Fenomenul lumilor imaginare create de copii a fost studiat în anul 2018, prin două cercetări, și se pare că este mai frecvent decât s-a crezut! Realizată cu ajutorul a 77, respectiv 92 de copii cu vârsta intre 8 și 12 ani, cercetarea arata ca aproximativ 17% dintre copii pot descrie lumi imaginare complexe.

Acesta este intervalul de vârsta asociat cel mai des cu fenomenul lumilor imaginare.

Autoarea studiului, Marjorie Taylor, profesor de psihologie în cadrul Universității Oregon, studiază prietenii imaginari și lumile imaginare ale copiilor de peste 25 ani.

„Este un fenomen pozitiv, asociat cu creativitatea și capacitatea de a construi povești și nu este atât de rar întâlnit. Copiii care și imaginează lumi paralele creează povești foarte complexe, pe care se bucura să le spună și altora”, arată autoarea.

„Am crezut că lumile imaginare sunt o chestiune privată. În mod surprinzător, acest lucru nu a fost adevărat în toate cazurile. Crearea unei lumi imaginare poate fi o activitate socială. Deseori, copiii colaborează în construirea de lumi paralele imaginare- și o fac grozav”, arata cu bucurie Marjorie Taylor.

(mai multe despre acest studiu, aici: https://around.uoregon.edu)

Poveștile lui David #1

Poveștile lui David #2

Poveștile lui David #3

Alexandra Bocîrnea este profesor învățător de puțini ani, dar a făcut în acești puțini ani cât n-au făcut alții, poate, în zece. De când este parte din sistemul educațional, nu poate să stea cu mâinile la spate și să privească cu indiferență la tot ce se întâmplă sau nu se întâmplă în comunitatea din care face parte. Cu o motivație puternică, din bunele sale convingeri, pentru că este un om care guvernează în jurul unor valori și morale însușite în interiorul familiei, a desfășurat activități de creație gratuite la care au participat copii din diferite sate din țară. Anul trecut, a dotat biblioteca din Barcani cu 1.000 de cărți noi pentru copii. A oferit încălțăminte, îmbrăcăminte, jucării și cărți copiilor din Floroaia Mică, ajutând și familii nevoiașe din zona Întorsurii.

Din exterior, se observă multă implicare și dragoste. În interior, este implicare la superlativ. Cred cu tărie că nu i-a fost ușor să facă toate acestea, dar a știut unde și cum să ceară sprijin. Puterea cuvântului e în tot și toate.

Este tânără, iar vârsta îi este aliat, la fel ca și curajul. Ambiția i-a fost prietenă mereu și merg la braț împreună pe drumul profesional pe care l-a îmbrățișat. Mai multe, să povestească chiar învățătoarea Alexandra!

Fiecare dintre noi ne aducem aminte de școala în care am învățat, învățătorul ce ne-a condus mână și care a prioritizat să ne transmită valori și convingeri bine închegate în noi.  Cu ce valori ați plecat în viață? Ce v-a învățat școala?

Îmi amintesc cu drag de anii de școală, eram o elevă conștiincioasă și îmi plăcea să merg acolo. Dragul acesta de școală mi-a fost insuflat de părinții mei, care m-au educat cu blândețe și autoritate totodată. Școala m-a învățat multe, dar dincolo de toată teoria pe care am învățat-o, am fost norocoasă să am profesori cărora să le pese și să-mi reamintească că am potențial.  A fost suficient să mă simt apreciată de câțiva dintre ei astfel încât să-mi ofere curaj și încrederea în mine de care aveam nevoie. Școala a creat numeroase situații în care să fiu nevoită să mă raportez la viața reală, lucru care avea să mă ajute mai târziu, învățându-mă de asemenea, că munca și exercițiul mă pot ajuta să ajung unde îmi doresc. Uitându-mă înapoi, am plecat în viață cu onestitate, respect și curaj, puse în valoare de școală și de educația primită acasă.

Ce doriți să transmiteți la rândul dumneavoastră, acum că sunteți și dumneavoastră bucată din sistemul educațional?

Aș scrie atât de mult aici. Mi-am dat seama că ce a contat foarte mult în momentul în care am devenit învățătoare a fost nu ce informație livrez, ci cum o livrez. În primul an de învățământ, aproximativ 30% dintre elevii clasei mele nu frecventau școala, sau veneau doar rareori (procentul abandonului în prezent la aceeași clasă fiind 0%), lucru care m-a făcut să înțeleg că trebuie să găsesc o modalitate prin care să-i atrag pe copii spre școală. Am creat un spațiu colorat, primitor, în care ei să se simtă bine și să vină cu drag. De asemenea, am încercat să transmit conținutul pe care trebuie să-l predau într-o manieră cât mai creativă, cu legătură directă cu realitatea. Încerc să le formez și lor anumite valori, să-i învăț cum să se poarte în societate și în diferite situații, să fie blânzi, buni și recunoscători pentru tot ceea ce primesc, dar și curajoși și deschiși la schimbare.

Cum poți să nu te pregătești pentru emseria aceasta și s-o iubești?

În ultima perioadă am conștientizat că mai presus de studiile pe care le faci pentru a deveni cadru didactic, este extrem de importantă vocația pe care o ai pentru această profesie. Cred că toate studiile, formările, cursurile ar ceda cu siguranță în fața chemării pe care o ai pentru meseria de profesor. E foarte important să pui mult suflet și să-ți placă cu adevărat ceea ce faci, dar trebuie să ai inima și ochii deschiși astfel încât să te bucuri o dată cu cei pe care îi bucuri pentru toate lucrurile mici.

Când s-a cristalizat opțiunea dvs. de a vă face dascăl? Ce v-a atras spre catedră?

Când eram mică mă imaginam învățătoare, dar nu era o dorință foarte puternică. Priveam cu admirație toți profesorii și probabil lucrul acesta a sădit în mine această dorință. Am renunțat la idee o perioadă, după care am luat hotărârea abia spre finalul clasei a XII-a. Am terminat filologie, deși mereu mi-au plăcut și științele exacte. Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Brașov a fost singura la care m-am înscris. Pentru că eram nehotărâtă mi-am spus mie că ori intru la pedagogie, ori merg acasă și văd eu ce fac. Uitându-mă în urmă, cred că ceea ce m-a atras nu a fost un factor din exterior, ci a fost ceva înăuntrul meu care știa că fac bine ce fac. Cu siguranță a contat foarte mult faptul că îmi plăcea să fiu în jurul copiilor, să citesc despre și pentru ei, iar firea mea creativă a adus un bonus în care am crezut.

