„Jocurile copilăriei” marchează Ziua Internaţională a Copilului cu o expoziţie rară de jocuri de colecţie şi ateliere pentru cei mici în luna iunie, la ARCUB Gabroveni. Expoziţia „Jocurile copilăriei” poate fi vizitată în perioada 1-30 iunie 2022, la Sala Coloanelor. În cadrul proiectului, vor fi organizate, între 4 şi 26 iunie, o serie de ateliere pentru copii la Sala Gabroveni.

De la jocuri interactive, la jocuri educative, jocuri în aer liber sau în interior, „Jocurile copilăriei” prezintă peste 400 de jocuri româneşti şi străine din perioada 1950-2000. Expoziţia este al doilea eveniment dintr-un proiect al ARCUB dedicat jocurilor şi vine în completarea expoziţiei „O lume a jocurilor”, care a lansat proiectul în decembrie 2021. Curatorul celor două expoziţii este teatrologul şi managerul cultural Alina Moldovan, care a selectat jocurile din colecţia sa personală de peste 1.500 de titluri.

„Spre deosebire de expoziţia din luna decembrie care a prezentat, în special, jocuri vechi, unele de la începutul secolului 20, sau jocuri de societate pentru adulți, expoziţia din iunie include doar jocuri pentru copii întinse pe o perioada de 50 de ani. Sunt jocuri prezentate în premieră publicului, unele titluri extrem de îndrăgite, care sigur vor naşte nostalgii, altele sunt piese rare, care sper să fascineze atât pe cei mici, cât şi pe cei mari.” Alina Moldovan, curatorul expoziţiei.

Expoziția  „Jocurile copilăriei” poate fi vizitată în perioada 1-30 iunie la ARCUB – Hanul Gabroveni, în intervalul orar 11:00-19:00. În ziua de luni a fiecarei săptămâni și pe 12 iunie, expoziția este închisă.

În cadrul proiectului, va avea loc o serie de ateliere inspirate de jocuri muzicale, jocuri senzoriale, board games, video games şi jocuri de explorare cognitivă, concepute să stimuleze creativitatea şi capacitatea de concentrare. Atelierele „Jocurile copilăriei” vor avea loc la Sala Gabroveni, în perioada 4-26 iunie.

Biletele pot fi achiziţionate online de pe arcub.ro şi bilet.ro sau de la casa de bilete ARCUB (Str. Lipscani, nr.84-90).

Preț bilet expoziţie: 15 lei (Categoria I). Elevii, studenţii și pensionarii care se prezintă la Casa de Bilete ARCUB cu legitimaţiile/talonul de pensie pot achiziţiona bilete la preţul de 10 lei (Categoria II).

Preţ bilet ateliere generale: 25 lei

Preţ bilet atelier Theo (Teodoros Cliseru): 35 lei

PROGRAM ATELIERE „JOCURILE COPILĂRIEI”

4-26 iunie

Toate atelierele se desfășoară la ARCUB – Sala Gabroveni

Atelier „Nu te supăra, frate!“  | 4 iunie ora 12:00

Coordonator: Gabriela Dumitru

Categorie vârstă: 7-12 ani

Capacitate: 12 locuri

Preţ bilet: 25 lei

Atelierul „Nu te supăra, frate!” foloseşte jocul clasic în format 3D. Într-o sală transformată în tablă de joc, „Nu te supăra, frate!” are nevoie de 12 persoane care să se lase prinşi în adrenalina jocului şi care să se distreze  în urma răsturnărilor spectaculoase de situație. Un joc clasic, de familie, „Nu te supăra, frate!” îi învață pe cei mici cum competiţia poate fi distractivă, nu distructivă.

Atelier „Jocul cu ştampile“  | 5 iunie ora 11:00

Coordonator: Gabriela Dumitru

Categorie vârstă: 7-12 ani

Capacitate: 12 locuri

Preţ bilet: 25 lei

„Jocul cu ştampile” este un joc de formă şi culoare care pornește de la o tehnică foarte veche, descoperită în Grecia Antică, numită litografie. Un joc care stimulează creativitatea, armonia și capacitatea de concentrare, atelierul îi învaţă pe cei mici să realizeze o ştampilă unicat după propriul desen stimulând creativitatea, armonia şi capacitatea de concentrare.

Atelier „Tangram“  | 5 iunie ora 13:00

Coordonator: Gabriela Dumitru

Categorie vârstă: 7-12 ani

Capacitate: 12 locuri

Preţ bilet: 25 lei

Tangram este joc de puzzle format din șapte poligoane plate, numite „tan”, care sunt puse împreună pentru a genera diferite forme. Obiectivul jocului este de a reproduce un model folosind toate cele șapte piese fără suprapunere. Cu ajutorul lui, se pot crea modele minimaliste originale.  Atelier „Tangram” înseamnă o oră de joacă la finalul căreia copiii pleacă acasă cu o carte poştală Tangram. Practicarea Tangram ajută la îmbunătăţirea gândirii logice, a preciziei şi disciplinei.

Atelier „Descoperă lumea prin joacă“  | 18 iunie ora 12:00 | 19 iunie ora 12:00

Coordonator: Oana Rusu

Categorie vârstă: 7-12 ani

Capacitate: 12 locuri

Preţ bilet: 25 lei

„Descoperă lumea prin joacă” este un atelier de explorare cognitivă în care copiii experimentează spaţiul din jur prin intermediul unor jocuri senzoriale de observaţie şi mişcare. Atelierul stimulează gândirea creativă, imaginaţia acestora şi dezvoltă abilităţile de relaţionare prin intermediul jocurilor în echipă şi a jocurilor de actorie.

„De la board games la video games – Jocul copilăriei” – Întâlnire cu Theo | 18 iunie ora 14:00

Coordonator: Theo (Teodoros Cliseru)

Categorie vârstă: 12-18 ani

Capacitate: 30 de locuri

Preţ bilet: 35 lei

În cadrul atelierului „De la board games la video games – Jocul copilăriei”, cel mai urmărit YouTuber de FIFA din România, content creator-ul Theo (Teodoros Cliseru) prezintă tranziţia pe care a făcut-o de la „jocuri de masă” la „jocuri pe televizor” şi susţine un meci demonstrativ cu jocul său preferat din copilărie.

„De la board games la video games – un alt fel de FIFA” – Întâlnire cu Theo | 19 iunie ora 14:00

Coordonator: Theo (Teodoros Cliseru)

Categorie vârstă: 12-18 ani

Capacitate: 30 de locuri

Preţ bilet: 35 lei

Cel mai urmărit YouTuber de FIFA din România, content creator-ul Theo (Teodoros Cliseru) arată în atelierul „De la board games la video games – un alt fel de FIFA” ce fel de board games-uri legate de fotbal se jucau în anii ’80-’90 şi cum arăta FIFA în urmă cu zeci de ani.

Atelier „ Sunetul muzicii – o călătorie, prin joc, spre lumea musicalului “  | 25 iunie ora 12:00 | 26 iunie ora 11:00, ora 13:00

Coordonator: Cătălin Petrescu

Categorie vârstă: 7-12 ani

Capacitate: 12 locuri

Preţ bilet: 25 lei

„Sunetul muzicii – o călătorie, prin joc, spre lumea musicalului” este un atelier interactiv de prezentare a instrumentelor muzicale, în care cei mici află cum funcţionează instrumentele de suflat, cele de percuţie sau cu claviatură, învaţă să cânte la ele şi experimentează cu sunetele scoase de o trompetă, un pian sau o vioară.

Cum apar convingerile limitative și ce putem face pentru a le alunga?

Nu pot! Nu știu! Nu sunt în stare! Nu e de mine! N-am să reușesc niciodată! Nici nu mă gândesc! E peste puterile mele!

E peste puterile mele!

Și copiii voștri spun asta? Convingerile limitative sunt niște gânduri ca niște stavile înalte-înalte-înalte care ne cuprind în urcarea noastră. Îi cuprind și pe ei! Pe fiul și pe fiica ta. Toate convingerile acestea, toate ideile pe care noi ni le plăsmuim și în care începem să credem, dau valoare sau nu și înalță sau micșorează calitatea vieții noastre. Convingerile limitative sunt lucruri care pot controla viața noastră și stau la baza modului în care noi alegem să trăim.

