Tag

filosofie de viață

Substanţa vieţii se lămureşte în lucrurile aparent anodine. Asemeni lui Roland Barthes în Mythologies, Teodor Burnar extrage (veşnic sau non-stop, cum preferaţi) înţelesuri dintr-o realitate ce nu e niciodată banală.

Stau în faţa unei reclame luminoase şi am o epifanie: România e veşnică, Europa (a se citi: Occidentul) e non-stop. Lucrul e mai evident ca lumina zilei.

Reclama, aninată la intrarea într-un magazin din Bucureşti, e la prima vedere amuzantă şi deşteaptă: “Veşnic Deschis”. Nu e un magazin de pompe funebre, aşa cum te-ar putea înşela semantica. E, dimpotrivă, un butic.

Românii sunt veşnici. Occidentalii sunt non-stop. Cum vine asta, veţi întreba?

Românii sunt veşnic deschişi, omenia şi toleranţa noului fiindu-le nu doar stil de viaţă, ci raţiune de a trăi. Occidentalii sunt, non-stop, acaparanţi – fie şi cultural: ei nu primesc şi lasă trăi, ca noi, ei integrează, pesemne civilizator.

Românii sunt veşnic nemulţumiţi, au veşnic probleme. Occidentalii se agită non-stop să le prevină.

Românii sunt veşnic joviali, chiar şi când jovialitatea e făţiş autodistructivă. Occidentalii nu fac glume cu viaţa non-stop, ca noi. Dimpotrivă, sunt mizantropi şi îşi văd non-stop, individualist, de treabă: sar însă ca arşi când comunitatea le e ameninţată. Gregarismul nostru e asociere carnavalescă. Revoltele, sincere sau de faţadă, se transformă, adesea, în picnic. Mai la Vest, revoluţia de orice gen e serioasă, insidioasă sau violentă, dar invariabil non-stop.

Românii sunt veşnic săraci şi îndatoraţi. Occidentalii, mânaţi de o etică protestantă mai lucrativă, caută non-stop profitul, “acumularea maximală de capital”. A pune ban peste ban, creând dinastii financiare, nu e în ADN-ul nostru. Sau, de a fost vreodată (dubitabil…), Istoria ni l-a diluat. De ce riscă esticii totul la ruleta vieţii, a explicat prea bine Dostoievski în Jucătorul.

Occidentul şi profitul non-stop interior

Graffiti pe un zid din Atena, Grecia Foto: arhiva personală

Românii sunt veşnic încrezători în destinul lor. Placebo sau nu, asta ne face stăruitori în credinţă şi eterni. Occidentalii? Non-stop raţionali, de la Pitagora şi Platon încoace, ajunseră “pe culmile disperării”. Occidentul nu îşi mai justifică (sieşi) existenţa, România post-comunistă abia îşi descoperă sensul.

Românii sunt veşnic animaţi şi veşnic debusolaţi: o combinaţie proastă pentru afaceri. Sunt nechibzuiţi când nu e cazul, predispuşi exceselor, şi precauţi când viaţa ar cere îndrăzneală. Occidentalii se forţează non-stop, prea intens, stingându-se: noi ne amânăm veşnic.

Încă ceva: românii vor, tot mai mult, să fie şi ei non-stop. Occidentalii, în schimb, ne invidiază că suntem veşnici.

E preferabil să fii veşnic (deschis), sau să fii non-stop? Istoria o va demonstra.

Trebuie să fim fericiți”. Ce muzicalitate are această afirmaţie prin vocabula ”trebuie”. Ne și imaginăm un ciomag de natură semantică, ce rupe tot în calea fericirii noastre. Adevărul e că suntem nefericiți și neputincioși în a defini fericirea. Prin alăturare forțată, coercitivă, verbul imperativ „trebuie” devine o deviză, un motto, un life statement (dacă preferați să fim simandicoși, atenție nu prețioși!) de care ne agățăm încercând să creionăm o minciună plauzibilă, de succes dilatat, de reușită pentru confirmarea statutului nostru social, fie el fictiv sau nu, pe care trebuie să-l apărăm certificându-l, autentificându-l.

Sună atât de nenatural aceste cuvinte prin muzicalitatea lor inexistentă pentru o ureche ceva mai aplecată spre graiul românesc, încât se sesizează un soi de impostură. Nu vorbim despre purisme acum, nici nu invocăm polemici semantice, ci cumva încerc să înfățişez o realitate țipătoare (sper, grăitoare, dar acest cuvânt mă vâră în paradigma trebuie!), în care fericirea este scopul suprem care nu mai vine. Cumva, cineva ar trebui să ne-o confere.

