Mia a venit astăzi de la grădiniță cu ochii înlăcrimați. Ținea foaia strâns la piept și, printre suspine, i-a spus mamei: „Am depășit…”. Era tristă că, în încercarea ei de a colora, creionul alunecase peste linia groasă ce contura gutuia dolofană. Și asta sigur este greșit….

Mama a privit-o îngândurată. Se întreba cum să o încurajeze, fără să lase o simplă linie să umbrească bucuria Miei de a desena.

Valoarea coloratului în contur

Contururile pot cuprinde spații prietenoase pentru cei mici. Ele oferă repere clare și îi ajută pe copii să descopere formele și granițele dintre „înăuntru” și „afară”. Înăuntrul conturului și în interiorul conturului: iată două lumi ce pun concentrarea celor mici la încercare! A colora într-un spațiu delimitat sprijină atenția, coordonarea dintre ochi și mână și …răbdarea. Pentru mulți copii, această structură aduce liniște și sentimentul că au un cadru anume în care să așeze culoarea aleasă.

Riscul unei cerințe prea stricte

Atunci când coloratul „corect” devine o regulă rigidă, povestea se schimbă. Dacă i se cere copilului să nu depășească niciodată linia, bucuria desenului se poate transforma în frustrare. Motricitatea fină se dezvoltă treptat, iar mâinile mici încă învață să controleze creionul.

A cere perfecțiune prea devreme înseamnă a cere imposibilul. Și, mai mult decât atât, înseamnă a transmite mesajul că expresia personală nu e destul de bună.

Desenul ca libertate

Pentru copii este despre poveste, culoare și joacă, și nu neapărat despre reguli. Bucuria stă în libertatea de a depăși liniile, de a alege culori neașteptate și de a transforma foaia într-un univers propriu: așa se naște creativitatea și încrederea în sine. Liniile pot ghida, însă nu ar trebui să devină ziduri.

Pentru Mia, „a depăși” nu este un eșec, ci un pas firesc pe drumul ei de învățare. Iar mama? Mama îi va aminti fetiței ei că desenul are valoare tocmai pentru că poartă urmele mâinilor și inimii ei.

Pentru micii școlari lumea este o aventură continuă, iar desenul devine una dintre cele mai profunde forme prin care copiii se exprimă. În mâinile lor mici, creionul capătă puteri magice, transformând foi albe în povești vizuale pline de culoare, emoție și imaginație. Pentru ei, arta nu este doar o activitate, ci o stare de spirit, un spațiu sigur unde se regăsesc, se exprimă și cresc.

„Desenul mă face fericit, este liniștitor”

„Desenul e artă. Arta îmi dă o stare de liniște”, spune Toma A, exprimând o legătură sinceră și profundă cu creația. Aris G. completează: „Desenul mă face fericit, este liniștitor”, în timp ce David D. mărturisește simplu: „Arta mă face să fiu emoționat” (și chiar este!).

Fiecare copil simte diferit și trăiește arta în felul său. Unii o văd ca pe o bucurie – „Să desenez este o bucurie!”, spune Ioana G – iar alții o privesc ca pe o distracție plină de entuziasm, cum afirmă Iosif B: „Arta este distracție!” (el este amuzat de ceea ce realizează, este plin de zâmbet).

,,Arta este fericire pentru sufletul meu”

Copiii descoperă surse de inspirație peste tot: în natură, în jocuri, în cărți sau în desene animate. Și chiar în adâncul mării (neexplorat încă, ci doar imaginat!). Mihai E. spune cu sensibilitate: „Tot ce văd în jur mă poate inspira să desenez. Arta este fericire pentru sufletul meu.” Teodor D. își găsește personajele preferate în jocurile video, iar Marina recunoaște că „cărțile pe care le citesc mă inspiră să desenez mai mult.” Pentru Alexia C., inspirația vine din personaje și din parcurile în care se plimbă, iar Anna Maria F. își însoțește desenul cu muzică, transformând creația într-o experiență completă. (așa îi place ei să lucreze, sunetele armonioase îi sporesc inspirația…).

Pe lângă bucurie, arta aduce și dorința de evoluție. Cezar D. afirmă cu mândrie: „Vreau să desenez din ce în ce mai bine… apoi sunt mândru când mă uit la lucrarea mea”.

„Arta înseamnă să vrei cu adevărat să faci ceva”

Aceeași dorință de perfecționare o are și Anisia N: „Vreau să exersez și să fiu mai bună.” Copiii învață, prin artă, lecții importante despre răbdare, perseverență și încredere în propriile forțe. Ilinca T. spune: „Arta este pentru mine o formă de a învăța să am răbdare. Este un proces foarte lung…”, iar Antonia R. completează: „Arta înseamnă să vrei cu adevărat să faci ceva la care visezi mult.”

Pentru unii, arta devine chiar o formă de cunoaștere și înțelegere a lumii. „Mă simt bine și înțeleg mai bine lumea când desenez”, mărturisește Anisia N.

Stefan C. o vede ca pe un efort de suflet: „Pentru mine, arta este un desen foarte frumos, făcut când îți dai tot sufletul”.

Gabriel S. ne oferă o definiție largă și plină de acceptare: „Pentru mine, arta este tot ce e frumos. Oricine poate să facă artă și să arate ceva frumos.”

Toate aceste gânduri și trăiri s-au reunit sub tema „Lumea din adâncuri”, un prilej pentru copii de a-și imagina și crea universuri subacvatice pline de culoare, viață și mister.

Prin fiecare val desenat, fiecare creatură fantastică și fiecare detaliu marin, copiii au arătat nu doar talent, ci și o profundă bucurie de a explora, de a visa și de a se exprima liber. Desenul nu este doar o activitate pentru ei — este o punte spre sine și spre lume.

Copiii clasei I ,,D” din Școala Gimnazială numărul 197 sunt îndrumați zi de zi, pas cu pas, de tânăra și energica învățătoare Ioana-Daria Dănel. Aceasta le-a vorbit micuților elevi despre rubrica ,,Desenele lui David” din ,,Matricea Românească”. Toți, plini de bucurie, au dăruit imaginație și culoare. Se simte și voioșia lor, nu-i așa?

Desenul este una dintre cele mai importante activități pentru dezvoltarea copiilor! De ce? Îi ajută să-și exprime creativitatea, să-și îmbunătățească coordonarea mână-ochi și să-și exerseze musculatura fină a mâinii.

Desigur, alegerea materialelor potrivite în funcție de vârsta copilului este esențială pentru a-i sprijini în dezvoltarea potrivită, ce îi motivează și le oferă satisfacție în realizarea activităților.

