iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.

 

4. TRUP <-> UNEALTĂ <-> SIMBOL

Dacă tehnologia ne este extensie, dacă nu poate fi despărțită de noi, atunci trebuie să acceptăm că ea este expresia modelată a firii noastre, că ne proiectăm în ea concepțiile, ideile și valorile, că o transformăm așadar nu doar într-un obiect palpabil, ci și într-un simbol. Și nu cred că există un exemplu mai elocvent și mai ușor de înțeles pentru o cultură creștină decât acela al crucii. Crucea nu este, și nici nu a fost vreodată, o unealtă neutră. Văzută din perspectiva strict „material-neutră”, o cruce este doar un ansamblu simplu, o îmbinare de două segmente de lemn ori alt material care se întrepătrund la 90 de grade, prin chertare, legare sau baterea unor cuie (sau holșuruburi, dacă ești un bricoleur grăbit din secolul XXI). Însă, în anul 33 după nașterea lui Hristos ea era deja un simbol, în acest caz un simbol moral și politic – un simbol al rușinii, fiind rezervată de romani torturării și executării sclavilor, trădătorilor, străinilor și activiștilor politici (așa cum era considerat și Hristos). Iar după Răstignirea lui Hristos, ea devine simbol al Învierii și subiect al unei întregi teologii. Devine, cum spune monahul Nicolae de la Rohia, “desăvîrșită și completă imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.”[1][2]

Remarcabilă în acest sens, de artefact-simbol, este, de pildă, o formulare a Sfântului Ignatie Teoforul. Pentru Sf. Ignatie, Crucea este vinciul (mēkhanḗ) care „Crucea este mechane al întregului cosmos”[3], pe care se înalță pietrele pentru zidurile bisericii –„Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta (mēkhanḗ) lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.”[4],[5]

Să mai facem un pas. Dacă uneltele sunt extensii ale omului și totodată artefacte-simboluri cu o existență materială exterioară omului, atunci trebuie să acceptăm consecința: că oamenii pot fi influențați de uneltele-simboluri pe care ei înșiși le-au construit.

Pentru a ilustra acest aspect, voi reproduce o pildă care îmi place foarte mult și pe care o repet ori de câte ori se ivește ocazia. Ea este citată de teologul ortodox francez Jean-Claude Larchet. Pilda e scrisă cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos, dar ne este extrem de folositoare în încercarea noastră de a ne lămuri cu privire la cum ar putea fi înțeleasă tehnologia. Pilda spune așa:

“Tze-Kung, discipolul lui Confucius, întorcându-se din principatul Tch’u în principatul Tsinn, aproape de râul Han văzu un om care își uda grădina, în care săpase un șanț pentru apă. Bătrânul se cobora în puț, își umplea găleata cu apă, se aburca cu ea în brațe, apoi o vărsa în șanț. O trudă istovitoare, cu puțin spor. Tze-Kung îi spuse: “Ai putea să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi. Vrei să știi cum? Iei o prăjină, îi agăți o piatră de un capăt, iar la celălalt prinzi găleata. Așa, poți scoate apa iute ca dintr-un izvor. Asta se cheamă fântână cu cumpănă”. Atunci, bătrânul spuse: “Am învățat de la maestrul meu că cine se folosește de o mașinărie ca să-și facă lucrul său, îl face ca o mașinărie, iar cel care își face lucrul său ca o mașinărie ajunge să aibă un suflet de mașinărie, iar cel care are în pieptul lui un suflet de mașinărie, își pierde curățenia de prunc. Cel care și-a pierdut curățenia are mișcările sufletului său tulburate. Iar tulburarea sufletului său împiedică sălășluirea în pace a Principiului [adică a lui Dumnezeu] în inima sa. Nu că n-aș cunoaște lucrul de care mi-ai vorbit, dar m-aș rușina să-l folosesc”. Uimit, Tze-Kung, plecându-și capul, tăcu, fără să mai spună nimic.”[6]

