Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Imperiul austro-ungar

În vremea în care Transilvania era sub jugul austro-ungar, locuitorii comunei Rășinari solicită împăratului austriac acordul pentru a zidi o biserică mai mare. Credința cu care au pornit pe acest drum, spiritul de jertfă și implicarea oamenilor, au făcut ca în 1814, să răsară Biserica mare” cu hramul Sfânta Treime. În decursul celor paisprezece ani, cât a durat zidirea, rășinărenii au cunoscut  foametea, deznădejdea, și au strigat neîncetat după ajutor. Frumusețea și simplitatea locului, au făcut din Rășinari un spațiu de rugăciune și odihnă pentru Mitropolitul Andrei Șaguna. De cele mai multe ori, vlădica poposea în mica așezare rugându-se alături de săteni și binecuvântându-i.          

 

Când credința e prea mare, iar biserica prea mică

Vreme de 53 de ani, locuitorii comunei Rășinari, din județul Sibiu, au purtat un război aprig cu autoritățile austro-ungare pentru a-și putea mărturisi credința moștenită de la înaintași. Lupta nu a fost în zadar, iar în 1789, împăratul Iosif al II-lea declară așezarea “liberă regească”. În urma acestei hotărâri, biserica cu hramul Sfânta Parascheva, zidită între 1725-1758, este redată ortodocșilor, care de la o duminică la alta veneau într-un număr impresionant. În ciuda acestui aflux de credincioși, problemele nu au încetat să apară. Din pricina spațiului mic din biserică, oamenii nu mai frecventau slujbele pentru că nu aveau loc. Alții își susțineau absenteismul și invocau drumul prea mare pe care îl aveau de făcut până la biserică. Într-o zi, creștinii fruntași ai comunei cad pe gânduri, se sfătuiesc, fac planuri și în cele din urmă hotărăsc că e nevoie de o biserică mai mare. Problema era că la începutul veacului al XIX-lea, zidirea unui lăcaș ortodox era un lucru imposibil de realizat datorită celor 11 puncte din “Patenta” anului 1762. Pe lângă acestea, stăpânitorii vremii care urmăreau răspândirea catolicismului, nu ar fi îngăduit un proiect atât de îndrăzneț. Cu o credință capabilă să mute munții din loc, rășinărenii au redactat în cele din urmă o scrisoare către curtea de la Vinea, în care solicită aprobarea pentru zidirea unei biserici.

 

Lucrările la noul lăcaș și problema banilor

Cererea sibienilor prilejui îndelungi consfătuiri la curte, care în cele din urmă s-au soldat cu un răspuns pozitiv. Sigur, nu era atât de simplu pe cum pare, autoritățile au permis zidirea bisericii, doar din donații, era interzisă orice altă formă de finanțare. Lucrările la “Biserica cea mare” cu hramul Sfânta Treime, au început pe la 1800, din banii creștinilor Bungărzan și Cojocariu. Inițial, lăcașul trebuia construit în apropierea râului Ștezii, dar într-o noapte, Ioan Bungărzan avusese un vis în care se făcea că biserica era gata, iar apele învolburate ale râului o înghițeau. În urma acestui coșmar, au hotărât să o zidească în alt loc, mai exact pe Dealul lui Cojocariu. Construcția mergea cum nu se putea mai bine, într-un timp destul de scurt se ajunsese până la ferestre. Dar, când se așteptau mai puțin apăru prima încercare: omul de bine nu mai avea bani. Lucrările au fost întrerupte vreme de trei ani, Bungărzan, creștin bun cu inimă largă, a făcut tot posibilul pentru a face rost de bani, dar în zadar. Planul bisericii era prea mare pentru posibilitățile sale.  Atunci, Ioan alături de alți doi chivernisitori și vornicul satului, au cerut sprijinul lui Grigorie Brâncoveanu, strănepotul marelui voievod Constantin. Apelul din 1802, ajunsese în mâinile lui Grigorie prin legăturile pe care le avea cu marii negustori din Rășinari.