Au fost voci în familia dumneavoastră care v-au îndrumat și le-ați ascultat? Mai aveți în familie membri care sunt cadre didactice?

Am avut norocul ca cei din familie să nu pună presiuni asupra alegerii meseriei mele. Fiind singurul copil al familiei, părinții mei au pus mereu accentul pe educație, dorindu-și să continui studiile indiferent de situație. Bineînțeles, și-au exprimat dorințele asupra unor profesii, dar toate discuțiile noastre pe această temă se finalizau cu „tu știi ce e mai bine” sau „facem așa cum vrei tu”. Probabil pentru că nu au fost la fel de norocoși ca și mine, am simțit mereu din partea părinților faptul că educația trebuie să fie pe primul loc. Am crescut înconjurată de cărți și au cultivat o educație pentru care o să le fiu mereu recunoscătoare. În familia noastră, există un singur cadru didactic, mătușa mea, tot învățătoare pe care o vedeam ca pe un model atunci când eram mică.

Cum a fost Liceul Pedagogic sau Facultatea de PIPP din punctul de vedere al studiilor, al seriozității, disciplinei, al respectului față de școală și cadrele didactice? Cum erau profesorii? Dar examenele? Ce vă amintiți?

Pentru că în clasa a VIII-a nu eram încă hotărâtă pe ce drum voi merge, nu am parcurs studiile unui liceu pedagogic, ci doar facultate. Totul a fost extrem de serios și riguros în timpul facultății. În primul an universitar am simțit lipsa liceului pedagogic, dar cu muncă suplimentară am recuperat toate noțiunile. Îmi amintesc că perioada facultății a fost pe de-o parte valoroasă, pe de-o parte stresantă pentru mine, totul fiind accentuat de dorința mea de a face lucrurile cât mai bine. Bineînțeles, am tratat totul cu seriozitate, având un respect deosebit pentru profesorii din facultate, ce sunt cu adevărat niște profesioniști. Îmi amintesc cum îi priveam cu admirație și mă gândeam câtă muncă au depus în spate. Legat de evaluare, am simțit că în majoritatea cazurilor aceasta s-a realizat corect și ce m-a ajutat foarte mult din punct de vedere al dezvoltării mele, a fost faptul că am fost nevoită să lucrez foarte mult în echipă și să cunosc diferite tipologii de oameni.

Cadrele didactice sunt oameni simpli, dar profesioniști reali. Au devenit oameni de catedră în urma absolvirii unei instituții ce creează o nobilă profesie. Dacă n-ai fi cadru didactic, ce altă meserie ai fi ales?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea aceasta pentru că așa cum spuneam mai sus, am mers la sigur. Totul sau nimic. Acum cred că dacă nu aș fi cadru didactic, m-aș dedica întru totul pasiunii mele, handmade-ul.

Nu de mult timp v-ați început cariera didactică.  Cât ani în urmă mai exact?

Așa este. Mi-am început cariera didactică în 2020, sunt în al patrulea an în învățământ.

Ați avut emoții? Aveți și o poveste?

Am avut emoții, frici, îndoieli. Primele săptămâni de școală au fost foarte provocatoare pentru că au reprezentat un nou început și dintr-o dată mă aflam într-un loc nou, unde nu cunoșteam pe nimeni. Îmi amintesc că în acel an erau foarte puține posturi titularizabile, iar printre acestea unul dintre ele era în comuna Budila (unde predau și în prezent). Cu câteva zile înainte mă uitam împreună cu părinții mei peste listă, iar tata mi-a spus: „Mergi oriunde, dar la Budila nu.”. Îmi spunea lucrul acesta pentru că auzise că este o comunitate provocatoare, unde populația rromă era majoritară. Când a sosit ziua ședinței pentru repartizarea posturilor, am analizat cu atenție lista și i-am spus inspectorului că voi alege școala de la Budila, iar acesta m-a întrebat de două dacă sunt sigură. Așa a început povestea mea aici. Îmi amintesc că în ziua în care am trecut să-mi las documentele, școala mi s-a părut extrem de frumoasă. Îmi amintesc în detaliu și primele zile cu colegii, când toți s-au purtat frumos cu mine. Nu puteam decât să-i observ pentru că nu știam ce am de făcut J. În toată ordinea aceasta m-a surpins cât de bine se înțelegeau unii cu ceilalți, lucru care m-a și făcut să rămân aici mai mult decât preconizam. Au fost foarte emoționante și primele întâlniri cu copiii, de care m-am atașat foarte repede. Atunci, plănuiam să rămân doar un an, iar în prezent mă gândesc că mai avem un an și termină o generație cu mine. Am o satisfacție uriașă uitându-mă în urmă și nu aș schimba cu nimic alegerea pe care am făcut-o.

Despre școala unde predați ce îmi puteți spune?

Când am citit această întrebare, mi-am amintit de o carte, „O școală mare cât toată lumea” de Gianni Rodari. Așa este și școala noastră, mare cât pentru toată lumea, iar pentru unii dintre noi, toată lumea noastră.  Școala Gimnazială Budila  este o școală cu peste 600 de elevi din comuna Budila, județul Brașov. Deși este o școală dintr-un mediu vulnerabil, cu procent mare al ratei abandonului, simt că este o școală în care se dorește schimbare și în care oamenii sunt conștiincioși. M-am bucurat din plin de directori atât de blânzi și care m-au lăsat să pun în aplicare toate nebuniile mele. Iar pe lângă directori, la superlativ este întreg colectivul și tot ce se întâmplă aici.

Dar un profil al copiilor dumneavoastră îmi puteți face?

Elevii mei sunt clasa a III-a acum, acesta fiind al patrulea an împreună.  De când sunt aici, am avut nenumărate ocazii de cunoaștere, și mereu mi-am dat seama cât de important este să poți vedea dincolo de aparențe. Majoritatea elevilor provin din familii modeste, numeroase, cu diferite probleme, făcând parte dintr-o cumunitate vulnerabilă. Când aveam o zi mai puțin bună, îmi aminteam ce îmi spunea o colegă: „copiii aceștia au nevoie să fie ascultați și iubiți”. Din păcate viața lor se caracterizează prin spațiu restrâns, fără posibilitate de dezvoltare, fără educație, cu visuri limitate din pricina unor concepții ce s-au perpetuat din generație în generație. Chiar și așa, sunt muncitori, atenți, iubitori, conștientizând puterea educației.

