Tag

indiferenţă

Foarte mulţi oameni consideră cimitirele nişte locuri macabre, un fel de Vale a Plângerii. De altfel, nu atât locul în sine, cât ideea morţii, mai degrabă, întristează. Despărţirea de fiinţele iubite, dorul întristează.

Paradoxal, pentru mine cimitirele reprezintă locuri de meditaţie, nu un peisaj demn de filme horror. Da, mormintele pot speria, moartea sperie. Aş fi ipocrită să nu recunosc faptul că mă gândesc cu frică la moarte. Ȋnsă mai mult decât moartea trupească sau o lespede rece de piatră, mă sperie moartea sufletească… moartea conştiinţei, moartea valorilor morale… deoarece această moarte are consecinţe atât asupra individului, cât şi asupra societăţii.

Se spune că societatea este oglinda valorilor majorităţii. Dar ce se întâmplă când majoritatea este doar o masă indiferentă şi amorfă? Ce se întâmplă când nepăsarea se transformă în handicap? Monstrul indiferenţei ucide generaţiile actuale şi viitoare. Ucide suflete.

Aţi văzut „morţii vii”? Nu sunt greu de recunoscut. Au privirile golite de sens. Ochii lor nu mai licăre, ei sunt stinşi. Ei nu mai văd dincolo de ceea ce este tangibil, material. Se adaptează cu o viteză uluitoare vremurilor şi ideologiilor.

Societatea este un imens „cimitir” în care morţii umblă fără vreun reper (moral)

Mai ţineţi minte mitul peşterii, al lui Platon? Cel ce a văzut lumina zilei încerca să le descrie şi celor din peşteră minunata trăire. Zadarnic însă… nepăsarea şi comoditatea au învins.

Din fericire, mai sunt şi fii rătăcitori ce găsesc drumul spre casă, spre „lumină”. Cea mai frumoasă parabolă din Evanghelie care evidenţiază, pas cu pas, această întoarcere este aceea a fiului risipitor, parabola restaurării ontologice a fiinţei umane. Punctul culminant al acesteia este întoarcerea fiului risipitor acasă. La nedumerirea vădit exprimată a fratelui cu privire la pregătirile ce se făceau pentru a sărbători acest eveniment, tatăl îi dă acestuia cel mai cuprinzător răspuns: „Trebuie însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Am ales să închei articolul cu această pildă întrucât este dătătoare de speranţă. Nu mă dezic de ceea ce am scris mai sus. Societatea este un imens „cimitir” în care morţii umblă fără vreun reper (moral). Partea bună este că, printre ei, mai sunt şi fii rătăcitori.

 

Foto deschidere: Cimitirul ortodox din Drobeta-Turnu Severin, mai 2018

Cristiana-Elena Zdrafcu

Cristiana-Elena Zdrafcu

Absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul Universității București. Pasionată de studiul oamenilor, al cărţilor şi al naturii, se descrie ca idealistă în aspiraţii, dar (prea) realistă în observații (deseori). Scriitor de suflet: Ernest Bernea; scriitor care i-a format gândirea analitică: Nae Ionescu.
Cristiana-Elena Zdrafcu

Ultimele postari ale lui Cristiana-Elena Zdrafcu (vezi toate)


Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în această instanţă, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, transcriptul celei de-a doua părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «ce sunt elitele?», dar şi «care este funcţia lor»? într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe cauzat de acesta.

    (ia cuvântul Ada Hausvater)

    Aş vrea să vorbesc despre acest subiect din perspectiva Teatrului Naţional Timişoara. În primul rând, subiectul, topica mi se par minunate. Trăim o perioadă – în România, cu precădere; şi ne afectează pe toţi, de la simpli indivizi la artişti – în care această întrebare, a criteriului, se ridică tot mai mult… Pe baza căror criterii ne diferenţiem? Ce anume ne face diferiţi unii de ceilalţi?  Ce ne face pe unii să fim elite, sau să nu fim elite?

    Şi ce înseamnă acest titlu – când cineva este parte din elită, rămâne pentru totdeauna în elită? Sau ar trebui să dovedească ceva, ca să poată rămâne în această categorie? Ca şi când ai câştigat o dată medalia de aur – asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur.