”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața

Noi nu știm ce ne face fericiți. Nu există o definiție standard care să ne spună ce este fericirea sau cum o putem obține. Și nici nu e un lucru pe care îl putem pune pe banda rulantă la supermarket și să îl luăm acasă. Orbecăim cu şabloanele în mână, pe post de icoane postmoderne, și nu vrem să recunoaștem nimic.

Chiar existența nimicului este pentru noi o non-ipostază. Trebuie să facem ceva și adăugăm aici condimentul rapid. ”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața. Cel ce trădează acest model – pattern, în traducere liberă pentru cei care caută sensul existenței în ideologii exotice de tipul life mission – este marginalizat, este exilat pe bună dreptate în interiorul societății. Vorbim despre o reacție firească de apărare a vidului colorat curcubeic și ridicat la rang proteic în viețișoara noastră îmbătată de epic curgător de la robinete.

«Trebuie» nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu «ar fi bine»

Este dificil exercițiul autenticității când suntem strașnici în a găsi, în mod programatic, metode de a mima originalitatea. Suntem autentici doar în acest proces, respectiv a teatraliza autenticitatea găunoasă. Epicul pentru noi a ajuns o minciună. Trebuie să fi ajuns o minciună, dacă tot îl scriem pe toate gardurile și îl tot îmbrăcăm când ne convine în viață. Adevărul este că trebuie să mai avem și epic.

E un motiv suficient pentru mulți de a nu se sinucide cu gândul la un gard pictat frumos în culori alese care este anexat procesului de micțiune colectivă. Poate așa a luat și naștere titulatura de ”oameni frumoși”. O tipă care strâmbă din nas teatral cu accente provinciale a văzut mai mulți cetățeni care micționau de zor pe gardul curcubeic, și lacrima din colț i-a încolțit această sintagmă sub care se ascund sufletele bolnave de toleranță fictivă și indulgență forțată. Trebuie să am dreptate, în definitiv de ce aș scrie dacă nu aș avea dreptate?

Adevărul e că ”trebuie” ar fi bine să fie înlocuit cu ”ar fi bine”. Poate sesizați nuanța. Ar fi bine să ”multe lucruri” din convingere, și nu din ură sau prostie bălțată. De ce folosesc aceste cuvinte care cumva scrijelesc tabla neagră din universul oamenilor frumoşi? Mă gândesc că poate muzicalitatea îi va trezi din propria minciună a vieții lor, trebuie.

În definitiv ar fi binetrebuie, dar trebuie nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu ”ar fi bine”, iar ”trebuie” să trăiască habitual și imperativ la așa ”ar fi bine să nu’’. Până atunci, caut oameni frumoși pe care să-i abuzez cu scrijelitul tablei negre.

 

Foto deschidere: Ionuţ Văidean, judeţul Alba

Visul meu e să redevin Ţăran”, îmi mărturisește părintele Simion Bistrian, din comuna Parța, județul Timiș, român de aur, care mă va ierta – e de datoria dumnealui, la propriu și la figurat – că transform moralitatea unei discuții personale în subiect de discuție spornică, întru folosul celor mulți.

„Odată am fost în vizită la un român liber, care s-a retras și trăiește după legea veche, a dacilor, un artizan. Mi-am luat special băiețelul cu mine, i l-am arătat și i-am spus: «Uite, așa arată un om liber! E posibil ca, atunci când vei ajunge tu mare, să nu mai existe așa ceva!»”

Vin la Parța din București, orașul care înlănțuie şi viciază oamenii ca o iederă otrăvitoare, așa că știu exact la ce se referă părintele. „Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»”. Dau din cap a consens: tot mai puțini oameni, primprejur.

Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»

Și totuși, ce este libertatea? O întrebare fundamentală, la care a răspuns, nu Aristotel, ci un țăran român, fără școală, dar cu geniu.

„Când eram mai tânăr, moșul meu (n.n. bunicul), îmi zicea dimineața:

– Pleci la serviciu? Te duci să prinzi mașina?

– Da.

– Greu de tine… Greu de tine… Greu!

– De ce, moșule? Că și tu muncești…

– Da, nepoate, dar tu, dacă nu te duci mâine și poimâine la muncă, pentru că nu vrei, te dă afară, așa-i?

