iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

Înainte de a trece la partea cea mai spinoasă a serialului nostru, cred că e nevoie să facem câteva precizări. În cultura noastră de azi, pozițiile critice cu privire la tehnologie sunt întâmpinate cu o vehemență stranie. Încercarea de formula semne de întrebare cu privire la necesitatea, eficacitatea, folosul ori efectele (dorite sau nu) pe care aceasta le are asupra culturii asigură criticului imprudent alunecarea bruscă pe scara înneguratei istorii din care tehnologia abia ne-a scos de vreo două secole. Tentativa de a gândi tehnologia și în alți termeni decât cei elogioși te aruncă direct în epoca „medievală” (obligatoriu rea și întunecată, spre deosebire de epoca noastră, obligatoriu bună și luminoasă), asta dacă nu ajungi chiar la acuze fățișe că vrei să trimiți oamenii înapoi în „peșteri” și în „epoca de piatră”. A chema la reflecție asupra tehnologiei de azi echivalează cu a contesta însăși ideea de progres. Acel progres cu P mare, de fapt, cu toate literele mari, mari și îngroșate; acel progres material, liniar, exclusiv postmedieval, care cunoaște o singură viteză: mai repede.

Intensitatea acestor reacții la critică își găsește probabil o parte din explicație în episoadele care urmează, ultimele din serial. Anticipându-le, acest intermezzo încearcă să explice pe scurt de ce o critică creștină a tehnologiei nu poate fi în esența ei anti-tehnologică. Trec aici, la liniuță și fără a insista prea mult, trei motive pe care le consider princip(i)ale:

Primul motiv este biblic – deoarece Hristos Însuși, așa cum este denumit în Evangheliile lui Marcu (6, 3) și Matei (13, 55), este un tekton – termen provenind de la acelaşi tekne din care au derivat termenii de tehnică și tehnologie – adică un meșter, cel mai probabil tâmplar sau pietrar. Sf. Apostol Pavel (Fapte 18,3) este și el un tekton – făcător de corturi. În Evrei 11, 10, tot Sf. Pavel vorbește despre Dumnezeu ca despre un  meșter și lucrător – technites kai demiourgos – al „cetății cu temelii puternice”. Nu este cu nimic ieșit din comun să-L numim pe Dumnezeu atoatefăcător și atoateziditor. Așa cum relatează Jean Hani, Dumnezeu ni se arată ca Scrib, Doctor, Războinic, Olar, Țesător, Ziditor, Tâmplar, Păstor, Pescar și Vânător, Grădinar, Stăpân al Recoltelor și Stăpân al Viei, semn că fiecare dintre aceste meșteșuguri sunt și metafore viabile, deci porți deschise către cunoaștere[1]. Problemele apar când, printr-o analogie brutală, ne închipuim că Dumnezeu ar accepta schimbarea rolului, părăsind paradigma uneltelor și supunându-se funcțiilor tehnologice ale zilei – din Ziditor, dezvoltator imobiliar, din Grădinar – designer de spații verzi, din Tâmplar – operator CNC și din Stăpân al Recoltelor – director de corporație agroindustrială. Sau când se fac afirmații deplorabile, precum aceea a unui teolog contemporan – că Hristos ori Sf. Pavel ar fi fost azi „prezenți” pe social media pentru a-și propovădui învățăturile…

Al doilea motiv ține de aspectul liturgic. Se poate ca, din cauza unei neprielnice obișnuințe, să nu mai realizăm un fapt evident: pâinea şi vinul din Sfânta Împărtășanie nu sunt produse pur „naturale”. Taina centrală a creștinismului nu-i din spic luat direct de pe câmp şi din ciorchini abia rupți din boltă, ci varianta lor înnobilată, obținută în urma unor multiple operațiuni tehnologice, printr-un binecuvântat efort, prin pre-lucrare.[2] Abia după această trudnică pre-lucrare urmează tainica pre-facere. Mai mult decât atât, în cadrul mai larg al Sfintei Liturghii toate elementele naturale sunt prelucrate pentru a fi transfigurate. Jean Hani: „Chiar și atunci când este privită doar prin aspectele sale exterioare, Liturghia este o (…) sinteză armonioasă a tuturor artelor: în jurul poeziei dramatice care îi alcătuiește miezul (…) se grupează, precum într-un cor, lirismul, retorica și muzica, urmate de artele mai modeste, precum prelucrarea aurului pentru vase, arta parfumeriei pentru crearea unor amestecuri meșteșugite de mirosuri, țesătoria și broderia pentru facerea veșmintelor etc. De la tragedia greacă încoace, nu a existat vreo împletire mai minunată de arte și litere”. [3]