Aș spune și cum îi văd DIN profil: cu colțul gurii ridicat atunci când ne vedem la școală, cu ochi ce lucesc de bucurie, entuziasm și curiozitate, cu spatele ușor aplecat din cauza muncii și a poverilor pe care le duc.

De ce Teach for Romania? De ce ați ales această organizației având în vedere că se apleacă asupra copiilor din medii vulnerabile?

Cunoșteam programul Teach for Romania de acum câțiva ani, însă nu-mi doream neapărat să îl parcurg, până anul trecut când una dintre colegele mele s-a înscris. Lucram deja într-un mediu vulnerabil și simțeam nevoia de a discuta cu persoane ce activează în același mediu și care înțeleg și pot oferi soluții și păreri valoroase referitoare la diferite situații cu care mă confruntam. Voiam în continuare să învăț și am simțit că Teach va fi o experiență foarte valoroasă. Participarea la program a fost schimbarea de care aveam nevoie. Am învățat extrem de multe într-o perioadă foarte scurtă, iar pe lângă îmbogățirea competențelor profesionale, m-a ajutat să mă schimb din punct de vedere personal, să am mai multă încredere în mine și să simt că pot.

Conform unor statistici europene, aproape jumătate dintre elevii români, circa 42%, sunt analfabeți funcționali… În aceste condiții, ocupăm primul loc în Europa, un trist record în materie de educație sau antieducație… Cum este posibil un atare fenomen?

Este atât de mult de discutat despre această problemă încât subiectul poate să devină copleșitor. La mijloc sunt foarte mulți factori. Țin să cred că startul în educație pleacă de acasă, din familie, iar mai apoi de la școală. Parteneriatul acesta familie-școală-comunitate este atât strâns încât dacă o componentă nu mai funcționează bine, tot procesul se pierde. În ultima perioadă am observat și citit și eu despre lipsa de interes a familiilor pentru educație, și nu trebuie să-i judecăm pe toți pentru că nu știm ce se ascunde în spate. Cu siguranță și procesul de învățare de la școală este necesar să treacă prin câteva schimbări astfel încât, învățarea să aibă sens. Ce vreau să scot în evidență este faptul că nu doar învățământul în sine este vinovat pentru acest fenomen, depinde în egală măsură și cum beneficiarii educației se raportează la dorința lor de învățare.

Despre comunitatea în care lucrezi ce-mi poți povesti? Simți că se formează un parteneriat între școală-familie-comunitate? Sunt părinții interesați de educația copiilor lor?

Din punctul meu de vedere, există un parteneriat între școală-familie-comunitate. Majoritatea părinților sunt interesați de educația copiilor lor și am simțit că își doresc mai mult de la ei. Din păcate nu este un aspect general valabil, iar diferențele se pot vedea cu ochii liberi. Un copil implicat are un părinte implicat. Acest parteneriat a depins foarte mult și de cum noi, ca organizație școlară am încercat să ni aducem pe părinți aproape. Am desfășurat numeroase proiecte, întâlniri, ședințe, ateliere în care am invitat și părinții, iar aceștia s-au implicat. Ce a contat foarte mult a fost și organizarea unor vizite în comunitate, unde părinții ne-au primit foarte bine.

Care sunt, într-o privire concentrată și esențială, cele mai importante probleme și dificultăți ale școlii noastre de azi?

O problemă pe care am tot văzut-o și chiar simțit-o de când lucrez în învățământ este faptul că profesia de dascăl și-a pierdut din respectul cuvenit acum ceva timp și că persoanele care nu au fost în papucii unui profesor au tendința de a judeca și reproșa munca noastră. La fel ca mulți alți oameni, cerem respectul celor din jurul nostru, însă din păcate sunt nenumărate situații în care nu îl primim. Cred că o altă situație alarmantă este faptul că nu ne mai simțim în siguranță, dovadă fiind toate cazurile din mass-media, dar și faptul că suntem martori a unor fapte de agresivitate adresate uneori chiar nouă. E foarte trist ce se întâmplă din acest punct de vedere. Într-o altă ordine de idei, aș mai adăuga aici câteva probleme, în această ordine: abandon școlar, analfabetism, învățare mecanică fără ca elevii să înțeleagă de ce învățată acel conținut și cum îi va ajuta, lipsa motivației școlare.

În realitatea pe care o trăiți dumneavoastră în școala unde predați, cu ce vă confruntați?

Așa cum spuneam mai sus, școala la care predau în prezent se află într-un mediu vulnerabil care aduce cu sine numeroase probleme. O luptă pe care am dus-o încă din primul an de învățământ a fost stârnirea interesului pentru școală și educație, aspect pe care am dorit să-l duc atât către elevi, cât și către părinți. Bineînțeles, alte probleme au fost și abandonul școlar, niveluri scăzute ale literației și numerației, probleme din punct de vedere al educației socio-emoționale. Venind din familii modeste sau chiar sărace, elevii nu aveau/ încă nu au parte de strictul necesar pentru a-și desfășura activitatea. E foarte greu să faci ceva când nu ai cu ce să faci acel lucru, iar asta presupune ca tot timpul să fii ingenios și să găsești soluții. Aș pune pe listă și comportamentele violente născute datorită unui mediu neofertant, în care copiii sunt martori a unor exemple negative din comunitatea în care trăiesc. A fost foarte important să formez contexte de învățare din care elevii să înțeleagă faptul că lumea nu se rezumă doar la ceea ce au văzut până acum și că aceasta nu este normalitatea, dar și să încercăm să trecem printr-un proces de formare a unei culturi de tip „eu pot” din care să înțeleagă că viitorul stă în mâinile lor.

Învățământul românesc încearcă de mai mult timp să se reformeze. Unde ne aflăm ca sistem educațional din punctul de vedere al calității și eficienței educației?