,,Ni se pare că viața noastră este bine să fie într-un anumit fel, ni se pare că nu suntem suficient de buni doar pentru că nu avem un lucru special, sau nu avem o calitate dorită de noi, ni se pare că este vina altcuiva și nu a noastră că ne aflăm într-o conjunctură, ni se pare că nicicând nu vom putea fi mari doar pentru că nu avem materialul pe care ceilalți îl au la îndemână..” Să fie aceste cuvinte adevărate?

Ce să le spunem copiilor?

Să le spunem copiilor noștri că o idee în care credem suficient de tare și pe care ne-o punem în minte iar și iar, devine o convingere.

Cazul fericit este când îi ajutăm pe copii să viseze înalt și cu putere, când visul și munca și determinarea îi ajută să fie acolo unde doresc, să aibă exact ceea ce au vrut.

Unde este pericolul?

Ideile limitative sunt un real pericol însă pentru ei deoarece pot ajunge să le controleze destinul, să pună piedici, stavile, să amâne înflorirea și strălucirea. Să nu lăsăm ideile nocive să crească în noi, să crească în ei astfel încât să nu ne mai permitem să avem răbdare cu fiecare pas, cu fiecare început de drum..

Am spus și o mai spun: copiii calcă pe urmele noastre: uitați-vă în voi, gândiți-vă că sunteți buni, că puteți, gândiți-vă la momentele în care ați putut, în care ați reușit, în care ați fost lăudați și prețuiți, în care ați fost mulțumiți de voi! Împărtășiți asta cu copiii voștri. Împărtășiți obiceiuri sănătoase!

Explicați copiilor:

Nu spuneți ,,nu pot!” până ce nu ați încercat măcar o dată, până nu v-ați pus într-o situație anume.

Motivați-vă singuri! Nu vă întoarceți mereu la ce spun unii oameni: ,,acest lucru e greu, nu e pentru tine, nu ți se potrivește…”

Cei mai mulți părinți înțeleg importanța modelării obiceiurilor sănătoase,  și dau atenție și văd puterea din cuvintele pe care le folosesc. Copiii noștri își iau principiile de viață sănătoase de la noi. Cu atenție, cu răbdare, cu perseverență vom așeza copiii pe calea cea echilibrată a devenirii lor.

Este bine ca fiul sau fiica ta să știe că lumea se preschimbă în fiece zi, noi ne schimbăm o dată cu ea și este important să ne dăm seama de tot ceea ce avem special, tot ce ne împlinește și ne ajută să fim buni pentru noi și pentru ceilalți!!

Am socotit pe degete.

Și mi-au ieșit 18. Cu puțin noroc, 18!

18 veri. Doar atât.

18 veri cu copiii noștri, 18 vacanțe și zile cu cireșe la urechi, cu ploi cu băltoace străvezii, 18 zile cu valuri perfecte în 18 ani, 18 ani în care să spunem povești sub cerul de vară, doar 18 drumeții: în prima copilul e lipit de tine, în ultima stai lipit de el: poate doar cu ochii, poate doar cu sufletul.

18.

18 veri cu moleșeală de amiază, 18 veri cu înghețată.

18 veri în care să îi observi chipul. Cum a crescut? Cât s-a înălțat? Mai are pielea fină? Mai stă lipit de tine? Încotro privește? Ce îi țintește privire? Ce-l bucură pe fiul tău? Ce o încântă pe fiica ta?

Optsprezece veri ca să explorăm, să avem parte de aventuri și să descoperim poieni noi și peșteri și cascade.

Optsprezece veri cu porumb copt, bucăți zemoase de pepene roșu și zmeură, bezele pe băț și Carul Mare coborât din înalt.

Optsprezece veri în care copilul e al tău. Curând se va descurca singur (ce bine!), va fi cu prietenii lui, cu noua familie, cu cei aleși de el.

Optsprezece veri cu limonadă, vată de zahăr și prăjituri cu zmeură și afine și căpșuni.
Optsprezece veri cu loțiuni solare, cu ciupituri de țânțari, cu zgârieturi alintate și cremă de gălbenele.

Optsprezece veri înainte să se desprindă, să se mute singur și să își înceapă viața sa. Viața sa cu veri întregi (grozave) departe de noi (da, departe de noi, de părinți), explorând lumea cu prieteni sau cu un partener, trimițându-ne fotografii din noile sale aventuri (așa este și normal, pentru asta îl pregătim). Departe de noi.
Tu câte veri mai ai?

Cunosc părinți ce mai au chiar 18 veri. Alții 16. Alții 5. Alții mai au 2. Doar două.
Așa că în zilele acestea în care ne programăm încă o vacanță de vară, să ne gândim că o vom simți plenar, o vom trăi din plin, cu dragoste și înțelegere, cu atenție, cu plăcere, cu armonie, cu suflet ce cântă, cu zâmbet și glume și pofta de viață.

Să ne petrecem verile construind amintiri cu copiii noștri, amintiri spre care, atunci când se vor întoarce și vor privi tărâmul copilăriei, vor zâmbi cu drag și nostalgie și dor. Copiii nu își vor aminti neapărat ce le-ai spus, ce le-ai dăruit, ce ai explicat. Își vor aminti cum i-ai făcut să se simtă într-o zi de vară. Dă-le timp, dă-le atenție, dăruiește ce contează. Azi și mereu.

Înflorește teiul. Îi simțiți parfumul? Zilele acestea se răspândește în aer mireasma amețitoare.

Poate că și noi, părinții, avem vreme să stăm puțintel cu noi. În seară sau în dimineață sau în mijloc de zi.

Privim de jur împrejur cu admirație. Dar cum ne privim pe noi?

Oare ne prețuim îndeajuns?

Stima de sine, respectul pentru propria noastră persoană, iubirea de sine. Cuvinte pe care le auzim des, le folosim des însă nu știu dacă le pătrundem cât ar trebui. Toate acestea sunt rezultatul determinării locului în care ne așezăm gradul nostru de maturitate psihica și emoționala, de puterea prin care am devenit ființe autonome și asumate.

Depinde de noi calitatea emoțională a vieții noastre. Și, desigur, calitatea emoțională a copiilor noștri ține de ceea ce văd în noi, părinții lor, noi, primele barometre, primele pârghii, primele balanțe, primii stâlpi.

Ar fi potrivit să găsim secunda în care înțelegem pe deplin acest lucru; ar fi potrivit să interiorizăm curând că doar alegerile noastre sunt elementele ce preced fericirea sau nefericirea. Cum ar fi ca din acel moment să nu mai permitem nimănui să ne trateze altfel decât simțim cu putere că merităm?

Oare în relațiile noastre acceptăm devalorizarea, criticile, umilirea, supunerea, oare plecăm capul atunci când suntem tratați cu lipsă de considerație și respect, oare suntem dispuși să facem mai mereu compromisuri sau sacrificii doar pentru a afirma că suntem într-o relație, într-un grup, oare avem de gând să tolerăm la nesfârșit și să trecem cu vederea comportamente toxice, abuzive sau disfuncționale? Ce se petrece atunci când iar și iar ne autoiluzionăm că poate, într-o zi, cândva, într-un viitor apropiat sau îndepărtat, va fi bine?

Ce văd copiii noștri? Ce învață? Și ei vor perpetua acest comportament pe care noi îl vom observa la ei în timp și ne vom îndurera iar și iar pentru că știm că noi am ales să acceptăm și acum (ca și noi), și ei acceptă mai puținul nemeritat.

Îndemnul arată așa: să ne vindecăm rănile nerostite din copilărie, din adolescență, din anii de căutare și echilibrare.

Este important să realizăm cu ce nevoi nesatisfăcute am plecat pe drumul întortocheat al vieții, care ne-a fost modelul de relație pe care l-am interiorizat când am fost mici, în pruncia în care observam și interiorizam tot. Oare am știut? Oare ni s-a explicat? Oare ne-am dat seama? Oare ne-am scuturat și am căutat singuri binele și bunul din noi și din semeni? Oare am decis să aruncăm zalele ruginite din lanțul de dat mai departe al existenței noastre? Oare am aruncat nocivul din darul pe care îl avem pentru copii? Oare am rostit? Oare am cerut sprijin? Oare?

Dragi părinți, este foarte important și necesar ca fiecare dintre noi să aleagă într-o bună zi momentul în care va rosti: de azi începe maturizarea mea emoțională! Decide renunțarea la dependența ce poate să îți dea impresia că ești puțin, că nu ești suficient, că nimic din ce faci nu e de ajuns.