– Da, normal!

– E, vezi, pe mine nu mă dă nimeni afară dacă nu mă trezesc mâine dimineață. Asta e diferența.

Și moșul se trezea – mai devreme ca mine! La 5 dimineața! Însă trezitul lui era un act de libertate. Se trezea pentru că voia să muncească, nu pentru că era obligat.”

Părintele surâde. E luminos. Și îl înțeleg de ce vrea să redevină Țăran. Pentru că românul, de multe ori îngenuncheat, dar niciodată supus în sensul deplin al cuvântului, are aleanul libertății. El e cioban, își iubește mioara și cerul, nu e vânător – de iepurași de Paște. Chiar dacă unii vor să-l transforme în asta. De fapt: în vânat.

Un lucru mi-e clar: omenirea, aparent hipertehnologizată, a revenit la abac, iar marea întrebare a secolului XXI e libertatea – ce este, dacă mai este, și ce facem cu ea?

 

Foto deschidere: Ionuţ Văidean

despre libertatea la bunici şi sclavia la nepoţi lecţie tăran român interior

Bătrână româncă în biserică Foto: Ionuţ Văidean, Alba

Vrem să auzim povestea voastră. De unde sunteți, ce faceți și – întrebarea de milioane – vă simțiți liberi?

Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.

Vezi video: Lecţia de simplitate a marelui Ion Creangă

“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).

“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul de familie Mihai Eminescu

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu

Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.

“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”

Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie

Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.

“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.

Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.

Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.

De unde a cules Creangă esenţa? A fost educat în familie. Şcoala doar adaugă un plus de instrucţiune

El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”

Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne”.

Un copac cu "flori" tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi

Un copac cu „flori” tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

„În niciun caz nu trebuie să ne pierdem speranța (…), dar a nu face mai nimic, pe motiv că Dumnezeu va face oricum așa cum dorește El, este – cred eu – slăbiciune, neputință și, în anumite circumstanțe, chiar lașitate. Ce s-ar mai spune și despre situația când încerci să ascunzi cu grijă aceste defecte în spatele unui principiu biblic pentru a-ți păstra o bună imagine, chiar dacă doar pentru tine și semenii tăi?” Acest citat este rezumatul poate cel mai potrivit al cărții „Românii – între Păcală și Miorița”, scrise de către un profesor de istorie sucevean, Vasile Constantin Boghian, carte ce a apărut în anul 2006 – detaliu semnificativ, pentru că este anul premergător integrării noastre europene. Lucrarea se doreşte a fi o radiografie şi o istorie a mentalităţii poporului român, încă de la începuturile acestuia. Ea ridică unele probleme și semne de întrebare valabile și astăzi, la peste un deceniu de la apariţie.

“Românii – între Păcală şi Mioriţa” este structurată ca un eseu filosofic, prin natura ideilor și a scrierii, ea ne incită încă din titlu și continuă să o facă pe măsură ce o parcurgem, prin cumulul de informații ce alternează, frumos, realităţile istorice, umorul şi critica moderată în aparenţă, dar biciuitoare în esenţă. Discursul cărții are ca repere doi poli emblematici ai identității noastre: personajul Păcală (ce reprezintă compromisul şi natura “tranzacţională” a românului) și Miorița (condiţia superioară, armonia cu divinul) sunt reprezentativi deoarece aceste două extreme conturează, împreună, tipologia paradoxală a românului.

România lucrului bine făcut?

Spuneam mai spus că este important să reținem un amănunt, faptul că „Românii – între Păcală și Miorița” este scrisă în 2006, ceea ce naşte două întrebări care ne privesc pe noi toți în mod direct – Cum am evoluat din punct de vedere al mentalității, culturii și educației de când suntem membrii U. E.? Ce am învățat și îmbunătățit în toți acești 11 ani? În mod clar nu putem nega anumite beneficii, cum ar fi lupta anticorupție. Corupția este o tară cu care poporul român a fost obișnuit secole la rând, dar a fost obișnuit de nevoie, acum însă lucrurile pot funcționa, în mod clar, și altfel. Este de sperat ca această luptă anticorupție să nu fie una cu morile de vânt și să ne intre în caracter, în obicei, în principii, ajutându-ne să fim corecți. Lucru amintit și subliniat de către Vasile Constantin Boghian în cartea sa – azi, într-un context istoric ce nu mai necesită tertipurile care ne-au asigurat supravieţuirea (în faţa migratorilor, turcilor, fanarioţilor etc.) cu atât mai mult, se poate reuși și prin corectitudine.