 

Untitled design (3)

 

Bungărzan prigonit de sătenii înfometați

Între 1813-1814, populația din Transilvania este lovită de febra scumpirilor. Fedrele de grâu ajunseseră la 16 zloți, cele de cucuruz la 14, așa că oamenii își astâmpărau foamea cu tărâță, coji și bostani. Alții nici din aceasta nu aveau. Ioan Bungărzan își afierosise întreaga avere pentru ridicarea noii biserici, dar acest lucru nu-l scăpă de furia sătenilor. Turbați din pricina lipsei de hrană, aceștia l-au scos vinovat pentru necazurile și lipsurile comunității. Bătrânii satului l-au prins pe făcătorul de bine, l-au legat de un stâlp înaintea bisericii, unde au început să-l batjocorească astfel: “Om de nimica numai tu ne-ai pricinuit această mare cheltuială.”

 

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

 

Cu timpul, rășinăreanii au ieșit la liman, iar rănile greutăților și lipsurilor începeau să se cicatrizeze. Abandonarea bisericii ar fi reprezentat izbânda împăratului, astfel, sătenii au făcut tot posibilul pentru a duce construcția la bun sfârșit. Biserica în formă de cruce, a fost gata în 1814. Inițial, altarul fusese de zid, iar acest lucru făcea ca preoții să nu poată fi auziți. Pentru aceasta, s-a decis ca zidul să fie înlocuit cu o tâmplă sculptată în lemn. Sarcina refacerii altarului, cât și împodobirea pereților cu pictură, a picat pe umerii lui Petru Ștefan, tocmit cu 2.900 de florini. În anul 1823, prin strădania lui Bucur și Petru Albu, în jurul bisericii a răsărit a doua școală din comună, prima aflându-se în apropierea vechii biserici. Acum, copiii de pe lângă râul Ștezii aveau și ei posibilitatea de a învăța carte. Primii profesori au fost popa Vasile și popa Daniel, iar direcțiunea încăpuse pe mâna lui Moise Fulea.

 

Locul de suflet al Mitropolitului Andrei Șaguna

Izbânda locuitorilor din Rășinari stârnise prețuirea Mitropolitului Andrei Șaguna. La unele sărbători, vlădica prefera să se refugieze în mijlocul comunității și să slujească în biserica cea mare. Era o bucurie de nedescris pentru locuitorii comunei, care îl invitau adesea pe Șaguna pentru a liturghisi și cuvânta. Rășinariul devenise locul de suflet al mitropolitului, acolo regăsea liniștea, acolo se putea ruga și lucra în tihnă. La 1 august 1871, Andrei Șaguna și-a alcătuit testamentul. La punctul VII citim: “Las bisericii noastre cei mari din opidul Rășinari, patru mii de florini în obligațiuni de stat pentru a facerea și conservarea criptei mele, care legat și la acel caz să-l capete, când a-și zidi eu în viață cripta mea.”

 

Mitropolitul Andrei Șaguna

Mitropolitul Andrei Șaguna

 

În 1873, cu o zi înaintea înmormântării, cortegiul a fost întâmpinat de școlari, învățători, preoțime, și membrii comunei, Șaguna ajunsese acasă și nu mai pleca. S-a făcut priveghere de toată noaptea în biserica cea mare, iar a doua zi, într-o joi, a avut loc înmormântarea. Parastasele închinate arhiereului au fost săvârșite în același locaș, iar la cel din anul 1923, au participat și Regele Ferdinand alături de Regina Maria.

 

 

Surse: Revista Teologică, nr. 3-4, din martie-aprilie 1942

 

Putea fi un general galonat al Imperiului care, la vremea aceea, îi asuprea pe români. Însă soarta l-a vrut unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Matricea Românească are povestea devenirii lui Liviu Rebreanu.

