuse cu Adina. Mama ei a ascultat-o, a oftat, a ajutat-o să își pună întrebări corecte.

Apoi, într-o zi, de nicăieri, Clara i-a sărit mamei în brațe și i-a spus:

-Să știi că eu și Adina suntem iar prietene. Azi am vorbit și…și pur și simplu suntem prietene din nou!

Prietenia? Ce cuvânt minunat!

Începând din luna februarie, articolele rubricii ,,Cum ne creștem copiii” vor primi în dar ilustrații realizate de tânărul David-Ioan Bulboacă. David este un băiat extrem de curios și talentat, fascinat de oameni, emoții, învățătură și nou. Îi urăm Bun Venit!

Părinții lui Tudor ar fi făcut orice ca să îl știe fericit. Doar fericit.

Au putut ani întregi să șteargă tot necazul din fața lui, să nu îl lase să sufere, să îi satisfacă orice nevoie. Gândeau înaintea lui pașii și se pregăteau pentru 2-3 variante de soluții.

Ajuns la vârsta la care pășește în colectivitate, Tudor a aflat că nu totul se termină fericit. Că nu există doar final bun. S-a necăjit, desigur, iar părinții lui au suferit lângă el. Ce e de făcut? Ce e de făcut?

A ajuta copiii noștri să navigheze prin viață este o parte vitală și plină de provocări a rolului de părinte. Există lucruri pe care ar trebui să le spui copilului tău și care îl vor ajuta să răzbească prin drumul vieții: uneori acesta e domol, alteori întortocheat.

Iată câteva lucruri pe care ar trebui să le spunem fiilor și fiicelor noastre tot timpul:

Și eșecul face parte din viață.

Din anumite motive, mulți părinți ai zilelor noastre cred că ar trebui să-și protejeze copiii de eșec. Cu orice chip. La fel ca și noi, copiii trebuie să eșueze și să învețe din asta pentru a crește. Este vital ca ei să înțeleagă că insuccesul este o oportunitate de învățare și că nu căderea este cea care îi definește. Niciodată. Contează modul în care reacționează la acel eșec, contează modul în care răspund și modul în care se ridică după fiecare trântă. Vor ști, din ce în ce mai bine, ce este de făcut și cum îi ajută acest lucru să facă față la tot ce va urma.

Nu te compara cu ceilalți!

De prea multe ori copiii noștri se compară pe ei înșiși (și succesul lor) cu alții din grupurile lor de colegi și prieteni. Este important să știe că nu trebuie să compare ceea ce fac ei cu ceea ce fac alții sau cu modul în care o fac alții. Dacă vor o comparație, aceasta poate fi cu ei, cei de ieri, de săptămâna trecută sau de acum un an.

Întărirea acestor lucruri este ceva care ar trebui să fie mereu pe lista importantă de cuvinte pe care le spui copilului tău. Călătoria fiecăruia este diferită; ritmul este diferit, scopul este diferit.

Dacă ceva nu se simte în regulă, îndepărtează-te de el!

Copiii se confruntă cu un atac constant de informații și stimuli care face dificilă încrederea în propria intuiție. Acest lucru este valabil mai ales deoarece tehnologia a devenit o forță dominantă în viața copiilor. Este vital să încurajăm copiii să se îndepărteze de situațiile sau de oamenii care îi fac să se simtă inconfortabil. Este printre lucrurile pe care ar trebui să le spunem copiilor noștri continuu. Trebuie să le transmitem să aibă încredere în instinctele lor și să nu regrete niciodată că au spus NU dacă ceva pur și simplu nu se simte în regulă pentru ei.

Mesajul pozitiv este acesta: petrece timp cu oameni care te fac mai bun, lângă care tu crești, care îți dăruiesc o stare de bine. Pe măsură ce copiii noștri se măresc și se descurcă singuri cu colegii și prietenii, influența noastră devine mai mică și mai mică.

Ei vor căuta confort, sfat, alinare la alții, la grupul de apartenență, la prieteni. De aceea, este vital să se înconjoare cu oameni care le îmbogățesc viața și îi încurajează, îi motivează, îi ridică.

Dacă părinții lui Tudor ar putea să dea timpul înapoi, ar proceda altfel. L-ar împuternici pe el, pe fiul lor și l-ar susține: la greu și la bine. Știu însă ce au de făcut de acum în colo și au încredere că sădesc bine pământul la rădăcina băiatului minunat!

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fii atent pe unde calci!- spune tatăl.

-Oh, tată, fii tu atent pe unde calci! Eu pășesc în urmele pașilor tăi!

Cum devin băieții bărbați

Băieții nu devin bărbați, domni în adevăratul sens al cuvântului, fără antrenament și îndrumare din partea bărbaților buni în viața lor, în special din partea taților lor.

(Și nici băieții cu un comportament discutabil nu devin ,,răi” fără influență. Nu-i așa?)

Când atenția adulților ar fi bine să fie în alertă?

Ei bine, este foarte important să nu te amuzi pe seama celorlalți în fața fiului tău!

Fie că este un lucru făcut în glumă sau poate cu intenție, să-ți râzi de alții în fața fiului tău va avea un impact major. Transmite un mesaj periculos că un astfel de comportament ar putea fi acceptabil atunci când îi vedem pe alții că sunt diferiți sau că fac lucrurile diferit față de felul în care procedăm noi.

Să-ți pierzi cumpătul cu el sau cu alții este un comportament ce va fi imitat. Și neplăcut atunci când va ieși la iveală.

Foarte puține lucruri sunt la fel de toxice la un bărbat ca furia necontrolată. Mulți băieți cresc cu răni sufletești provocate de mânia unui tată. Și mulți băieți poartă furia unui tată în propria lor maturitate și în rolul lor de părinte. Să ne păstrăm echilibrul în emoții. Vom avea doar de câștigat!

A răspunde cu sarcasm înseamnă a răspunde cu dorința de a-l face mic, mai mic pe cel din fața ta. Dacă stai bine să te gândești, așa este!

Când fiul tău îți pune o întrebare ai tendința de a răspunde cu un ton sarcastic: „Dar nu ți-am spus deja asta?”, ,,De câte ori vrei să răspund la asta?”, ,,Poți să găsești răspunsul chiar și tu?”

Din păcate, tații care nu și-ar numi niciodată fiii „proști” în față îi pot face pe fiii lor, din neatenție, să se simtă mai puțin prin sarcasm. Cel mai bun remediu pentru sarcasm este o bună doză de răbdare și smerenie. Răbdarea și smerenia picură binele în suflet și în minte.

Cum te porți cu femeile? Tu, tatăl? Cum le tratezi? Ce glume faci când vorbești despre femeile din jurul vostru?

Este extrem de important ca tații să arate respect față de femeile sau fetele din casa lor, din jurul lor oricând și mai ales când fiul este de față! Este important modul în care interacționezi cu mama și surorile fiului tău, cu bunica și cu mătușile precum și modul în care tratezi și vorbești despre femei în general. Băieții care cresc fără a respecta femeile au de obicei exemple extrem de slabe de urmat în acestă arie.

Fiul tău va deveni mai mult decât ceea ce tu, tatăl lui, spui! Va deveni ceea ce tu ești, ceea ce tu dăruiești și imprimi în matricea sa!

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fiule, spune tatăl, ocolește groapa aceasta, nu te lăsa amăgit de noroi și vei ajunge în siguranță pe calea cea solidă, bătătorită!

-Oh, tată, te-am urmărit cu atenție! Pășind în urmele pașilor tăi voi ajunge cu bine la destinație!”

– Sunt din ce în ce mai îngrijorată, stresată, supărată, anxioasă, nedumerită, împietrită. Ce se întâmplă cu fiica mea? Orice sfat pe care îl dau se lovește de un zid de piatră, orice încercare de a face o sugestie este privită prin niște ochelari ce transformă adevărul și metamorfozează totul în ceva ce pare că irită imediat. Orice dorință de apropiere din partea mea pare că urmărește ceva. Oare mă ascultă? Oare mă aude, măcar? Oare voi mai putea să reiau legătura cu fetița cea veselă, încrezătoare, plină de viață?

Tina este foarte tristă și îngrijorată. Se vede, nu-i așa? Și-ar fi dorit un rețetar pentru anii aceștia din adolescența fiicei ei. O pregătire specială. ,,Ce să faci în caz de…”. Ceva care să funcționeze mereu. ,,În acest caz pui trei picături de lămâie și totul se repară”. Ar fi avut nevoie ca cineva să o pregătească. Să existe cărți miraculoase cu exemple de probleme și soluții evidente pentru lămurirea lor.

Nici ea și nici ceilalți părinți nu au primit cartea aceasta. Pentru că nu există.

Nu știi ce vine azi

Viața lângă cei mai mulți adolescenți este destul de grea. Și plină de incertitudine. Stările lor de spirit se schimbă în în funcție de ceea ce experimentează în viața de zi cu zi dar și în funcție de schimbările hormonale. Grupul de prieteni (îi știi bine pe prietenii fiicei tale?) are un rol major în formarea adolescentului, desigur.

Adolescenții tind să își expună mai puțin trăirile așa că părinții lor nu știu exact ce se întâmplă și ce anume le-ar induce o stare sau alta.

Este un lucru bine știut: toți părinții de adolescenți au o sarcină deloc ușoară. Ar fi tare bine să nu uite de ei înșiși: să nu uite să se odihnească, să nu uite să stabilească mereu limite clare, să facă și lucruri ce le aduc plăcere și să împărtășească temerile cu parteneri de ascultare gata să discearnă sau cu grupuri de suport dedicate.

Copiii noștri adolescenți se vor înșela, vor călca pe lângă drumul cel drept, vor ascunde adevărul (în cel mai fericit caz), poate vor minți, se vor răzbuna nefondat, vor crede că știu ei mai bine. Poate că vor fi în prag de corijență, poate vor adormi cu capul pe bancă la prima oră, constant, și poate vor refuza vehement să își deschidă camera la orele on-line.

Vor învăța ,,prin încercări” și vor trăi consecințe mai mult sau mai puțin dureroase.

Apoi vor ști cum se face corect un lucru. După multe lupte, tergiversări, lovituri de pragul de sus.

Dar și noi, părinții, ne vom înșela: vom sufla și în iaurt, ne vom îngrijora fără motiv, ne vom îndoi și ne vom face gânduri negre când nu e cazul. Ne vom aduna însă forțele și vom veni iar și iar la mijloc de drum, la negocieri cu gând de pace, încercând o altă cale, mai puțin umblată, cu speranță și cu iubire.

Dragostea e mereu soluția

Când îi vedem alunecând, de multe ori în direcție greșită sau împiedicându-se, în defensivă și, în plus, speriați, să ne reamintim câtă nevoie au adolescenții noștri de dragoste și căldură. Să știți că ei văd că lucrurile nu le ies bine. Și văd că sunt blocați într-o buclă, oricât s-ar strădui. Ei își amintesc reperele și știu că există consecințe însă, cu toate acestea, nu se pot opri din a experimenta, din a încerca, din a alege greșit.

Se prăbușesc și se reclădesc în aceeași zi. Vedeți neputința, vedeți strădania, vedeți chinul? Sunt toate într-un singur loc.

Este o încercare de desprindere acum de cuib, o încercarea a forțelor și a ceea ce a acumulat fiecare. Cel mai bun lucru este să te ții tare și să încercă să nu trăiești în locul adolescentului tău. Va învăța poate pe calea cea grea ce înseamnă să întârzii, să ratezi termenul limită, să ascunzi adevărul, să te abați de la cutume. Totuși, fiecare va învăța. Este o cale sigură de a-i pregăti pentru anii de ,,tânăr adult”, ani ce sunt aici, chiar aici, aproape îi atingi cu mâna.

Trăirile Tinei nu ne sunt străine. Anii aceștia au buzunarele burdușite cu dragoste și răbdare. Dacă știm că am udat bine rădăcina, că am pus acolo, la bază, tot ce poate fi mai bun, nu ne rămâne decât să așteptăm să treacă ceața cea densă, vântul cel asurzitor, poleiul înșelător și să ghidăm atent ramurile cele tinere spre anotimpul solar, dătător de lumină și strălucire.

Va merita!

Crăciunul copiilor, de Octavian Goga

Pomul Crăciunului, de George Coșbuc

Ajuns în satul Lada din județul Teleorman în 2010, primul lucru pe care preotul paroh Florin Danu l-a făcut a fost construirea gardului parohiei. A continuat cu identificarea nevoilor comunității formată din 400 de localnici și astfel a renovat și construit case pentru trei familii cu mulți copii care locuiau în condiții precare. Ulterior, și-a propus să aducă la realitate ideea care i-a venit încă de când era ajutor de preot la București – dacă vreodată va avea propria parohie, va construi un centru social și o cantină pentru nevoiași. A înființat Asociația Mana Cerească și, prin multă muncă și dăruire și cu ajutorul donațiilor din partea persoanelor fizice și de la companii, a reușit să realizeze ceea ce și-a propus.

Când a început construcția propriu-zisă, preotul a lansat apeluri în mediul online, pe Facebook – donează o bară sau trei cărămizi, iar oamenii au reacționat treptat. Pe parcurs, preotul Danu a postat fotografii cu evoluția lucrărilor și astfel oamenii au devenit mai deschiși, mai încrezători. Din dorința de a-i ajuta pe cei din jur, preotul Danu a inițiat campaniile „Îmbracă un copil de Paște” și „Căutăm Moș Crăciun” – copiii scriu scrisori cu ceea ce își doresc, iar părintele le postează pe Facebook. Oamenii aleg una dintre scrisori, pregătesc un pachet și astfel pun zâmbetul pe fața unui copil. La început a fost greu, însă pe parcurs, preotul Danu a trimis poze cu copiii ținând pachețelele în brațe și astfel a câștigat încrederea comunității online care îl urmărește. Acum, scrisorile se dau în doar câteva minute – Facebook fiind în prezent principalul canal de promovare al Asociației Mana Cerească.