Mușchii mici ai mâinii joacă un rol esențial în activități precum scrisul, mânuirea obiectelor și alte sarcini motorii fine. Desenul contribuie la întărirea acestor mușchi, îmbunătățind astfel dexteritatea și pregătind copilul pentru activități viitoare, inclusiv scrisul. Folosirea diferitelor instrumente de desen ajută la dezvoltarea unei prinderi corecte și a unei coordonări eficiente. E important însă să așezăm gradual instrumentele de desen în mâinile mici. E important să evităm frustrarea, neputința și iritarea!

Haideți să cercetăm:

Materialele potrivite pentru fiecare vârstă

0-2 ani: Etapa de explorarea senzorială

• Creioanele cerate groase sunt ușor de apucat și ideale pentru primele încercări de desen. Ajută la exersarea prinderii corecte în palmă și dezvoltarea mușchilor mâinii.
• Creioane lavabile tip baton sunt potrivite pentru cei mici, deoarece nu necesită presiune mare pentru a lăsa urme pe hârtie.
• Pictura cu degete înmuiate în vopsele non-toxice este o metodă ce permite explorarea liberă și dezvoltarea motricității prin mișcări ample ale mâinii.

2-4 ani: Etapa cu un control mai bun al mâinii

• Creioane cerate triunghiulare care ajută la dezvoltarea unei prinderi corecte, mai ușor de manevrat decât cele cilindrice.
• Carioci cu vârf moale și lavabile permit o utilizare ușoară și sunt ideale pentru copiii care încep să deseneze contururi simple.
• Pensule groase și acuarele care exersează controlul mâinii și oferă o experiență senzorială bogată. 

4-6 ani: Etapa de îmbunătățire a preciziei

• Creioane colorate cu mină moale care permit un control mai bun asupra intensității culorii și ajută la rafinarea mișcărilor fine.
• Carioci subțiri care sunt potrivite pentru desenarea detaliilor și exersarea prinderii corecte a instrumentului de scris.
• Foarfeci pentru hârtie și lipici care sprijină dezvoltarea coordonării ochi-mână și pregătesc copilul pentru activitățile școlare.

6+ ani: Dezvoltarea abilităților artistice

• Creioane din grafit pentru schițe care ajută la rafinarea detaliilor și exersarea tehnicilor de umbrire.
• Acuarele și pensule subțiri care oferă posibilitatea de a explora nuanțele și tehnicile picturii.
• Pixuri cu gel colorate și markere permanente care permit o varietate mai mare de tehnici și detalii artistice.

Fiecare etapă a dezvoltării copilului necesită instrumente adecvate pentru a-i susține progresul. Materialele trebuie să fie sigure, adaptate dimensiunii mâinii copilului și să încurajeze explorarea liberă. Prin utilizarea corectă a ustensilelor de desen, copilul își dezvoltă atât creativitatea, cât și abilitățile motrice fine, esențiale pentru activitățile viitoare, cum ar fi scrisul și utilizarea obiectelor de zi cu zi.

Oferindu-i copilului materialele potrivite la momentul potrivit, îl ajutăm să își dezvolte abilitățile într-un mod natural și plăcut, transformând desenul într-o experiență benefică și distractivă!

Povestea are fir bogat, cu ață roșie legat…

Poveștile! Copiii au o capacitate uimitoare de a crea lumi pline de fantezie, populându-le cu eroi, zâne și creaturi fantastice, personaje mari și mici, pline de strălucire! De ce simt ei nevoia să inventeze propriile povești și basme? Ei bine, a crea este esențial pentru dezvoltarea lor emoțională, cognitivă și socială. În primul rând, inventarea poveștilor le oferă copiilor o modalitate prin care își pot exprima și procesa emoțiile. Fiecare copil trăiește un amalgam de sentimente – bucurie, tristețe, frică sau furie – pe care adesea nu le poate exprima direct. Prin povești, ei pot explora aceste emoții într-un cadru sigur și controlabil, dând voce personajelor care trăiesc ceea ce poate simt și ei.

În același timp, inventarea basmelor dezvoltă creativitatea și imaginația copilului. Oare nu este minunat să vezi cum, din mintea lor, iau naștere lumi și locuri fantastice și situații neprevăzute? Aceste exerciții de imaginație le permit să își dezvolte abilitățile de gândire critică și să găsească soluții inventive la probleme, chiar și în viața reală. Astfel, povestea devine un teren de experimentare, unde totul este posibil și unde limitele sunt trasate doar de propria lor imaginație.

Mai mult, inventarea poveștilor îi ajută pe copii să înțeleagă și să interiorizeze concepte morale și sociale. Prin intermediul eroilor și al provocărilor acestora, cei mici învață despre bine și rău, despre curaj și prietenie. Își pun întrebări importante: ce înseamnă să fii un erou? Cum trebuie să reacționezi în fața unui obstacol? Aceste dileme morale devin parte din jocul lor de creație, consolidându-le capacitatea de a lua decizii și de a empatiza cu ceilalți.

Pe de altă parte, nevoia copiilor de a inventa basme și povești poate fi privită și ca o metodă prin care aceștia încearcă să înțeleagă lumea din jurul lor. Nu este ușor pentru un copil să înțeleagă complexitatea realității, iar basmele oferă o structură simplificată, cu început, mijloc și sfârșit, în care problemele sunt mereu rezolvate. Prin urmare, poveștile devin o modalitate prin care copiii dau sens experiențelor lor și găsesc ordine într-o lume uneori haotică.

În final, inventarea poveștilor nu este doar un joc, ci un proces fundamental de învățare. Așadar, oare nu ar trebui să încurajăm această dorință de a crea și de a explora? Pentru că, în spatele fiecărei povești inventate, se află un copil care descoperă lumea și pe sine însuși.

Tu ce faci în seara aceasta, la culcare? Asculți povestea inventată de copilul tău, nu-i așa?

20-24 februarie 2023

Muzeul Național al Țăranului Român

Veniți cu mic, cu mare, la Muzeul Țăranului, să ne jucăm și să ne bucurăm împreună de vacanță! În perioada 20-24 februarie 2023. Atelierul de creativitate a pregătit multe și mărunte activități pentru copii. Vă așteptăm la: atelier de teatru de umbre, atelier de realizat felicitări cu ajutorul ștampilelor, confecționat sperietori, storytelling și ateliere de confecționat mărțișoare, că doar acuș, acuș, vine primăvara.

PROGRAM

Luni, 20 februarie, 10.30- 12.00, Atelier de mărțișor dedicat fundațiilor și asociațiilor, cu Raluca Oprea-Minoiu

Întâi facem un șnur luung, cât o zi de vacanță. Sau cât noi de lung. Șnur roș-alb sau negru-alb, ca pe vremuri. Apoi, din tot felul de materiale plăcute atingerii – fetru, cauciuc, paiete, pânză, hârtie manuală, pastă modelatoare, facem un mărțișor, două, ba trei, după pricepere și curaj. Și dacă e vreme, spunem și o poveste, cu babe, sfinți, fragi și primăvara care ba vine, ba dispare. Adică ne jucăm după pofta inimii.

