Încăperile lui au fost şi martorele eleganţei intelectuale şi splendorii artistice, dar şi ale decadenţei şi distructivităţii umane. Terasa lui a văzut atât luminile “Belle Époque”-ului autohton interbelic, cu o atmosferă de „Great Gatsby” românesc, cât şi tancurile sovietice şi soldaţii intoleranţi la cultură, aruncând incunabule în sobe pentru a se încălzi. Este Castelul Sturdza din Miclăuşeni, o localitate aflată în proximitatea Romanului și a Iaşiului, o clădire de patrimoniu istoric şi cultural care îşi aşteaptă resurecţia. Un reportaj Matricea Românească de Teodor Burnar (text) şi Marius Donici (foto-video).

La exterior, pitorescul castel din Miclăuşeni îşi arată gloria pierdută, ca o femeie în vârstă ai cărei ochi încă vii, încă mocnind a suflu vital, îţi spun întreaga poveste a vieţii ei de seducătoare. Faţa unui bărbat este autobiografia lui, spunea Oscar Wilde, în vreme ce faţa unei femei este opera ei de ficţiune. În această cheie, totuşi, dacă i-am oferi atribute umane, Castelul din Miclăuşeni ar fi un bărbat, bătut bine de viscolele vieţii dar niciodată învins definitiv, care încă stă în picioare.

Despre restaurarea castelului – o veritabilă minune a României, azi puternic degradată – am auzit vorbindu-se doi ani consecutiv, însă până acum lucrările (iniţiate, aparent, cu fonduri europene) nu au depăşit – ironic, in vino veritas! – faza cramei. Amfitrionul locului, cel care oferă turiştilor care vin zilnic în autocare turul tematic al castelului, spune că încăperea bahică va fi funcţională în circa doi ani şi jumătate, şi va include bolţile originale, care au putut fi salvate.

Până când gloria îi va fi restaurată, castelul serveşte astăzi drept loc de pelerinaj pentru turiştii – organizaţi, în general de vârsta a treia, sau de ocazie – care se abat de la drumul european din nostalgie ori curiozitate, dar şi pentru tinerii însurăţei în căutarea unui fundal fermecător pentru albumul de nuntă. Duminica, aici se serveşte al fresco şi masa, “ornamentată” cu o poveste nemuritoare, care fură imaginaţia oaspeţilor.

Castelul de la Miclăușeni (fațada de sud și terasa) Foto: Marius Donici

Un dar (neogotic) de nuntă

“Castelul este construit la 1880 de către George Sturdza şi de către soţia sa, Maria. Ei se căsătoresc înainte de 1880, iar după nuntă pleacă în luna de miere în Occident. Acolo stau cam un an, iar la întoarcere hotărăsc să modifice vechiul conac – George Sturdza moştenea un conac de la tatăl său, Alecu Sturdza. Acel conac este transformat radical, într-un castel cu o arhitectură neogotică. Ei au fost inspiraţi de călătoria lor prin Germania, Franţa şi Austria. Se spune că a fost ca un dar de nuntă: Maria era artistul familiei. Vedeţi, foarte multe dintre aceste picturi sunt făcute de Maria. Ea a fost pictoriţă de carte şi pictoriţă miniaturistă şi a lucrat foarte mult la castel”, ne povesteşte Sebastian, omul care deţine cheile acestei perle arhitectonice ascunse şi o gazdă realmente agreabilă, care ştie să “asezoneze” naraţiunea cu câte o glumă atent presărată în conversaţie.

“În încăperea de acolo, era un atelier de ţesătorie, se mai chema «Camera femeilor». Dar ce este interesant e că din interior se deschidea o ușă secretă. Era o nişă în perete, pe unde coborai în tunel. Este un tunel de evacuare care are ieşirea pe lângă mănăstire, în sat, în Miclăuşeni. Tunelul are cam 500 de metri lungime şi s-a surpat pe porţiuni. Când o să intre castelul în restaurare, există în proiect să refacă tunelul până la mănăstire. Sunt două astfel de ieşiri secrete, în castel”.