    Îmi pun nişte întrebări – şi mulţumesc Matricei Româneşti pentru ocazia de a ne pune împreună nişte întrebări – referitoare la substanţa acestui sens, astăzi. Mă întreb în ce măsură avem convingerea că avem definiţi aceşti termeni, aceste criterii de valoare: ce anume face pe un om să ia premiul I, II, III, şi medalia de aur, ce anume face ca unui individ să i se atribuie acest titlu de membru al elitei, şi cum şi-l poate dovedi pe mai departe?

    Când spunem elită – vorbim despre caracter, pe lângă o performanţă profesională evidentă, cred. În ce măsură performanţa profesională serveşte unui scop pozitiv social, unei direcţii constructive?

    Dacă ai câştigat o dată medalia de aur, asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur. Apartenenţa la elită se dovedeşte continuu

    În meseria noastră, orice om este esenţial. Nu putem sacrifica un om pentru o masă. Fiecare om are o individualitate, un rost aparte, şi trebuie privit ca atare.

    Dacă ar fi să redefinim, azi, elita, ar trebui să dăm şanse oamenilor să se exprime, să se perfecţioneze, să aflăm de ce ne înţelegem – nu de ce nu ne înţelegem! -, să găsim argumente pentru a construi împreună, pentru a restabili bazele dialogului. «Dialog» este un cuvânt foarte demonetizat în viaţa publică, în viaţa politică. Se foloseşte imediat: dialog, comunicare, unire

    Or, a demonetiza cuvinte esenţiale, după mine, este periculos. Dialogul înseamnă a privi, a asculta omul din faţă, şi a-i răspunde după ce înţelegi ce are de spus.

    Ca să putem redefini elitele, trebuie să ascultăm oamenii, să vedem ce poate face fiecare. Vin generaţii care vin în necunoscut, într-o necunoaştere faţă de ceilalţi, care de asemenea sunt, cumva, dezorientaţi. Este o criză a dialogului teribilă.

    A demonetiza cuvinte esenţiale – dialog, comunicare, unire – este, după mine, periculos

    Din enumeraţia de termeni ce compun titlul conferinţei, elitită mi-a plăcut cel mai mult, recunosc. Ar fi frumos să se descopere acest vaccin, care probabil se numeşte bun-simţ, cultură, mă gândesc? Cred că bunul-simţ ne-ar salva. Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru. Noi, în teatru, fără asta nu existăm. Noi, fără oameni, nu existăm. Fără grija faţă de om nu existăm!

    Dramaturgia contemporană se întoarce, avidă, la crizele din jur. Sigur, sunt mulţi care acuză – în presă, cu precădere – dramaturgia contemporană, spunând că este extrem de virulentă, sau că filmele actuale sunt extrem de agresive. Pe de altă parte, realitatea, de multe ori, ascunde acest fapt. Nu putem spune că spectatorii văd ceea ce în realitate nu există. Cinstit vorbind, de câte ori nu avem probleme cu funcţionarii, cu lipsa de comunicare, cu aplicarea procustiană a legislaţiei? De nenumărate ori. Câte probleme sunt, câte crize sunt – de la nivelul copiilor, până la vârstele cele mai înalte, în societate? Sunt foarte multe, ştim foarte bine. Scenariile de film şi scenariile de teatru văd problemele – şi le pun în lumină. Şi pun întrebări, pentru că acestea trebuie rezolvate.

    Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru

    Ţine de fiecare dintre noi să nu fim indiferenţi. Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru. Să nu spunem: «OK, nu e problema mea. În definitiv, acel om are o problemă, dar eu nu am nici o problemă. Pot să stau liniştită». Nu, nu este normal. Şi atunci, mă întreb şi eu, care este elita? Şi în ce măsură elita, probabil, ar trebui redefinită. Probabil ar trebui să aibă alte criterii: să vorbim despre cât de sensibili suntem la ce se întâmplă, în ce măsură putem să ne implicăm, în ce măsură dorim să deschidem drumuri noi pentru noile generaţii, generaţii – consider eu – absolut minunate.