Chintesența puterii noastre o aflăm în legături ce împărtășesc aceleași valori, aceleași credințe, același mod de viață și în care liantele de orice natură sunt pline-ochi de prețuire adevărată și respect reciproc.

Parfumul de tei e peste tot. În văzduh și în gând și în clipele calde. Zâmbește-ți ție! Și atunci vei dărui zâmbet și copiilor tăi!

-Să îți fie rușine!

-Sper că ți-e rușine de ce ai făcut!

-La colțul rușinii vei sta!

-Vaaai, ne-ai umplut de rușine!

-Te faci de rușine pe tine și ne faci de rușine toată familia!

Ce de expresii îi treceau Malvinei prin cap! Auzise toate aceste lucruri și tare îi venea să i le spună Paulei. Paula are 6 ani și învață, învață zi de zi. Învață să fie un copil bun, o fetiță prețioasă. Malvina repeta ceea ce i se spusese și ei. Zi după zi, lună după lună, an după an!

Dacă nu se vor întâmpla lucrurile așa, ar fi bine să îi fie rușine: și mamei și fiicei!

Rușinea se întâmplă în liniște. Nu lasă urme, nici vânătăi, nu te lasă cu mâna sucită și nici cu vreo zgârietură pe picior. Este ușor chiar să nu bagi de seamă că se petrece și este ușor de crezut că nu provoacă probleme.

Dar o face.

Rușinarea se desfășoară, ca proces, în multe familii, inclusiv în cele iubitoare, atente la detalii. Procesul cere copiilor să se simtă rău pentru ei înșiși pentru că au nevoi, simt sau doresc ceva. Este un comentariu despre ceea ce este copilul, mai degrabă, decât despre ceea ce a făcut copilul și îi face pe aceștia să se îndepărteze de potențialul lor, mai degrabă, decât să fie motivați de acesta.

Rușinarea nu reușește să-i ajute pe copii să interiorizeze valorile și lecțiile.

Rușinarea copiilor le distruge capacitatea de a acționa din valorile interiorizate și, în schimb, le provoacă dorința de a rămâne pur și simplu departe de necazuri; crește copii care vor acționa în așa fel încât să evite rușinea viitoare, dar nu face nimic pentru a construi copii cu minți puternice, care sunt ghidați de un impuls interior de a face alegeri bune. Când copiii simt rușine, se vor concentra mai degrabă pe cine sunt (,,un obraznic”, ,,un neatent”, ,,un dezordonat”, ,,un lăudăros”, ,,un mincinos”, ,,un fățarnic”), decât pe ceea ce au făcut.

În starea de rușine nu înțelegi empatia.

Empatia este piatra de temelie a relațiilor sănătoase și a inteligenței emoționale. Este nevoie ca băieții și fetele să privească în afara lor pentru a vedea ce ar putea experimenta alți oameni, dar rușinea le consumă atenția și o întoarce spre ei înșiși și spre deficiențele lor.

Rușinea îi face pe copii să se simtă ,,mici”, fără putere și lipsiți de voință

Lipsa puterii este un lucru tare greu de simțit și unii copii vor încerca să-și revendice acest lucru găsind o altă modalitate de a-și exercita puterea – de obicei, căutând pe cineva care este mai vulnerabil. Vor încerca să îi facă pe ceilalți să simtă ceea ce simt și ei: lipsa de putere.

Rușinarea îi învață pe copii că este în regulă să fie critici, să judece, să nu fie deloc toleranți atunci când cineva înțelege greșit.

Desigur, prin rușinarea copiilor încurajăm sistematic minciuna și secretul.

Copiii noștri, ca și noi, sunt aplecați spre autoconservare și autoprotecție. Dacă a spune adevărul despre un moment mai puțin glorios îi va expune la rușine, acesta poate fi un motiv suficient de bun pentru a evita adevărul cu orice preț. Dacă vrem ca ei să spună adevărul, trebuie să facem ca ei să facă asta în siguranță.

Paula s-a analizat foarte mult. Și-a dat seama că rușinea apare atunci când cuvintele arată -iar și iar- că fiica ei nu este suficient de bună. Asta simțise și ea în copilărie, nu-i așa? 

Antidotul sunt chiar vorbele care transmit lor, copiilor noștri, că SUNT suficient de buni, de curajoși, de deștepți, de strălucitori, de puternici.

Cuvintele vor veni de la tine spre copii ușor, exact așa cum vin de acum dinspre Paula.

,,Rușinea este o trăire lăuntrică complexă alcătuită dintr-un amestec de emoții simple precum frica, mânia, pudoarea, scrupulele, regret sau tristețea și de sentimente precum neputința, furie înăbușită, învinovățirea, goliciune sufletească. Se distinge de alte emoții prin dimensiunea sa socială, secretă, corporală și spirituală. Uneori e definită ca o versiunea socială a învinuirii care joacă un rol important în fobia socială. Este cel mai adesea rezultatul unei umilințe, înjosiri, nerealizări sau a unei imagini corporale nedorite precum murdăria, goliciunea trupească, urâțenia, vestimentație nepotrivită dar și o consecință a unei emotivități crescute în cazul persoanelor timide, rușinea neavând adesea o justificare reală”. (sursa: wikipedia)

Dacă vrei să afli mai multe despre acest subiect, recomand Brene Brown, ,,Curajul de a fi vulnerabil”, Editura ,,Curtea Veche”, 2019.

-De ce? De ce să fie așa? Mie nu îmi place așa! Ți-am spus cum vreau, ți-am spus cum îmi doresc!

Tonul lui Rareș este iritat și plin de vocale care ,,țipă”. Nu ascultă, gesticulează, își spune răstit punctul de vedere. Ba se și uită urât la mama lui, acuzator. Maria simte că fiul ei i se adresează într-un mod lipsit total de respect. Și simte și ea cum supărarea, ba chiar furia crește în ea. De ce nu alege să îi vorbească fiul ei cu calm? De ce țipă? De ce se agită și nu ascultă? De ce? Oh, oare e momentul să îi răspundă cu aceeași monedă?

Bun. Iată că am ajuns în momentul în care copilul tău pledează pentru el însuși, pentru dorințele lui, într-un mod pe care îl consideri lipsit de respect. Cum te descurci?

Analizează!

Ar fi timpul să stai de vorbă cu tine: cum te simți în acele secunde? Furios? Anxios? Iritat? Speriat? Rușinat? Mâhnit? Ei bine, exact așa cum te simți tu se simte și el: copilul tău. Ce simți în tine se simte și în el, să știi!

Ce este de făcut?

E timpul să faci o pauză și să pui niște întrebări: este copilul într-adevăr lipsit de respect sau este ego-ul tău este atins și rănit? Unde se ițește lipsa de respect, oare? În ton? În modul de abordare? În cuvintele folosite? În privire? În gestică?

Ai descoperit? Ei bine, atunci modelează tu privirea ta, tonul tău, gestica ta. Transformă totul în comunicare împletită cu respect. Arată cum se face, arată modelul, luminează calea cea plină de hârtoape, Stabilește limitele cuviinței. Nu ignora ceea ce spune axându-te doar pe modul în care o spune!

Corectează modelând cu propriul exemplu de ,,așa da”.

Nu răspunde până nu ești calm. Cere un moment, calmează-te și apoi vorbește. Altfel vei livra un răspuns de care nu vei fi mulțumit în viitorul apropiat, știi bine! Și îți va lua ceva timp până să repari.

Nu uita nicicând: copiii nu se nasc cu tact sau cu instrumente de rezolvare a conflictelor. Acestea trebuie predate și modelate. Ei nu știu să fie asertivi, nu știu ce este tactul sau răbdarea, sau diplomația. Ei se supără și lasă furia să îi controleze pentru perioade scurte de timp. Ajută-i! Te au pe tine, părintele, drept model de reacție și înțelegere și purtare cuviincioasă.

-Să ne așezăm puțin, Rareș, spune mama. Te-am ascultat și îmi dau seama că ești supărat. Aș vrea să te înțeleg mai bine și de aceea aș vrea să îmi spui totul de la capăt, cu mai mult calm și cu mai multe explicații. Sunt aici să te ajut, asta vreau. Mă ajută și pe mine dacă folosești un ton mai potrivit, mai puțin țipător pentru că doar așa te aud mai bine, pot să te ascult și să te înțeleg. Să o luăm de la capăt!

-Da, mama, ai dreptate…Uite…..