Creștinismul nu este „natural”, fiindcă nici viețile noastre nu sunt și nu au fost vreodată „naturale”. Cred însă că astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, noi, creștinii, trebuie să ne trasăm cât mai clar limitele acestei (altminteri firești) îndepărtări de „natură”, pentru a nu aluneca în prăpastia artificialității dezlănțuite pe care o propune/impune veacul și pentru a ne putea împlini cât mai bine sarcina de a trăi în această lume.

În fine, al treilea motiv este epistemologic – a fi cu adevărat anti-tehnologie ar presupune posibilitatea de a te situa și de a viețui în afara ei, a te detașa de ea, a o putea vedea ca fiind ceva exterior. Or, după cum am văzut încă din primul episod (și, de altfel, după cum ne spune și bunul-simț) – existența pământească post-edenică nu poate fi concepută în lipsa ei. Ea nu este doar numele cu care identificăm niște obiecte materiale exterioare „moarte”, ci este o extensie a noastră, aparținând firii noastre atât de profund încât, așa cum scria undeva Walter Ong, distincția dintre natural și artificial este foarte greu de trasat. Existența complet separată de tehnologie aparține îngerilor, nu urmașilor lui Adam. Condiția de om înseamnă a trăi înconjurat de ea, dar și de a accepta consecința de a fi transformat de ea. Astfel, nu este deloc ușoară sarcina creștinilor de a-și articula poziția referitor la tehnologiile potrivite pentru o viață cât mai bine rânduită și la tehnologiile care trebuie excluse; deoarece dacă tehnologia ne este extensie, atunci modul în care o gândim și o punem în faptă determină în mod esențial modul în care alegem să ne situăm în lume. Se spune că ideile au consecințe, însă nu părem să pricepem că tehnologiile nu conțin doar plastic, oțel, carbon sau siliciu[4], ci întru(chip)ează idei. E important să nu uităm acest lucru atunci când trebuie să luăm decizii ce par a fi simple și lipsite de riscuri majore: carte sau tiktok? Lumânări sau led-uri? Biciclete, cai sau cai-putere? Plug sau plug-and-play?

Așadar, problema unei perspective creștine referitoare la tehnologie nu se poate pune în termenii excluderii „complete” a acesteia din urmă, ci prin formularea cât mai atentă și mai bine documentată a unor principii coerente de acceptare. Iar o stringentă punere a tehnologiei în perspectivă biblică, istorică și culturală trebuie demarată dacă vrem să evităm subtila alunecare a creștinismului sub invazia culturală transhumanistă[5].

… Sau, cum spunea un hâtru, a critica tehnologia nu înseamnă că ești împotriva ei, tot așa cum dacă critici restaurantele McDonalds nu înseamnă că ești împotriva mâncării în general.


[1] Tradițional, arta (incluzând ceea ce azi numim cu un cuvânt specific „tehnologie”) nu are nimic „gratuit”, ci este în cel mai înalt grad un mod de cunoaștere. Vezi Ananda K. Coomaraswamy, Moduri de expresie sau moduri de gândire?, în Principiile artei tradiționale, Editura Herald, 2019

[2] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, apud Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei, EIBMBOR, 2007, p. 40

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 158

[4] Martin Heidegger: „the essence of technology is by no means anything technological

[5] Mai multe detalii aici: https://www.christiantranshumanism.org/

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

 

CITEȘTE ȘI:

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3