În ultima perioadă am încercat din răsputeri să văd părțile bune. Știu că această reformă înseamnă un proces complex și îndelungat, ce nu va avea loc de pe o zi pe alta. Dincolo de toate problemele cu care ne confruntăm, de toate știrile care promovează părțile negative, dacă privim în adâncul lucrurilor, vom fi surprinși de cât de multe lucruri bune se întâmplă. Sunt o mulțime de dascăli care au adoptat schimbarea, dascăli cărora le pasă și lucrează cu sufletul. Cu siguranță munca lor este calitativă și eficientă. Mai sunt multe lucruri de schimbat, dar țin să cred că e mai mult bine decât rău.

Educație și stare de bine sub același acoperiș?

O modalitate distractivă și educativă pentru copii de a-și dezvolta imaginația, abilitățile de comunicare și înțelegerea lumii înconjurătoare se realizează atunci când cei mici creionează lumi noi! Prin încurajarea acestei activități creative, adulții pot contribui la dezvoltarea copiilor lor pe multe planuri și- de asemenea- la pregătirea lor pentru a deveni adulți încrezători, empatici și creativi.

(mai multe despre acest studiu, aici: https://around.uoregon.edu)

Poveștile lui David #1

Poveștile lui David #2

Poveștile lui David #4

Copilul tău inventează povești?

Acesta este un lucru extraordinar!

Când inventează povești, copiii își dezvoltă abilitățile de comunicare. Ei învață să-și articuleze gândurile în mod clar și captivant, să-și adapteze limbajul în funcție de audiență și să-și folosească creativitatea pentru a atrage atenția celorlalți. Aceste abilități de comunicare sunt esențiale în viața de zi cu zi și îi pregătesc pe copii pentru succesul în școală și în relațiile interpersonale.

Totodată, inventarea poveștilor îi ajută pe copii să-și dezvolte empatia și înțelegerea socială. Prin crearea și explorarea diferitelor personaje, ei pot învăța să vadă lumea dintr-o varietate de puncte de vedere și să-și dezvolte înțelegerea față de alții. Acest lucru contribuie la formarea unor adulți empatici, capabili să interacționeze în mod pozitiv cu diversele comunități din jurul lor.

(mai multe despre acest studiu, aici: https://around.uoregon.edu)

Poveștile lui David #1

Poveștile lui David #3

Poveștile lui David #4

-Oare se simte bine fiica mea?

-Oare fiul meu este în regulă?

Ești preocupat de starea copiilor tăi și te întrebi dacă sunt bine?

Este normal să ne gândim la cum se simt copiii noștri. Este însă important să ne autoanalizăm emoțiile ca părinți, deoarece ele pot fi contagioase.

Starea de frică, starea de calm

Da, da, emoțiile sunt contagioase!

Frica poate fi transmisă și poate afecta starea de bine a copiilor noștri, așa că trebuie să fim atenți la ceea ce exprimăm în fața lor.

Pe de altă parte, calmul și relaxarea pot fi stări la fel de contagioase și pot contribui la crearea unei atmosfere pozitive în jurul nostru.

Este esențial să ne calmăm rapid și să ne concentrăm pe găsirea soluțiilor în loc să ne lăsăm pradă panicii. Pentru asta ne trebuie însă exercițiu și ar fi important să începem chiar de azi această abordare.

Răbdare și înțelegere

Este crucial să abordăm fricile copiilor cu răbdare și înțelegere, evitând ridiculizarea sau minimalizarea acestora. În loc să îi presăm să înfrunte frica, este mai constructiv să îi sprijinim în construirea încrederii și în gestionarea treptată a situațiilor stresante. De multe ori, copiii depășesc fricile pe măsură ce cresc și își dezvoltă abilitățile de adaptare. Este important să le arătăm că le luăm temerile în serios, chiar dacă nouă nu ni se par înfricoșătoare. De exemplu, în loc să minimalizăm spunând „Nu e nimic de speriat!”, putem exprima empatie și să spunem „Am observat că te-a speriat acea situație”, ,,Uh, chiar poate fi înfricoșător…”. După ce copilul se calmează, putem deschide dialogul și putem discuta deschis despre ce s-a întâmplat.

Gestionarea fricilor necesită timp și răbdare și este important să apreciem fiecare pas mic pe care copilul îl face în acest proces. Majoritatea fricilor sunt normale și fac parte din dezvoltarea copilăriei. Cu toate acestea, dacă un copil este constant înspăimântat sau fricile îi afectează în mod semnificativ viața de zi cu zi și capacitatea de a se bucura de experiențele sale, este posibil să fie nevoie de ajutor pentru a gestiona aceste emoții și temeri.

Un limbaj adaptat vârstei

În comunicarea cu copiii noștri, trebuie să folosim un limbaj pe înțelesul lor, evitând sintagme abstracte sau lipsite de semnificație pentru ei. Ei au nevoie să înțeleagă lucrurile în contextul lor personal, cu exemple din viața de zi cu zi și cu sprijinul nostru în înțelegerea și gestionarea emoțiilor lor.

Validăm emoții întâi și întâi

Un aspect important este recunoașterea și validarea emoțiilor copiilor noștri. Ei trebuie să știe că este normal să simtă frustrare, dezamăgire sau teamă în situații dificile. A fi alături de ei și a le arăta înțelegere poate fi un suport de neprețuit în perioadele cu suișuri și coborâșuri.

În plus, este util să numim emoțiile pe care le observăm la copiii noștri și să le oferim spațiu să le exprime și să le gestioneze. Acest lucru îi ajută să înțeleagă mai bine propriile lor trăiri și să le facă față într-un mod sănătos. Și, pe deasupra, îi alfabetizăm emoțional, desigur!

Acum este momentul să fim împreună cu copiii noștri și să le oferim sprijinul și încurajarea de care au nevoie. Timpul petrecut împreună este prețios și poate contribui la întărirea relațiilor noastre și la creșterea încrederii și rezilienței în fiii și fiicele noastre.

-Iar mi-a spus doamna învățătoare că Marina nu-și poate concentra atenția!

Și a spus că poate ar fi bine să o consulte un kinetoterapeut!

A spus că a observat că pur și simplu obosește des, că se culcă des pe bancă… Și m-a întrebat dacă aleargă mult în aer liber, face sport, zburdă….

Și…mi-am dat seama că…nu prea! Stă mult la birou, și apoi pe tabletă….

Hmmmm…..

Mama Marinei este puțin îngrijorată și a hotărât să urmeze sfaturile doamnei învățătoare.