Vezi? Mama și fiul lucrează la o soluție. Ca toate mamele și toți fiii pe care îi știu…

Pe când îi pregătea cutia cu gustarea de prânz fiicei ei, Amalia se gândea că ar fi tare bine să poată presare acolo, în cutie, și niște curaj, și o bucățică de relaxare cu bucurie și o felie mare de încredere în sine în orice situație.

Gândul o făcu să zâmbească.

Fiecare părinte vrea să înalțe stima de sine a copilului, dar mulți nu sunt siguri cum să facă exact lucrul acesta. Oare un potop de complimente ar ajuta copilul? Oare o umbrelă mare deschisă în fața oricărui eșec ridică? Deși aceste soluții par la îndemâna noastră, a părinților, ele sunt dăunătoare, pe termen lung formării copiilor noștri. Copiii își construiesc stima de sine pe termen lung atunci când se simt competenți, acceptați și iubiți.

Ce ar fi de făcut?

Haideți să le dăm responsabilități pe care să le poată duce cu bine la capăt!

La început, petreceți timp demonstrând lucrul-de-făcut-bine și ajutați-vă copilul să învețe cum să îndeplinească sarcina cu succes. Apoi permiteți-i copilului să ducă treaba la capăt independent; chiar dacă nu iese perfect de prima dată sau de fiecare dată, apreciați efortul și străduința. ,,Ei bine, dacă vă place felul în care masa arată azi, să știți că totul se datorează strădaniei nepoatei voastre!”

Să lăudăm ce merită să fie lăudat!

Ori de câte ori putem fixa lampa cu lumină puternică pe un comportament pozitiv, să o facem. Este foarte important! Copilul va începe să se vadă prin ceea ce este, de la o vârstă fragedă.

Lauda ,,generală”: ,,cred că ești cel mai rapid din lume”, ,,nu e copil mai politicos decât

tine în tot Universul” cu siguranță nu ajută; este nerealistă.

A lăuda excesiv înseamnă a coborî, cumva, ștacheta pentru fiii și fiicele noastre. Când copiii aud că sunt ,,cei mai buni” în tot și toate, ce sens ar mai avea să se străduiască să se înalțe?

Încrederea în sine reală vin dintr-o muncă ce este constantă, din efort, străduință, progres real, vizibil.

,,O-ho! Iată o pagină scrisă impecabil! Asta numesc eu atenție!”

,,Chiar ți-ai îmbunătățit timpul de alergare cu o secundă. Se vede că te-ai antrenat cu concentrare!”

Vor exista și situații în care va trebui să respirați adânc, să lăsați copilul să pășească în  provocare, să facă greșeli și, uneori, să eșueze. După aceea, este important să transmitem că îl iubim oricum, oricât, oricând.

Mesajele dure nu ne motivează copiii!

Copiii vor ,,să facă bine, ,,să fie de bravo”. Ei vor ca părinții lor să-i aprobe și să fie mândri de ei. Felul în care ne vedem copiii sau pur și simplu felul în care ei cred că noi îi vedem, poate avea un impact anume asupra modului în care se văd pe ei înșiși. Este important să evităm sarcasmul sau criticile dure, cum ar fi: „Ești atât de leneș! Nu cunosc pe nimeni mai leneș ca tine!” sau, „De ce ești atât de îndărătnic în ultima vreme?”

Ca părinți, putem fi frustrați sau supărați pe copiii noștri uneori. Putem lua o pauză rapidă, putem respira adânc, putem să ne punem mâinile în apă rece. E important să gândim înainte de a spune ceva ce vom regreta.

Mesajele dure nu sunt motivante pentru copii; sunt dăunătoare. În timp, ele pot determina copiii să aibă o viziune negativă despre ei înșiși. Iar noi sigur nu ne dorim asta!

Pachețelul cu mâncare este gata. Amalia își privește fiica și azi cu bucurie și încearcă să îi dăruiască iar și iar nu doar hrană pentru corp ci și hrană pentru minte și suflet. Ca noi toți, în fiecare zi!

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

-Nu știu ce să mă mai fac cu Ana! Nu se implică în nimic, nu ne ajută, își rotește ochii dacă îi sugerezi să facă ceva și se retrage rapid din orice activitate. ,,Chiar acum să ajut?”-întreabă șăgalnic și asta mă mâhnește și mă irită!

Sonia, mama Anei, e nemulțumită. De fiica ei și de faptul că nu știe ce formulă magică să folosească pentru a-și mobiliza copila. Nu îi iese deloc procesul de motivare, se supără și se oprește pe ,,o stradă înfundată”. Nu crede că este în regulă să amenințe și nici să promită recompense. Ce bine ar fi dacă inițiativa s-ar naște în fiica ei, cu ușurință!

Cum planificăm lucrul în echipa familiei?

Când planifică ,,lucru în familie” este bine să avem grijă și răbdare. Toți ai casei sunt de față iar sarcinile vin ca propuneri: ,,mă gândeam ca tu să faci asta și noi asta și desigur eu voi face lucrul acesta și punem toți umărul când ridicăm și la sfârșit sărbătorim cu toții lucrul bun, împreună”. Ce traduce fiul sau fiica ta? ,,O-ho! Chiar le pasă de mine, sunt om de bază aici, uite, fără mine nu se poate! Particip la lucrul lor, de oameni mari, împreună suntem și la lucru și la sărbătoare! Ar fi bine să îmi iau treaba în serios, uite, ei chiar știu că nu pot fără mine!”

Mulțumirea interioară inundă sufletul copilului.

Fiecare copil primește, desigur, după puteri!

La 2-3 ani copilul își duce cărțile de pe covor în raft; la 4-5 ani pune mâncare în bolul cățelului și udă mușcatele din ghiveci; la 6-7 ani pune șosetele împreună, așează cumpărăturile în cămară și spală bine fructele; la 8-9 ani scoate rufele din mașina de spălat, împăturește tricourile. An după an capătă responsabilități pe care le poate duce și care îi aduc satisfacția lucrului finaliza, bine făcut cap-coadă.

Copiii pot fi ,,căpitani” în rezolvarea sarcinii sau secunzi (,,nu mă descurc fără tine, pur și simplu ești mâna mea dreaptă”).

Reamintiți așteptările!

Gândul meu puternic este acesta: adulții să nu uite să reamintească mereu așteptările. ,,Păi de câte ori să spun? I-am mai spus și data trecută, doar nu a uitat!”

Acest lucru nu prea funcționează cu toți copiii. Părintele e convins că a vorbit clar din bun început însă o reamintire a așteptărilor este potrivită mereu: elimină frustrările și de o parte și de alta!

Să nu uităm: și copiii pot avea așteptări de la părinți și este bine să îi încurajăm să le spună cu relaxare.

Să știm bine că vor exista retrageri și plictiseală și lipsă de chef de implicare în copiii noștri, oricât ne-am strădui.

Formula de aur, rostită de adult este bine să sune cam așa: ,,…suntem o familie, mereu împreună la bine și la greu; de felul în care alegem să ne comportăm depinde binele nostru. Desigur, putem înțelege că ție, copilului nu îți place că ai de făcut un lucru sau pur și simplu ești lipsit de chef. E dreptul tău să simți așa. Totuși, e bine să știi că nu primești ,,scutire” de la îndeplinirea sarcinilor doar pentru că rostești cuvintele acestea. Și noi, ca adulți, putem vocifera și spune în gura mare că nu avem chef să facem acel lucru acum. Ne ridicăm însă, ne mobilizăm și ducem lucrul la bun sfârșit”.

Sonia, mama Anei, își privește fiica cu mândrie; copila ei a înțeles rolul ei și ieri și azi și îl pune în practică bucuroasă. Chiar dacă poimâine nu va mai simți la fel, Sonia nu se va da bătută; va avea răbdare și timpul potrivit pentru ,,lucrul lui împreună” va veni iar.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Alexandra se străduise să lase emoțiile zilei de o parte și să gătească o cină tare gustoasă pentru familia ei. Voia să le fie tuturor bine și să audă povești și râsete. Fiica ei de 9 ani, Marta, era îngândurată. O simțea. O înghițitură și încă una. Apoi o auzi spunând:

-Mama, este război. Azi am vorbit la școală despre asta. Așa, în șoaptă. Mama, tata, ce înseamnă asta?

Ochii Martei au spaimă în ei însă copila dorește să audă ceva de la părinții săi, de la cei ce o ocrotesc mereu și de orice în lumea asta mare!