     

    Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, „La două bufniţe” Timişoara

    Va urma

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Teodor Burnar

    Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Ovidiu Iordache

    Ovidiu Iordache

    Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
    Ovidiu Iordache

    Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

      Neam mare. E din neamul mare al licuricilor – omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte. ~ Lucian Blaga, Elanul insulei

      La Lancrăm, locul de suflet şi de odihnă veşnică al lui Lucian Blaga, un lucru te izbeşte mai mult decât pacea şi plinătatea din biserica satului, unde de două ori Providenţa ne-a adus în zi de sărbătoare. Nu starea previzibil decrepită a filialei fostei case orăşeneşti de cultură, azi abandonată şi vandalizată, cu ferestrele ruinate şi pereţii acoperiţi de mesaje mai mult sau mai puţin obscene, ilustrare vie a teoriei geamurilor sparte.

      Ci mormântul lui Lucian Blaga, aflat în chiar curtea bisericii. Sau, mai bine spus, perspectiva întru eternitate a marelui poet şi filosof român. Pentru că Blaga, până la trezirea celor morţi, când fi-va aceea, vede nici mai mult, nici mai puţin, decât o sală de sport. Să fim mulţumiţi: ar fi putut să vadă un zgârie-nori sau un mall! Asta, deşi literatul a cerut, negru pe alb, să fie lăsat să contempleze, cu ochii spiritului, Râpa Roşie.

      Povestea nu e nouă, indiferenţa şi nesimţirea sunt vechi. Sigur că, acum 10 ani, opinia publică şi „intelectualitatea” românească „reacţionau dur” – a se citi fără prea mult elan şi prea multă convingere ori efect – la ilegalitatea demarată în 2004 şi inaugurată în 2009. Rezultatul? Şi în 2017, totul arată la fel (minus 2.5 metri, soluţie de compromis, ca poetul să poată privi peste!), iar Blaga, una dintre personalităţile de prim rang ale culturii româneşti, e profanat moral.

      Sigur că astfel de cazuri sunt o miriadă, Matricea Românească însăşi începând anul acesta o campanie de popularizare a stării ruşinoase a Mausoleului lui Vasile Alecsandri din Mirceşti, având ca ţintă reabilitarea lui, campanie moartă în faşă la porţile impenetrabile ale unui Minister opac al Culturii.

      Felul în care îi tratăm pe Alecsandri sau pe Blaga nu spune însă nimic despre ei, ci totul despre noi.

      Lucian Blaga mormânt Lancrăm sală de sport şi peste ea veşnicia interior

      Lucian Blaga: privind către veşnicie, peste o sală de sport

      Privind perplex, alături de Blaga, la sala de sport care a ajuns să-i fie belvedere, sau mai bine spus răuvedere, în nouvorba dezbărată de sentiment a secolului XXI, te întrebi două lucruri: 1. de ce preferăm să rămânem viermi, închişi în coconul indiferenţei crase şi-al refugiului într-un egoism călduţ dar fatal, în loc de a fi licurici, energizaţi de empatie şi iubire? şi 2. dacă ne dorim ca, atunci când vom părăsi această lume, să privim către o clădire de birouri sau un multiplex?

      Poate că veşnicia nu s-a născut la sat, însă cu siguranţă nici într-o inutilă sală de sport dintr-o localitate rurală depopulată, care-i umbreşte lui Lucian Blaga o binemeritată odihnă de la deşertăciunile lumeşti.

      Lucian Blaga Lancrăm veşnicia Matricea Românească interior

      Dăinuim, însă indiferenţa grosolană ne omoară: revista Matricea Românească, nr. 1, la Biserica din Lancrăm

      Somnul conştiinţei naşte monştri

      8 Octombrie 2018 |
      Foarte mulţi oameni consideră cimitirele nişte locuri macabre, un fel de Vale a Plângerii. De altfel, nu atât locul în sine, cât ideea morţii, mai degrabă, întristează. Despărţirea de fiinţele iubite, dorul întristează. Paradoxal, pentru mine...

      Regizorul Ada Hausvater, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru” / “Vaccinul anti-elitită este bunul-simţ”

      11 Iulie 2018 |
      Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în...

      Eu cred că veşnicia nu s-a născut într-o sală de sport

      8 Decembrie 2017 |
      Neam mare. E din neamul mare al licuricilor – omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte. ~ Lucian Blaga, Elanul insulei La Lancrăm, locul de suflet şi de odihnă veşnică al lui Lucian Blaga, un lucru te izbeşte mai mult decât pacea şi...