Asociațiile sau fundațiile care vor să participe la acest atelier sunt rugate să scrie un email la adresa atelieruldecreativitate@gmail.com. Atelierul este gratuit.

Marți, 21 februarie, 10.30 – 11.45, Atelier de teatru de umbre cu Beatrice Iordan

La început copiii vor afla ce este teatrul de umbre, când și unde a apărut. Apoi, pe baza poveștii Babei Dochia, copiii vor trece la lucrul efectiv: împreună cu părinții sau singuri, vor fi împărțiți pe echipe și vor lucra siluetele reprezentând personajele poveștii. La sfârșit, fiecare echipă va realiza o scurtă reprezentație teatrală: ei vor mânui la panou siluetele tocmai construite – ajutați de adulți – și vor interpreta povestea Babei Dochia.

La sfârșit toți copiii și părinții vor primi aplauze bine meritate.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Participarea se face numai pe bază de înscriere la numărul de telefon 0723 471 600. Prețul unui atelier: 25 lei/participant. Însoțitorii au gratuitate.

Marți, 21 februarie, 12.00-13.15, Atelier de realizat felicitări cu ajutorul ștampilelor, alături de Beatrice Iordan

Cu trecerea timpului oamenii folosesc din ce în ce mai puțin scrisul de mână pentru a trimite mesaje persoanelor dragi. Scrisorile și felicitările nu mai sunt la modă. Dar ce bucurie când, totuși, găsim și altceva în cutia poștală, în afară de facturi și alte înștiințări oficiale.

La acest atelier vom crea ștampile personalizate, pe care le vom folosi în înfrumusețarea felicitărilor pe care vrem să le dăruim persoanelor dragi.

Atelierul se adresează copiilor peste 6 ani și adulților însoțitori. Participarea se face numai pe bază de înscriere la numărul de telefon 0723 471 600. Prețul unui atelier: 25 lei/participant. Însoțitorii au gratuitate.

Miercuri, 22 februarie, 10.30 – 11.45, Atelier de confecționat mărțișoare din pănuși cu Beatrice Iordan

Din cele mai vechi timpuri oamenii au folosit plantele atât pentru consum propriu, în hrana de toate zilele, cât și ca materie primă pentru realizarea vălurilor de pânză din care își croiau hainele. Ierburile, crengile, rădăcinile, scoarța copacilor nu au fost nici acestea date la o parte, ci au fost folosite și pentru diferite împletituri: coșuri, coșare, tot felul de traiste pentru transport, garduri împletite, rogojini, figurine, jucării și chiar podoabe.

La acest atelier vom folosi pănușii de porumb pentru a realiza împletituri simple pe care le vom transforma în figurine de mici dimensiuni, devenind astfel mărțișorul pe care îl putem dărui persoanei dragi.

Atelierul se adresează copiilor peste 8 ani și adulților. Participarea se face numai pe bază de înscriere la numărul de telefon 0723 471 600. Prețul unui atelier: 25 lei/participant.

Joi, 23 februarie, 10.30 – 12.00, Sperietori cu strâmbături cu Ana Petrovici-Popescu

Pe vremuri, oamenii își protejau recoltele de păsările pofticioase construind sperietori cu chip uman pe care le îmbrăcau în haine zdrențăroase, le îndesau bine pe cap pălării găurite pentru a le feri de insolație, iar la final le împodobeau cu tot felul de oale gălăgioase. Pornind de la acest obicei, vom realiza o lucrare colectivă ce va cuprinde tot spațiul Atelierului de Creativitate în care vom construi un câmp mare de sperietori cu strâmbături – grimasa poate pleca de la fața unui om fără vacanță (!) și de la urletul acestuia când observă lipsa ultimei felii de tort din frigider, apoi vom construi acele obiecte/idei care trebuie păzite.

Atelierul se adresează copiilor de 11-14 ani. Participarea se face numai pe bază de înscriere la adresa de email: atelieruldecreativitate@gmail.com. Prețul unui atelier: 25 lei/participant.

Vineri, 24 februarie, 10.30 – 12.00, Atelier de mărțișorit și sporovăit cu Raluca Oprea-Minoiu

Întâi dăm o raită prin muzeu, la vânătoare de semne care protejau de cele rele, în vremuri nu foarte de demult. Apoi facem un șnur luung, cât o zi de vacanță. Sau cât noi de lung. Șnur roș-alb sau negru-alb, ca pe vremuri. Apoi, din tot felul de materiale plăcute atingerii – fetru, cauciuc, paiete, pânză, hârtie manuală, pastă modelatoare, facem un mărțișor-amuletă, două, ba trei, după pricepere și curaj. Și dacă e vreme, spunem și o poveste, cu babe, sfinți și zmeură. Sau o poveste de iubire, că tot e Dragobetele.

Atelierul se adresează copiilor de la cinci ani. Participarea se face numai pe bază de înscriere la adresa de email: atelieruldecreativitate@gmail.com. Prețul unui atelier: 25 lei/participant. Însoțitorii copiilor au gratuitate.

”Tati, tu știi de la ce vine ‘zero’?”. Mergeam pe trotuarele înghesuite ale cartierului și vorbeam despre cum trebuie să fim atenți la mașini atunci când ne pregătim să traversăm strada. Mă uit la Sânziana, puțin surprins că îmi pune o astfel de întrebare, taman când vorbeam despre vigilența pietonului. ”De la ce?”, o întreb pentru a-l lăsa loc explicației ei. ”De la bufniță”. ”De la Bufniță?!”, replic eu cu nedisimulată uimire. ”Eu știam că zero e semn pentru ”nimic”. El ne semnalează nimicul, faptul că nu avem ceva.

”Nu există nimicul”, îmi zice ea, dintr-o inconștientă înțelepciune care mie îmi suna foarte parmenidian: ”Trebuie spus și gândit că ființa este, căci a fi este posibil, dar neantul nu e posibil”. Ti, ce chestie!, mergeam pe trotuar cu înțelepciunea greacă de mână, iar eu nu știam.

Dialogul socratic în care nu eu sunt înțeleptul

Cum așa, m-am mirat eu socratic? Mă pregăteam să o conduc prin câteva întrebări la necesitatea de a gândi neființa, nimicul, și de a înțelege de ce și nimicul este. În fond, dacă nu am puteam spune decât ceea ce este, minciuna nu ar mai fi posibilă, și nici păcăleala, și nici imitația. Nu mai spun despre clasa politică… Așa că mă pregăteam să avansez dialectic într-un scurt dialog stradal cu Sânziana. Nu-mi dădusem seama că picasem deja într-o capcană.

Da, am zis eu, nimicul nu este. Dar dacă nu este, cum se face că avem un semn pentru el?

Eu nu am zis că nimicul nu este, ci că nimicul nu există, a răspuns Sânziana, iar eu începusem să intuiesc faptul că mi se pregătea ceva, ca celui care rămăsese în urmă, deși credea că este cel dintâi. Cum ar veni, o surpriză, o întâlnire cu neașteptatul care vine să îți arate unde ești și ce ai mai avea de completat.