Ce legătură are atenția cu o musculatură bună în copilărie?

Sună ciudat, nu-i așa? Ce legătură are musculatura tonifiată cu atenția?

Bucuroasă că ești intrigat!

Iată:

Deficiențe în stabilitatea mușchilor

Când copiii nu au o rezistență bună a mușchilor spatelui, au dificultăți să stea într-o poziție pentru perioade îndelungate de timp. Are sens, nu?

Nevoia de concentrare

Copiii cu mușchi neantrenați trebuie să acorde atât de multă atenție menținerii unei poziții verticale funcționale încât nu le mai rămâne prea multă concentrare pentru sarcinile academice și alte sarcini ale vieții de zi cu zi.

Frustrare și agitație

Pentru că lucrează atât de mult pentru a menține o postură bună, copiii devin adesea frustrați și agitați când li se prezintă sarcini și activități aparent simple. Pur și simplu nu au rezistența necesară să facă ambele lucruri! Sunt deja obosiți, așa este?

Dificultăți în coordonarea motorie fina

Când copiii nu au o bună stabilitate, se luptă adesea cu sarcini care necesită coordonare fină a mișcărilor, cum ar fi scrierea de mână, lucrul cu materiale didactice pentru matematică, geografie, abilități practice. Deoarece aceste activități sunt extrem de provocatoare pentru copiii cu slăbiciune musculară, ei pierd ușor interesul și atenția, își grăbesc munca sau renunță înainte de a încerca măcar.

Impactul posturii asupra atenției vizuale

Mușchii neantrenați înseamnă o postură defectuoasă, iar o postură defectuoasă face dificilă atenția vizuală în sarcini. Când un copil este înclinat, se încovoaie sau se culcă pe biroul său, pe banca sa, este mai puțin probabil să se uite la cadrul didactic care stă în fața clasei, la hartă, la panou și s-ar putea să aibă dificultăți în menținerea atenției vizuale spre hârtie, caiet sau proiectul de pe birou, de pe bancă.

Evitarea activităților fizice intense

Copiii cu musculatură neantrenată evită adesea activitățile de mișcare ale întregului corp (să urce, să sară, să se cațăre, să participe la sporturile de echipă) pentru că sunt pur și simplu prea provocatoare pentru ei. Prin urmare, acești copii sunt mai puțin susceptibili să primească stimularea senzorială de care au nevoie din activitățile de mișcare care îi pot ajuta să-și regleze atenția.

Da!

Sunt multe motive pentru care un copil nu își poate focusa atenția pentru timpul cuvenit!

Dar cum ar fi dacă am începe cercetarea și de aici?

Este fiul tău, fiica ta în echilibru motor? Se mișcă suficient, are o postură corectă? Se antrenează? Se bucură de orele de joacă?

Este timpul ca tu, părintele, să observi! Să ajuți, să susții!

Exact asta a făcut și mama Marinei! Și bine a făcut!

,,Trenul galben, fără cai!”, ,,Trenule, mașină mică”, ,,Glasul roților de tren…”- Toate șlagăre îndragite!
Dar oare ce se va canta despre MAGLEV?

Cum, nu știți cine este Maglev? Sau ce este el?
MAGLEV (o prescurtare de la levitație magnetică), reprezintă tehnologia de transport ce utilizează câmpuri magnetice pentru a propulsa vehiculele fără contact cu suprafața. Conceptul a fost inițiat în anii ’30, dar dezvoltarea sa majoră a avut loc în anii ’60. Primul tren Maglev a fost inaugurat în 1984 în Japonia. Această tehnologie oferă o serie de avantaje, inclusiv viteze ridicate, eficiență energetică crescută și zgomot redus. Este considerată o soluție promițătoare pentru transportul urban și interurban, contribuind la reducerea congestiilor de trafic și a poluării. Investițiile în sistemele Maglev continuă să crească, marcând o evoluție importantă în istoria transportului modern.
Trenurile Maglev pot circula cu viteze impresionante, de obicei între 400 și 500 de kilometri pe oră, însă există și trenuri experimentale care pot atinge și viteze de peste 600 de kilometri pe oră. Aceste viteze sunt posibile datorită faptului că trenurile Maglev levitează și se deplasează pe o suprafață fără frecare, ceea ce reduce rezistența și permite vehiculelor să accelereze rapid. Astfel, Maglev-ul este recunoscut pentru capacitatea sa de a oferi călătorii rapide și eficiente între orașe, contribuind la dezvoltarea transportului de mare viteză și la îmbunătățirea conectivității între regiuni.

A spus cineva Tren? Sau Maglev?

Expresia ,,…te iubesc până la lună și înapoi” este o formulare poetică și romantică folosită pentru a exprima un sentiment profund de iubire și devotament. Iubirea pe care o persoană o simte este atât de mare, încât nu poate fi măsurată în termeni obișnuiți; este nevoie de o distanță nepământeană, enormă, pentru a putea fi exprimat sentimentul perceput.

În esență, această expresie este o declarație intensă a dragostei necondiționate și a angajamentului deplin față de persoana iubită.

Prima dată se pare că expresia a venit spre lume din cartea ,,Ghici cât de mult te iubesc” de Sam McBratney, un autor de literatură pentru copii de origine irlandeză.

Cartea este destinată timpului special, de liniștire, dinaintea somnului celor mici și are mesaj cald, plin de duioșie.

Deci: Știi cât de mult te iubesc? ,,Până la Lună și înapoi”!

Într-un colț îndepărtat al lumii, se înalță un palat de basm, ca o perlă sidefie! Este un edificiu impunător, construit din marmură albă și decorat cu aur strălucitor, care reflectă razele soarelui într-un dans fermecător de lumină. Turnurile înalte se ridică spre cer, ca săgeți îndreptate către nemărginirea albastră.

În jurul palatului, grădinile pline de flori multicolore împrăștie un parfum îmbătător în aer. Aleile din piatră fină se întretaie într-un labirint magic, iar fântânile din marmură scot un murmur melodios, aducându-și omagiul în sunete ce se pierd în zare.