Părinții s-au uitat unul la altul, încurcați. Discuții ,,despre război” au auzit și ei, când erau mici. Însă, cumva, adulții le spuneau că ei nu vor mai întâlni niciodată așa ceva…

-Da, Marta, este război. Este război într-o țară vecină și suntem foarte triști pentru asta. Nu este în puterea noastră să schimbăm lucrurile. Însă este în puterea noastră să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie, să știi!

Marta a oftat puternic. Și părinții au oftat, în ei.

Este greu. Cu copiii este cumplit de dificil să vorbim despre război. Vorbim despre război, noi, adulții, între noi, cu durere puternică. Suntem speriați și ne aflăm într-o corabie a incertitudinii. Însă copiii trebuie să știe că pot vorbi cu noi oricând despre durerea lor, despre frământările lor, despre ceea ce îi sfredelește pe dinăuntru. Este important să nu îi minimizăm, să nu îi excludem, să le explicăm noi, pe înțelesul lor, într-un mod aparte, pe care ei îl pot înțelege, ce se petrece. Dacă îi vom lăsa ,,să afle” lucrurile din zvonuri sau din direcții neverificate, îi putem debusola, speria și le putem pune bolovani imenși pe umeri.

Copiii se vor simți echilibrați, dacă pot să vorbească cu noi, adulții, părinții, bunicii, dascălii, medicii, familia lărgită, prietenii maturi apropiați; este în regulă dacă ne simt vulnerabili și triști, însă demni și cu un plan creionat, în fața lor.

Să îi lăsăm să ne întrebe despre ce simțim și să le răspundem onest, fără a hiperboliza sau bagateliza! Este important să le împărtășim opiniile noastre despre război, despre ceea ce au făcut înaintașii noștri, despre victorii și tărie, despre dreptate și nedreptate. Este important să îi ascultăm dacă se întreabă despre ce e de făcut, despre cum pot ajuta, despre cum se pot ei implica.

Este potrivit să nu îi expunem ,,știrilor de ultimă ora” și să filtrăm materialul ce ajunge spre ei.

Să le citim basme în care binele învinge mereu, chiar dacă sunt încercări ce par că descumpănesc sau destabilizează.

Este potrivit să subliniem că tot ce se petrece poate fi privit ca o oportunitate în care putem da piept cu lucruri dificile și, cu răbdare, le putem soluționa. Nu uitați că este important să fim noi, adulții, răbdători; ceea ce înainte se realiza cu multă ușurință poate să nu se mai întâmple la fel: copiii pot avea randament scăzut, pot fi debusolați și fără putere maximă de concentrare.

Este foarte important să menținem copiii în rutina lor: mesele, jocul, învățătura, distracția, sportul, activitățile din orar vor fi tot acolo pentru că doar așa echilibrul emoțional se poate realiza. Fiți siguri că dăruiți suficient timp familiei, ideii de ,,împreună” pentru a ridica, pentru toți, deopotrivă, sentimentul de siguranță.

Pentru copii și adulți, deopotrivă.

Marta a discutat cu părinții ei tot ce o frământa. Și ei au ascultat-o, iar și iar. De câte ori a fost nevoie. Părinții au reușit să facă și ei pace, în interior, cu emoțiile lor și au realizat, din nou, că situațiile de criză pe care le-au dominat i-au modelat în niște învingători!

Acum 145 de ani, în satul Hobița din Comuna Pestișani, județul Gorj, se năștea Constantin Brâncuși, figură-simbol a României. Constantin Brâncuși a schimbat semnificativ, prin viziunea sa, sculptura contemporană. Considerat a fi unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea, Brâncuși a arătat lumii întregi, prin opera sa, modul în care țăranul român vedea lumea, tradițiile și miturile românești, acestea fiind motive ce se regăsesc deseori în operele sale.

Copilăria & studii

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, fiind al cincilea copil al Mariei și a lui Radu Brâncuși, familie de țărani înstărită. Deși familia sa avea posibilități materiale, Brâncuși a ales să ducă o viață modestă, ce i-a influențat de-a lungul carierei viziunea artistică.

Pe când avea doar 5 ani, a început să facă vara stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci, în munte. Muncea pentru a întreține mica gospodărie de moșnean, fiind astfel, mic proprietar și cultivator de pământ, activitate pe care o face până la vârsta de 7 ani. În această perioadă descoperă sculptura în lemn, practică răspândită în zona rurală la acea vreme.

Prin proiectele de sculptură realizate reușește să atragă atenția unui industriaș, care decide să-l ducă la Școala de Arte și Meserii din Craiova, în 1894. Un an mai târziu, Brâncuși pleacă la Târgu Jiu, lucrând pentru o vopsitorie, însă după scurt timp revine la Hobița.

În 1896 Brâncuși merge la Viena, unde s-a angajat ca cioplitor în lemn, acesta fiind unul dintre momentele care i-au marcat viața artistică ce va urma. Revine în țară în 1897 și se angajează la o cârciumă în Craiova. Aici este locul în care măiestria muncii sale se evidențiază – a construit o vioară din materiale găsite într-o prăvălie. Obține o bursă și, în doar 4 ani, încheie studiile a căror durată era de 5 ani.

În 1898 este admis la Școala Națională de Arte Frumoase de la București, însă neavând posibilități financiare, este nevoit să își vândă partea din moștenire de la Hobița unuia dintre frați. Avea 22 de ani când a luat această hotărâre, sătenii din Hobița judecându-l pentru acest lucru – pământul, deși nu reprezenta o sumă substanțială de bani, avea o mare valoare simbolică în viața țăranului.

În timpul studenției, munca îi este apreciată, obținând mențiuni onorabile, medalii de bronz și de argint. În 1902 a absolvit Școala de Arte. În 1903 a primit prima comandă a unui monument public, respectiv bustul generalului media Carol Davila – ce se poate vedea și astăzi la Spitalul Militar din București.

Drumul spre Paris, pe jos

La finalul anului 1903, Brâncuși pleacă la Munchen, revine în țară în scurt timp, iar ulterior pleacă la Paris, pe jos, fiind o călătorie foarte obositoare. În drumul său, face opriri în Viena, Budapesta, Munchen și Zurich, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori. În iulie 1904, ajunge, în cele din urmă, la Paris, la vârsta de 28 de ani.

“La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se uscau rapid. Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem. Patronul meu era un bun stăpân, (…), își dădea osteneala să meargă bine întreprinderea. Era un om harnic și eu iubesc oamenii harnici și stăruitori.”

(Autobiografie, text preluat din Brâncuși, amintiri și exegeze de Petre Pandrea)

 

În 1905, ministrul român al Cultelor și Instrucțiunii Publice îi oferă o bursă și se înscrie la examenul de admitere la Școala de Belle Arte, unde îl va avea ca profesor pe sculptorul Antonin Mercie.

Un an mai târziu, primele expoziții în Paris ale lui Brâncuși au loc, la Societe Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, criticii artistici lăudând sculpturile lui Brâncuși. În același an, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, Brâncuși este nevoit să părăsească cursurile Școlii de Belle Arte, din cauza limitei de vârstă.

În 1907, Brâncuși sculptează Sărutul, un studiu în care figurile a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum de linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară. Urmează ani în care lucrările beneficiază de vaste aprecieri, inclusiv din partea criticilor americani. În 1918, Brâncuși sculptează prima versiune a Coloanei infinitului, lucrare ce are la origini stâlpii caselor tărănești din România.

În 1937, Brâncuși vine în România pentru a inaugura cele trei lucrări-simbol ale sale din Târgu Jiu – Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Ulterior, se întoarce în Franța.

Moștenirea sa  

Pe măsură ce devenea din ce în ce mai cunoscut și a apreciat, Brâncuși devine mai retras, în 1952 acceptând cetățenia franceză. În 1956, sculptorul își scrie testamentul – întreg atelierul său din Paris, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris.

La data de 16 martie 1957, Brâncuși încetează din viață și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Arta lui Brâncuși este una dintre cele mai apreciate din lume, lucrările sale fiind considerate opere de artă în întreaga lume. Sculpturile lui Brâncuși sunt cele mai bine vândute creații ale unui artist român și sunt considerate a fi pe locul al doilea în topul celor mai valoroase creații din lume, după cele ale lui Giacometti.