Păi, atunci, poți avea Nimicul?, întreb ca un bătrân stăpânitor de adevăr, crezând că o voi pune în încurcătură. Eram aproape mândru de tactica aleasă și așteptam ca Sânziana să spună că nu, ca să ne întoarcem de unde începusem, iar eu să pot să îmi urmez liniștit și mulțumit firul raționamentului. Credeam că aceasta va fi un bun exercițiu de flexibilizare a gândirii. Nu îmi dădeam seama că bătătoream rigid căi de nenumărate ori parcurse și că eu eram cel care urma să fiu flexibilizat.

Doar că Sânziana nici măcar nu a tăcut mult. Și-a continuat drumul în stânga mea și a ridicat mâna dreaptă, îndoită de la cot, cu palma în sus, ca și cum ar fi ținut o tavă care nu era. Iar eu deja intuiam din ce parte va veni pocneala. ”Țin ceva în mână?”, mă întrebă Sânziana, văzându-și calmă de drum. ”Nu”, am răspuns eu cu jumătate de gură și complet stupefiat de agilitatea ei. Iar ea nu a mai zis nimic, deși pot să jur că am auzit-o spunând la fel de calm ”exact…”.

Creativitatea și responsabilitatea

Gestul ei fusese perfect ambivalent și pe deplin grăitor. Nimicul este, dar nu există. Iar eu tocmai fusesem elasticizat prin creativitatea ei, fără să mai fi apucat să îmi desfășor argumentația. Sânziana era deja acolo unde eu vroiam să o aduc. Mă aștepta pe mine. Copiilor le sunt proprii inovația, noile începuturi, deschiderile de drum. Puerul este o ființă a imaginației, a lumilor care ar putea fi, a ceea ce se află la început, a proiectelor și a năzuințelor. Bătrânul, Senex, este o ființă a experienței, a timpului, a responsabilității și a răbdării. El este afectat de rigiditatea lui știu-eu-mai-bine și nu are chef de lucruri noi. Doar că omul matur are nevoie și de copil, și de bătrân; și de Puer, și de Senex. Avem nevoie de imaginație, așa cum ne trebuie răbdarea. Ne este de folos flexibilitatea, așa cum ne este importantă și stabilitatea. Fără unul dintre cei doi poli am trăi dezechilibrat, incomplet, unilateral. O lume a copiilor este o lume a creativității lipsite de răbdare, a inovației lipsite de anduranță. Multă curiozitate, ioc responsabilitate. Ceea ce duce la imposibila împlinire a oricăruia dintre planurile nutrite de copii.

George Church, profesor genetician la Harvard Medical School, caută soluții pentru inversarea îmbătrânirii. După ce a reușit să facă acest lucru în experiementele cu opt specii diferite de animale, George Chruch anticipează că în douăzeci de ani acest lucru va fi posibil și pentru oameni. Or, ceea ce este îngrijorător nu este căutarea de a păstra legătura cu copilul sau cu tânărul din noi. Acolo este, așa cum ziceam, toată creativitatea și inovația noastră. Alarmant este faptul că Puer Aeternus, Copilul Etern, este literalmente în drum spre noi. Bine reprezentat de Peter Pan, acesta trăiește doar din zborul imaginației și evită orice responsabilitate, refuzând, ca atare, să crească.

Calea nu este aceea de încremeni acru în rigiditatea bătrânului pentru care doar ”ființa este”, pentru care doar esențele contează, iar noul este suspect. Dar nu este nici aceea de a instaura dictatura fanteziei, pentru care doar lipsa de constrângeri contează, pentru care doar accidentalul este de cultivat, iar răbdarea este o corvoadă. E nevoie de un umblet la mijloc, de o aducere împreună a Copilului și a Bătrânului, a fanteziei și a responsabilității.

În acest fel, Puer Senex, copilul bătrân, va putea livra răspunsuri neașteptate, va putea crea ceva din aproape nimic. Și tot el va putea duce apoi la proiectul creat, înainte de începe un altul.  În acest fel, pe tava imaginației purtată în mâna dreaptă de un copil, vor putea sta laolaltă Nimicul și Ființa.

Mirabela Busuioc este genul de româncă neaoşă, care te unge la suflet fiindcă şi-l pune pe tavă pe al ei. Bucovineancă “aşa cum scrie la carte”, ea şi-a deschis larg porţile casei sale din Gura Humorului pentru echipa Matricea Românească şi ne-a vorbit despre pasiunea – ieşită la iveală natural – de a crea măşti tradiţionale. Asta, deşi are un magazin din care trăieşte confortabil. “Vreau să las ceva în urma mea, vreau să îmi ţin copiii aproape de tradiție și să nu uite de unde au plecat”, spune Mirabela.

Matricea Românească: Cum v-ați descoperit pasiunea pentru măști?

Mirabela Busuioc: Îmi place masca în general. Îmi place ideea de mască, și m-am hotărât să încep cu măștile tradiționale. Nu am evoluat și la altceva. Mergând prin târguri cu soțul meu și uitându-mă la alți meșteri populari, am “furat” meseria. Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut una și, de la acea una, mai multe. Am evoluat de la mască la mască.

Matricea Românească: Părinții Dvs. au avut vreo preocupare similară?

Mirabela Busuioc: Da, mama mea cosea goblenuri. Am acasă foarte multe cusute, cred că 100 – deși nu se mai poartă în ziua de azi. Poate și de aici s-a născut pasiunea mea pentru cusut, pasiunea de a ține acul în mână.

Matricea Românească: Credeți că această creativitate a românilor este nativă?

Mirabela Busuioc: Bineînțeles! Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei. De la mască la mască evoluez, gândindu-mă oare cum aș face? Cum ar trebui pus? Și combin culorile. Combinația de culori contează foarte mult.

Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei

Matricea Românească: Interviul pe care i l-am luat domnului Vasile Șușca din Maramureș a trezit mult interes. Dvs. cum vă raportați la mască? Prin ce se remarcă, ce ar fi particular pentru măștile pe care le creaţi?

Mirabela Busuioc: Este un stil personal. Eu pur şi simplu am început să fac măști. Nu îl cunoșteam – şi nici nu îl cunosc personal – pe domnul Vasile Șușca, ci doar de pe internet. Suntem prieteni pe Facebook. I-am arătat creațiile mele în momentul în care ne-am cunoscut „virtual”.

Matricea Românească: Cum a reacționat?

Mirabela Busuioc: A fost foarte încântat, m-a felicitat și m-a îndemnat să continuu. Ca mulți alți meșteri care m-au încurajat la rândul lor. Familia a fost, însă, prima care m-a îndemnat.