Înăuntru, în sălile decorate cu măiestrie, lumânările de cristal aruncă străluciri aurii, iar mobilierul sculptat în lemn prețios este împodobit cu diamante care luminează încăperile cu sclipiri hipnotizante.
În lumina Soarelui, cerul se îmbracă în culori spectaculoase, iar palatul pare să prindă viață sub lumina magică. Fiecare detaliu strălucește în această simfonie a culorilor, iar castelul devine un loc de basm, o comoară ascunsă, așteptând să fie descoperit de cei ce îndrăznesc să viseze.

Tu îți aduci aminte lumea de basm a copilăriei?

Bună dimineața, mame dragi!

Stați puțin. Doar puțin!

Așezați-vă.

Sunt câteva cuvinte aici, despre voi. Despre ceea ce sunteți, despre ceea ce faceți. Despre legătura dintre voi și fiii și fiicele voastre.

Bună dimineața, mamă!

„Nu există nicio modalitate prin care să fii o mamă perfectă, dar există un milion de moduri prin care poți fi o mamă bună.” — autor Jill Churchill

Adevărul acesta strălucește ca o lumină blândă în universul maternității. Fiecare mamă își aduce propriul dar unic în viața copilului său, îmbrățișând imperfecțiunea și navigând cu înțelepciune prin provocările și bucuriile vieții de mamă. În fiecare gest de dragoste, în fiecare încurajare și în fiecare moment de răbdare, se întrezăresc contururile acestei adevărate frumuseți ce clădește viață. În această diversitate de experiențe și abordări, se naște esența pură a mamei, a ceea ce are autentic și plin de iubire.

„Mama este un verb. Este ceva ce faci. Nu doar cine ești.” — autor Cheryl Lacey Donovan

Mama este un verb. Este ceva ce faci. Nu doar cine ești. Cât adevăr!

Mama este o simfonie de gesturi, îmbrățișări și râsete. Este o artă a sacrificiului și a iubirii necondiționate, o artă ce palpită în fiecare zi în inima ta. Este trezirea devreme dimineața pentru a pregăti micul dejun cu dragoste sau a șterge lacrimile de pe obrajii copilului tău. Este sărbătorirea fiecărui triumf mic și sprijinul în fiecare eșec. Este povestea care se scrie în fiecare moment petrecut împreună. Mama este o prezență caldă și constantă, un far luminos care îndrumă pe cei dragi pe drumul vieții.

,,A fi mamă înseamnă a descoperi în tine puteri nebănuite și a afla frici despre care NU știai că pot exista”– autor Linda Wooten

Rolul de mamă presupune o călătorie plină de surprize și provocări, unde fiecare zi aduce cu sine o nouă lecție și o nouă emoție. În fiecare râs al copilului tău, simți o bucurie copleșitoare, iar în fiecare suspin, o durere profundă. Ești stâlpul lor de susținere, dar și alinarea lor în clipele grele. În esența ta de mamă, se ascunde o forță incredibilă și o iubire nemărginită, mereu gata să protejeze și să îndrume.

„Sun-o pe mama ta. Spune-i ca o iubești. Ține minte, ești singura persoană care știe cum sună inima ei din interior.” -autor Rachel Wolchin

În lumina strălucitoare a acestei dimineți, aerul e încărcat de promisiunea unei zile noi binecuvântate. Într-o lume plină de agitație, un simplu gest de iubire poate lumina inimile încărcate de dor. Așa că, înainte de a porni în vâltoarea zilei, nu uita să o suni pe mama ta!

Sun-o! Spune-i cât de mult o iubești.

Într-o lume plină de zgomot, vocea ta poate fi linia de plutire pentru sufletul ei. Nu uita! Nu uita niciodată că ești singura persoană care știe cu adevărat cum sună inima ei pe interior.

Bună dimineața, mamă!

,,-Ce copil, ce copil! Tare îi merge mintea!

-Mda, dar nu prea îl trage inima să învețe… tare i se potrivește zicala: ,,brânză bună în burduf de câine”

-Așa crezi?

-Da! Și o să le spun și părinților lui despre asta! Noi ne străduim să îl învățăm, ei se străduiesc să nu-i lipsească nimic…și el?? Uite așa, doar când are chef învață, în salturi…”

Expresia aceasta, „brânză bună în burduf de câine”, e o povară.

,,Intuiesc potențial în acest copil, însă el (copilul) nu este dispus să îl valorifice; îl lasă așa…pierdut! La voia întâmplării!” Oare ce simt copiii care aud această etichetare?

,,Brânză bună în burduf de câine” este o expresie, o zicală care îi descrie pe copiii care sunt plini de inteligență nativă, însă nu au clar o disponibilitate de a ,,rupe cartea”.

Părinți, bunici, învățători și profesori țin zicala asta ca pe o armă cu vârful ascuțit și o aruncă, înțepând, spre copiii care nu dau dovadă de voință.

Și, cumva, trimit responsabilitatea de la ei: e treaba lui, e treaba ei că nu performează. Treaba copilului.

Voința=dimensiune fundamentală a personalității

Una dintre dimensiunile fundamentale ale personalității este voința. Pentru buna modelarea a voinței, ar fi bine să punem cărămidă peste cărămidă, la fel de mult cât o facem pentru învățarea cititului, scrisului, socotitului.

Din ce în ce mai des întâlnesc adulți care cred că este doar treaba copilului să lucreze pentru acest filon lăuntric, motor pentru mai bine.

Părinții și bunicii țin teorii: ,,ai mâncare pe masă, ai tot ce vrei (nu ca mine!), nu te pun să faci nimic, ai doar de învățat!”. Educatorii pronunță și ei (la fel de răspicat): ,,eu îmi fac treaba în fiecare zi; apar la oră, explic și demonstrez și repet; treaba ta să înveți!”

Copiii buni pot.

Copiii ,,brânză bună în burduf de câine” pot, dar nu voiesc. Oare?

Voința nu este o simplă alegere.

Voința este înrâurită. Modelată, susținută, udată, crescută și oblojită.

Voința este rodul cuvintelor rostite în familie și în școală. Voința încolțește din acceptare și din încrederea pe care adulții o arată copiilor.

Ce ar fi de făcut?

Oferiți copiilor sprijin și încurajare în timp ce își dezvoltă voința. Încurajați-i să își exprime sentimentele și să vă împărtășească gândurile și preocupările lor și să știe că aveți încredere în capacitatea lor de a face față provocărilor.