Numele Brâncuși

Sculptorul este de origine țăran moșnean, cu “curea” de pământ. Numele său, referitor la forma acestuia, rămâne controversată: unii îl scriu Brâncuși, alții Brâncuș, în timp ce în străinătate îl regăsim sub forma de Brancoussi sau Brancusi. Sculptorul semna C. Brâncuși. Rareori își semna statuile, conform declarației lui Petre Pandrea, apropiat al lui Brâncuși – punea doar inițialele C.B., pe care le cuprindea într-un cerc.

Bibliografie:

Radio România Cultural

Sursă foto: mnlr.ro

Imediat după vacanța de iarna, chiar în prima zi de școală, Clara a ieșit de la ore cu colțurile gurii lăsate, șoptind cu lacrimi în glas:

-Azi nu a fost bine, mama…nu a fost bine deloc. Adina a zis că nu mai vrea să fie prietena mea, așa a spus.

Clara are 6 ani și este în clasa pregătitoare. Clara și Adina au fost cele mai bune prietene tot semestrul întâi. Însă prietenia pare că este acum sfârșită.

Mama Clarei s-a prăbușit în interiorul ei. Știa cât de importantă este o prietenie, mai ales acum. Pentru ea era foarte greu să asiste la durerea fiicei ei. Știa cât de important este să fii văzut, plăcut, acceptat, dorit.

Este foarte greu să vedem cum copiii noștri au probleme cu prieteniile. Acesta lucru este însă un aspect normal, care face parte din viața oricui; va fi nevoie de adaptare emoțională, de conștientizare a conflictelor, de rezolvare a acestora, de învățarea unor abilități anume în comunicare.

Când mă gândesc la mama Clarei (și la toate mamele din lume) îmi vine să le spun așa:

Prima și prima dată ASCULTĂ. Doar ascultă.

Nu este deloc ușor, deși pare ușor. Noi, părinții, avem toți un bagaj emoțional ce ne irită și ne macină.

Când vezi copilul tău experimentând durere socială, se ițesc situații și provocări din propriul tău trecut. Când zona ce are grijă de emoții în  creierul nostru este activată, suntem predispuși să ne conectăm în  comportamente inutile, poate prematur, întrerupând (exact așa cum nouă nu ne place să ni se întâmple), oferind sfaturi nesolicitate și încercând să controlăm finalul situației.

Fii conștient de emoțiile care apar în tine și caută să pui stavilă atunci când apare dorința de a repara, remedia, face ceva în stilul tău. Permite-i copilului tău să povestească tot, până la capăt, în ritmul lui, rememorând, revăzând, înțelegând, luminând. Când suntem conștienți de emoțiile noastre, vom ști când vine momentul potrivit pentru a rosti.

Ați ASCULTAT cu atenție? Da? Foarte bine.

E un moment bun să empatizați.

E un moment foarte important. De ce? Empatie întărește relația cu fiul și fiica ta și, în plus, mută focusul de pe zona emoțiilor pe zona rațiunii, pe zona care rezolva efectiv situațiile. Se sparge blocajul emoțional și se ajunge în zona în care ni se permite, doar pentru că ne-am simțit auziți și înțeleși să trecem ușor ușor mai departe.

Prin empatie pusă în funcțiune putem vedea lucrurile din punctul de vedere al copilului nostru și îi putem oferi un spațiu sigur acolo unde nu ajunge judecata sau critica.

E timpul apoi să pui întrebări!

Cele mai bune întrebări se vor afla în începutul unor discuții grozave.

Veniți spre copii cu o minte deschisă și curioasă, puneți întrebări care vă vor ajuta să înțelegeți ce se află sub ,,foile de ceapă” și aveți răbdare până ajungeți la miezul situației.

Ce te-a deranjat cel mai mult în ceea ce s-a întâmplat? Cum te-ai simțit când s-a întâmplat asta? Cum crezi că s-a simțit prietenul tău?

Dacă ai putea să te întorci și să faci ceva diferit, ce ai face?

Răspunsuri apar acum și sunt un portal bun ce ne poartă în planul de rezolvare activă a situațiilor.

Ce vrei să faci acum?

Prin inițierea unei conversații despre modul în care copilul tău vrea să meargă mai departe, îl vom face să se gândească puternic la ceea ce ar putea face lucrurile mai puțin neplăcute data viitoare când prietenul te lasă deoparte.

Așa că e un moment bun să oferi perspective, să spui povești, să arăți cum ai procedat tu când ți s-a întâmplat ție.

Faceți echipă pentru a rezolva situații. E important!

Ai încredere în copilul tău!

În ciuda oricăror sentimente neplăcute pe care le poți avea tu, ca părinte,  este esențial să faci un pas înapoi și să îi oferi copilului timp și spațiu pentru a proceda așa cum dorește în relațiile sale cu semenii.

Clara a discutat mult despre ce se petrecuse cu Adina. Mama ei a ascultat-o, a oftat, a ajutat-o să își pună întrebări corecte.

Apoi, într-o zi, de nicăieri, Clara i-a sărit mamei în brațe și i-a spus:

-Să știi că eu și Adina suntem iar prietene. Azi am vorbit și…și pur și simplu suntem prietene din nou!

Prietenia? Ce cuvânt minunat!

Începând din luna februarie, articolele rubricii ,,Cum ne creștem copiii” vor primi în dar ilustrații realizate de tânărul David-Ioan Bulboacă. David este un băiat extrem de curios și talentat, fascinat de oameni, emoții, învățătură și nou. Îi urăm Bun Venit!

O seară în familie

Într-una din serile de la începutul unui Decembrie, în casa Elenei se organiza o seară în familie. Toți se adunau în jurul unui mese joase, se aprindea o lumânare mică, biscuiții dulci și sărați erau la îndemână. Copii și adulți se așezau încet-încet și se destăinuiau cu lucruri de peste zi.

– Azi am aflat la școală o poveste grozavă, spuse Elena. O poveste care m-a impresionat tare!

-AAAAA! Te ascultăm!

– Povestea se pare că îi aparține unui vorbitor de succes, Dan Clarck. Cel mai mult contează mesajul acestei povești…

O întâmplare

,,Odată, demult, un fiu stătea la rând cu tatăl său să cumpere bilete pentru Circ. După o așteptare grea, rămăsese doar o familie până să se ajungă în fața ghișeului. Această familie era deosebită. Erau opt copii, toți probabil sub vârsta de 12 ani. După felul în care erau îmbrăcați puteai spune că nu erau foarte bogați, din contră; hainele lor erau însă îngrijite și curate. Copiii erau bine crescuți, și așteptau în liniște la rând. Vorbeau emoționați despre clovni, animale și spectacolul pe care aveau să îl vadă în acea seară. Era clar că erau pentru prima dată la Circ și bucuria asta în viața lor era fără margini. Tatăl și mama erau în fruntea grupului, încântați. Mama îl ținea de mână pe soțul ei, privindu-l ca și cum i-ar fi spus „Ești cavalerul meu, ești cel ce ne aduce fericirea!”. El zâmbea și se bucura să-și vadă familia încântată.

Doamna de la ghișeu l-a întrebat pe bărbat câte bilete dorește. El a răspuns cu mândrie: „Aș dori să cumpăr opt bilete pentru copii și două bilete pentru adulți”. Doamna de la bilete i-a spus prețul. În acel moment, soția bărbatului îi dădu drumul mâinii, lăsă capul în piept, iar ochii tatălui se făcură mari. S-a aplecat apoi puțin mai aproape de geamul ghișeului și a întrebat: „Cât ați spus?” Vânzătoarea a repetat prețul. Omul nu avea destui bani. Cum să se întoarcă și să le spună celor opt copii ai săi că nu are suficienți bani pentru a-i duce la Circ?

Văzând ce se întâmplă, tatăl tânărului ce aștepta nerăbdător și el, a băgat mâna în buzunar, a scos o bancnotă de 20 de dolari și apoi a lăsat-o să cadă pe jos.

Apoi s-a aplecat repede, a ridicat bancnota de 20 de dolari, l-a bătut pe umăr pe omul ce nu găsea pe moment o soluție și i-a spus: „Domnule, hârtia asta v-a căzut din buzunar”. Omul a înțeles ce se întâmpla. A apreciat gestul în situația disperată. S-a uitat direct în ochii tatălui tânărului, i-a luat mâna cu amândouă mâinile și, cu voce tremurată, a răspuns: ,,Mulțumesc, mulțumesc, domnule. Acest lucru înseamnă imens pentru familia mea.”