Metamorfoza lui Liviu Rebreanu a fost evocată pentru Matricea Românească de către muzeograful Adrian David, de la Casa Memorială Fanny şi Liviu Rebreanu din Bucureşti:

“Puțină lume știe că Liviu Rebreanu a fost ofițer în Armata Austro-Ungară. El a făcut Liceul Militar. Ar fi vrut să urmeze Medicina, era marele lui regret. Spunea: «Dacă am vreun regret, ăsta este, că nu am urmat Medicina. Cred că aș fi fost un bun medic». Nu avea bani, aşa că a mers pe linia militară. A făcut Academia Militară Ludovika (Ludoviceum) din Budapesta. A fost ofițer detașat la Gyula, în Ungaria. În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare,  «banii de popotă», a fost dat afară din Armată, a făcut un pic de arest.

El venise în Regat și fusese arestat la București, căci România era în alianță cu Imperiul Austro-Ungar, prin urmare aveam tratat de extrădare. Liviu Rebreanu a făcut un pic de arest la Văcărești și apoi, până la 6 luni, la Gyula, în Ungaria. A considerat deci că și-a ispășit pedeapsa”, a povestit Adrian David.

În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, «bani de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armata austro-ungară, şi a făcut câteva luni de arest

Însă chinurile celui ce urma să devină marele prozator român Liviu Rebreanu nu aveau să se termine aici:

“După ce a început Primul Război Mondial și după ocuparea Bucureștiului (la sfârșitul lui 1916), pe la începutul lui 1918 A. de Herz, un dramaturg nemulțumit de vreo două – trei cronici teatrale defavorabile făcute de Liviu Rebreanu, l-a pârât nemților. Rebreanu considera că își plătise datoriile, adică nu ar mai fi avut treabă cu ei. Atunci, însă, funcționa conceptul de armată a întregului popor – orice bărbat capabil să poarte o armă în mână, în vreme de război, era mobilizat.

Jean Steriadi, îngerul păzitor al lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu nu s-a prezentat la mobilizare, la înrolare. Mai mult decât atât, a fost prins în spatele liniilor inamice. Ca fost ofițer, era o sursă inestimabilă de informații. A fost arestat în urma denunțului respectiv și risca și el, ca și fratele lui, Emil (modelul personajului Apostol Bologa din romanul Pădurea Spânzuraţilor, n.r.), să fie executat. A reușit să evadeze, ascunzându-se inițial la Mihail Sorbul, care era cumnatul lui, soțul surorii lui Fanny, și apoi a fost ascuns de Jean Steriadi, în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde Steriadi era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții, și risca și Steriadi, dacă-l prindeau, să fie executat.”

Rebreanu a fost ascuns de Jean Steriadi în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde acesta era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții scriitorului, iar Steriadi a riscat să fie executat

Tot pictorului Steriadi îi datorăm, din acea perioadă tulbure, salvarea romanului Ion, care avea să devină un clasic al literaturii române, spune David:

“Mai mult decât atât, după ce socialiștii au reușit să-l treacă, incognito, în Moldova la Iași pe Liviu Rebreanu  (în primăvara anului 1918, n.r.), Steriadi a fost cel care i-a păstrat manuscrisul romanului Ion, pentru că nemții au confiscat tot ce era scris de mână, neştiind română. Au luat tot ce găseau.

Acelaşi Steriadi a fost cel care a îngrijit-o pe Puia, fiica adoptivă a lui Rebreanu, pentru că Fanny plecase, de comună înțelegere cu Liviu, în turneu cu trupa de teatru.

Ce noroc am avut noi, spunea [Niculae] Gheran (autorul ediţiei critice Liviu Rebreanu, în 23 de volume, n.r.), că Armata austro-ungară a pierdut un general capabil, iar literatura română a câștigat un scriitor de geniu!”

Foto deschidere: Portretul scriitorului Liviu Rebreanu, 1946

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Corina Moisei

Imperiul austro-ungar



 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează