Despre idolatria tehnologică

Pentru ca discuția noastră să nu fie acuzată de a fi prea abstractă și nebazată pe „facts”, voi rezerva în totalitate acest episod trecerii în revistă a unora dintre cele mai explicite formulări ale supremației tehnologice peste care am dat de-a lungul timpului. Cu certitudine, ele sunt abia vârful aisbergului, dar cred că tot vor fi suficiente pentru a arăta că bagajul ideatic al tehnologiei zilelor noastre este unul care trebuie manipulat cu foarte mare grijă, mai ales de cei care cred cu sinceritate că este compatibil cu bagajul ideatic al creștinismului.

Dat fiind că studiile sunt astăzi principalele surse de autoritate intelectuală, să începem și noi cu unul. Aflăm dintr-un articol de pe site-ul Greater Good al Universității Berkeley că „Oamenii care cred cu fermitate în progresul științifico-tehnologic au credința că știința și tehnologia pot ajuta omenirea să construiască un viitor mai bun. Ei tind să creadă că știința și tehnologia ne fac viața mai sănătoasă, mai ușoară și mai confortabilă și că tot ele creează mai multe șanse pentru generațiile viitoare și fac lumea mai bună”.[1] Articolul face referire la un studiu din 2016 al Universității din Cologne conform căruia credința în progresul științifico-tehnologic asigură „enoriașilor” o stare de bine și o satisfacție personală superioară credințelor tradiționale. În mediul tehnologic al secolului XXI, Dumnezeu – căruia deja I s-au respins prerogativele de Creator și de Mântuitor al lumii – nu mai are dreptul de a rămâne printre noi nici măcar ca o iluzie liniștitoare. Tehnologia poate asigura cu succes și acest rol paliativ. Iar ceea ce părea a fi „un simplu instrument pe care depinde cum îl folosești” a ajuns, pe nesimțite, un obiect de cult ale cărui puteri spirituale pot fi măsurate de cercetătorii în psihologie socială:

„Știința îi satisface în profunzime pe cei seculari (…) De fapt, rugăciunea la altarul tehnologiei oferă celor ce se închină la progres beneficii mai multe și mai puternice decât le oferă zeii tradiționali credincioșilor lor.”[2]

Faimosul Yuval Noah Harari predică și el de la același amvon: „Oamenii de știință de azi pot face mult mai multe decât Dumnezeul Vechiului Testament. Grație îngrășămintelor artificiale, insecticidelor industriale și speciilor modificate genetic, producția agricolă de azi depășește cu mult cele mai mari așteptări pe care fermierii din vechime le aveau față de zeii lor”[3]…

Un alt faimos, Elon Musk, spunea acum câțiva ani: “La ritmul actual de creștere tehnologică, omenirea este pe cale să devină precum Dumnezeu în capabilitățile sale”.[4]

Ca să o spunem pe cea dreaptă, Musk nu e foarte original, întrucât un alt pionier al tehnologiei auto, Henry Ford, afirmase de mai bine de un secol – și, admitem, cu ceva mai mult rafinament biblic – că va aduce “o lume nouă, un cer nou și un pământ nou” – aluzie directă la primul verset al capitolului 21 al Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul.

Și în același registru modest și moderat, rațional și utilitarist, Eric Anderson, președintele fondator al companiei Planetary Resources, care plănuiește să extragă metale prețioase din asteroizii spațiali, spunea: “Vedem viitorul Pământului ca pe o Grădină a Raiului”.[5]

Multe feluri de roade are această nouă „Grădină a Raiului” și mulți tehnofili și tehnolatri o populează. Câteva exemple din diverse ramuri tehnologice:

În medicină îi găsim la loc de cinste pe Friedrich Dessauer (1881-1963) – pionier al cercetării razelor X și catolic devotat, care afirma nimic mai puțin decât că “participarea (prin tehnologie) la creație… este cea mai înaltă experiență pământească a muritorilor”.[6]

… sau pe Craig Venter, geneticianul care a creat prima schiță a genomului uman: “Viața este o mașinărie [life is machinery]. Viața devine o formă de tehnologie pe măsură ce învățăm să o manipulăm și să o reproducem.”[7]

În tehnologia militară:

E remarcabil că primul test al bombei atomice (iulie 1945) s-a numit Trinity Test (Testul Treimii). După această primă explozie atomică, Robert Oppenheimer, lider al personalului implicat și cel care “botezase” acest test, afirma, citând din Baghavad Gita: “Am devenit moarte, distrugător al lumilor”. Chimistul George Kistiakowski, cel care a pregătit explozibilul, a spus: “În ultima milisecundă a existenței pământului, ultimul om va vedea ceva foarte asemănător cu ceea ce am văzut noi”. William Laurence, de la The New York Times, reporter militar oficial, a comparat opera omului cu opera lui Dumnezeu, exultând: “Supersoarele care răsărea îmi părea să fie simbolul răsăritului unei noi ere […] Te simți ca și cum ai avea privilegiul de a asista la nașterea unei Noi Lumi”. Iar generalul Thomas Farrell a accentuat această conexiune, remarcând că Testul Treimii a dezlănțuit forțe “până acum rezervate Atotputernicului”.[8]

În tehnologia informației:

Brenda Laurel (dezvoltator de „realitate virtuală”, antreprenor și „tehno-hippie”) „deplânge pierderea locurilor magice din lumea noastră contemporană și susține că realitatea virtuală va putea aduce înapoi puternicele experiențe ale prezenței divine așa cum erau evocate în mod tradițional prin ritualuri străvechi și prin teatru. Pentru a împlini potențialul maxim al realității virtuale, trebuie să reinventăm sacrul în care să colaborăm cu realitatea pentru a o transforma și pentru a ne transforma și noi.”[9]

Mark Pesce, inginer, futurist, profesor și scriitor tehnopăgân a declarat: “deopotrivă spațiul virtual și spațiul magic se manifestă în imaginație. Ambele spații sunt în întregime construite de gândurile și credințele tale. […] Cred că computerele pot fi la fel de sacre ca și noi, pentru că ele pot întrupa comunicarea noastră cu ceilalți și cu entitățile – părțile divine din noi – pe care le invocăm în spațiul respectiv”.[10]

Designerul de jocuri video Brian Moriarty adaugă sibilinic: “treaba noastră sunt experiențele spirituale”[11]

„Noua tehno-magie este diferită […] Forța este imensă, și asta o simt în special programatorii, DJ-ii de lasere, oamenii de știință și arhitecții în siliciu. Tehnologia are un spirit propriu, la fel de valid precum spiritul oricărei creaturi a zeiței. Aceasta este forța spirituală pe care noi, cei care ne numim tehnopăgâni, trebuie să o simțim și să o exprimăm. Și, deloc surprinzător, găsim moduri de a aduce tehnologia în slujirea noastră” – Erich Schneider[12]

Și un pic de statistică. Între 1979 și 1989, în 36 % dintre cele 175 de articole despre computer din revista TIME s-au folosit în mod explicit termeni magici sau religioși cu privire la computere și la programatori și utilizatori. În aceste articole se vorbește despre “copii care trăiesc în comuniune cu mașinile lor”, “computerele portabile care sunt adevărate evanghelii pentru utilizatori”, despre “drumul către paradisul hi tech”, despre “a doua venire a lui Steve Jobs”[13], văzut ca un vizionar a cărui “credință oarbă ar fi stârnit invidia primilor martiri creștini”[14]. Tot din revista TIME cităm declarația unui utilizator: “Iubesc aceste mașini. Am toată această putere în vârful degetelor. Fără computere, nu știu ce aș putea fi. Cu ele, sunt cineva” și “În mâinile unui profesor care chiar crede, se pare că computerele pot face miracole”.[15]

O altă declarație: “Cu puțin efort, mă pot identifica, de asemenea, cu obiectele. Pot vedea obiectele care mă înconjoară strălucind de lumină interioară”. O atare frază nu îi aparține vreunui guru new-age. Surprinzător, cel care afirmă aceasta este, cel puțin oficial, un om dedicat raționalității – un matematician și un “computer scientist”, fost președinte al Societății Americane a Inginerilor și al Academiei Mecanice Americane, Daniel Drucker.[16]

Tom Furness, cercetător la Universitatea din Washington, Laboratorul Tehnologic de Interfață Umană, nu vede lucrurile prea diferit: „De partea cealaltă a mănușilor noastre cu senzori, noi devenim creaturi mișcătoare de lumină colorată, pulsând în sclipiri aurii… Vom deveni cu toții îngeri, pentru eternitate… Cyberspațiul va fi ca Paradisul… un spațiu al restaurării colective a stării de perfecțiune”.[17]

Jakob Nielsen, considerat a fi unul dintre cei mai influenți specialiști în Internet de către New York Times, Business Week și Internet Magazine, profețește și el: „În viitor, vom fi cu toții Harry Potter!”[18]

Michael Heim, consultant în industria computerelor și filosof: “Atunci când suntem on-line, ne rupem de existența noastră corporală”, de “existența noastră pământească, atât de pământească” și emulăm „perspectiva lui Dumnezeu, viseo dei, instantaneitatea cunoașterii divine”.