Prolifică: Neofita Mirabela Busuioc şi-a umplut peretele bucătăriei cu măşti tradiţionale, încă o dovadă că românii au geniu creativ

Matricea Românească: Îmi spuneați că, momentan, nu câștigați foarte mulți bani din vânzarea măștilor.

Mirabela Busuioc: Nu, pentru că nici nu vreau să câştig! Am altă afacere…

Matricea Românească: Ce vă face, atunci, să creaţi măşti tradiţionale?

Mirabela Busuioc: Îmi place ideea de a crea și de a-mi ocupa timpul cu un lucru frumos, decât să fac altceva. De exemplu, stat la povești cu vecinele, sau alte lucruri.

Nu mi-am propus să câştig din măşti. Am altă afacere. Fac asta pentru sufletul meu şi al cunoscuţilor, pentru România

Matricea Românească: Purtaţi-ne prin procesul de creaţie a unei măşti.

Mirabela Busuioc: Încep de la pălărie. Îmi aleg pălăria, îmi aleg materialul, materialul vine cusut pe pălărie, după care îmi cos ochii, gura… Nasul îl cos direct pe material, și încep a pune lâna – albă, neagră, fumurie, cum găsesc.

Matricea Românească: Ce materiale folosiți?

Mirabela Busuioc: Lână, în mare parte. Stofă – pălăria este tot dintr-o stofă, mai groasă. Mai folosesc, la dinți, fasole – sau mai pun bucățele de pielicele. Le decupez forma dinților și cos. Nu în ultimul rând, ață.

Matricea Românească: Cum au reacționat cei care v-au văzut măştile?

Mirabela Busuioc: Foarte bine. Am fost și la Festivalul “Hora Bucovinei”. Au fost foarte încântați. E altceva, în comparație cu celelalte măști din zonă.

Matricea Românească: Am observat că aproape toate au, ataşat, tricolorul.

Mirabela Busuioc: În mare parte, da.

Matricea Românească: De ce ați simțit nevoia să-l puneți acolo?

Mirabela Busuioc: Pentru că sunt româncă, în primul rând. Să promovăm România.

Am ataşat tricolorul măştilor mele, pentru că sunt româncă şi vreau să promovez Gura Humorului, Bucovina, România

Matricea Românească: Majoritatea măștilor sunt masculine, dar se observă și câteva feminine. De ce mai puține femei decât bărbați?

Mirabela Busuioc: Pentru că se cer mai mult măștile masculine. Cele ce reprezintă băbuțe au căutare rar, doar la ansambluri – dansul babelor. Cum spuneam, se cer în special cele masculine. Sunt și mai aspectuoase.

Matricea Românească: L-ați implicat și pe băiețelul Dvs.

Mirabela Busuioc: Da. Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic.

Matricea Românească: Din ce se mai trăiește în ziua de astăzi în Gura Humorului? Se poate trăi din meșteșug?

Mirabela Busuioc: Da, bineînțeles. Se poate trăi, dacă vrei. Cei care au început demult o fac. Sunt meșteri care cos ii autentice, opincari, domnul Zofotă cu pirogravarea oaselor și ce mai are el de vânătoare… Lumea caută și cumpără. Ei, în general, sunt pensionari. Le place, e o meserie pentru bătrânețe.

Un moş înrămat, în casa Mirabelei Busuioc, meşter popular din Gura Humorului, Bucovina

Matricea Românească: Mi-ați spus că lucrați măștile împreună cu soțul Dvs. și că, inițial, a fost surprins de idee.

Mirabela Busuioc: Da, a fost mirat, pentru că el nu credea în potențialul meu. Era puțin sceptic, de fapt. Zice: „O las în pace, să văd ce face!” După care, a observat: „Da, iată că sunt mult mai frumoase față de ceea ce am văzut în zonă!”

Matricea Românească: Și iată că, acum, lucrați împreună.

Mirabela Busuioc: Aşa este. Mă ajută cu lâna, cu curățatul, cusutul, cu ce poate el.

Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic

Matricea Românească: Ideea de a încadra aceste măşti tradiţionale în rame vă aparține?

Mirabela Busuioc: Da, este a mea. Am plecat de la ideea de ramă pe sfoară, deși mi s-a părut mai «tradițional», după care am zis să încerc și pe rame, să văd cum vine. Ramele sunt date cu ulei de in. Mie îmi plac, îmi sunt dragi. Consider că sunt altceva.

Matricea Românească: S-ar părea că vă place să le accesorizați, pentru că observ şi o mască cu pipă.

Mirabela Busuioc: Este adevărat. În special, măștile cu pipă mă cam reprezintă. Cineva mi-a spus că ar fi un kitsch, pentru că pipa e un plastic, totuși. Nu e făcută manual. Însă am crezut în ideea mea și văd altceva în pipa respectivă.

Matricea Românească: Pentru că la anul vom sărbători Centenarul Marii Uniri, vă gândiți la niște măști speciale dedicate evenimentului?

Mirabela Busuioc: Cu siguranță. Am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună. Acum, am început cu niște păpușele. Pe viitor, nu știu cu ce o să vă mai surprind.

Măşti tradiţionale bucovinene, în „semnătura” Mirabelei Busuioc din Gura Humorului

Matricea Românească: De unde vă luați inspirația?

Mirabela Busuioc: Eu, când am pălăria, văd și masca: cam cum ar trebui făcută, cum mi-ar plăcea mie să o realizez. Mă mai uit și pe internet, prin târguri, pe la unul, pe la altul, și aleg ce-i mai bun, apoi o creez pe a mea proprie.

Eu am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună

Matricea Românească: Aveți vreo mască mai dragă, în afară de prima pe care ați creat-o?

Mirabela Busuioc: Toate îmi sunt dragi. Nu pot să spun că îmi place una în mod deosebit, pentru că fiecare are farmecul ei, și la fiecare am muncit destul de mult și m-am implicat ca să iasă așa cum mi-a plăcut mie în momentul acela. Căci astăzi am o idee, dar mâine poate o văd un pic altfel, fac altceva.

Matricea Românească: De unde obțineți lâna?

Mirabela Busuioc: De la un alt meșter popular, domnul Nicu Zaharia, de la Ostra. El mă mai ajută cu lână. Mai am niște prieteni la Vama, care au oi şi îmi tund şi îmi spală lâna. Iar materialele, le obţin de la mine din magazin – ce nu se vinde, reciclez. Sau, dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască! Nu se pune problema.

Mirabela Busuioc, o româncă inspirată: „Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut o mască și, de la acea una, mai multe”

Matricea Românească: Cât de mult contează pentru cei din Gura Humorului meşteşugul pe care îl practicaţi?

Mirabela Busuioc: Cei mai mulţi sunt încântați, pentru că eu reprezint Gura Humorului, Bucovina și România. O bună parte dintre măşti le lucrez și în magazin, la locul de muncă. Ei intră, ies, mă aplaudă: „Vai, e super! E frumos! E OK! Să vedem când e gata! Să o pui pe Facebook!” Primesc foarte multe like-uri, aprecieri pe Facebook. Lumea primește bine ideea de mască, de creaţie.