Cu toate că nu a reușit încă să atingă rata de succes pe care și-o dorește în ceea ce privește interesul copiilor din Lada față de învățătură, preotul Danu continuă să îi încurajeze pe toți tinerii să învețe. Pe doi dintre studenții din sat i-a susținut cu tot ce au avut nevoie – le-a cumpărat telefoane, laptopuri, pentru a-i ajuta să obțină cele mai bune rezultate. Preotul Danu și-a propus ca toți cei care au rezultate bune la învățătură să fie răsplătiți – i-a dus în excursii în Europa, i-a premiat, i-a remunerat, i-a dat exemplu celorlalți copii din sat. Astăzi, în satul Lada găsim olimpici, studenți la Drept și Medicină – o situație total diferită față de momentul în care părintele Danu s-a alăturat parohiei Lada acum 11 ani.

Preotul paroh, recunoscut pentru acțiunile sale de amploare prin care vine în ajutor semenilor, își continuă misiunea. În 2020, părintele a dus în tabără pe litoral 57 de copii – 95% dintre ei nu văzuseră niciodată marea și a lansat campania „Încalță un copil!”, un apel public către cei care doresc să ajute, reușind astfel să asigure o pereche nouă de încălțăminte pentru 82 de copii cu vârsta între 3 și 19 ani.

În 2021, la începutul lunii martie, părintele Danu a anunțat demararea unui proiect de prevenție în sănătate, prin încheierea unui parteneriat cu un centru privat de servicii medicale. Prin intermediul acestuia, femeile au putut beneficia gratuit de ecografii mamare, abdominale și de tiroidă. La scurt timp după anunțul făcut pe Facebook, preotul Danu a primit 40 de cereri. În septembrie, proiectul „Satul meu curat!” , lansat pentru prima dată, s-a bucurat de un real succes – în două ore, părintele Danu împreună cu o parte din beneficiarii Centrului Social Sf. Nectarie, au strâns 30 de saci de gunoi aruncat pe marginea drumului.

Iar planurile preotului Paroh Danu nu se opresc aici.

Cum a luat naștere Asociația Mana Cerească?

Asociația Mana Cereasca a fost înființata în anul 2011 și a luat naștere pentru a veni în sprijinul comunității din localitatea Lada unde sunt preot de 11 ani. Asociația are ca scop ajutorarea familiilor nevoiașe, a bătrânilor și a altor persoane care necesita orice fel de ajutor.

De când ați pășit pentru prima dată în Lada ați reușit să realizați foarte multe – un centru social, o cantină, un centru de îngrijire pentru bătrâni, plus multe altele, toate având obiectivul de a-i sprijini pe cei care au mare nevoie de ajutor. Ați făcut toate aceste lucruri singur?

Anul acesta am reușit sa finalizam casa socială nr. 2 în care locuiesc bătrâni singuri și neputincioși, am construit 3 case pentru 3 familii și am renovat două case afectate în urma unor incendii. Avem 10 angajați și 5 voluntari, împreună lucrăm pentru binele comunității.

Spuneți-ne mai multe despre acțiunile prin care îi ajutați pe cei din comunitate.

Cantina socială oferă zilnic o masă calda pentru copii și bătrâni din satul Lada și vecinătate, peste 80 de porții. La Centrul de îngrijire bătrâni Sfinții Martiri Brâncoveni avem 25 de bătrâni care sunt cazați, majoritatea de pe stradă, unde li se oferă 3 mese și două gustări, medicamente și tot ce e necesar. Plătim costuri lunare pentru câțiva copii – internat, cămin, transport, plătim taxe la facultate pentru câțiva studenți, oferim burse pentru cei cu rezultate bune la învățătură, ajutăm familiile nevoiașe cu alimente, medicamente, lemne, oferim suport financiar pentru diverse intervenții chirurgicale și tratamente.

Care este cel mai de amploare proiect la care lucrați și ce alte planuri aveți pentru 2022?

Cel mai de amploare proiect ar fi Centrul de îngrijire bătrâni Sfinții Martiri Brâncoveni unde avem ridicate 3 locuințe sociale, 2 funcționează, iar a 3-a este la roșu.

Pentru anul viitor ne dorim să construim o anexă la cele 3 case, care va avea bucătărie, sală de mese, cameră frigorifică, depozit, să deschidem o linie de preparare gem, dulceață, zacuscă și sa reușim să dotăm clădirile cu panouri fotovoltaice