Încheiem spectaculos această serie cu Michael Benedikt, președinte al Mental Tech. Inc., o companie de design de software din Austin, Texas: “cyberspațiul este echivalentul electronic al tărâmurilor spirituale ale religiei”. […] “Cyberspațiul este dimensiunea în care plutește o nouă imagine a Cetății lui Dumnezeu, Noul Ierusalim al Cărții Apocalipsei. Răsare din rai precum un palat plin de podoabe, fără greutate… un loc în care putem reintra în grațiile lui Dumnezeu… un loc precum o splendidă ecuație”.[19]

În tehnologia spațială:

Istoricul David F. Noble relatează că la momentul încheierii programelor spațiale NASA – Apollo și Skylab, 90% dintre astronauți erau creștini practicanți, iar dintre aceștia, 85% erau protestanți. Deși Neil Armstrong, comandantul primei misiuni cu aselenizare (Apollo 11, 1969) a fost crescut în Biserica Evanghelică, aceasta nu se considera o persoană prea religioasă, spre deosebire de colegul său de echipaj, Edwin Aldrin, care era mai-mare al unei biserici prezbiteriene și profesor la școala de duminică. Înainte de zbor, Aldrin s-a împărtășit cu pastorul său care i-a spus, după declarațiile ulterioare ale lui Aldrin, că el și colegii săi vor “privi pământul dintr-o poziție de transcendență fizică” și, prin efortul lor, “omenirea va fi trezită încă o dată la dimensiunile mitice ale omului”. După ce modulul de aterizare s-a așezat în Mare Tranquillitatis, la scurt timp după aselenizare, înainte ca Armstrong și Aldrin să pășească pe suprafața lunară, Aldrin a cerut Controlului Misiunii un moment de liniște la radio. Apoi și-a desfăcut un mic pachet oferit de pastorul său care conținea un flacon cu vin, puțină anafură și un mic potir și s-a împărtășit, citind din Ioan 15:5. El a spus mai târziu: “e interesant să te gândești că primul lichid care a luat contact cu Luna și prima hrană consumată acolo au fost elementele împărtășaniei”. După aceea, deschizând stația radio, a citit din Psalmul 8.

Douăzeci de ani mai târziu, Tom Jones, membru al echipajului navei Shuttle, se împărtășea în timpul zborului. Iar despre nava sa spațială, Jones spune că este “cea mai grandioasă catedrală în care poți sluji”.[20]

În tehnologia inteligenței artificiale:

John McCarthy, inventatorul termenului de „inteligență artificială” pretindea că „chiar și despre mașinile simple precum termostatele se poate spune că au propriile credințe”. La întrebarea evidentă pusă de filosoful John Searle – „Ce credință are termostatul Dvs?”, McCarthy a răspuns – „Termostatul meu are trei credințe – aici e prea cald, aici e prea frig și aici e potrivit”.[21]

Un urmaș al său, expertul în inteligență artificială Earl Cox, mai are și el un singur dor: “Ne vom downloada mintea în recipiente create de copiii noștri roboți și, împreună cu ei, vom explora universul… Eliberați de forma noastră biologică fragilă, inteligențele uman-artificiale vor călători prin univers. Un astfel de sistem combinat de minți, reprezentând triumful suprem al științei și tehnologiei, va transcende conceptele timide asupra zeităților și divinității ale teologilor de astăzi”. Iar o simpatizantă a A.I., Pamela McCorduck completează: “Ceea ce facem noi este ceva dumnezeiesc. […] Inventarea zeilor reprezintă dorința noastră de transcendență”.[22]

Un dezvoltator (sau, mai bine zis, un practicant)  de A.I. intervievat anonim schițează acest peisaj eshatologic: „Inteligențele Artificiale – acestea vor fi duhurile noastre. Pentru că, de îndată ce le vom fi construit, vor fi prea complexe ca să le putem înțelege. Și atunci vom relaționa cu o Inteligență Artificială în același mod în care relaționăm cu un duh. Te tocmești cu el. Vorbești cu el. Încerci să-l înțelegi. Dar întotdeauna el îți va fi superior. Acestea sunt lucruri «sfinte față de tine».”[23]

“Dacă poți face o mașină care conține întregul conținut (contains the contents) al minții tale, atunci acea mașină ești tu. La naiba cu restul corpului tău fizic, nu e prea interesant. Acum, mașina poate dura etern. […] Toți vrem să fim nemuritori..”[24] – Gerald Jay Sussman, profesor la MIT.

Deja citatul Yuval Noah Harari plusează și pune punctul pe I-ul din A.I.: „Pe măsură ce autoritatea va trece de la oameni la algoritmi […] s-ar putea să percepem întregul univers ca pe un flux de date, să considerăm organismele niște simpli algoritmi biochimici și să credem că vocația cosmică a omenirii este să creeze un sistem atotcuprinzător de procesare a datelor – și apoi să ne contopim cu el”[25]

Am lăsat la finalul acestui festin un mic desert savuros. Cea care l-a pregătit este Carolyn C. Porco, cercetător planetar și profesor la Universitatea din Arizona, care consideră că știința trebuie să ajungă în viitor să îndeplinească aceeași funcție pe care o îndeplinesc (încă) religiile:

“În esența oricărei cercetări științifice se află o căutare spirituală profundă. […] Aceeași împlinire spirituală și aceeași conectare (precum acelea oferite de religii – n. mea) pot fi găsite în revelațiile științei. De la energie la materie, de la particulele elementare la ADN, de la microbi la Homo Sapiens, de la singuralitatea Big Bangului la imensitatea universului… povestea noastră este povestea cea mai minunată care s-a spus vreodată. Noi, oamenii de știință, avem piesa, subiectul, icoanele, lentilele, “minunile”, măreția și chiar efectele speciale. Și nu avem doar un zeu, avem mulți. Găsim zei în nucleul fiecărui atom, în structura spațio-temporală, în mecanismele contraintuitive ale electromagnetismului. Ce bogăție! Ce frumusețe desăvârșită!” […]“Dacă ne-am apropria meșteșugul, măiestria, metodele religiei formale pentru a duce mesajul mai departe? Imaginați-vă Martorii lui Einstein mergând din ușă în ușă sau evangheliștii TV declamând pasional frumusețea evoluției. Imaginați-vă o Biserică a Oamenilor de Știință de Ziua a Șaptea, unde credincioșii s-ar putea aduna. Imaginați-vă congregații ridicându-și glasul pentru a slăvi gravitația, forța care ne leagă pe toți de pământ, pe pământ de soare, și pe soare de Calea Lactee. Sau slăvind forța nucleară care face să existe lumina stelei noastre și lumina de stele a sorilor îndepărtați. Puteți chiar auzi imnurile cântate vârstei universului, legilor sale statornice, și Raiului de deasupra pe care noi cu toții îl vom locui împreună, amestecați, risipiți ca o nebuloasă pe cerul de diamant?”

Și pentru cei încă neconvinși de această viziune înălțătoare, autoarea încheie astfel:

“Într-o bună zi, cele mai sacre locuri vor fi observatoarele astronomice, acceleratoarele de particule, instalațiile de cercetare universitare, și alte laboratoare unde înalții preoți ai științei – biologi, fizicieni, astronomi, chimiști – se angajează în nobila îndeletnicire a descoperirii lucrărilor naturii. […]«Aleluia!» vor striga ei. «Forța fie cu voi!»”[26]

Dincolo de speranțele deșarte și de excesele retorice ale celor menționați mai sus, rămânem totuși cu o dilemă. Cum ar putea niște oameni aflați într-o cultură a controlului, a excesului[27] și a extazului tehnic, niște oameni în viziunea cărora nu e loc de ceea ce este personal și local, niște oameni care exclud programatic empatia, cooperarea și dragostea[28] să creeze “instrumente neutre” pentru uzul „neutru” al oamenilor de rând?

Și mai ales, cum am putea să ne poziționăm noi față de această cultură nouă și puternică, seducătoare și invazivă? Cum răspundem la imperativul „Plug and Pray!” ?