Matricea Românească: V-ați gândit să vă faceți un magazin fizic cu măștile?

Mirabela Busuioc: Am în plan, pe viitor. Astă-iarnă, am pus în magazinul meu toate măștile. Cei care au intrat au putut să le vizioneze. Nu le-am vândut, le-am pus doar pentru vizionare.

Matricea Românească: Ați primit întrebarea dacă le vindeți?

Mirabela Busuioc: Da, dar nu am vândut, pentru că am zis să ajung la un număr consistent, după care…

Matricea Românească: Vă e greu să vă despărțiți de ele?

Mirabela Busuioc: Da, îmi pare rău să vând o mască, drept să vă spun. Am fost acum (în luna mai, n.r.) la “Hora Bucovinei” și îmi pare bine că n-am vândut nici una. Am zis: „Lasă, mai încolo. Când o să am 50-100-150”. Deocamdată, sunt la început. Am donat prietenilor dragi, cunoștințelor, atât tablouri, cât și măști.

Culoare, puritate, hărnicie, optimism: „atelierul” casnic al Mirabelei Busuioc din Gura Humorului, Bucovina, este expresia spiritului românesc în cea mai frumoasă formă a lui

Matricea Românească: Pentru viitorul apropiat, la ce lucrați?

Mirabela Busuioc: La păpușele tradiționale. Le fac din rolă de carton, este o rolă pe care vine un placaj lipit. Adaug materialul cusut, hăinuțele, și cos mărgele pe material, ca rezultatul să fie cât mai autentic.

Dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască!

Matricea Românească: Ne explicaţi că facerea unei măşti vă ia cam trei zile. Dar a unei păpuşi?

Mirabela Busuioc: O fac în jumătate de zi. O pereche – moș și babă – o realizez într-o zi.

Matricea Românească: De ce credeți că masca a dăinuit și a intrat în folclorul românesc?

Mirabela Busuioc: Pentru că masca se folosește la obiceiurile de iarnă, în primul rând. De Crăciun, de Revelion, merg urătorii, se fac partii (grupuri de oameni, n.r.), toți sunt mascați, toți caută să poarte măşti cât mai deocheate, cât mai frumoase, să iasă în evidență: cea mai frumoasă partie, cel mai frumos colindător. Poate și de asta.

Matricea Românească: Se fac concursuri la sfârșit de sărbătoare, pentru a-l desemna pe cel care a avut cea mai frumoasă mască?

Mirabela Busuioc: Nu se face, propriu-zis, concurs de măști. Dar, în comunitate, vorbim între noi: ”A lu’ cutare a fost cea mai frumoasă”.

Matricea Românească: Și se ține minte.  E un motiv de mândrie.

Mirabela Busuioc: Da, e un motiv de mândrie pentru cei care le-au purtat.

Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică

Matricea Românească: Vă vedeți creând măşti pe termen lung?

Mirabela Busuioc: Da, de ce nu? V-am spus, vreau să evoluez. Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică. Masca nu e doar de purtat pentru urător. Are mai multe întrebuinţări.

Matricea Românească: Nu vă e frică de birocrație?

Mirabela Busuioc: Nu. Nu-mi este frică de nimic și de nimeni. Pentru că eu muncesc eu la ele și, atât timp cât ies din casa mea şi le fac, eu sunt deja meșter popular. Deci, dacă le comercializez, o fac la târguri, nu le bag la mine în magazin. Așa, mi-ar trebui un certificat de producător.

Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care citesc revista culturală online Matricea Românească?

Mirabela Busuioc: Dacă le place să facă ceva, să o facă! Să încerce, pentru că… niciodată să nu spui niciodată!

Mai multe detalii despre activitatea Mirabelei puteţi afla pe pagina sa de Facebook, Să dăm culoare măştilor bucovinene

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească un editorial ce oglindește visurile generației tinere din România.

Motto: Nu mai lupta cu tine, luptă pentru tine!

Printre umbre de culori sidefate, raze diafane în nuanțe calde, chiar romantice, pe o plajă pustie, poate bântuită doar de câteva amintiri uitate, visez să ajung departe, departe în lumea mea, lumea plină de fericire, respect și inocență.

Visez să călătoresc, să descopăr, să simt, să trăiesc cu adevărat în propriul compromis, în propria-mi viață, fără să fiu manipulată de doctrine false și de sentimente reprimate. Aspir la liniște interioară pentru care, curând, nu voi mai plăti drept tribut zile și sentimente pozitive, și să mă plimb cu mintea în vecinătăți pe care le voi cunoaște abia atunci când destinul va fi hotărât că sunt capabilă să o fac.

Dar mai întâi mă voi confrunta cu paznicii tăcerii asurzitoare din mintea mea… Mă voi rătăci în labirinturi întortocheate, dar atât de simple. Apoi, sclipirea de moment mă va salva. Voi schița un altfel de personaj, un personaj zâmbitor, unul puternic, apoi îmi voi împlini visul de-o vară. Visul de a fi un om mai bun, de a întâlni cea mai bună versiune a mea care, probabil, se va oglindi în faptele mele, în zâmbetul meu real, în fiecare clipă trăită mai intens ca niciodată.

Visez să călătoresc, să descopăr, să simt, să trăiesc cu adevărat în propriul compromis, în propria-mi viață, fără să fiu manipulată de doctrine false

Voi avea, iarăși, ocazia să cunosc persoane noi de la care pot învăța ceva, voi pune întrebări, mă voi speria, voi lupta pentru mine și pentru visul meu de-o vară, un anotimp mult așteptat. E un vis ce poate, cândva, va deveni cea mai frumoasă amintire, cea în care cei ce mă vor vedea sau cunoaște vor descoperi un altfel de om, unul diferit ce și-a propus să rămână în memoria tuturor, iar cei ce mă vor reîntâlni vor afla o persoană aparte, cu noi aspirații, ce are de gând să înceapă un nou capitol, într-o nouă carte, într-un nou stil.

Poate că acesta e de fapt motivul tăcerii, al schimbării și al acestui anotimp cald, e scopul ce-l reafli mereu atunci când simți că te pierzi, e armonia din simplele adieri de vânt, sunt ploile ce-ți spală sufletul, ori furtunile ce te intimidează. Este, de fapt, noul tău motiv ce te stimulează să fii un alt tu, într-un alt mod, într-o altfel de perioadă…

• Despre
• Ultimele Postari

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață

Ultimele postari ale lui Cătălina Ifrim (vezi toate)

• Drumul spre reuşită este un balon cu aer cald - 03-04-2018
• Vis de vară… - 26-06-2017
• Concluzia unei eleve, despre societate: „Toți am ajuns retardați emoțional!” - 29-05-2017

Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

Mai ții minte când ai putut avea încredere cu desăvârșire în cineva, fără să te temi că ai putea fi rănit, judecat ori dezmăgit? Ei bine, dacă răspunsul tau este negativ, îți urez un Bun Venit!  în lumea crudă, dar reală a societății noastre minunate. Dar dacă răspunsul tău este afirmativ, te invidiez, însă îți sugerez să profiți de prietenia cu această persoană genială, căci oricum, mai devreme sau mai târziu, va profita altcineva de tine.