Transformarea conacului în castel a durat aproape două decenii şi jumătate, între 1880 şi 1904. Şi-au pus amprenta creatoare meşteri de origine austriacă din Bucovina şi din zona Cernăuţiului, cei care au realizat sobele, tâmplăria sau parchetul, unul special, din care au supravieţuit şi pot fi admirate părţi şi azi (foto jos).

“Elementele de originalitate ale castelului sunt picturile, o parte din tâmplărie şi feronerie şi câteva sobe. Piesele de mobilier nu s-au păstrat: majoritatea celor observabile azi sunt achiziţii sau donaţii. Avem, unde era atelierul de pictură, o sobă originală, suflată cu aur, foarte frumoasă”, subliniază Sebastian.

Aşa cum este cazul în multe imobile de patrimoniu din România, atmosfera este sugerată, pe cât posibil, prin intermediul unor obiecte din epocă. Este cazul şi la Miclăuşeni, cu o piesă lucrată în aceeaşi perioadă, dar pentru o altă familie – un vechi lavoar: “Aceasta este chiuveta de altădată. Aici te spălai pe faţă, pe mâini. Donatorul ne-a promis că ne trimite şi cana.”

Vechi lavoar. În spatele lui, o imagine cu Maria Ghica Sturdza, proprietara castelului

Perioada liniştită şi frumoasă, până la 1944

Parcurgând, meditativ, încăperile castelului moldav, eşti pătruns de spiritul locului, iar personajele care l-au modelat şi populat prind viaţă ajutate de cuvintele povestitorului.

“În tabloul din camera cu lavoarul este Maria Ghica Sturdza. De la 1904 până la 1944, este perioada liniştită şi frumoasă a castelului. Perioadă care include Primul Război Mondial, dar atunci castelul este folosit doar în scop umanitar. Aici, la parter, au fost trataţi răniţii de război. Atunci a fost invitat George Enescu, cel care a cântat pentru răniţi. Din păcate, în cel de-al Doilea Război Mondial, tot castelul este ocupat de armata sovietică. Sovieticii n-au distrus tâmplăria, doar că la plecare au luat tot. Atunci au dispărut principalele colecţii: colecţia de tablouri, colecţia de armuri medievale, candelabre, piese de mobilier, mii de cărţi. S-au şi ars multe. Ştiţi că ei voiau să ne elibereze de nemţi…”

În pofida cutremurelor sociale la care a asistat, Castelul de la Miclăuşeni n-are o încărcătură negativă, precum – să zicem – Castelul „Iulia Haşdeu”, ci mai degrabă zidurile lui sunt permeate de nostalgie şi de regretul pierderii acelui ceva inefabil – al liniştii creatoare, al iubirii. Se simte, în zidurile Castelului de la Miclăuşeni, durerea înstrăinării. Ne trezim, cu greu, din reverie şi intrăm în camera copilului.

“George şi Maria au avut un singur copil, o fată pe nume Ecaterina. Această Ecaterina a copilărit aici. Atunci când au venit sovieticii, ea era singura stăpână a domeniului – părinţii muriseră. Ea ştia că se apropie frontul, s-a retras rapid cu ce a putut şi, deşi a fost înştiinţată imediat după plecarea ruşilor, ea nu se întoarce aşa repede şi, o scurtă perioadă, castelul rămâne nepăzit. Atunci, foarte mulţi localnici au devastat: mii de cărţi plus multe obiecte. Unele obiecte sunt şi acum în sat, pe unele le-am mai primit ca donaţii.

Castelul de la Miclăușeni, o locuință de familie cu o istorie zbuciumată

Ecaterina a fost căsătorită cu Şerban Cantacuzino, foarte bogat dar foarte bolnav. El a avut şi o boală de piele, similară cu lepra. A murit de timpuriu, iar cei doi nu au avut copii împreună. De aceea Ecaterina, după război, la 1947, neavând moştenitori, ia decizia să doneze întreg domeniul şi castelul, Bisericii. Şi atunci, în ‘47 donează totul către Episcopia Romanului. Dorinţa ei era să creeze aici un centru monastic. Atunci se pun bazele mănăstirii – totul a mers bine până în anii ‘50, când au apărut comuniştii. Ştiţi prea bine, comuniştii aveau o ură împotriva boierilor şi a Bisericii. Ei, în loc să conserve castelul, au căutat să îl distrugă. Gândiţi-vă că, în anii ‘50, castelul acesta arăta superb, şi imediat l-au transformat în depozit.”

Un televizor Rubin, descris de gazdă drept “un gadget din anii ‘60”, e o mărturie – poate indirectă – a ocupaţiei ireverenţioase pe care superbul stabiliment a fost nevoit să o îndure.

În fundal, „gadget”-ul rusesc din anii ‘60, un „cadou” al vizitatorilor

Depozit de armament şi grâne, apoi “ospiciu” timp de 41 de ani

“Vă spuneam că în anii ’50 castelul a fost preluat de către comuniști. Într-o primă etapă, a fost ținut ca depozit de armament și de grâne, iar în 1960 a fost înființat aici un spital pentru copii cu dizabilități, un fel de ospiciu, care a funcționat până în 2001. 41 de ani. În perioada aceasta, s-a degradat foarte mult, mai ales atunci când s-au montat caloriferele și instalația electrică. Au spart tot castelul ca să introducă țevi, fire…”. Probabil că, dacă Sebastian ar tăcea, pietrele ar ţipa. E prea multă viaţă şi sunt prea multe suspine în Castelul de la Miclăuşeni pentru ca asta să nu se întâmple: “Aici este camera valetului, a majordomului. Să nu îl deranjăm.”

Pictura Castelului, remarcabilă pe cât îţi poţi da seama din reminiscenţele ei, face parte din binecunoscutul stil art nouveau, originat în Belgia și în Franța începutului de secol. Caracterizat prin motive vegetale, florale și animaliere, acesta se reflectă şi în decoraţiunile interioare şi exterioare de poveste, precum şi în heraldica vizibil purtătoare de semnificaţie (foto jos). Pereţii sunt împodobiţi cu animale fantastice – dragoni, grifoni -, iar elementele principale din blazonul familiei Sturdza – crucea cu șarpele și leul – domină, maiestuoase.

Povesteşte Sebastian, “mozaicurile sunt originale, iar aici a fost o sobă foarte frumoasă, de culoare albă. Dar partea interesantă este că are fumurile trecute prin tot peretele, încât încălzea peretele integral. În castel au fost 21 de sobe. Toate mergeau pe același principiu – începând de la parter, fumurile prin pereți. Castelul este tot din cărămidă, așa se încălzea şi se menținea cald: prin pereți. Ei creau un ambient – nu stăteau iarna în tricou.”

Ţăranii şi-au făcut opinci din coperţile cărţilor furate de la Castel

Dovezi ale eleganţei foştilor proprietari ai conacului-devenit-castel sunt omniprezente în bijuteria de la Miclăuşeni: în hol “a fost una dintre cele mai mari biblioteci din Moldova, la vremea respectivă. Toți Sturdzeștii care au locuit aici, încă din perioada conacului, au fost colecționari de cărți, bibliofili. Ei au donat aproape 60.000 de volume – cărți rare, cărți de valoare, cum ar fi ediții princeps, incunabule sau altele. Din păcate, peste 40.000 de exemplare se pierd în anii ’44-’50. Cât au stat soldații, nu mai coborau după lemne… Pereții nu erau pictați, ci aveau tapet din mătase și rafturi de jos până sus.”

Însă, aşa cum se întâmplă adesea, Castelul n-a fost doar victima asediilor din exterior, ci şi a celor din “interior”. Foarte multe cărţi au dispărut “în perioada când au intrat localnicii. Fiind învelite în piele de vițel, din care se produceau atunci coperţile, localnicii își făceau opinci, iar hârtia le-o dădeau comercianților evrei din Roman, care o cumpărau pentru a ambala diferite produse. Cele care au supravieţuit sunt doar la arhiva Episcopiei Roman, la Academia Română și la unii colecționari.”

Ignoranţa, pauperitatea şi frustrarea acumulată a localnicilor sunt toate posibile explicaţii pentru actele de vandalism împotriva Castelului, însă asta nu-ţi reduce din gustul amar pe care-l resimţi când istoria e developată în faţa ochilor tăi. Trebuie menţionat că, acum un secol, domeniul era unul imens şi forma – expresia trebuie luată cum grano salis – un soi de moşie feudală imensă. “În depresiunea aceea a fost un lac – pe atunci nu era drum european – care începea dinspre sat și se termina aproape de Trei Iazuri. Parcul are 30 de hectare, dar moșia familiei la un moment dat includea 40 de sate – toată regiunea aceasta, spre Roman, și spre Târgu Frumos”, ne confirmă supoziţia însoţitorul nostru.

“Bunicul le-a luat, şi nepotul le-a adus”

Însă, deşi tristă, povestea Miclăuşeniului conţine în ea un mugure de speranţă, expresia credinţei că lucrurile pot fi aici reclădite. În Castel – a cărui tâmplărie originală s-a păstrat, fiind conservată cu un grund special – se regăsesc două piese originale care, de la distanță, par din fier, însă în realitate sunt din lemn de tei, un material foarte uşor. “Au fost donate de către un locanic. Bunicul le-a luat, și nepotul le-a adus. Prezintă același element reprezentativ pentru stilul gotic.”

Piesa „de rezistenţă” a Castelului rămâne azi, ca odinioară, salonul de primire a musafirilor. Aici este locul unde se organizau diferite evenimente culturale. “Familia aceasta de la Miclăușeni, pe care o vedeți în poze – Maria, Ecaterina, George Sturdza – nu organiza petreceri somptuoase sau baluri. Ei erau mai mult înclinați spre partea culturală și foarte apropiaţi de Biserică. Organizau des un tip de eveniment care se numea serată culturală, la care invitau diferite personalități ale vremii: Kogălniceanu, Enescu, Alecsandri, mitropoliți sau alți ierarhi. De aici, din salonul mare, bucățica aceasta de parchet s-a păstrat, sobele s-au păstrat foarte bine (foto jos), seamănă cu piesele de la șah (cu turele, n.n.).”

La Miclăuşeni, bunul gust este ubicuu, iar atenţia pentru detaliu şi calofilia “ctitorilor” – dincolo de orice îndoială. O dovadă o reprezintă şi pictura, la care s-a folosit o tehnică specială, numită în franceză trompe-l’oeil, menită să înşele privirea şi să dea formelor relief. “Un fel de 3D. Bănuiesc că, atunci când era nouă, chiar credeai că este sculptată. Din acest salon mare, se intră în două birouri, cel al Mariei și cel al lui George. Ei, pe atunci, trăiau separat, în sensul că dormeau separat, în sensul că aveau birouri separate și o viață fericită. Deşi dormeau separat, între dormitoare exista comunicare”, punctează cu umor Sebastian.

În mod regretabil, un incendiu petrecut în iarna anului 1985, care a afectat mansarda Castelului, reconvertit în cămin de copii, a distrus şi mai tare plafoanele deja intrate în declin. A fost atunci un incendiu de proporții, care a durat aproape o zi și jumătate, pentru stingerea căruia pompierii au turnat tone de apă, ce s-au înfiltrat în bârnă și apoi în stuf. Ulterior, o echipă de restauratori a făcut controlul pagubelor utilizând o hârtie specială, numită foiță japoneză, realizată din orez şi concepută să absoarbă apa şi să menţină plafonul uscat. A fost o soluție de compromis, ajunsă azi la “scadenţă”.