[1] https://greatergood.berkeley.edu/article/item/people_who_trust_technology_are_happier

[2] https://qz.com/824736/faith-in-technology-and-progress-makes-you-happier-than-religion-and-belief-in-god/

[3] https://www.newstatesman.com/politics/2016/09/salvation-by-algorithm-god-technology-and-the-new-21st-century-religions

[4] Doug Hill, Not So Fast. Thinking Twice about Technology, The University of Georgia Press, 2016, p. 5

[5] În Hill, p. 6

[6] Carl Mitcham: „cu Dessauer, tehnologia devine o experiență religioasă – iar experiența religioasă preia semnificația tehnologică” – în Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, The University of Chicago Press, 1994, p. 33

[7] Hill, p. 117

[8] Vezi capitolul 8 din David F. Noble, The Religion of Technology. The Divinity of Man and the Spirit of Invention, Penguin, 1999.

[9] Dorian Zandbergen, Silicon Valley New Age: The Co-Constitution of the Digital and the Sacred, în Stef Aupers, Dick Houtman (eds.) – Religions of Modernity. Relocating the Sacred to the Self and the Digital, Brill, 2010

[10] în Douglas Groothuis, The Soul in Cyberspace, Baker Books, 1997, p. 111

[11] în Erik Davis, TechGnosis: Myth, Magic, and Mysticism in the Age of Information, Harmony, 1998,  p. 244

[12] Erich Schneider, citat în Stef Aupers – „Where the Zeroes Meet the Ones”. Exploring the Affinity Between Magic
and Computer Technology, în Aupers și Houtman (eds.), op. cit.

[13] Stahl, p. 80

[14] Stahl, p. 95

[15] Stahl, p. 91

[16] Citat în Brockman, What…, p. 139

[17] Noble, cap. 10

[18] în Aupers, art. cit.

[19] Noble, cap. 10

[20] Noble, cap. 9

[21] Neil Postman, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, 1993, p. 111

[22] Noble, cap. 10

[23] Stef Aupers, art. cit. Referința de la final este „greater than thou”, trimitere la Isaia 65, 5.

[24] în Jeremy Rifkin, Time Wars: The Primary Conflict in Human History, TouchStone Books, 1989, p. 184

[25] Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI, Polirom, 2018, p. 67

[26] Citat în John Brockman (ed.), What is Your Dangerous Idea? Today’s Leading Thinkers on the Unthinkable, Harper Perennial, 2014, pp. 153-155

[27] „[Șmecherii din Silicon Valley] vorbesc cu mândrie despre cum răstoarnă ei tradițiile și paradigmele în viețile lor personale tot așa cum o fac și în lumea tehnologică pe care o stăpânesc. […] șmecherii din industrie vorbesc despre aceste activități pe un ton de auto-măgulire și imun la critică. Comportamentul lor la aceste petreceri exclusiviste este o extensie a progresivității și a lipsei prejudecăților – a îndrăznelii, dacă vreți – care fac ca fondatorii să creadă că pot schimba lumea” – Emily Chang, Bacchanalia 2.0, Vanity Fair, februarie 2018 – https://archive.vanityfair.com/article/share/244ef5f1-e000-49c1-80e0-81449dbadf24

[28] „Se preferă trăsături precum inteligența, puterea fizică, frumusețea, sănătatea și longevitatea va căuta să le amplfice cercetarea dinamică. Însă alte calități recunoscute peste tot ca fiind cruciale pentru buna viețuire – empatie, cooperabilitatea, capacitatea de a iubi și de a nutri – nu sunt niciodată menționate în agendele științei post-umane” – Langdon Winner, Are humans obsolete?, Hedgehog Review, vol. 3, no. 3, toamna 2003.

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

Ajunși în sfârșit către secolul nostru, vedem cum tehnologia devenită sistem s-a extins peste tot, la scară globală, mai cu seamă prin tehnologiile comunicării – care sunt și ele extensii ale omului, mai exact extensii ale minții noastre. Nu mai există decât puține locuri din lume lipsite de curent electric, de televizor și de semnal de telefonie mobilă și companiile se străduiesc să le branșeze și pe ele. Așa cum de la unealtă la mașină a avut un salt „ontologic”, și mașina s-a metamorfozat în altceva nou, care nu mai seamănă cu stadiul precedent. Un altceva care nu mai este nici fântâna cu cumpănă a bătrânului chinez, nici motorul lui Corliss. Un altceva care se definește prin puterea incredibilă cu care imersează omul: „pentru a folosi o unealtă, trebuie să mă pot concepe pe mine însumi ca fiind la distanță de unealta pe care o pot apuca sau lăsa, pe care o pot folosi sau nu. […] Acest lucru devine o pură iluzie atunci când creez un macro în WordPerfect cu care îmi organizez notele de subsol. Ca operator, devin parte din sistem” – Ivan Illich[1]. Sistemul devenit global ne pune pe toți în poziția de operatori și de părți componente ale sale, noduri într-o imensă rețea care ne alimentează și pe care o alimentăm 24 de ore din 24. Și ne-a devenit tare familiară imaginea planetei îmbrăcate într-o plasă de semnale electrice, învelite într-o tehnosferă, ca și cum ar fi o mare fotografie de grup, în care nu se vede nimeni.

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit mediul în care trăim astăzi. Dar ce înseamnă că este un mediu și cu ce ne afectează? Neil Postman explică foarte sugestiv natura diferită a mediului tehnologic: se ia un pahar cu apă, iar în el se pune o picătură de vopsea (nu se menționează culoarea, dar bănuiesc că e recomandabilă o nuanță intensă, pentru un contrast viu). Odată ajunsă în apă, picătura se dizolvă încet-încet, colorând-o. Prin această operațiune, ceea ce obținem nu este apă + culoare, ci cu totul altceva – apă colorată. Cele două una s-au făcut, și nici una nu mai e la fel ca înainte. În mod asemănător, spune Postman, atunci când într-o cultură „picurăm” o tehnologie nouă, ceea ce obținem nu este suma „cultură + tehnologie”, ci cu totul altceva – o cultură transformată tehnologic. Tehnologia nu se adaugă pur și simplu la cultură, ci intră într-o anume reacție cu ea, reacție de pe urma căreia nici una dintre ele nu rămâne „pură” și neafectată.

Una dintre consecințe este că acest nou stadiu tehnologic ne propune în mod permanent o ajustare, o transformare. Suntem în paharul cu apă și ne colorăm, indiferent dacă nuanța ne place sau nu. Unealta ori mașina pot fi încă percepute din afară. Mediul, însă, e atotcuprinzător. Poate că de asta, parcă mai pregnant decât oricând, granița dintre interior și exterior devine difuză, iar lumea e în noi la fel de mult cât suntem noi în lume. Pr. Adrian Sorin Mihalache: “lumea ne zidește. […] Conținuturile ei ajung să fie materialul gândurilor și emoțiilor mele, țintă pentru dorințele sau preocupările mele”.[2]

Dimensiunile și forța de pătrundere și de integrare ale acestui sistem mediatic nu se pot compara cu ale nici unui imperiu din istorie, iar posibilitățile pe care le oferă azi tehnologia sunt incontestabil fabuloase și fascinante. Însă există un straniu efect secundar al acestei dezvoltări. El este sesizat de scriitorul SF Arthur C. Clarke, altminteri ateu, în celebra sa butadă: “orice tehnologie suficient de avansată nu mai poate fi deosebită de magie”. Și aici ne amintim că există o veche înrudire a tehnologiei cu magia, care confirmată, printre alții, și de sociologul american Richard Stivers:

„Istoric, magia își are rădăcinile în încercarea de a influența natura, care era experiată ca fiind sacră. […] Astăzi, tehnologia este percepută ca fiind o forță mai mare decât cea a naturii, pentru că este folosită cu succes la exploatarea resurselor naturii și la re-crearea naturii. Dacă sacrul este ceea ce noi experiem ca fiind atotputernic, atunci este inevitabil ca tehnologia să înlocuiască natura ca obiect al venerării tacite.”[3] 

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit atât de omniprezentă și se revendică a fi atât de omnipotentă, încât oamenii se raportează la ea ca la ceva sacru (paradoxal, pretinzând în același timp că este neutră). Din lumea laică, fenomenul nu pare să fie prea vizibil, cu excepția situațiilor în care așteptările noastre de la tehnologie sunt absurde în cel mai strident mod. Însă pentru cei credincioși, adică pentru cei care Îl pun pe Dumnezeu drept cauză absolută a tuturor lucrurilor existente, această turnură este extrem de periculoasă. A strămuta oricare dintre atributele Creatorului către o creatură sau o creație poartă în mod tradițional numele de „idolatrie” și este pur și simplu cel mai catastrofal lucru pe care îl poți face în calitate de creștin.

