Tag

lansare de carte

Alex Filimon publică o recenzie de lansare de carte combinată cu satiră: „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării” (Alina Bârgăoanu, Evrika Publishing, 2018) analizează ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus, guvernat de primatul emoţiei asupra raţiunii.

 

Un fake news este o picătură într-un ocean, care stârnește reverberații puternice. O undă mai degrabă emoțională, ce are puterea să influențeze liniaritatea oceanului, în special când acest ocean este unul uman. Unanim este acceptată această natură a emoției din spatele nașterii unui fake news. Dincolo de stigmatele imaginarului social și politic sau reminiscențele din inconștientul colectiv, o paletă întreagă de emoții ce definesc omul de astăzi deserveşte un alt scop, anume, cel de alimentare și cultivare a unei realități artificiale, de tip surogat pentru realitate.

Ne încredem cu cea mai mare atracție în chimia și anatomia ce caracterizează ştirile false, care ne invită colectiv într-un univers ce reduce individul la un construct strict emoțional gregar. La atât se reduce omul pentru cultivatorii de fake news – uri. Putem să deplângem faptul că logica nu joacă un rol important în rândul populației când vine vorba de a gândi singuri: am trecut prin homo ludens, homo credens, ca să ajungem la homo digitalus.

#dramă nu șoc

Acest ultim statut, de nativi digitali, nu mai are nevoie de haina logicii în ghidarea deciziilor de zi cu zi. Vorbim despre o generație extrem de emoțională, unde un #greșit poate însemna o dramă.

Aceste aspecte mi se derulau în cap, în mod caruselic și caleidoscopic, când adulmecam o lansare de carte ca pe un ceai fierbinte acaparat de o lavandă promițătoare, joi, 18 octombrie, la Cărturești. Este vorba despre „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării”, apărută la Editura Evrika Publishing, scrisă de profesorul Alina Bârgăoanu.

Într-un stil pedant, pneumatic și încărcat de cuvinte simple și pătrunzătoare injectate finuț ca un vin de cramă de 50 de lei, de zâmbetu-i, prin excelență autosuficient, Dan Cărbunaru, director Calea Europeană, unicul bărbat de la masa lansării, a compus un discurs extins de introducere, cu subiectivități multicolore și scurte episoade biografice și profesionale de pe câmpul de luptă al jurnalismului, după ce într-un mod cu totul galant, în stilul său obișnuit cum am spus, s-a oferit să pună apă în pahar celorlalți participanți de la masă, respectiv celor trei femei.

Moderatorul, Bianca Cheregi, a impresionat printr-un discurs bălțat – romantic pentru anii 2000, considerând cartea drept o „odă adusă digitalului”. După ce a insistat să o prezinte în cuvinte mari și zâmbete grase pe profesorul universitar („decan în prezent – sper că am înțeles bine”) s-a mărginit să ne expună doar esența acestei cărți – excepționale, unice, irepetabile, care ne promite încântarea papilelor noastre intelectual digitale. Sunt malițios pe alocuri, poate însă discursul gheboșat al acesteia m-a determinat să mă gândesc la un # potrivit pentru respectiva conferință de lansare. Am iertat-o, într-un final, pentru mărturisirea de a fi fana scriitorului Gabriel García Márquez. Am decis să-i acord clemență, să mă opresc aici și să-i fac cadou un veac de singurătate din partea mea.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii.

#rezist

O prezență absolut încântătoare și firească a fost Andreea Gavrilă, co-fondator Rubrika, Group Creative Director la Kaleidoscope Proximity și blogger, #Alumnus FCRP. Mi-a plăcut foarte mult proiectul și expunerea de motive pentru care fake news – urile iau amploare, cum putem depista un fake news și cum putem crește conținut de calitate care nu se bazează pe minciună, informații false sau diversiuni. Zvonurile reușesc astfel să fie un fake news respectabil, atâta timp cât se respectă algoritmul descris de A. P. Nazaretean în cartea sa – „Panica în mase și zvonurile”. Recomand și proiectul și persoana, poate și dintr-un entuziasm eflorescent ce devenise onctuos încă din preambulul lansării.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii

Atât Alina Bârgăoanu cât și Andreea Gavrilă s-au dovedit a fi niște prezențe feminine pline de gingășie. Relația cu publicul pendula evanescent între explozie de gheizăr supărat și încremenire tâmpă, hâdă în fața realității usturătoare. În tot acest timp, rememoram ce s-a întâmplat cu homo ludens și cu mine, în definitiv, care nu-mi mai furnizam motive suficiente să nu plesnesc de plictiseală într-un cavou improvizat și personalizat de o enclavă universitară.

#încă rezist

Sincer vorbind, mi-a plăcut povestea din spatele cărții, prezentată de Alina Bârgăoanu. Interesul autoarei și includerea fetiței sale în acest proiect editorial nu pot decât să ne bucure și să ne sprijine credința că generația Omega, cum este definită generația aceasta, are un viitor într-un proiect de paideia digital, și nu într-un viitor distopic, mergând spre extincţie emoţională. Interesant era faptul că profesorii invitați la eveniment aveau cartea în mână, în timp ce adolescenţii prezenți palpau, bineînțeles, telefonul. Dacă acel telefon ar fi conţinut PDF-ul cărţii, aș fi scris un articol elogios la foșnetul creșterii acestei generații care trăieşte cu digitalul în suflet.

Alina Bârgăoanu convinge prin prezența sa plenară, prin umorul indescriptibil cu care cucerește audiența, cu care a furat o parte din public din purgatoriul plictisului intelectual și uman indus încă din expozițiune. Ne punem toată nădejdea că acest proiect editorial este unul valid și vandabil. Vodevilul înghesuit de la lansare, la care am participat cu stoicism, rămâne încă un motiv în plus pentru umanitate să-și caute „haştag”-ul pe undeva.