Cartea  redă aserţiunile autorului referitoare la proastele obiceiuri și valori ale lui Păcală și implicit și ale românului – și cum percep occidentalii aceste lucruri -, care ar trebui să fie normalitatea, unde se pune limita pentru a ne păstra valorile, tradițiile, obiceiurile ca neam și ce lucruri ar trebui să fie schimbate pentru a ne alinia cu ei.

„Românii au «prostul satului», iar occidentalii, «înțeleptul satului». Ce rezultă de aici într-o logică simplă: că în «satul românilor» este un singur «prost» (cel care respectă legile, muncește conștiincios și este corect), adică un fel de fraier în ochii celorlalți (…)”

Din păcate, aspect întărit în carte de către profesorul Boghian, anumite lucruri ne sunt greşit insuflate încă din copilărie, prin educație. Autorul oferă un exemplu aparent banal, dar semnificativ: poezia “Căţeluş cu părul creţ”, perpetuată din generaţie în generaţie de la o vârstă fragedă, cea care la nivel inconștient transmite ideea de incorectitudine, dorința de furtișag, de a te întreba dacă să muncești sau nu, pentru că oricum există căi oneroase să obţii ceea ce îți dorești. Un alt exemplu oferit de către Boghian este o povestire predată în şcoala primară, despre „satul lui Păcală”, loc în care „toți oamenii furau unii de la alții”. Ei bine, poate constatați cu stupoare (cel puțin pentru mine așa a fost), lucruri la care nu v-ați gândit, dar la care ați luat parte în mod direct fără să vreți și fără să fiți conștienți. De ce încă promovăm și încă lăsăm să facă parte din lectura școlară lucrări de o asemenea factură? De ce promovăm în continuare aceste valori, dar ridicăm pretenții de membri integri ai U. E.?

Păcală, (anti-)eroul românilor: ” – Din ce trăieşti? – Din prostia altora”

La un moment dat, Vasile Constantin Boghian vorbește despre un principiu de bază vechi de secole la occidentali, conceptul „lucrului bine făcut” – asumat, făcut cu simț de răspundere, conștient. Dacă stăm și reflectăm la conceptul lor și dăm timpul înapoi cu trei ani, ne amintim că un important personaj politic român a speculat în a sa campanie exact acest deziderat, sub sloganul „România lucrului bine făcut!”.  Tema la care, în 2006, autorul ne invita să medităm și să o punem în practică, este valabilă și în 2017, la trei ani după ce sloganul menționat mai sus a câștigat – generând rezultate discutabile în practică.

„Este evident că noi, românii, nu avem o aprofundată știință a organizării și nici a (auto)conducerii, pentru a ne pune în valoare mai concret și eficient calitățile, și nici o mentalitate de învingător, cum au occidentalii”

Pentru occidentali, „termenii definitorii au fost război, organizare, disciplină, dorința de a stăpâni și exploata totul în folosul propriu”, de aici născându-se mentalitatea de învingător, în schimb noi am fost definiți de „stabilitate, continuitate, compromis”. De aceea, noi, românii trebuie să ne debarasăm de principiile și valorile lui Păcală, să nu îl mai lăudăm și promovăm, făţiş sau subliminal, să ne acceptăm și conștientizăm defectele, pentru a încerca apoi să le contracarăm. Să nu mai încercăm să păcălim pe nimeni, să nu ne mai autoiluzionăm. „Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine, cu atât vom avea șanse mai mari să atenuăm aceste defecte sau chiar, cu foarte multă voință, la un moment dat, să le eliminăm”, crede Boghian. Sunt total de acord cu autorul, însă nu putem nega realităţile zilei, şi nici faptul că entuziasmul nostru s-a erodat în ultimii aproape 30 de ani.