6. THE MEDIUM IS THE IDOL

Avertizările cu privire la idolatrie sunt numeroase atât în Scriptură, cât și în scrierile Părinților și nici una dintre acestea nu lasă de înțeles că idolatria ar fi tolerabilă sau negociabilă. Păcatele lumești – oricât ar fi de numeroase și de oribile – par a fi mai puțin grave decât idolatria, care nu e altceva decât cel mai mare păcat, eroarea supremă și abaterea care nu cunoaște întoarcere: “Închinarea la idolii cei deșerți, care nici n-ar trebui pomeniți, este începutul, pricina și sfârșitul a tot răul”. (Înțelepciunea lui Solomon – 14, 27)

Idolatria este păcatul superlativ, căruia Tertullian îi dedică un întreg tratat, pe care îl începe astfel: „Principala nelegiuire a omenirii, cea mai înaltă vină aruncată asupra lumii, întreaga cauză a judecății este idolatria. Deși orice faptă rea are particularitățile sale, … ea poate fi încadrată în categoria generală a idolatriei.”[4]

Ebraica are mai mulți termeni pentru idoli, care denotă diverse caracteristici ale acestora – mizeria, nerușinarea, oroarea, lipsa de substanță[5]. Printre aceștia, există și doi termeni care accentuează caracterul de obiect material al idolilor.

Unul dintre aceștia este atsav – עָצַב – îl găsim, de pildă, în Isaia 48,5 „Ți-am prezis acestea înainte ca să se întâmple şi auzite ţi le-am făcut ca să nu zici: «Idolul meu le-a făcut, chipul cel cioplit şi turnat le-a hotărât!» ”. Interesant, atsav (în forma intensivă) înseamnă a fasona, sensul lui principal fiind însă de a fi întristat, a suferi o durere.

Componenta materială a idolatriei este însă mai explicită într-un alt termen – fasil – פְסִיל – pe care îl găsim tradus în românește cu inspirata formulă „chip cioplit”. Aceasta este forma în care îl regăsim în cea de-a doua poruncă – în Ieșirea, cap 20, dar și în Psalmul 77, v. 64, tradus astfel „cu chipurile cioplite i-au stârnit gelozia”[6]. Cuvântul provine din verbul fasal – פָסַל, care înseamnă „a da formă, a fasona, a ciopli” în sensul cel mai propriu (același verb este folosit și în cartea Ieșirii, când Dumnezeu îi spune lui Moise să cioplească tablele de piatră). Termenul acesta îmi pare foarte util, pentru că ne ajută să nu pierdem din vedere că idolatria are adesea o dimensiune tehnologică. Este adevărat că astăzi expresia chip cioplit nu ne mai spune mare lucru; nimeni nu mai cioplește azi, nici în lemn, nici în piatră – acest meșteșug ține de apusa cultură a uneltelor. Dar, în ciuda acestui fapt, nu ar trebui să ne scape din vedere că, atunci când Scriptura vorbește despre „chip cioplit”, se referă de fapt la un artefact neconcordant cu voia lui Dumnezeu, indiferent de metoda de producere a acestuia. Or, bănuiesc că acesta înseamnă că, atâta vreme cât trăim înconjurați de artefacte, suntem datori să discernem care dintre ele pot fi „chipuri cioplite” ale zilelor noastre. Astfel, mă întreb dacă ar fi exagerat să echivalăm chipul cioplit din lumea veche cu chipurile moderne: „chip fabricat”, „chip montat”, „chip configurat” sau, de ce nu, „chip virtual”?

Așadar, avem câteva motive pentru care suntem îndreptățiți să căutăm legăturile subtile dintre fenomenul tehnologic și eroarea idolatră. Nu am fi primii, există câțiva gânditori care au explorat acest teren minat. De pildă, Jacques Ellul – printre altele, filosof, sociolog și teolog – și probabil spiritul cel mai critic și mai radical cu privire fenomenul tehnologic din secolul XX, scria astfel:

“Oamenii divinizează device-ul tehnic. Este universal și spectaculos, înfrânge orice tentative de a-l stăpâni, face ceea ce în mod normal am fi numit miracole, și este în cea mai mare parte incomprehensibil. Este, așadar, Dumnezeu”.[7]

Dacă am corela ideea de idolatrie cu ideea de tehnologie în condițiile de astăzi, în care tehnologia a devenit mediu, ne putem întreba: ne înstrăinează tehnologia de Dumnezeu? Ocupă un loc mai important decât El?[8] Îi atribuim caracteristici care înainte erau rezervate doar Lui? Același Neil Postman oferă un răspuns sintetic, într-un paragraf copleșitor:

“A vorbi despre dumnezeul Tehnologiei – în sensul în care oamenii cred că tehnologia funcționează, în care se bazează pe ea, în care ea promite ceva, în care oamenii se simt îndurerați când li se interzice accesul la ea, în care se bucură când se află în prezența ei; în sensul în care ei sunt încântați când se află în prezența ei, în care ea – pentru cei mai mulți dintre oameni – lucrează pe căi nebănuite, în care oamenii condamnă pe cei care vorbesc împotriva ei; în sensul în care oamenii o privesc cu admirație, în sensul în care – precum niște convertiți – își schimbă stilul de viață, programul zilnic și obiceiurile pentru a o primi în viața lor. Dacă aceasta nu este o formă de credință religioasă, atunci ce este?”[9]

Pentru Postman a fost evident ceea ce nu este deloc clar pentru majoritatea credincioșilor – că relația noastră la tehnologia modernă pare să aibă toate caracteristicile idolatriei. Și nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce mulți dintre creatorii de azi sădesc această gândire în „uneltele” pe care le produc. Ceea ce vom vedea mai pe îndelete în episodul viitor…

[1] Ivan Illich, The Rivers North of the Future, House of Anansi Press, 2005, p. 158

[2] Diac. Adrian Sorin Mihalache – Ești ceea ce trăiești. Câteva date recente din neuroștiințe și experiențele duhovnicești ale Filocaliei, Trinitas, 2019, p. 49

[3] Richard Stivers, Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, p. 2. Sublinierea îmi aparține.

[4] Tertullianus, De Idololatria. Critical text, translation and commentary by J. H. Waszink and J.C.M. Van Winden, E.J. Brill, 1987

[5] https://biblehub.com/topical/i/idol.htm

[6] În Septuaginta, vol. 4/I, NEC – Polirom, 2006, coord. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, p. 210.

[7] Jacques Ellul, Technological Bluff, citat în Peter K. Fallon, The Metaphysics of Media, University of Scranton Press, 2009, p. 197

[8] „Când între noi şi Dumnezeu se interpune ceva ce ne înstrăinează de El, dându-ne în acelaşi timp impresia că pe axa valorilor şi în viaţa noastră ocupă locul cel mai important, acel ceva poate fi numit « idol ». ” (ÎPS Ioachim Băcăuanul), https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/omul-modern-are-propriile-forme-de-idolatrie-80729.html

[9] Neil Postman, The End of Education. Redefining the Value of School, Knopf, 1995, p. 38. Sublinierile îmi aparțin.

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.

4. TRUP <-> UNEALTĂ <-> SIMBOL

Dacă tehnologia ne este extensie, dacă nu poate fi despărțită de noi, atunci trebuie să acceptăm că ea este expresia modelată a firii noastre, că ne proiectăm în ea concepțiile, ideile și valorile, că o transformăm așadar nu doar într-un obiect palpabil, ci și într-un simbol. Și nu cred că există un exemplu mai elocvent și mai ușor de înțeles pentru o cultură creștină decât acela al crucii. Crucea nu este, și nici nu a fost vreodată, o unealtă neutră. Văzută din perspectiva strict „material-neutră”, o cruce este doar un ansamblu simplu, o îmbinare de două segmente de lemn ori alt material care se întrepătrund la 90 de grade, prin chertare, legare sau baterea unor cuie (sau holșuruburi, dacă ești un bricoleur grăbit din secolul XXI). Însă, în anul 33 după nașterea lui Hristos ea era deja un simbol, în acest caz un simbol moral și politic – un simbol al rușinii, fiind rezervată de romani torturării și executării sclavilor, trădătorilor, străinilor și activiștilor politici (așa cum era considerat și Hristos). Iar după Răstignirea lui Hristos, ea devine simbol al Învierii și subiect al unei întregi teologii. Devine, cum spune monahul Nicolae de la Rohia, “desăvîrșită și completă imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.”[1][2]

Remarcabilă în acest sens, de artefact-simbol, este, de pildă, o formulare a Sfântului Ignatie Teoforul. Pentru Sf. Ignatie, Crucea este vinciul (mēkhanḗ) care „Crucea este mechane al întregului cosmos”[3], pe care se înalță pietrele pentru zidurile bisericii –„Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta (mēkhanḗ) lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.”[4],[5]

Să mai facem un pas. Dacă uneltele sunt extensii ale omului și totodată artefacte-simboluri cu o existență materială exterioară omului, atunci trebuie să acceptăm consecința: că oamenii pot fi influențați de uneltele-simboluri pe care ei înșiși le-au construit.