Ca orice pildă înțeleaptă, povestea bătrânului grădinar te scutește de prea multe explicații, dând însă naștere unui șuvoi de semne de întrebare. În lumina celor discutate până acum, îmi pare formidabilă ideea că bătrânul nu înțelege tehnologia (în cazul acesta, o „banală” fântână cu cumpănă) ca pe un simplu ansamblu mecanic, ca pe o pârghie construită inteligent și eficient, ci ca pe ceva pe care, folosindu-l, îl va încorpora, îl va face parte din sine. Și folosindu-se de această invenție, va fi și el la rândul lui folosit și transformat de ea. El știe că, dacă o va crea – ea, la rândul ei, îl va recrea pe el. Bătrânul chinez știe că modelarea lumii din afară nu se poate face fără remodelarea lumii de dinăuntru. Iar uneori această remodelare se poate numi deformare, abatere, denaturare. Oricât de rudimentară ar fi tehnologia, nu o putem manipula în mod obiectiv, detașat și suveran. Odată produsă, vom intra cu ea într-o misterioasă relație de întrepătrundere, de simbioză și de oglindire.

Bătrânul din pildă e prudent, sceptic, pentru că știe – ca și noi, creștinii – că omul este vulnerabil, supus ispitei, influențabil. Și atunci el alege ceea ce pentru noi, în secolul XXI, este pur și simplu prostesc și ridicol – alege să fie ineficient, alege să nu se upgradeze, alege să nu inoveze. De ce? Pentru că înțelege că nu există simplă utilizare a tehnologiei, că orice utilizare a oricărei tehnologii, oricât de simple, ne transformă – ne schimbă peisajul interior, ne propune anumite valori, ne cere un anumit ritm, ne sugerează o altă perspectivă asupra lumii, asupra noastră, și asupra lui Dumnezeu și mai ales a relației dintre noi, Dumnezeu și lume.

Bun – ar putea spune cineva – și ce ar trebui să facem acum, să luăm de bun exemplul chinezului și ne întoarcem “în peșteri”, să renunțăm la tot ce ne-a oferit tehnologia în marele marș al civilizației? Nu, nu pot spune asta. Dar cred că putem încerca să înțelegem că o dată cu tehnologia se transformă și omul, și cultura de care aparține.

Ceea ce ne duce cu încă un pas mai departe. Pentru că, dacă există diferențe esențiale între instrumentele lumii vechi și cele ale lumii noastre, înseamnă că există diferențe esențiale și între modul nostru de a trăi în lume și de a ne raporta la Dumnezeu și al celor din trecut, diferențe care li se datorează în mare măsură instrumentelor pe care le folosim. Schimbarea paradigmei tehnologice aduce o schimbare culturală de cel mai înalt grad. Cu alte cuvinte, s-ar putea să fie de folos să comparăm modul în care lumea veche se raporta la tehnologie cu modul în care o facem noi astăzi.

Back to basics: etimologic, termenul de tehnologie provine din grecescul tékhnē, unde avea sensul de cunoaștere practică și era înrudit cu epistēmē – să-i spunem, cunoaștere teoretică. Interesant, era o definiție suficient de largă încât să includă în ea domenii precum medicina sau muzica. Și mai interesant, Platon folosește acești termeni, tékhnē şi epistēmē, fără a-i diferenția. Probabil că un cuvânt potrivit pentru a-l traduce pe tékhnē este iscusință[7]. Oricum ar fi, pentru grecii antici ar fi de neînțeles sensul de “știință aplicată” pe care i-l dăm noi astăzi tehnologiei. André Malet: “Tékhnē antic rămâne apropiat de teorie, mai degrabă decât de ceea ce numim noi astăzi practică”[8].

Un alt fapt de mirare: unul dintre sensurile cele mai vechi ale lui tehnologiei se referă la arta discursului, la retorică, adică la regulile după care putem manipula cuvintele, ca pe niște obiecte, indiferent de valoarea morală a discursului. La acest sens, de tékhnē al logosului se referă nimeni altul decât Sf. Vasile cel Mare când pune în contrast golul vorbăriei cu plinătatea rugăciunii, spunând: “oamenii practică tehnologia, nu rugăciunea”[9]. (Și de mirare mai e și faptul că am păstrat în limba noastră termenul de teologhisire, nu și pe cel de tehnologhisire).

