Trebuie să fim fericiți

Trebuie să fim fericiți”. Ce muzicalitate are această afirmaţie prin vocabula ”trebuie”. Ne și imaginăm un ciomag de natură semantică, ce rupe tot în calea fericirii noastre. Adevărul e că suntem nefericiți și neputincioși în a defini fericirea. Prin alăturare forțată, coercitivă, verbul imperativ „trebuie” devine o deviză, un motto, un life statement (dacă preferați să fim simandicoși, atenție nu prețioși!) de care ne agățăm încercând să creionăm o minciună plauzibilă, de succes dilatat, de reușită pentru confirmarea statutului nostru social, fie el fictiv sau nu, pe care trebuie să-l apărăm certificându-l, autentificându-l.

Sună atât de nenatural aceste cuvinte prin muzicalitatea lor inexistentă pentru o ureche ceva mai aplecată spre graiul românesc, încât se sesizează un soi de impostură. Nu vorbim despre purisme acum, nici nu invocăm polemici semantice, ci cumva încerc să înfățişez o realitate țipătoare (sper, grăitoare, dar acest cuvânt mă vâră în paradigma trebuie!), în care fericirea este scopul suprem care nu mai vine. Cumva, cineva ar trebui să ne-o confere.

”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața

Noi nu știm ce ne face fericiți. Nu există o definiție standard care să ne spună ce este fericirea sau cum o putem obține. Și nici nu e un lucru pe care îl putem pune pe banda rulantă la supermarket și să îl luăm acasă. Orbecăim cu şabloanele în mână, pe post de icoane postmoderne, și nu vrem să recunoaștem nimic.

Chiar existența nimicului este pentru noi o non-ipostază. Trebuie să facem ceva și adăugăm aici condimentul rapid. ”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața. Cel ce trădează acest model – pattern, în traducere liberă pentru cei care caută sensul existenței în ideologii exotice de tipul life mission – este marginalizat, este exilat pe bună dreptate în interiorul societății. Vorbim despre o reacție firească de apărare a vidului colorat curcubeic și ridicat la rang proteic în viețișoara noastră îmbătată de epic curgător de la robinete.

«Trebuie» nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu «ar fi bine»

Este dificil exercițiul autenticității când suntem strașnici în a găsi, în mod programatic, metode de a mima originalitatea. Suntem autentici doar în acest proces, respectiv a teatraliza autenticitatea găunoasă. Epicul pentru noi a ajuns o minciună. Trebuie să fi ajuns o minciună, dacă tot îl scriem pe toate gardurile și îl tot îmbrăcăm când ne convine în viață. Adevărul este că trebuie să mai avem și epic.

E un motiv suficient pentru mulți de a nu se sinucide cu gândul la un gard pictat frumos în culori alese care este anexat procesului de micțiune colectivă. Poate așa a luat și naștere titulatura de ”oameni frumoși”. O tipă care strâmbă din nas teatral cu accente provinciale a văzut mai mulți cetățeni care micționau de zor pe gardul curcubeic, și lacrima din colț i-a încolțit această sintagmă sub care se ascund sufletele bolnave de toleranță fictivă și indulgență forțată. Trebuie să am dreptate, în definitiv de ce aș scrie dacă nu aș avea dreptate?

Adevărul e că ”trebuie” ar fi bine să fie înlocuit cu ”ar fi bine”. Poate sesizați nuanța. Ar fi bine să ”multe lucruri” din convingere, și nu din ură sau prostie bălțată. De ce folosesc aceste cuvinte care cumva scrijelesc tabla neagră din universul oamenilor frumoşi? Mă gândesc că poate muzicalitatea îi va trezi din propria minciună a vieții lor, trebuie.

În definitiv ar fi binetrebuie, dar trebuie nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu ”ar fi bine”, iar ”trebuie” să trăiască habitual și imperativ la așa ”ar fi bine să nu’’. Până atunci, caut oameni frumoși pe care să-i abuzez cu scrijelitul tablei negre.

 

Foto deschidere: Ionuţ Văidean, judeţul Alba

Alexandru Filimon

Alexandru Filimon

Este jurnalist și absolvent al Facultății de Științe Politice, Universitatea București. Domeniile de interes se extind asupra analizei politice în România și Republica Moldova, precum și în sfera psihosociologiei și culturii. A publicat variate articole în publicații precum Cotidianul, Adevărul Moldova, ziarul Puterea, revista Timpul, Ziua Veche, Dilema Veche, Historia, Bucureștii Vechi și Noi, Manager Expres, Catchy, Lapunkt etc.
Alexandru Filimon

CITEȘTE ȘI:

Roluri, sarcini și învățare
De ce aleg copiii să mintă?
Cristina Ursu, coorganizator TEDx Băneasa, despre mentorat în business, ce este un lider și cum recunoaștem un bun vorbitor. ”Ceea ce faci, să faci cu pasiune. După aceea vor veni și banii”
Ziua Culturii Naționale 2020. Interviu cu Dorel Vișan: ”În România de azi nu mai avem efervescență culturală, ci avem cultură de piață”. Unde găsim pâinea și sarea cunoașterii