Pentru a ilustra acest aspect, voi reproduce o pildă care îmi place foarte mult și pe care o repet ori de câte ori se ivește ocazia. Ea este citată de teologul ortodox francez Jean-Claude Larchet. Pilda e scrisă cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos, dar ne este extrem de folositoare în încercarea noastră de a ne lămuri cu privire la cum ar putea fi înțeleasă tehnologia. Pilda spune așa:

“Tze-Kung, discipolul lui Confucius, întorcându-se din principatul Tch’u în principatul Tsinn, aproape de râul Han văzu un om care își uda grădina, în care săpase un șanț pentru apă. Bătrânul se cobora în puț, își umplea găleata cu apă, se aburca cu ea în brațe, apoi o vărsa în șanț. O trudă istovitoare, cu puțin spor. Tze-Kung îi spuse: “Ai putea să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi. Vrei să știi cum? Iei o prăjină, îi agăți o piatră de un capăt, iar la celălalt prinzi găleata. Așa, poți scoate apa iute ca dintr-un izvor. Asta se cheamă fântână cu cumpănă”. Atunci, bătrânul spuse: “Am învățat de la maestrul meu că cine se folosește de o mașinărie ca să-și facă lucrul său, îl face ca o mașinărie, iar cel care își face lucrul său ca o mașinărie ajunge să aibă un suflet de mașinărie, iar cel care are în pieptul lui un suflet de mașinărie, își pierde curățenia de prunc. Cel care și-a pierdut curățenia are mișcările sufletului său tulburate. Iar tulburarea sufletului său împiedică sălășluirea în pace a Principiului [adică a lui Dumnezeu] în inima sa. Nu că n-aș cunoaște lucrul de care mi-ai vorbit, dar m-aș rușina să-l folosesc”. Uimit, Tze-Kung, plecându-și capul, tăcu, fără să mai spună nimic.”[6]

Ca orice pildă înțeleaptă, povestea bătrânului grădinar te scutește de prea multe explicații, dând însă naștere unui șuvoi de semne de întrebare. În lumina celor discutate până acum, îmi pare formidabilă ideea că bătrânul nu înțelege tehnologia (în cazul acesta, o „banală” fântână cu cumpănă) ca pe un simplu ansamblu mecanic, ca pe o pârghie construită inteligent și eficient, ci ca pe ceva pe care, folosindu-l, îl va încorpora, îl va face parte din sine. Și folosindu-se de această invenție, va fi și el la rândul lui folosit și transformat de ea. El știe că, dacă o va crea – ea, la rândul ei, îl va recrea pe el. Bătrânul chinez știe că modelarea lumii din afară nu se poate face fără remodelarea lumii de dinăuntru. Iar uneori această remodelare se poate numi deformare, abatere, denaturare. Oricât de rudimentară ar fi tehnologia, nu o putem manipula în mod obiectiv, detașat și suveran. Odată produsă, vom intra cu ea într-o misterioasă relație de întrepătrundere, de simbioză și de oglindire.

Bătrânul din pildă e prudent, sceptic, pentru că știe – ca și noi, creștinii – că omul este vulnerabil, supus ispitei, influențabil. Și atunci el alege ceea ce pentru noi, în secolul XXI, este pur și simplu prostesc și ridicol – alege să fie ineficient, alege să nu se upgradeze, alege să nu inoveze. De ce? Pentru că înțelege că nu există simplă utilizare a tehnologiei, că orice utilizare a oricărei tehnologii, oricât de simple, ne transformă – ne schimbă peisajul interior, ne propune anumite valori, ne cere un anumit ritm, ne sugerează o altă perspectivă asupra lumii, asupra noastră, și asupra lui Dumnezeu și mai ales a relației dintre noi, Dumnezeu și lume.

Bun – ar putea spune cineva – și ce ar trebui să facem acum, să luăm de bun exemplul chinezului și ne întoarcem “în peșteri”, să renunțăm la tot ce ne-a oferit tehnologia în marele marș al civilizației? Nu, nu pot spune asta. Dar cred că putem încerca să înțelegem că o dată cu tehnologia se transformă și omul, și cultura de care aparține.

Ceea ce ne duce cu încă un pas mai departe. Pentru că, dacă există diferențe esențiale între instrumentele lumii vechi și cele ale lumii noastre, înseamnă că există diferențe esențiale și între modul nostru de a trăi în lume și de a ne raporta la Dumnezeu și al celor din trecut, diferențe care li se datorează în mare măsură instrumentelor pe care le folosim. Schimbarea paradigmei tehnologice aduce o schimbare culturală de cel mai înalt grad. Cu alte cuvinte, s-ar putea să fie de folos să comparăm modul în care lumea veche se raporta la tehnologie cu modul în care o facem noi astăzi.

Back to basics: etimologic, termenul de tehnologie provine din grecescul tékhnē, unde avea sensul de cunoaștere practică și era înrudit cu epistēmē – să-i spunem, cunoaștere teoretică. Interesant, era o definiție suficient de largă încât să includă în ea domenii precum medicina sau muzica. Și mai interesant, Platon folosește acești termeni, tékhnē şi epistēmē, fără a-i diferenția. Probabil că un cuvânt potrivit pentru a-l traduce pe tékhnē este iscusință[7]. Oricum ar fi, pentru grecii antici ar fi de neînțeles sensul de “știință aplicată” pe care i-l dăm noi astăzi tehnologiei. André Malet: “Tékhnē antic rămâne apropiat de teorie, mai degrabă decât de ceea ce numim noi astăzi practică”[8].

Un alt fapt de mirare: unul dintre sensurile cele mai vechi ale lui tehnologiei se referă la arta discursului, la retorică, adică la regulile după care putem manipula cuvintele, ca pe niște obiecte, indiferent de valoarea morală a discursului. La acest sens, de tékhnē al logosului se referă nimeni altul decât Sf. Vasile cel Mare când pune în contrast golul vorbăriei cu plinătatea rugăciunii, spunând: “oamenii practică tehnologia, nu rugăciunea”[9]. (Și de mirare mai e și faptul că am păstrat în limba noastră termenul de teologhisire, nu și pe cel de tehnologhisire).

Găsim un indiciu și în Psalmul 128, versetul al 3-lea. În versiunea Înaltului Bartolomeu Anania, acesta sună astfel: “Prin spatele meu au uneltit păcătoșii, pe-acolo și-au prelungit nelegiuirea”. Sf. Ioan Gură de Aur observă că verbul din textul grecesc – tektaino – are două sensuri: “a lucra, a făuri” – ceea ce s-ar referi la violențe sau poveri puse în spatele drepților, sau “a lucra, a urzi” (a urzi!) – care s-ar referi la calomnii, uneltiri făcute pe la spate[10]. Ceea ce ne interesează mai mult acum este nuanța negativă, peiorativă a lui tektaino. În versiunea ebraică a psalmului, actul de „a unelti”, de „a lucra pe la spate” are același sens, ba chiar este formulat mai explicit, prin metafora tehnică a aratului: “pe spinarea mea au arat plugarii, și-au lungit brazdele”. Tékhnē are aici o nuanță morală care va fi arătând cel puțin straniu pentru perspectiva modernă.

În episodul biblic redat în episodul al 2-lea al acestui serial, despre regele Ozia care “a făcut mașini”, termenul original pentru “mașini” este ןוֹבּשָּׁחִ hishshabon, derivat din בשַׁחָ (chasab), care înseamnă de fapt “a gândi”, “a calcula”. Astfel, nici aici accentul nu cade pe produsul finit, pe rezultatul material, ci mai cu seamă pe actul de a gândi, de a cunoaște. Distanța față de „tehnologia ca practică pură” cu care suntem noi obișnuiți astăzi, este evidentă.