În fine, mi-a plăcut când Alina Bârgăoanu l-a citat pe Vasile Dâncu, spunând că în România, când lansezi o carte, nici măcar nu te înjură cineva. Am încercat cu pași repezi, folosind când cuvinte mari, când cuvinte mici, un fel de pamflet modern înșurubat în spiritul acestei ultime sintagme. Aștept și viitoarea carte. Pe curând, fără plictiseală, doar cu gingășie. #Pacetuturor!

 

Alina Bârgăoanu este profesor universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA București. Din ianuarie 2018, aceasta face parte din Grupul la nivel înalt pentru combaterea știrilor false și a dezinformării din mediul online, inițiat de Comisia Uniunii Europene.

Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii noastre umane. Fie aici, în Basarabia, fie dincolo de Prut avem unități de măsură a iertării. O ajustăm față de politicienii noștri, pe care îi tot credităm, față de penuria cu care am învățat să trăim, dar mai ales față de trecut, pe care preferăm să îl tot ascundem sub preș, în speranța că acesta va dispărea de la sine.

Am decis să scriu acest material după ce am participat la o lansare de carte inedită. Este vorba despre volumul semnat de istoricul, profesorul și cercetătorul Octavian Țîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Dincolo de stratul academic al lucrării, acesta este o reflectare recalcitrantă a adevărurilor demult trecute sub tăcere. Și pentru că am pornit de la conceptul de iertare, ar trebui să argumentez care este legătura dintre prezenta lucrare și maniera în care noi, românii, suntem în stare să iertăm, să acceptăm schilodirea la care am fost supuși.

Prezentul volum dezvăluie, dând la o parte stratul de praf ideologic, realitățile apariției și formării conceptului de moldovenism, așa cum acesta ne-a fost inoculat de-a lungul întregii perioade sovietice. De la instaurarea puterii bolșevice și până la ultima respirație a marelui Imperiu roșu, autorul disecă problematica, scoțând la iveală repercusiunile asupra genezei noastre identitare. Așa se face că natura noastră mioritică (da, acest lucru poate suna sarcastic, dar nu am intenția să scuz o atitudine asumată timp de decenii) a favorizat cumva creșterea germenelui ideologic al moldovenizării, transformând spațiul dintre Nistru și Prut într-un adevărat laborator politic, un sistem de marcare spirituală și culturală.

Vă veți întreba ce semnifică atunci iertarea? Judecând după realitățile acelor vremuri și după prezentul nostru, iertarea este cumva egalată cu resemnarea, cu acceptarea tacită a unui viitor incert, lipsit de adevăr și deformat în ultimul hal. Cu toate că am tot iertat mâna tâlharului de spirite, am mocnit în noi și am răbufnit doar când și alți asupriți au făcut-o. Probabil am luat porunca biblică de a întoarce obrazul prea în serios…

lansare de carte peste Prut homo moldovanus despre iertarea la români interior

Homo Moldovanus Sovietic, o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum peticul de pământ românesc, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta Foto: arhiva personală Corina Moisei

Iertarea din prezent s-a transformat cumva, în spațiul românesc, într-un act de complezență, de curtoazie, prin care facem schimb de politețuri. Nu mai punem în sensul acestui mecanism nimic din încărcătura spirituală care ar trebui să subziste și, în momentul când ni se întoarce aceeași monedă, ne plângem de fariseism. Poate că ar fi cazul să ne iertăm pe noi înșine? Să iertăm slăbiciunile pe care le-am avut de-a lungul istoriei, pentru a regăsi calea corectă? Sau poate trebuie să încetăm a ne considera victime ale alegerilor greșite, ale acțiunilor incoerente și să începem a percepe iertarea ca pe o obligație morală?

Iertarea acum şi aici

Revenind la cartea lui Octavian Țîcu, aș spune că aceasta este un prim pas spre iertare, spre acceptarea nonșalantă, firească a faptului că noi, basarabenii, în mod labil, am devenit parte a unei mașinării ideologice, care ne-a tot alimentat idealurile existențiale, hrănindu-ne cu firimiturile de la masa boierilor. Da, acest lucru nu exclude suferința pe care am trăit-o, nici nu scuză puterea excesivă a călăilor, dar cel puțin ne aduce o urmă de demnitate și verticalitate națională, de care avem atât de multă nevoie în prezent.

Deci, ce e cu această iertare din spațiul românesc? Avem sau nu nevoie de ea? Cu siguranță ea este necesară acum și aici, când observăm frenetica schimbare a vectorilor morali, când societatea se mulează pe tot mai multe scheme occidentale, crezând că se apropie de perfecționismul străin. Iertarea este, de fapt, prima etapă a reconcilierii dintre trecut și viitor, un soi de spovedanie pentru urmași, iar cunoașterea istoriei este acel confesoriu în care ne refugiem întru înțelegerea corectă a eului colectiv. În acest sens, cartea Homo Moldovanus Sovietic este o lectură esențială pentru cei care vor să afle cum acest petic de pământ zbuciumat, Basarabia, a devenit experimentul reușit al unui călău, care i-a înstrăinat capacitatea de a ierta.

Măsura iertării la români. Studiu de caz

19 Septembrie 2018 |
Românii sunt probabil unicul popor care iartă purtând ranchiună. Și când scriu asta mi-o asum, deoarece și eu îmi port mie ciudă pentru tăcerea îndelungată. De când nu am mai scris pe Matricea Românească, am avut timp să mă gândesc asupra naturii...