Prin urmare, cred că știi deja despre ce am de gând să-ți vorbesc astăzi, așa că să trecem la subiect. Fac pariu că cel puțin odată în viață ai avut încredere oarbă în cineva, iar după cum spune scenariul vieții, ai trecut prin dezamăgirea tragică în urma căreia, bineînțeles, ai suferit fără ca vinovatul/ta să schițeze vreo urmă de regret, că oamenii sunt oameni doar din punct de vedere biologic, și nimic mai mult. Iar dacă, întâmplător, am avut dreptate, ai trecut și prin procesul supranumit n-o să mai fac greșeala asta NICIODATĂ, proces ce include falsa promisiune pe care ți-o faci singur pentru a te auto-dezamăgi.

În lupta cu viaţa, eşti tu cu propriile puteri şi cu Dumnezeu

Așadar, de ce continui să o faci? De ce ești tu cel vinovat de propria-ți nefericire? Și iarăși, găsim întrebări al căror răspuns ne este tot mai teamă să-l aflăm, pentru că în lupta cu viața și greutățile sale nu ne vom duela în instanță, lăsându-ne în baza avocatului, spunând că totul va fi bine în curând.

În lupta cu viața, ești tu cu propriile puteri și cu Dumnezeu; ești tu cel puternic, dar pus sub presiunea stresului, a grijilor și a tristeții; ești tu cel pe care ți-e frică să-l arăți lumii pentru a nu fi judecat, fiindcă adevărul doare cel mai tare, iar în zilele noastre, să fii unic implică durere și suferință, pentru că n-ai voie să fii tu cel real, dacă vrei să-ți trăiești viața liniștit.

Ne-am supus ușor sistemului bolnav, și singura modalitate de a ne elibera din robia minciunilor și a nedreptății este să ne creăm propriul adevăr

Realitatea e dură și rece, deşi aparent frumos fardată și împachetată într-un ambalaj vopsit în culori stridente. Mass media are impact mai mult asupra sclavilor săi mituiți cu pulbere de otravă îndulcită, ce se hrănesc cu lapte și miere cu gust de fiere. În goana către libertate, ne scufundăm tot mai mult către Infern, și ne lovim tot mai des de probleme pe care ni le facem singuri, iar când adevărul ne lovește, realizăm prea târziu că, de fapt, n-am realizat nimic. Poate doar că ne-am supus tardiv, îngropându-ne cu vise distruse și cu datorii către cei ce ar fi trebuit să ne fie datori.

Acestea fiind spuse, putem afirma că ne-am supus ușor sistemului bolnav, și că singura modalitate de a ne elibera din robia minciunilor și a nedreptății este să ne creăm propriul adevăr, în care nimeni n-are voie să intre pentru a ne influența.

Foto deschidere: 6iee.com

Matricea Românească dă voce tinerei generaţii – eşti un tânăr sau o tânără româncă ce vrea să-şi facă gândurile auzite? Îţi aşteptăm contribuţia!

Acum puțin timp am fost întrebată ce mă inspiră si în mod surprinzător am realizat că pe cât de simplă pare această întrebare, pe atât de mult timp mi-a luat să-i aflu răspunsul. Așadar am tratat-o ca pe o provocare și am pornit în elucidarea enigmei, aflând astfel că de fapt inspirația, pentru mine, apare în orice aspect minor al vieții cotidiene: în oameni, în muzică, în problemele de care ne izbim zilnic, poate chiar și în ceaiul de dimineață. La fel ca și fericirea, inspirația își are locul în lucrurile simple, stimulând creativitatea.

Am realizat că, de fapt, inspirația a venit odată cu momentele ce m-au marcat mai mult sau mai puțin de-a lungul timpului și cu oamenii ce au venit și plecat odată cu ele. Am înțeles că un poet sau scriitor nu este mai inspirat decât restul lumii, chiar dacă forța creatoare pare a fi parte din el. Am aflat ca ești inspirat când călătorești sau când asculți melodia preferată ori citești o carte ce-ți place. Am găsit inspirația în zilele ploioase (precum este cazul în aceste zile) ori în cele cu apusuri târzii, în care cerul pare să se rușineze odată cu venirea lunii.

În mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată

Mă inspiră cei ce s-au remarcat în trecut prin calitățile lor. Mă inspiră diferențele de opinie, caracterele dinamice şi oamenii raționali. Mă inspiră greșelile pe care le-am făcut în trecut. Mă inspiră diminețile târzii de sâmbătă, călătoriile spontane și personajele din filme. Mă inspiră oamenii fericiţi. Mă inspiră natura. Iar în mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată. Mă inspiră un lucru de care sunt mândră. Mă inspiră încrederea celor ce mă susțin și mulțumirea ce poate fi citită pe chipurile lor atunci când reușesc să fac ceea ce îmi propun.

De fapt, totul este o sursă de inspirație, oriunde ți-ai arunca privirea o vei găsi. În opinia mea, visele, curajul și armonia nu sunt decât o ecuație, ce calculată corect va rezulta inspirație si reușită. Practic, de cele mai multe ori inspirația, acea sclipire de moment, poate fi cheia succesului, având puterea de a-ți marca definitiv viața. Şi poate că, într-o zi, fiecare dintre noi va avea forța și „starea de tensiune creatoare” necesare pentru a-și risca norocul în schimbul unei posibile reușite.

În final, totul este în realitate un fapt efemer, ce fără culoarea spontaneității și a originalității n-ar avea sens și care, până la urmă, își va afla sfârşitul, însă totul depinde de noi. Noi putem alege cum şi când ne-am autopermis să fim fericiți și inspirați, pentru a începe să scriem și rânduri frumoase în cartea vieții noastre.

Prin urmare… tu când ai intâlnire cu fericirea și cu inspirația?

Foto deschidere: litere folosite odinioară la imprimarea ziarelor, expuse în Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov

• Despre
• Ultimele Postari

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață

Ultimele postari ale lui Cătălina Ifrim (vezi toate)

• Drumul spre reuşită este un balon cu aer cald - 03-04-2018
• Vis de vară… - 26-06-2017
• Concluzia unei eleve, despre societate: „Toți am ajuns retardați emoțional!” - 29-05-2017

Bicicleta, un vehicul – așa cum este încadrată din punct de vedere legal – are în spate o frumoasă istorie de aproximativ 200 de ani, perioadă în care aceasta a cunoscut diferite forme, materiale și accesorii, însă numitorul comun al tuturor variantelor fiind nelipsitele două roți. Astăzi, formele bicicletei nu diferă foarte mult de la un model la altul, iar posesorii acestora sunt liberi să-și „pună creativitatea la contribuție” pentru a-și exprima individualitatea. Dacă v-a plăcut serialul de televiziune „American Chopper”, când în fiecare episod se prezenta restaurarea sau chiar realizarea de la zero a unei motociclete, să asiști la același proces desfășurat în jurul unei biciclete este la fel de savuros.