Găsim un indiciu și în Psalmul 128, versetul al 3-lea. În versiunea Înaltului Bartolomeu Anania, acesta sună astfel: “Prin spatele meu au uneltit păcătoșii, pe-acolo și-au prelungit nelegiuirea”. Sf. Ioan Gură de Aur observă că verbul din textul grecesc – tektaino – are două sensuri: “a lucra, a făuri” – ceea ce s-ar referi la violențe sau poveri puse în spatele drepților, sau “a lucra, a urzi” (a urzi!) – care s-ar referi la calomnii, uneltiri făcute pe la spate[10]. Ceea ce ne interesează mai mult acum este nuanța negativă, peiorativă a lui tektaino. În versiunea ebraică a psalmului, actul de „a unelti”, de „a lucra pe la spate” are același sens, ba chiar este formulat mai explicit, prin metafora tehnică a aratului: “pe spinarea mea au arat plugarii, și-au lungit brazdele”. Tékhnē are aici o nuanță morală care va fi arătând cel puțin straniu pentru perspectiva modernă.

În episodul biblic redat în episodul al 2-lea al acestui serial, despre regele Ozia care “a făcut mașini”, termenul original pentru “mașini” este ןוֹבּשָּׁחִ hishshabon, derivat din בשַׁחָ (chasab), care înseamnă de fapt “a gândi”, “a calcula”. Astfel, nici aici accentul nu cade pe produsul finit, pe rezultatul material, ci mai cu seamă pe actul de a gândi, de a cunoaște. Distanța față de „tehnologia ca practică pură” cu care suntem noi obișnuiți astăzi, este evidentă.

Prin tékhnē, uneltele făceau parte integrantă din lumea veche, fără a fi văzute ca fiind creații pur materiale, complet detașate de om și indiferente față de el. De altfel, termenul de tehnologie, așa cum îl înțelegem noi acum, de obiecte produse de om ca rezultat „obiectiv” al aplicării științei, nu apare decât foarte târziu în istorie, în secolul al XIX-lea – ca derivat din artele mecanice, care și ele se separaseră mai înainte de ceea ce numim astăzi artele frumoase. Firesc, de altfel, pentru că în secolul al XIX-lea, cultura fusese deja cucerită de o mulțime de invenții și inovații – de la siderurgie la textile, de la agricultură la producția de ciment, hârtie sau sticlă. Și mai ales motoarele (cu aburi sau cu apă) se răspândiseră, transformând lumea radical. Ce legătură mai aveau toate aceste mașinării cu artele frumoase – pictura sau sculptura? Evident că li se cuvenea un alt termen.

Aceste distincții însă erau străine universului de gândire al lumii vechi. Sub semnul lui tékhnē, neamurile din vechime se aflau într-o relație mult mai strânsă cu lumea înconjurătoare, conștientizând că și ele fac parte din ea și văzând-o adesea ca pe un dar. După Robin Collingwood, lumea veche este un organism, ceva esențialmente viu, de care omul nu se poate separa. Într-o lume-organism, spune Collingwood: “problemele care solicită atât de mult gândirea modernă, problema relației dintre materia moartă și materia vie și problema relației dintre materie și minte, nu existau. Nu exista materie moartă. […] Nu exista nici o lume materială lipsită de minte și nici o lume mentală lipsită de materialitate”.[11] Iar modelul organismului este universal, așa cum arată Radu Iliescu: „… În Legile lui Manu, text hindus exemplar, casta servitorilor este “picioarele”, casta agricultorilor, meșteșugarilor și comercianților este “vintrele”, casta războinicilor e “pieptul și brațele” iar casta sacerdotală e “capul”. Tehnocrația înlocuiește această imagine cu cea a unui motor, în care se pierde orice distincție dintre libertate și necesitate. Schimbarea societății organice cu cea tehnocratică mai înseamnă ceva: părăsirea echilibrului viului pentru ordinea non-viului.”[12]

Această viziune a lumii ca organism cuprinde, desigur, și „tehnologia” lumii vechi: Mircea Eliade afirmă că în această lume veche “orice creație și orice construcție reproduceau modelul cosmogonic, construind, fabricând ceva, omul imita opera Demiurgului […] fabricarea obiectelor echivala cu o naștere”[13]. De altfel, etimologia cuvântului inginer ne confirmă acest lucru – termenul provine din latinescul ingeniare – având ca veche rădăcină proto-indo-europeană pe “gene” – care înseamnă a da naștere. Înrudirea “ingineriei” cu “geneza”, “generația” nu este deloc întâmplătoare. Vedem cum, pentru strămoșii noștri, nu exista posibilitatea de manipula materia complet în afara sferei sacrului, așa cum credem noi că se poate. Există deci o anume magie în tehnologie, iar cei din vechime înțelegeau asta foarte bine.[14]