Învățați-i pe copii să nu renunțe atunci când se confruntă cu dificultăți sau eșecuri. Încurajați-i să continue să își depună eforturile și să își ajusteze strategiile în funcție de feedback-ul primit.

Copiii observă și învață multe din comportamentul adulților din jurul lor. Fiți un exemplu de voință și determinare în fața provocărilor sau obiectivelor personale.

Voința nu vine de la sine. Voința nu este o simplă alegere de moment a copiilor. Voința e un motor intern ce e musai să fie alimentat cu energie benefică și hrănitoare de către adulții iubitori și responsabili.

Până la urmă, ar fi bine să vedem dacă expresia aceasta din popor nu ne definește chiar pe noi: ne iubim copiii, însă oare știm ce avem de făcut pentru ca dragostea noastră să hrănească și să ridice? 

La orice vârstă, orice copil, poate fi ținta bullying-ului.

În ciuda emoțiilor negative pe care le simt și a consecințelor faptelor nepotrivite, multe ținte ale persecuției nu spun nimănui ce se întâmplă.

De ce? Motivele pentru care rămân tăcuți variază de la o persoana la alta. Unii copii și adolescenți sunt jenați, confuzi sau simt ca se pot descurca singuri. Alții pot spera că dacă ignoră acest comportament, agresiunea se va stinge. Uneori le poate fi teama că dacă vor spune, tot nu se va rezolva nimic. Din contră, va fi mai rău în continuare!

Dragi părinți, discutați deschis cu copiii voștri. Încurajați-i să vorbească! A spune, a împărtăși despre situațiile prin care trec, înseamnă grijă față de ei, înseamnă că au încredere în voi!

Copiii trebuie să fie mereu convinși că sunt în siguranță cu voi, protejați și susținuți!

Dragi părinți! Este crucial să înțelegem că educația nu se reduce doar la obținerea de note maxime. Deși performanța academică are importanța ei, accentul excesiv pus pe note poate avea consecințe negative asupra copiilor. Când noi, părinții, ne concentrăm exclusiv pe rezultate, pierdem din vedere procesul. Drumul. O notă e doar o cifră. Atât! E doar o cifră până când începe să relateze despre ce știe și ce nu știe copilul. Este esențial să ne amintim că fiecare copil are propriul său ritm de învățare și că succesul nu își află rădăcinile într-o notă!

Copiii, aceste minunate făpturi pline de curiozitate și inocență, merită să fie văzuți și iubiți în fiecare clipă a existenței lor. Sunt mici exploratori ai lumii, descoperind fiecare colț al vieții cu ochi plini de entuziasm și inimă deschisă. În fiecare zâmbet, în fiecare întrebare, se află un univers întreg de emoții și potențial, așteptând să fie descoperit.

O comoară de neînlocuit

Fiecare copil este o comoară de neînlocuit, o expresie unică a frumuseții și diversității umane. Copiii aduc în lume o energie proaspătă și o bucurie pură! În ochii lor, descoperim totul într-o nouă lumină, plină de minuni și posibilități.

În această lume complexă -și în care obstacole apar la tot pasul-, fiecare copil merită să se simtă văzut și iubit. Acesta este un drept fundamental al fiecărui mic suflet care pășește în această călătorie numită viață.

Există un adevăr profund în ideea că existența umană se bazează pe conectare; adulții au rolul esențial de a invita copilul să fie exact așa cum este, cu toate particularitățile și unicitatea sa.

Perioada din primele luni de viață este de căpetenie pentru formarea legăturilor de atașament în fiecare copil. Experiențele liniștitoare devin fundamentale pentru creșterea armonioasă a micilor ființe. Atât perioada de sarcină, cât și primul an de viață reprezintă o fereastră sensibilă în care conexiunile afective se conturează și modelează.

Atingerea liniștitoare devine, de asemenea, o necesitate imperativă. Obiceiul de a ține copilul în brațe, de a-l atinge și mângâia, nu doar contribuie la dezvoltarea corp-minte, dar îi și confirmă că este iubit și în siguranță. Atingerea diafană, mângâierea, devine fundamentul în construirea încrederii în sine și în ceilalți.

Sprijinul și suportul din partea părinților și a celorlalți adulți sunt esențiale în primii ani de viață. Niciun copil nu ar trebui să se simtă singur sau lipsit de iubire. Conectarea cu ceilalți este esența vitalității umane, iar lipsa ei poate cauza suferință și traume pe termen lung.

Joacă și emoții

Joaca aduce în existența copilului bucuria de a trăi clipa și reprezintă o sursă infinită de energie și creativitate. Prin joacă, micuții își explorează lumea, își dezvoltă abilități sociale și învață să își exprime gândurile și emoțiile.

Emoțiile validate sunt iar o necesitate! Emoțiile sunt focul lăuntric al vieții; este esențial să ne ajutăm copiii să își recunoască și să își accepte trăirile!

Fiecare copil are dreptul să simtă că aparține acestei lumi. Atașamentul față de familie este, desigur, esențial, dar există și firele nevăzute care leagă fiecare individ de întregul univers. Și contează!

Iubirea și atenția constantă creează rădăcini puternice ale încrederii: în sine și în ceilalți. Copiii care se simt iubiți, văzuți, plăcuți, se dezvoltă în adulți siguri pe ei, capabili să exploreze lumea cu curaj și să construiască relații sănătoase.

Iubit, plăcut, văzut

A fi iubit, a fi plăcut, înseamnă a avea un refugiu în brațele călduroase ale înțelegerii și acceptării, înseamnă a avea un loc unde să poți fi tu însuți, fără frica de a fi judecat.

A deveni un adult conectat cu emoțiile, simțurile, gândurile și comportamentele sale presupune o călătorie susținută de familie, școală, prieteni, grupul de apartenență.

Copiii merită să fie văzuți și iubiți, nu doar pentru cine sunt acum, ci și pentru cine vor deveni!

Elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală au continuat o tradiție mai veche și s-au reunit și anul acesta, pentru a depune o ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii lui Mihai Eminescu de la Ateneul Român. Cum a făcut-o adesea, li s-a alăturat și poeta Ana Blandiana, cea care a povestit în scrierile sale despre această tradiție, instituită de scriitorii români în anii sumbri ai comunismului.