Matricea Românească a pătruns, în Timișoara, într-un astfel de atelier și a cunoscut trei tineri care și-au transformat pasiunea pentru două roți într-o afacere care funcționează pe un principiu adânc înrădăcinat în mentalitatea românească: nu aruncă, ci repară.

Raul Gârleanu și Mihai Borcescu, absolvenți de Arhitectură, au fondat acum câțiva ani „Bicicle TeMe”, după ce au constatat că bicicletele proprii – recondiționate într-un stil aparte – sunt apreciate pe străzile timișorene și că primesc solicitări similare. Acum câteva luni, a fost adus în echipă și Cristi Bereczky, iar cei trei construiesc, personalizează, recondiționează, repară și oferă sfaturi cu privire la păstrarea și utilizarea bicicletei.

Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru) Foto: arhiva personală

„Când ne-am găsit un spațiu pentru atelier, am considerat că era prea mare, pentru că erau 50 metri pătrați, șase biciclete, un banc de lucru, și o canapea. După aproximativ șase luni, spațiul era plin, aveam de lucru zilnic. Am fost bine primiți de comunitatea bicicliștilor. Când am început să facem și cargo-biciclete, chiar nu mai aveam spațiu liber. A trebuit să ne mutăm în alt loc și am avut noroc să prindem unul aproape de centru”, a început Raul relatarea despre cum a evoluat Bicicle TeMe.

Cum recunoaștem pe străzile Timișoarei – și nu numai, din câte mi s-a spus – o bicicletă care a plecat din atelierul băieților? La această întrebare ne-a răspuns Mihai, subliniind că paleta de culori este cea care face diferența: „În general, culorile sunt pastelate, și multe dintre biciclete au cauciucuri crem. Nu folosim culori stridente: roșu, roz, verde fosforescent. Am mai văzut multe biciclete foarte colorate și încărcate. Noi păstrăm o notă de simplitate. Oamenilor le-a plăcut mult asta, dar și ideea de biciclete simplu de întreținut și personalizate. Fiecare vrea ceva aparte, prin care să iasă în evidență”. Raul a completat, explicând că, deși clientul sosește cu propriile idei, ei încearcă să își exprime punctul de vedere și să găsească îmbinarea pefectă a detaliilor.

Pe lângă „cele văzute”, băieții au menționat că la fel de importante sunt și aspectele nevăzute, care-i asigură biciclistului o perioadă lungă de pedalare a vehiculului ecologic.

Bicicleta de oraș a unei domnișoare

„Ținând cont că facem și reparații, încercăm să menținem calitatea produsului cât mai înaltă, respectiv să o menținem pe linia de plutire cu piese bune. Încercăm să convingem clienții că o bicicletă de calitate joasă nu este una în care să investească. Dacă se strică o piesă, încercăm să aducem aceeași piesă sau chiar una mai bună”, a explicat Mihai.

Vestul țării are o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor»

Potrivit fondatorilor Bicicle TeMe, o bicicletă bună este cea „în care poți avea încredere că te va duce și te va aduce înapoi acasă și pe care nu trebuie să o duci la reparat o dată pe săptămână. Penele sunt comune, avem cioburi, cuie și pe piste de bicicletă – acest lucru se întâmplă oriunde. Dar fiabilitatea, încrederea că bicicleta «va ține», că va merge bine, sunt ceva important pentru noi. La una de calitate joasă pot ceda piesele în timpul unei pedalări de grup, și rămâi în urmă în timp ce ceilalți merg mai departe. Nu considerăm că e acceptabil pentru un oraș micuț”.

În atelierul care se bucură de prezența a  doi teckeli extrem de prietenoși, deși întâmpină vizitatorii cu lătrături puternice, au pătruns bicicletele tuturor categoriilor de persoane, chiar și din afara Timișoarei.

„Vin și studenți din Germania care locuiesc aici. Ei sunt obișnuiți să meargă cu bicicleta la ei acasă și li se pare normal să o facă și aici, unde studiază. De asemenea, avem clienți toate vârstele. Fetele vor întotdeauna biciclete frumos colorate, cu un stil clasic și, neapărat, trebuie să existe un coș în fața acestora”, s-a amuzat Raul.

Campa, unul dintre cățeii atelierului

Pe lângă bicicletele de care băieții se ocupă zi de zi, în atelier au fost desfășurate proiecte cu care aceștia se mândresc, precum restaurarea bicicletelor din anii ’50, dar și realizarea unei biciclete de mari dimensiuni (chopper bike, foto deschidere), lungă de trei metri, care a uimit țara. „Se merge mai ciudat cu ea, dar se poate. E la fel ca la tir sau la autobuz. Trebuie mult loc de manevră”, au dezvăluit interlocutorii noștri. De asemenea, nici vestitele Pegasuri nu lipsesc din portofoliul lor, alături de bicicletele ale căror construcții au început cu o singură piesă.

Deși Timișoara poate fi comparată, în ceea ce privește comunitatea bicicliștilor, cu București sau Cluj, Cristi a punctat că încă este loc de educație la acest capitol și nu-și explică de ce, odată cu renovarea Centrului Vechi al orașului, ele sunt interzise în spațiul respectiv. Însă Raul a adăugat optimism, spunând că în ultimii ani se observă o toleranță din ce în ce mai ridicată a șoferilor față de vehiculele cu două roți, „atât timp cât bicicliștii nu se expun sau nu fac nebunii în trafic”.

Așa gândim noi, românii: se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă

Același Raul a mai spus că „Vestul țării are, din câte știm, o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor». Credem că provine din influența austro-ungară. În zona de Vest s-a dezvoltat, poate, și din cauza terenului. Este plat, nu avem dealuri, poduri, nimic greu de depășit cu o bicicletă, și acest lucru o face un instrument foarte ușor de folosit în deplasările zilnice, fără nimic complicat”.

Specificul românesc care gravitează în jurul muncii lor este acea dorință de a repara lucrul care li se așază pe tejghea și de a nu-l arunca.

„În străinătate se practică: «Gata, nu mai merge bine, schimbăm, luăm ceva scump». La noi e: «Hai să vedem ce are, e un pic de lucru la ea, durează câteva ore, nu costă mult, și o să meargă mult timp de acum încolo». Ideea aceasta e înrădăcinată în mentalitatea românească. Se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă.”