Mulford Sibley afirma că, sub influența noii științe de secol XVII (și a tehnologiilor!), tendința generală a fost aceea „de a despiritualiza natura, de a șterge distincția dintre animat și inanimat și de a crea o separare radicală între lumea interioară și cea exterioară”.[15] Spre deosebire de vechii evrei și de grecii antici, de hinduși, de chinezi și de creștinii primului mileniu, occidentalii secolelor postmedievale, făcând trecerea de la cultura uneltelor la tehnocrație, ajung să vadă lumea ca pe un mecanism. Mecanism –  adică ceva în esență ne-viu, ceva fragmentat, care poate fi disecat fără limită, manipulat, exploatat și distrus fără ca utilizatorul – detașat și suveran – să fie afectat în mod esențial. Și mai ales ceva lipsit de orice încărcătură simbolică, de orice duh.

Neavând taine, ci doar enigme, lumea-mecanism este una care se poate în sfârșit cuantifica, măsura și cântări. Și mai departe, consecința previzibilă – se poate exploata, se poate stoarce, se poate manipula fără limitele pe care lumea-organism le impunea prin religie, tradiție ori morală. André Malet: “Prin contrast [față de tékhnē al anticilor], tehnica modernă este o adevărată provocare adresată naturii pentru a o forța să genereze cea mai mare cantitate de energie posibilă”.[16] În drumul omenirii de la unelte la mașini, natura este desacralizată, adică neutralizată, redusă la tăcere, la stadiul de obiect mort și resursă.

Presupun că atât Sfântul Ignatie, cât și bătrânul grădinar chinez ar fi găsit asta insuportabil.

(Va urma.)

---

[1] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 1991, p. 322

[2] Iar faptul că simbolismul crucii există și dincolo de creștinism, așa cum explică pe larg René Guénon, nu face decât să confirme că definiția materială are o însemnătate marginală. Vezi René Guénon, Simbolismul crucii, Herald, 2012.

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 52

[4] Epistola Sf. Ignatie către Efeseni, cap. IX, în PSB 1, EIBMBOR, 1979, p. 160

[5] Simbolismul tehnologic este multiplu în acest fragment. Pietrele șlefuite care alcătuiesc zidul bisericii simbolizează sfinții care alcătuiesc Biserica, lipiți prin mortarul dragostei și prin mâna Lucrătorului suprem. Jean Hani, The Symbolism…, p. 51.

[6] Tchouang-Tzeu, Nan-hoa-tchen-king, capitolul 12K, în L. Wieger, Les pères du système taoïste, Paris 1950, citat în Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Sophia, 2018, p. 32

[7] Vezi Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Humanitas, 2007, p. 267

[8] André Malet, The Believer in the Presence of Technique, în Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, eds. Carl Mitcham & Jim Grote, University Press of America, 1984, p. 96

[9] „technologousi loipon, ou theologousin, hoi anthropoi”, apud P. Hans Sun, Notes on How to Begin to Think about Technology in a Theological Way, în Mitcham & Grote (eds.), Theology and Technology…, p. 174

[10] Septuaginta, vol. 4/I – Psalmii. Odele. Proverbele. Ecleziastul. Cântarea Cântărilor, NEC – Polirom, p. 313

[11] Robin Collingwood, Ideea de natură. O istorie a gândirii cosmologice europene, Herald, 2012, p. 186

[12] Radu Iliescu, Pe culmile plictiselii, Alexandria, 2021, p. 167

[13] Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, 2019, p. 75

[14] Tot etimologia ne confirmă această înrudire originară. Rădăcina lingvistică protoindoeuropeană *magh înseamnă „a fi capabil, a avea putere”. O regăsim în engleza de azi în cuvinte precum may/might, main, machine, mechanic, mechanism, dismay – spaimă, consternare, și mage, magi, magic. În sanscrită există mahan – care înseamnă măreț, în greacă mekhane – în sens restrâns, unealtă de ridicat; în sens larg – artefact, și lista oficială continuă cu slavona, rusa, limba gotică (mag), germana veche (magan) și limba nordică veche (magn).  Și presupun că tot de aici derivă cuvintele magnific și majestate.

[15] Citat în David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 6

[16] André Malet, The Believer…, p. 96

 

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7