Prin tékhnē, uneltele făceau parte integrantă din lumea veche, fără a fi văzute ca fiind creații pur materiale, complet detașate de om și indiferente față de el. De altfel, termenul de tehnologie, așa cum îl înțelegem noi acum, de obiecte produse de om ca rezultat „obiectiv” al aplicării științei, nu apare decât foarte târziu în istorie, în secolul al XIX-lea – ca derivat din artele mecanice, care și ele se separaseră mai înainte de ceea ce numim astăzi artele frumoase. Firesc, de altfel, pentru că în secolul al XIX-lea, cultura fusese deja cucerită de o mulțime de invenții și inovații – de la siderurgie la textile, de la agricultură la producția de ciment, hârtie sau sticlă. Și mai ales motoarele (cu aburi sau cu apă) se răspândiseră, transformând lumea radical. Ce legătură mai aveau toate aceste mașinării cu artele frumoase – pictura sau sculptura? Evident că li se cuvenea un alt termen.

Aceste distincții însă erau străine universului de gândire al lumii vechi. Sub semnul lui tékhnē, neamurile din vechime se aflau într-o relație mult mai strânsă cu lumea înconjurătoare, conștientizând că și ele fac parte din ea și văzând-o adesea ca pe un dar. După Robin Collingwood, lumea veche este un organism, ceva esențialmente viu, de care omul nu se poate separa. Într-o lume-organism, spune Collingwood: “problemele care solicită atât de mult gândirea modernă, problema relației dintre materia moartă și materia vie și problema relației dintre materie și minte, nu existau. Nu exista materie moartă. […] Nu exista nici o lume materială lipsită de minte și nici o lume mentală lipsită de materialitate”.[11] Iar modelul organismului este universal, așa cum arată Radu Iliescu: „… În Legile lui Manu, text hindus exemplar, casta servitorilor este “picioarele”, casta agricultorilor, meșteșugarilor și comercianților este “vintrele”, casta războinicilor e “pieptul și brațele” iar casta sacerdotală e “capul”. Tehnocrația înlocuiește această imagine cu cea a unui motor, în care se pierde orice distincție dintre libertate și necesitate. Schimbarea societății organice cu cea tehnocratică mai înseamnă ceva: părăsirea echilibrului viului pentru ordinea non-viului.”[12]

Această viziune a lumii ca organism cuprinde, desigur, și „tehnologia” lumii vechi: Mircea Eliade afirmă că în această lume veche “orice creație și orice construcție reproduceau modelul cosmogonic, construind, fabricând ceva, omul imita opera Demiurgului […] fabricarea obiectelor echivala cu o naștere”[13]. De altfel, etimologia cuvântului inginer ne confirmă acest lucru – termenul provine din latinescul ingeniare – având ca veche rădăcină proto-indo-europeană pe “gene” – care înseamnă a da naștere. Înrudirea “ingineriei” cu “geneza”, “generația” nu este deloc întâmplătoare. Vedem cum, pentru strămoșii noștri, nu exista posibilitatea de manipula materia complet în afara sferei sacrului, așa cum credem noi că se poate. Există deci o anume magie în tehnologie, iar cei din vechime înțelegeau asta foarte bine.[14]

Mulford Sibley afirma că, sub influența noii științe de secol XVII (și a tehnologiilor!), tendința generală a fost aceea „de a despiritualiza natura, de a șterge distincția dintre animat și inanimat și de a crea o separare radicală între lumea interioară și cea exterioară”.[15] Spre deosebire de vechii evrei și de grecii antici, de hinduși, de chinezi și de creștinii primului mileniu, occidentalii secolelor postmedievale, făcând trecerea de la cultura uneltelor la tehnocrație, ajung să vadă lumea ca pe un mecanism. Mecanism –  adică ceva în esență ne-viu, ceva fragmentat, care poate fi disecat fără limită, manipulat, exploatat și distrus fără ca utilizatorul – detașat și suveran – să fie afectat în mod esențial. Și mai ales ceva lipsit de orice încărcătură simbolică, de orice duh.

Neavând taine, ci doar enigme, lumea-mecanism este una care se poate în sfârșit cuantifica, măsura și cântări. Și mai departe, consecința previzibilă – se poate exploata, se poate stoarce, se poate manipula fără limitele pe care lumea-organism le impunea prin religie, tradiție ori morală. André Malet: “Prin contrast [față de tékhnē al anticilor], tehnica modernă este o adevărată provocare adresată naturii pentru a o forța să genereze cea mai mare cantitate de energie posibilă”.[16] În drumul omenirii de la unelte la mașini, natura este desacralizată, adică neutralizată, redusă la tăcere, la stadiul de obiect mort și resursă.

Presupun că atât Sfântul Ignatie, cât și bătrânul grădinar chinez ar fi găsit asta insuportabil.

(Va urma.)

[1] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 1991, p. 322

[2] Iar faptul că simbolismul crucii există și dincolo de creștinism, așa cum explică pe larg René Guénon, nu face decât să confirme că definiția materială are o însemnătate marginală. Vezi René Guénon, Simbolismul crucii, Herald, 2012.

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 52

[4] Epistola Sf. Ignatie către Efeseni, cap. IX, în PSB 1, EIBMBOR, 1979, p. 160

[5] Simbolismul tehnologic este multiplu în acest fragment. Pietrele șlefuite care alcătuiesc zidul bisericii simbolizează sfinții care alcătuiesc Biserica, lipiți prin mortarul dragostei și prin mâna Lucrătorului suprem. Jean Hani, The Symbolism…, p. 51.

[6] Tchouang-Tzeu, Nan-hoa-tchen-king, capitolul 12K, în L. Wieger, Les pères du système taoïste, Paris 1950, citat în Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Sophia, 2018, p. 32

[7] Vezi Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Humanitas, 2007, p. 267

[8] André Malet, The Believer in the Presence of Technique, în Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, eds. Carl Mitcham & Jim Grote, University Press of America, 1984, p. 96

[9] „technologousi loipon, ou theologousin, hoi anthropoi”, apud P. Hans Sun, Notes on How to Begin to Think about Technology in a Theological Way, în Mitcham & Grote (eds.), Theology and Technology…, p. 174

[10] Septuaginta, vol. 4/I – Psalmii. Odele. Proverbele. Ecleziastul. Cântarea Cântărilor, NEC – Polirom, p. 313

[11] Robin Collingwood, Ideea de natură. O istorie a gândirii cosmologice europene, Herald, 2012, p. 186

[12] Radu Iliescu, Pe culmile plictiselii, Alexandria, 2021, p. 167

[13] Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, 2019, p. 75

[14] Tot etimologia ne confirmă această înrudire originară. Rădăcina lingvistică protoindoeuropeană *magh înseamnă „a fi capabil, a avea putere”. O regăsim în engleza de azi în cuvinte precum may/might, main, machine, mechanic, mechanism, dismay – spaimă, consternare, și mage, magi, magic. În sanscrită există mahan – care înseamnă măreț, în greacă mekhane – în sens restrâns, unealtă de ridicat; în sens larg – artefact, și lista oficială continuă cu slavona, rusa, limba gotică (mag), germana veche (magan) și limba nordică veche (magn).  Și presupun că tot de aici derivă cuvintele magnific și majestate.

[15] Citat în David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 6

[16] André Malet, The Believer…, p. 96

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

Am dedicat primele două episoade tehnologiei biblice și am obținut o listă generoasă de artefacte, mai mari sau mici, din diverse materiale, folosite în diverse contexte. Ce e de înțeles din această listă? Cum se vede tehnologia din perspectiva biblică? Aparent, am putea trage aceeași concluzie „de bun simț” pe care lumea noastră o folosește cu privire la tehnologia zilelor noastre. Concluzia ar suna cam așa: „Până și Biblia ne arată că tehnologia nu e în sine bună sau rea, depinde doar de noi cum o folosim, spre bine sau spre rău. Tehnologia este neutră”.

Însă în contra acestei afirmații de o periculoasă banalitate mă grăbesc să subliniez un aspect fundamental, care altminteri ne-ar putea scăpa din vedere. E un fapt evident: toate referințele biblice sunt totuși referințe la o tehnologie dintr-un trecut foarte îndepărtat, de care ne despart milenii de invenții și de transformări culturale. Să fie chiar potrivit să privim cu aceeași privire și să cântărim cu aceeași măsură și tehnologia de atunci, și tehnologia de azi? Să le considerăm ca fiind în principiu la fel, create cu aceleași scopuri și având aceeași încărcătură simbolică și același impact cultural? Să zăbovim puțin asupra acestui aspect.