"Românii - între Păcală şi Mioriţa", de Vasile Constantin Boghian, o carte pe care posteritatea ar trebui să o reţină

„Românii – între Păcală şi Mioriţa”, de Vasile Constantin Boghian, o carte pe care posteritatea ar trebui să o reţină

Românii, un popor paradoxal

Deși Vasile Constantin Boghian nu este scriitor, el reușește să își transmită ideile clar și cursiv. Nu putem nega faptul că lipsa experienței sale în domeniu este vizibilă, dar profesorul-devenit-scriitor a știut cum să îşi integreze experienţa de dascăl, să îşi folosească propriile cunoștințe istorice, să își pună în valoare umorul prin diverse anecdote și pățanii de altfel triste, dar expuse într-o manieră comică, experienţe frustrante de care el s-a lovit în raport cu Statul (pe care îl botează „Statul Mega-Păcală”, de neîncredere şi perceput de către români ca opresiv, după secole în care atunci când nu a fost absent, le-a îngreunat viaţa).

„Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă”, hitul trupei Ca$$a Loco din 2004, este reprezentativ pentru mentalitatea românilor, crede Vasile Constantin Boghian

Boghian reuşeşte să se facă înţeles, iar mesajul lui ajunge cu ușurință la cititor și captivează. Este o lectură care poate fi parcursă cu ușurință, însă şi cititorul trebuie să vină cu un bagaj minimal de cunoștințe istorice.

Vasile Constantin Boghian aduce în prim-plan caracterul și modul românului de a gândi vizavi de semenii lui și filosofia de viaţă pe care se bazează, una ce intră în conflict cu imaginea ideală pe care o avem despre noi (ospitalieri, credincioşi etc.). Chiar Balada Miorița, o perlă a gândirii profunde româneşti, sintetizează perfect un proverb clasic la noi – „Să moară și capra vecinului”, o morală viciată – „Dacă eu nu am, nici el să nu aibă!”. Asta deşi poporul român se consideră (şi este considerat) unul cu „frică de Dumnezeu” – destul de frapant, ținând cont de cele menționate mai sus și amintite și în carte.

„Păcală s-a adaptat și la comunism. (…) Prostituția morală, în sensul lipsei de onoare și de demnitate, este adevărata noastră tragedie și care n-a existat doar în timpul comunismului”

Deși scrisă într-o manieră umoristică (doar suntem români şi facem haz de necaz!), “Românii – între Păcală şi Mioriţa” tratează o temă cât se poate de serioasă, pe care autorul reușește să o pună în valoare. Proastele obiceiuri după care s-au ghidat Păcală și „satul lui Păcală” (a se citi România) şi frumuseţea morală a ciobanului-victimă din Mioriţa vin în contradicţie fundamentală, dar sunt două părţi ale aceleiaşi monede. Finalmente, Boghian dorește să ne facă să înțelegem câteva lucruri esenţiale, fără de care o societate nu poate funcționa: dacă nu ne vom schimba mentalitatea, nu vom înțelege și conștientiza conceptual de corectitudine, dacă nu vom găsi un echilibru între principiile și valorile noastre și cele ale occidentalilor, dacă nu vom înțelege că trebuie să lucrăm împreună – și nu unii împotriva celorlalți – pentru a ne fi bine tuturor, să ne lipsim de egoism și de invidie, riscăm să ne complacem încă 28 de ani (sau mai mult) în această delăsare, ori – mai rău – să ne ratăm ca Neam.

„Ursul păcălit de vulpe”, de Ion Creangă – o poveste cu o morală… discutabilă, predată românilor la şcoală

Vasile Constantin Boghian, Românii – între Păcală şi Mioriţa, Editura Accent Print, 2006, 213 pagini

România veşnică şi Occidentul non-stop

6 Septembrie 2018 |
Substanţa vieţii se lămureşte în lucrurile aparent anodine. Asemeni lui Roland Barthes în Mythologies, Teodor Burnar extrage (veşnic sau non-stop, cum preferaţi) înţelesuri dintr-o realitate ce nu e niciodată banală. Stau în faţa unei reclame luminoase...

Trebuie să fim fericiți

3 Septembrie 2018 |
Trebuie să fim fericiți”. Ce muzicalitate are această afirmaţie prin vocabula ”trebuie”. Ne și imaginăm un ciomag de natură semantică, ce rupe tot în calea fericirii noastre. Adevărul e că suntem nefericiți și neputincioși în a defini fericirea....

Despre libertatea bunicilor - și sclavia nepoților. Adică a noastră

2 Aprilie 2018 |
Visul meu e să redevin Ţăran", îmi mărturisește părintele Simion Bistrian, din comuna Parța, județul Timiș, român de aur, care mă va ierta - e de datoria dumnealui, la propriu și la figurat - că transform moralitatea unei discuții personale în subiect...