„Faptul că acești copii, faptul că profesorii lor, citind despre această tradiție și inițiativă, au preluat-o și, de 10 ani, vin, în 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, și fac același lucru mi se pare cu adevărat extraordinar. Mi se pare foarte încurajator, în primul rând pentru noi, cei care vedem ideile și iubirile noastre continuându-se”, a declarat poeta pentru Trinitas TV.

„Dar ce mi se pare mai important este faptul că protestul de atunci împotriva nelibertății a devenit acum un protest împotriva formelor în care libertatea are tendința să dea cultura la o parte. Ceea ce trebuie să înțelegem este că nu suntem una din cele mai mari țări de pe pământ, dar suntem o țară care prin cultura ei contează.”

„Liceul Pedagogic «Anastasia Popescu» are, de pe când era încă în școală generală, această tradiție, pentru că am citit împreună cu copiii la clasele a V-a fragmente din «Fals tratat de manipulare» al doamnei Ana Blandiana și am descoperit această tradiție pe care deja scriitorii o instituiseră, ca, în luna ianuarie, să aducă spre statuia de la Ateneu a poetului Mihai Eminescu o ghirlandă de garoafe roșii”, a explicat prof. dr. Monica Șerbănescu, fondatoarea și directoarea liceului.

I-am întrebat pe copii dacă sunt de acord să preluăm ideea acestei ofrande și ei s-au bucurat foarte mult atunci. Am făcut un grup mai mic, fiindcă eram și noi mai mici, iar cu anii am stabilit o tradiție: clasele a V-a să vină an de an la Ateneu.”

Depunerea ghirlandei a fost însoțită de un moment poetic susținut de elevii claselor a V-a, precum și de liceeni. Andrada Anastasiu, elevă în Clasa a IX-a „Prof. Angela Vasiliu” la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a citit Odă (în metru antic) și Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, iar corul a interpretat Imnul liceului, pe versurile poemului „Rugăciune”.

Acțiunea omagială s-a încheiat cu vizitarea Ateneului Român. „Era important pentru ei să cunoască și clădirea Ateneului, fiind ziua Culturii Naționale, legătura aceasta între un poet foarte important cum este Eminescu și Ateneul Român, care este un simbol al culturii noastre”, a spus prof. dr. Monica Șerbănescu.

Gestul depunerii ghirlandei de garoafe roșii la statuia Poetului Național din fața Ateneului Român din Capitală a fost inițiat de un grup de scriitori, printre care Geo Bogza și Ana Blandiana, în anii 1980.

Foto credit: Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”

Mai ții minte primele lui linii trase pe o coală albă?

Și uimirea de pe fața sa?

Și bucuria voastră?

Și frigiderul neîncăpător de lucrări colorate care-mai-de-care, prinse cu magneți?

Desenele copilului tău sunt mult mai mult decât o joacă, o activitate prin care se umple o bucată de hârtie cu linii, puncte, culori, obiecte; ele reprezintă primul mesaj scris al micuțului tău, iar procesul artistic în sine aduce numeroase beneficii de dezvoltare.

Desenul devine un mijloc esențial prin care cei mici pot comunica, își pot ascuți simțurile vizuale și își pot stimula creativitatea.

Și DA- expunerea desenelor copilului pe frigider poate avea un impact semnificativ asupra încrederii în sine a micuțului tău, transformându-le într-un adevărat stimulent pentru stima de sine. Prin urmare, încurajează-ți copilul să-și exploreze talentele artistice folosind toate culorile!

Etape cu satisfacții

În ceea ce privește dezvoltarea artistică a copiilor, aceștia parcurg aceleași etape indiferent de locul din lume în care se află.

Pedagogul și antropologul Joern Martin Steenhold, expert în jocurile copiilor, observă că cei ce se situează la vârsta de un an sau doi ani încep prin a desena linii și cercuri (care nu, nu sunt perfecte), în timp ce cei de trei ani încep să reprezinte obiecte și figuri în funcție de importanța lor pentru universul propriu.

La vârsta de patru ani, copiii preferă creioanele colorate și însoțesc desenele lor cu povești imaginative, în timp ce la cinci sau șase ani, încep să reprezinte lucruri cât mai realist posibil, străduindu-se din toate puterile.

Desenul = formă de comunicare

Desenul nu este doar o activitate plăcută, ci și o formă crucială de comunicare pentru cei mici. În absența vorbirii, desenul devine primul mod de exprimare, permițând copilului să transmită lucruri care îi fascinează, sentimente pe care le găsesc dificil de exprimat verbal.

Ofer un sfat important părinților: să se abțină de la interpretări rapide și să încurajeze copilul să devină un povestitor atunci când este întrebat despre desenele lui.

Atent la simțuri?

Pe lângă comunicare, desenul contribuie și la dezvoltarea simțurilor copilului. Prin observarea și studierea obiectelor, copiii fac alegeri conștiente în ceea ce privește modul în care le reprezintă. Încurajează-ți copilul să exploreze întreaga bucată de hârtie prin întrebări precum ,,dar ce vei desena lângă cotețul găinilor?” și ,,ce e de așezat lângă norii aceștia măreți?”

Imaginația copilului este stimulată, iar simțul spațiului, dimensiunilor, formelor, culorilor și atenția la detalii sunt îmbunătățite.

Bine ați venit la expoziția din sufragerie!

Bucuria împlinitoare și stimularea stimei de sine se așează odată cu expunerea desenelor copilului pe frigider sau, de ce nu?- când sufrageria se transformă în sală de expoziție: ,,Bine ați venit la expoziția Laviniei, mica noastră pictoriță!”

Arătându-i fiului sau fiicei tale cât de mult apreciezi contribuția sa artistică, sprijini creșterea încrederii în sine a copilului tău.

Procesul, nu doar produsul finit!

Procesul creativ al realizării desenului este cel care aduce bucurie copilului, încurajându-l să experimenteze prin linii, culori și forme. Acest mod de abordare îi permite micuțului tău să se bucure de procesul creativ. Încurajează-ți copilul să experimenteze și să fie creativ în felul său unic.

În final, unii dintre cei mai iubiți artiști sunt aceia care au reușit să își păstreze mințile uimitoare și creative ale copilăriei.

Susținându-ți copilului tău să exploreze lumea și prin desen, contribui la dezvoltarea sa într-un mod armonios și creativ.

„Fiecare copil este un artist. Problema este cum să rămână un artist și după ce va crește...” (Pablo Picasso)