II. TEHNOLOGIA (INCLUSIV CEA BIBLICĂ) NU E NICI BUNĂ, NICI REA. NICI NEUTRĂ.[1]

În „Technopoly – The Surrender of Culture to Technology”[2], Neil Postman – unul dintre cei mai străluciți gânditori critici ai tehnologiei – propune o necesară distincție între culturi, după locul pe care îl deține tehnologia în cadrul acestora. Astfel, potrivit acestui criteriu, există culturi bazate pe unelte, tehnocrații și tehnopolisuri.

Iată cum descrie Postman prima mare categorie, a culturilor bazate pe unelte, cea care acoperă cea mai mare parte din istoria lumii: „Principala caracteristică a tuturor culturilor bazate pe unelte este că uneltele au fost în cea mai mare parte inventate pentru a face două lucruri: pentru a rezolva problemele specifice și urgente ale vieții fizice, cum ar fi cazul morilor de apă sau de vânt, sau al plugului greu; sau pentru a servi lumii simbolice a artei, politicii, mitului, ritualului și religiei, cum ar fi în construcția castelelor și catedralelor și în dezvoltarea ceasului mecanic. În nici unul dintre aceste cazuri, uneltele nu au atacat (sau, mai precis, nu au avut intenția de a ataca) demnitatea și integritatea culturii în care au fost introduse. Cu câteva excepții, uneltele nu au împiedicat oamenii să creadă mai departe în propriile tradiții, în propriul Dumnezeu, în propria politică, în propriile metode de educație, sau în legitimitatea organizării lor sociale. De fapt, aceste credințe au fost cele care au orientat inventarea uneltelor și au limitat utilizările acestora. Chiar și în cazul tehnologiei militare, ideile spirituale și cutumele sociale acționau ca forțe de control. De exemplu, este binecunoscut faptul că folosirea sabiei de către luptătorii japonezi era guvernată în mod meticulos de un set de idealuri numit Bushido, sau Calea Războinicului. Regulile și ritualurile care specificau când, unde și cum trebuie luptătorul să își folosească cele două săbii (katana, sau sabia lungă, și wakizashi, sau sabia scurtă) erau precise, strâns legate de conceptul de onoare și includea obligația ca luptătorul să comită sepukku sau hara-kiri dacă onoarea sa va fi compromisă.”

Însă raportul de forțe dintre unelte și cultură se schimbă odată cu apariția celei de-a doua categorii – tehnocrațiile. Tehnocrația, deși germinată de invenții din Evul mediu târziu și Renaștere, se instaurează deplin abia spre secolul al XVIII-lea, iar mutația pe care o aduce în societățile unde se instaurează este radicală: ”Într-o tehnocrație, uneltele joacă un rol central în universal mental al culturii. Într-o anumită măsură, totul trebuie să cedeze locul pentru dezvoltarea lor. Lumea socială și simbolică se supun din ce în ce mai mult cerințelor acestei dezvoltări. Uneltele nu mai sunt integrate în cultură, ci o asaltează. Ele încearcă să devină cultura. Prin urmare, tradiția, moravurile sociale, mitul, politica, ritualul și religia trebuie să lupte pentru propria existență.”

Totuși, în tehnocrații, perspectiva tradițională nu este cu desăvârșire uitată, iar oamenii nu sunt încă deplin modelați de cultura tehnocratică. Echilibrul există, deși este din ce în ce mai instabil: “Puteai contempla minunile războiului de țesut mecanic fără a crede că tradiția este complet inutilă. […] Cetățenii tehnocrației știau că știința și tehnologia nu oferă filosofii după care să îți îndrumi viața, și rămâneau atașați de filosofiile înaintașilor lor. Nu se puteau lăsa convinși că religia, așa cum a spus-o Freud la început de secol XX, nu este altceva decât o nevroză obsesională. Nici nu prea puteau crede că, așa cum afirma noua cosmologie, universul este rezultatul unei distribuiri întâmplătoare a atomilor. Și continuau să creadă, precum Mark Twain, că în ciuda dependenței lor de mașinării, instrumentele încă trebuiau să fie servitorii, iar nu stăpânii lor. Permiteau instrumentelor lor să le fie servitori obraznici, agresivi, impertinenți și nerușinați, dar că instrumentele s-ar putea ridica deasupra stadiului de servitor – acesta era un gând înfricoșător.”

Spre zilele noastre, însă, unele tehnocrații se metamorfozează în tehnopolisuri – societăți în care tehnologia domină agresiv cultura.: „Tehnopolisul își elimină adversarii în modul descris de Aldous Huxley în Minunata lume nouă. Nu îi scoate în afara legii. Nu îi condamnă ca imorali. Nici măcar nu îi face antipatici. Îi face invizibili și, astfel, irelevanți. Și face acest lucru redefinind ceea ce înțelegem prin religie, artă, familie, politică, istorie, adevăr, intimitate, inteligență, astfel încât definițiile noastre să se conformeze noilor sale cerințe. Cu alte cuvinte, Tehnopolisul este o tehnocrație totalitară.”

Astfel, Postman ne învață că artefactele tehnologice nu există în sine, ci ele se află tot timpul într-un raport cu întreaga lume culturală de care aparțin, modificând-o și lăsându-se modificate de ea. Însă acest raport nu este constant pe parcursul istoriei. Revenind la tema noastră – căutarea sensului tehnologiei prin paginile Scripturii, putem acum formula un prim reper: artefactele biblice aparțin unor culturi bazate pe unelte. În schimb, tehnologia pe care o folosim astăzi (aceeași tehnologie despre care astăzi spunem cu incredibilă nonșalanță că este neutră) nu ține de o cultură a uneltelor, ci de tehnocrațiile și de tehnopolisurile epocii noastre.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că a face analogia tehnologiei din trecutul biblic cu tehnologia prezentului este o strategie facilă, dar riscantă. Culturile uneltelor au trăit pe alte coordonate, în alte orizonturi de înțelegere, modelate în alte tipare mentale, raportându-se altfel la lume, inclusiv la lumea artefactelor. Ceea ce grecii antici numeau tékhnē nu este același lucru cu „artele mecanice” ale evului mediu, cu Technik-ul german al secolului al XIX-lea și cu ideea de „tehnologie=știință aplicată” a secolului XX[3].  A considera, cum se face astăzi adesea, că tehnologia nouă e doar o tehnologie mai veche îmbunătățită, că laserul e doar un cuțit mai eficient, că social media e doar un manuscris mai evoluat și că racheta balistică e doar strănepoata săgeții țâșnite din arc, înseamnă a ignora toată pleiada de sensuri pe care fiecare cultură își învestește tehnologia și a pătrunde într-o fundătură intelectuală, unde nu e nimic de cercetat, nici un sens de căutat și nimic de descoperit. Dacă vrem să pricepem ceva din mesajul Scripturilor cu privire la tehnologie, prima condiție este să nu proiectăm retroactiv perspectiva noastră tehnologică modernă în trecutul biblic.[4]

Astăzi, noi vedem instrumentele noastre ca fiind neutre – adică golite de vreun sens sau vreo semnificație, cumva izolate de cultura de care aparțin, indiferente la relațiile omenești pe care le mediază și fără valoare morală intrinsecă. Iar la baza acestei idei se află, cred, o definiție foarte limitativă a tehnologiei, prin care aceasta este redusă exclusiv la dimensiunea pur materială[5], ca și cum materia s-ar putea desprinde complet de ceea ce este nematerial. Suntem convinși că tehnologia este neutră, pentru că în primul rând o vedem doar ca pe un obiect sau un ansamblu de obiecte pur materiale, fără vreo semnificație în sine.

Da, săgeata și racheta, cazmaua și excavatorul par să aibă câte ceva în comun: sunt cu toatele obiecte materiale. Însă, istoric, tehnologiile nu au fost niciodată niște obiecte moarte pe care oamenii să le creeze doar din nevoia de eficiență și să le folosească doar cu un scop material clar precizat, așa cum (credem că) facem noi. Cel mai la îndemână exemplu pe care îl avem este lucrarea lui Mircea Eliade – Făurari și alchimiști, în care vedem cum, în toate culturile vechi, de la egipteni la aborigeni, artefactul nu doar că este, ci înseamnă ceva, are o semnificație, e un vehicul simbolic, uneori având chiar o dimensiune magică și aflându-se în centrul unor anumite ritualuri. În acea lume a uneltelor la care noi nu mai avem acces nu există materialitate pură în sensul nostru modern, materia este cumva transparentă, adică reflectă ceva ce este dincolo de materie.