Tânărul și tatăl lui s-au întors pe călcâie și au mers acasă. Cei 20 de dolari erau banii pe care i-ar fi plătit pentru propriile biletele de Circ. Nu au apucat să vadă spectacolul atunci, însă au simțit o bucurie mult mai mare decât ar fi putut-o da vreodată orice Circ din lume.

În acea zi fiul a învățat valoarea gestului de a da.”

În jurul unei mese mici

În jurul mesei mici se așternu liniștea. Povestea în sine și felul în care Elena povestise îi înfiorase pe toți.

-Ce ai înțeles tu din această poveste frumoasă?

-Am învățat despre cât de important este ajutorul dat la timp, exact așa cum are nevoie de el celălalt! Am învățat că uneori a te pune pe tine deoparte este cel mai mare dar pe care ți-l poți face. Am învățat cum compasiunea îți poate dărui aripi, te poate umple de stare de bine nețărmurită.

Părinții Elenei au simțit în acea seară o stare de liniște.

Fiica lor creștea și devenea înțeleaptă și bună.

Până la urmă, într-o lună a DARULUI, ce își pot dori mai mult doi părinți?

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Nu ai nevoie de comportamentul bun al copilului tău

Nu simți și nu arăta că ai nevoie de cooperarea, validarea sau comportamentul bun al adolescentului tău. De îndată ce ai nevoie de ceva de la copilul tău ca să te simți mai bine, te-ai pus într-o poziție vulnerabilă pentru că el nu trebuie să ți-l dea.

Când ai nevoie de ceva și nu îl primești, vei încerca în mod natural mai mult controlând și manipulând mai mult. Iar adolescentul tău va deveni din ce în ce mai sfidător sau pasiv conformator – niciunul dintre acestea nu este bun.

Adevărul este că nu ai nevoie de nimeni altcineva care să te sprijine. Puteți să vă validați și să vă rezolvați propriile probleme. Deci, dacă copilul tău se comportă, aceasta este problema lui. Problema ta este să decizi cum vei alege să te comporți față de el. Asta e în mâinile tale, nu ale lui.

Întreabă-te: „Cum vreau să mă comport, indiferent cum se comportă el? Ce pot suporta și ce nu pot suporta?”

Recuperează-ți puterea și spune-ți: „Dacă copilul meu țipă la mine, în loc să am nevoie de el să se oprească, pot să mă întorc și să plec și să nu mă angajez în conflict”.

Spune-i copilului tău că nu vei vorbi cu el până când nu te va aborda civilizat. Iată adevărul: atunci când nu încerci să-ți faci copilul să se schimbe sau să se formeze, te vei putea gândi la alegeri mai bune pentru tine. Și copilul tău va fi mai puțin sfidător pentru că nu va avea cui să reziste. Când nu încerci să-l controlezi și nu reacționezi la el, va trebui să se lupte mai degrabă cu el însuși decât cu tine.

Cunoaște-i prietenii, cunoaște-ți inamicii!

Sună dramatic, replica pare desprinsă dintr-un film. Este vital să știm cercul de prieteni al adolescentului nostru.

De-ndată ce au ieșit pe poarta casei, adolescenții se depărtează de noi și se apropie de visul urât ce cuprinde un număr mare de părinți: gașca, prietenii care devin extrem de importanți. Apartenența la un grup nou e  firească și oferă validare, siguranță, asemuire pozitivă; gașca de amici începe să aibă mai multă greutate din punct de vedere emoțional. Nivelul de influență al părintelui către copilul său adolescent este de aproximativ 30%. Cumva, până în adolescență este timp de pus bun și bine la rădăcină. Dacă ai dat când a trebuit valori și coloană vertebrală, rar se va mai întâmpla ceva nepotrivit în adolescență.

Ai grijă la cuvinte, la tonul folosit: criticile aruncate asupra copilului vor deveni vocea lui interioară care îi va spune, la maturitate, că nu este bun, că nu este în stare, că nu merită. Rolul unui părinte este însă să-i cultive stima de sine și să îl ajute să se vadă într-o oglindă care să-i dea încredere. Vocea ta este bine să fie auzită, mai mult decât vocea grupului, voce neformată, fără experiență de viață. Fără verticalitate.

Adu-i pe toți acasă. Toată gașca! Vorbește cu prietenii lui. Ce îți poți dori mai mult decât să îi ai aproape pe oamenii care au cea mai mare influență asupra copilului tău? Aproximativ 70% putere de influență?

În plus, când o să te comenteze în fața prietenilor, cineva va avea puterea să spună: ,,Uite, eu am cunoscut-o atunci pe maică-ta și e cool, nu știu de ce te plângi atât…”

Nu faceți nimic până când sunteți amândoi calmi

O regulă generală este să eviți să faci ceva până când calmul nu te cuprinde și pe tine și pe copil tău. Adevărul este că nu trebuie să-i răspunzi copilului tău când ești supărat sau când copilul tău este supărat și în fața ta. Nu poți spune nimic. Puteți dura câteva minute sau mai multe dacă aveți nevoie.

Când emoțiile s-au temperat, poți să stai și să vorbești cu el. Nu este niciodată bine să încerci să aduci în discuție un subiect dificil sau să rezolvi un conflict când e uragan între voi. Deci, dacă fie tu, fie copilul tău sunteți supărați, faceți o pauză și reveniți când puteți aborda lucrurile într-un mod mai calm.

Dacă încercați o conversație cu adolescentul și el este nepoliticos sau iritat și iritant atunci trebuie să deveniți atenți și să vă asigurați că nu vă lăsați târât într-o ceartă.

Repetă o propoziție care să îți fie scut: „Nu merg acolo indiferent ce se spune sau face…” Fă asta constant pentru a te calma și a căpăta putere.

Și nu te simți rău dacă ești atras din nou într-o luptă ocazional – a rămâne puternic nu este ușor. Cu cât refuzi mai mult să te implici, cu atât va fi mai ușor să rămâi calm.

Cristia este lângă copiii ei adolescenți. Uneori e greu. Uneori e mai ușor.

La sfârșitul zilei, dragostea este cea mai puternică.

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea I

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Porniți cu înțelegere, chiar și atunci când nu înțelegeți nimic!

Iată un secret simplu care te va ajuta în tot ceea ce faci cu adolescentul tău. Indiferent cât de greu ar fi, încearcă să începi toate interacțiunile cu copilul tău cu înțelegere, chiar dacă nu ești pe deplin de acord sau chiar nu înțelegi destul de clar despre ceea ce vorbește cu tine.

Iată un exemplu des întâlnit: îți găsești fiul online, pe chat, cu prietenii ei când ar trebui să-și facă temele. Te înnebunește acest lucru pentru că te gândești: „Abia se descurcă la școală, mâine are test la fizică și un proiect de predat la geografie și nu pare să-i pese sau să înțeleagă că trebuie să-și facă temele”.

Adolescentul tău, pe de altă parte, se gândește: „Trebuie să intru online și să vorbesc cu Dan. Dacă nu ne împăcăm după cearta pe care am avut-o astăzi pe hol, toate clasa va fi mâine împotriva mea.”

Tu ai dreptate. Și fiul tău are dreptate.

Tu și copilul tău trăiți în două realități diferite. Întrebați-vă copilul, sincer, de ce vorbește. Încercați să înțelegeți realitatea lui, chiar dacă nu o înțelegeți complet. După ce știi ce se întâmplă, încearcă să spui:

„Înțeleg cât de greu este pentru tine când te cerți cu unul dintre prietenii tăi. De asemenea, știu că trebuie să treci acest test mâine. Temele școlare sunt treaba ta și este responsabilitatea ta să le faci cât mai bine posibil. Să ne așezăm și să ne gândim la o modalitate bună de a-ți gestiona timpul în seara asta. Sunt aici dacă vrei să vorbim sau să te ajut cumva.”

Încercați să nu spuneți „înțeleg, dar…”, ceea ce pur și simplu va descalifica ceea ce tocmai ați spus. Să nu uităm că acest cuvânt mic, ,,dar” este o gumă de șters perfectă ce anulează ceea ce am dăruit mai devreme. Începeți prin a arăta înțelegere și încercați să vă puneți mai întâi în papucii copilului înainte de a-i spune ce ar fi bine să schimbe.

Cumva, acest lucru tinde să deschidă urechile preadolescenților și adolescenților. În loc să simtă că trebuie să se apere de tine, ei de fapt ascultă.