Astfel, un lucru pe care mai ales cei credincioși pot să îl sesizeze cu ușurință este următorul: în exemplele biblice de mai sus (și probabil în altele pe care, din lipsă de spațiu și timp, nu le-am putut lista), tehnologia nu poate fi separată de planul transcendenţei. Fie că este prilej de salvare sau de pierzanie, ea este tot timpul într-un anumit raport cu Dumnezeu, nu este indiferentă față de El.

Spre deosebire de lumea biblică, lumea de azi a închis conceptul de „tehnologie” într-o stranie zonă neutră: într-un spațiu mental – imposibil de gândit în lumea veche – în care tehnologia este exclusiv dependentă de om și complet independentă de Dumnezeu. Cum vom vedea, această din urmă perspectivă nu a existat tot timpul în istorie, ci este una inventată la un moment dat, chiar destul de recent – așadar, nu avem nici un motiv să o considerăm unică și adevărată. Și cred că cel mai ușor mod de a ilustra cât de limitată este ideea modernă a neutralității tehnologice este de a observa relația dintre tehnologia lumii vechi (a uneltelor) și cel mai personal „artefact” material pe care îl avem, sinonim cu însăși existența noastră pământească: trupul omenesc.

III. TRUP <-> UNEALTĂ

Într-una din cărțile sale, Ivan Illich – preot romano-catolic, filosof și teolog, observă că Aristotel, descriind în detaliu uneltele fierarilor, dulgherilor și bijutierilor, folosește un cuvânt surprinzător: organa. Același cuvânt care a ajuns până în zilele noastre în formele: organ, organicitate, organism. Illich remarcă însă că Aristotel folosește același cuvânt și pentru a descrie creionul pe care îl ține în mână, şi pentru a descrie mâna care ţine creionul. “Mâna fără creion, precum și mâna cu creion, ambele sunt organa. Nu există posibilitatea de a distinge creionul de mână”[6], afirmă el. Așadar, pe când nu apăruseră tablele smart și markerele permanent, exista o corespondență strânsă între trup și unealtă.

Găsim această corespondență și în Sfânta Scriptură. De pildă, într-unul dintre cei mai frumoşi Psalmi, se spune așa: “Vei mânca din ostenelile palmelor tale, fericit ești și bine îți va fi” (Ps. 127). Dacă cercetăm originalul ebraic, dăm exact peste ce am spus mai sus: kapekha – „palmele tale” – derivă din cuvântul kaph – același care numește litera ebraică (deloc întâmplător, litera ebraică are forma unei palme – כ).  În Scriptură, cuvântul „kaph” nu este folosit  doar pentru a denumi palma omului ci și o seamă de unelte care „conțin” un gol, asemenea palmei omului[7]. În această formă îl găsim, de exemplu, în Ieșirea 25, 29: „Apoi să faci pentru ea [=Masa Templului] talere, cădelniţe, pahare şi cupe, ca să torni cu ele; acestea să le faci din aur curat.” Unele versiuni englezești ale Bibliei chiar traduc acest „cădelnițe” prin spoon – adică lingură.

Găsim un exemplu asemănător în Cântarea cântărilor – 5,5. „Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea ușii”. Nu știu dacă zăvoarele din vremea lui Solomon aveau formă concavă, dar este cert că închizătoarea este o unealtă pe care o folosim cu ajutorul mâinii, o extensie temporară a acesteia. Și firește că nu este întâmplătoare corespondența etimologică păstrată până în zilele noastre dintre mână și mâner. Sau în engleză: hand – handle. Sau în franceză: main – manche, manivelle. Iar dacă mergem mai departe, la originea cuvântului, aceasta este rădăcina kaphaph care înseamnă pur și simplu a îndoi, a curba – adică o acțiune în care mâna se comportă ca un instrument (sau instrumentul ca o mână?).

La fel, în ebraică, yad înseamnă mână, dar și unealta cu ajutorul căreia se urmăresc rândurile Torei – un bețișor, adesea de argint, având la capăt chiar o mânuță sculptată[8]. La evreii din Caucaz, același instrument se numește etzba, adică… deget.

Așadar, deşi este foarte greu pentru noi să conceptualizăm asta, în lumea veche, corpul şi unealta nu sunt separate. Sau în nici un caz nu sunt separate atât de radical precum în lumea noastră. Unealta este un organ exterior corpului omenesc, nu un obiect mort, separat radical de noi și lipsit întru totul de viață, așa cum îl percepem în modernitate. Unealta este o extensie a omului. Hainele și casele sunt extensii ale pielii, ciocanul este extensia pumnului, arcul este extensia mâinii, cuțitul este extensia unghiilor, roata este extensia picioarelor etc. Iar un alt semn clar al corespondenței dintre corp și unealtă este ușurința cu care chiar și azi atribuim caracteristici anatomice anumitor obiecte: picioarele mesei, dinții morii, talpa casei, gâtul sticlei etc.

Și acum un ultim exemplu, mai familiar nouă: în cartea sa în care explică Sfânta Liturghie – Cartea deschisă a împărăției, Înaltul Bartolomeu Anania vorbește astfel despre har: “Harul este, prin excelență, instrumentul mântuirii. […] Harul este energia necreată a lui Dumnezeu Treimic, nedespărțită de El” [9].

Nu îmi arog competențe de teolog, dar îmi pare foarte interesant că autorul nu folosește termenul de “instrument”[10] în sensul de modern de unealtă neutră, ci tot ca pe un fel de „extensie” a lui Dumnezeu, care nu poate fi nici despărțită de El, nici concepută fără El (ce dumnezeu ar fi acela fără har?).

Și Sf. Chiril al Ierusalimului[11] asociază harul cu ideea de instrument: „Și după cum condeiul sau săgeata are nevoie de cineva care să lucreze cu ele, tot astfel și harul are trebuință de credincioși”. Îndrăznesc să afirm – păstrând proporțiile – că unealta nu poate fi despărțită de om așa cum nici harul nu poate fi despărțit de Dumnezeu. Iar dacă acest lucru este adevărat, atunci o filosofie creștină a tehnologiei trebuie să excludă ideea neutralității instrumentelor.

Instrumentele noastre nu sunt neutre, fiindcă noi înșine nu suntem neutri, creați de și după chipul lui Dumnezeu care lucrează prin harul-instrument. Cum vom vedea în episodul viitor, suntem cu mult mai mult decât simpli utilizatori raționali și detașați ai unor unelte indiferente…

[1] Parafrazez aici prima din cele șase „legi ale tehnologiei”, formulate de profesorul de istoria tehnologiei Melvin Kranzberg în 1986, într-un articol științific în revista Technology and Culture intitulat „Tehnologie și istorie: Legile lui Kranzberg”. Prima dintre aceste legi este formulată astfel: „Tehnologia nu este nici bună, nici rea, nici neutră”.

[2] Publicată în original în 1992, în curs de publicare și în limba română în traducerea subsemnatului. Sublinierile din citate îmi aparțin.

[3] Vezi densa lucrare a lui Eric Schatzberg – Technology: Critical History of a Concept, University of Chicago Press, 2018

[4] Așa cum, de exemplu, nu vom înțelege nimic din noțiunile de drept sau de economie ale Scripturilor dacă ne așteptăm ca ele să se conformeze sau să semene cu teoriile noastre moderne despre drept sau economie.

[5] Clasificarea lui Carl Mitcham e una dintre cele mai cuprinzătoare abordări teoretice ale tehnologiei. El distinge între tehnologie ca obiect, ca activitate, tehnologia-cunoaștere și tehnologia ca voliție. Vezi Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, 1994.

[6] Ivan Illich, The Rivers North of The Future: The Testament of Ivan Illich as told to David Cayley, House of Anansi Press, 2005, p. 73

[7] Dacă versiunea ebraică pune în armonie corpul cu unealta, traducerea grecească pare să armonizeze mijlocul de producție cu rezultatul, mijlocul cu scopul: karpos – care înseamnă şi “rod, fruct” dar şi “palmă, încheietura pumnului”. Vezi Septuaginta NEC – Polirom, vol. 4/I, 2006, p. 312

[8] Ceea ce ne poate duce cu gândul la mânuța care uneori înlocuiește săgeata de pe ecran atunci când navigăm pe internet.

[9] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, EIBMBOR, 2007,  p. 75

[10] Pentru o discuție cu privire la legătura dintre instrumentum și Sfintele taine, vezi Ivan Illich, The Rivers North…, pp. 77-78

[11] În Pr. Ioan Sorin Usca – Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Matei, ed. Christiana, 2018, p. 197

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7