Nu vă emoționați prea tare și nu o luați personal

Emoția este inamicul tău atunci când încerci să faci legătura cu adolescentul tău. Amintește-ți că ceea ce spune și face el nu este o reflecție asupra ta. S-ar putea să nu-ți placă cum se comportă – sau chiar cum gândește – dar ține-ți emoțiile departe de asta, chiar dacă comportamentul lui te afectează.

Nu spun că este un lucru ușor de făcut. Este greu, dar este foarte, foarte eficient și este o abilitate pe care o poți învăța la fel ca oricare alta. Ce ar fi dacă ai repeta: „Aceasta este doar meseria de a fi părinte. Nu este personal.”

Când putem să ne gândim așa, nu există niciun motiv să fii supărat pe copilul tău pentru că este el însuși. Poate că face o alegere proastă, dar poate că nu este capabil, acum și aici, pentru a face una mai bună. Poate îi lipsesc încă instrumentele. Sau poate le are și nu știe să le folosească. Așadar, treaba ta este să-l ajuți și să-l ghidezi spre alegeri mai bune, astfel încât să poată, la rândul său, să dezvolte abilități mai bune de rezolvare a situațiilor.

Încercarea de a te concentra doar pe meseria ta ca părinte, te va ajuta să fii mai puțin emoțional. Când te simți frustrat, amintește-ți, nu o lua personal. Inițial, copilul tău nu te va plăcea când stabilești limite. Cui îi plac limitele și îngrădirile? Spuneți-vă că aceasta este pur și simplu o situație de rezolvat și face parte din treaba ta de părinte.

Pune întrebări sincere… Întrebări care nu urmăresc nimic ascuns

Cere-i adolescentului tău ideile lui și colaborează.. Lasă-l să vadă că tu crezi în el și că nu ești supărat pe el. Când îl lași să vadă că ai încredere în abilitățile lui și că are spațiu să rezolve singur lucrurile, vei începe să-ți dezvolți adevărata încredere în el.

Nu puneți întrebări anume care vă pun copilul în defensivă. Întrebări precum „De ce nu te poți trezi la timp? Iar nu o faci deși ai promis? Iar??? Ce e în neregulă cu tine?” , duc doar la conflict, nu la rezolvare. În schimb, încercați să deschideți o conversație cu: ,,Malvina, ai vreo idee despre cum te-ai putea trezi la timp?”

Dacă spune că nu știe, oferă câteva alternative și întreabă care dintre ele i s-ar potrivi. Spune-i adolescentului tău că toate aceste situații e musai să fie rezolvate. Oferă-i ocazia, oferă-i oportunitatea de a-și rezolva propriile probleme.

Asigurați-vă că îi spuneți că sunteți acolo pentru a-l ajuta să găsească soluții, pentru a se consulta cu el.

O! Și, desigur, lăsați-l să se ocupe de consecințele naturale ale comportamentelor sale. A fi stăpânul situației date înseamnă a fi stăpânul consecințelor.

Scopul tău final este să-ți ajuți copilul să gândească singur. Gândirea pentru sine îl va ajuta, la rândul său, să simtă că are un anumit control asupra lumii lui.

Ascultă deschis ceea ce spune și roagă-l să se gândească critic la fiecare alegere. Care ar fi consecințele firești ale fiecărei alegeri și cum s-ar simți în a face față acestei alegeri?

Fii lângă fiul tău, fii lângă fiica ta. Ei nu cer asta sau chiar dau de înțeles contrariul. Totuși, au mare nevoie de tine!

(va urma)

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea II-a

Clădirea restaurată va deveni drept școală pentru comunitatea parohială, aparținând parohiei Târgu Mureș I, sub coordonarea și supravegherea părintelui Claudiu Nicoară.

Prima școală românească din municipiul Târgu-Mureș a funcționat între anii 1765-1907. Prima documentație o putem găsi în Ordinul Guvernului din 24 aprilie 1768 unde se menționează existența acestei clădiri modeste, în care copiii învățau să scrie în limba română. Este de menționat faptul că Gheorghe Maior, tatăl celebrului cărturar Petru Maior, a fost unul dintre profesorii ce au activat în această școală. În anul 1912, clădirea a avut alte întrebuințări: casă de locuit pentru cântăreții bisericii și urmând a fi casa pentru oamenii de serviciu.

Între anii 1988-1990 clădirea veche a avut parte de reparații capitale, fiind practice reconstruită, păstrându-și doar dimensiunile originale și elementele arhitecturale.

Între anii 1994-2001, clădirea școlii este întrebuințată drept sediu pentru Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români din Târgu-Mureș, după care rămâne neutilizată.

În urma renovării efectuate recent, aici vor avea loc activitățile școlii parohiale ce are în jur de 20 de copii din parohie. Aceștia au fost împărțiți în două grupe: una cu copii cu vârste între 3 si 5 ani și una cu copii cu vârsta până la 12 ani.

Livia este în brațele bunicilor. Vacanțele cu ei sunt doar lapte și miere. Și vorbe bune și povețe. Nepoata stă pe prispă. Admiră zborul rândunelelor.

-Bunică, tu îmi spui că mai este puțin și rândunelele pleacă în țările calde?

-Așa este!

-Uf, dar de ce? Aș vrea să fie așa, vară, pentru totdeauna!

Bunica râde.

-Anotimpurile vin și pleacă, draga bunicii! Iar și iar.

– Și sunt zile care trec peste noi ca anotimpurile. Ai observat? întreabă, hâtru, bunicul.

Așa este viața: o succesiune de anotimpuri.

Anotimpurile din viață nu vin exact ca anotimpurile din natură. Nu. E altfel cu anotimpurile vieții.

-Și cum vine asta? întreabă Livia curioasă.

-Sunt zilele de primăvară în care înflorești. Înflorești pur și simplu: verdele dă atâta forță încât te simți invincibil. Nimic nu e de netrecut. Nimic nu e de neurcat. Ai putere cât pentru șapte.

Apoi vin verile: verile sunt tare strălucitoare: au lumină și împlinire în ele. Verile sunt dătătoare de putere lăuntrică, de încredere în forțele proprii, de grijă față de tine și față de ceilalți. Verile au energia să te determine să întemeiezi, să prinzi rădăcini; verile te așează, verile te împuternicesc.

-Și într-o zi de visare din vară, poate veni brusc toamna, pronunță răspicat bunica. Și când e toamnă îți plouă în suflet, când e toamnă e veșted totul în jur; când e toamnă nu-i veselie, e retragere în sine și poate e suspin. Când e toamnă parcă te împotmolești în noroi și când e toamnă parcă ai aștepta să fii mereu îngrijit. Aștepți un semn de la soare.

-Și soarele vine, bunică?

-Soarele vine și poate fi primăvară deodată: ieși din cocon și umpli spațiul de culoare și de idei noi și de un nou tu. Și aștepți să înflorești.

-Știi, chiar atunci poate veni iarna. O iarnă cu troiene și dureri de neimaginat.

Bunicul oftează.

Rănile ți le fac vânturile și înghețurile. Mâna îți rămâne prinsă în copca de gheață. Rămâi fără lemne pentru foc și nu găsești lopata să faci un drum până la cel mai apropiat prieten. Te pui în cojocul platoșă și stai în tine în rugăciune. Claritatea verii parcă se disipează.

Un gând rămâne acolo să-ți țină de cald: e primăvară după fiecare iarnă și nu-i de glumă cu primăvara! Ea așteaptă pitită după un colț, gata să repornească motoare adormite, gata să îți dea cheia drumului spre tine. Ea te duce obligatoriu într-o altă vară cu și mai mult spor și cu rădăcini și mai puternice. Vei învăța iar, vei crește, vei izbucni și vei izbândi. Vei fi din nou în vârf.

Livia zâmbește. Poveștile bunicilor o liniștesc. Livia învață, Livia înțelege.

– Eu înțeleg așa, acum: e bine să întâmpini iarna cu înțelegere, e bine să îți faci planuri primăvara, e bine să agonisești vara, e bine să stai cu tine toamna.

E bine să iei fiecare anotimp al vieții, exact așa cum vine, exact atunci când vine.

Viața nu vine doar cu vară sau doar cu iarnă. Niciun anotimp nu are exclusivitate. Când vom învăța ideea de rotație, când vom găsi binele din fiecare etapă vom avea siguranța că tot ceea ce vine spre noi ne transformă, ne întărește, ne înalță.

Bunica scoate plăcinta din cuptor. În fiecare suflet e un anotimp. Și în fiecare anotimp e o bucată de cer cu zbor de rândunele.