La fel ca în cazul marilor spaţii de cultură europene, o singură vizită la Miclăuşeni nu este suficientă decât pentru a intui grandoarea şi frumuseţea tulburătoare a locului, istoriile sale ascunse, comorile de artă şi inginereşti (vezi demonstraţia obloanelor silenţioase tainice, încă funcţionale după un veac) pe care le ascunde. O cercetare mai atentă se impune, de aceea, vă sfătuim să reveniţi. La fel ca toţi oamenii de viţă nobilă, Sturdzeştii – personalităţi complexe – nu se lasă cunoscuţi de prima dată.

“La Maria este mai cochet biroul. Ea a fost pictoriță de carte”, spune Sebastian, arătând spre nişte imagini dintr-o carte de rugăciuni scrisă şi pictată de către aceasta. Originalul se păstrează în Copou, la Muzeul Literaturii, în Casa Pogor (Iași). “La George în birou, era colecția de armuri medievale. Întreaga colecţie era pe pereți. Din întreaga colecție ne-a rămas doar o poză – importantă, fiindcă imaginile sunt bune pentru restaurare.”

Dintr-un colţ, o statuie a lui Ștefan cel Mare naşte o aducere-aminte la timp a identităţii cadrului mai larg ce ne găzduieşte: “Înaintea lui Ștefan cel Mare, în timpul lui Alexandru cel Bun, la 1410, un vornic care se numea Miclăuș primește moșie aici. Și, de acolo, denumirea satului: Miclăușeni.”

Parcul în stil englezesc, poartă către ataraxie

Avalanşa de informaţii şi de semnificaţii nu se opreşte aici: pe un perete exterior, un înger care ține în mână un disc (video jos) juca rolul de ceas solar – căruia, între timp, i-a căzut bagheta. “În mod normal, când bate soarele, umbra baghetei indică ora. Eu am urmărit ceasul pe tot parcursul anului și am observat că îi trebuia numai până în prima parte a zilei. Întotdeauna, după ora 13, soarele este dincolo și nu mai este funcțional. De aceea, biroul lui George este la răsărit, pentru că el era matinal. Biroul Mariei este la apus, acolo nu mai este nici un ceas. Ea era cu lectura.”

Deşi Castelul rămâne, chiar după standardele secolului XXI, o afacere luxoasă, eleganţa cu care a fost conceput îţi provoacă admiraţie şi te împiedică să-l cataloghezi, sumar, o “indecenţă” boierească. Din sufragerie, se trece pe o terasă ce se deschide spre o scenă bucolică, unde se servea masa atunci când vremea o permitea.

“Tot parcul are 30 de hectare. El a fost amenajat de tatăl lui George, Alecu Sturdza, care este îngropat sus, în biserică. Este un parc în stil englezesc, un parc dendrologic. Au fost aduse şi aclimatizate mai multe specii de arbori, printre care și unii exotici, cum este acest Ginkgo Biloba. Are peste 150 de ani şi a fost amplasat aproape, în mod special. Sub el, Sturdzeștii aveau un foișor – se spune că, dacă stai sub el, îți transmite energii pozitive. Noi, toamna, la începutul lui octombrie, recoltăm frunzele, le uscăm la umbră și facem ceai. Unii răutăcioşi spun că are efect afrodiziac.”

Mai mult decât un efect afrodiziac, “fructele” de la Miclăuşeni au un efect calmant. Consecinţă poate şi a “urmei” lăsate de către arhitectul german şi de către meşterii austrieci care l-au secondat, Castelul este un studiu de caz pentru frumuseţea adusă de ordine într-un cadru – natural, social – parcă etern în devălmăşie.

“Ordinea este sufletul lucrurilor”

Nu întâmplător, o maximă dragă Sturdzeştilor, inscripţionată deasupra unei intrări a servitorilor, era ordo anima rerum, “Ordinea este sufletul lucrurilor”. Intrarea făcea legătura cu o clădire veche din curte, care găzduia bucătăriile. Toată mâncarea era preparată în exterior, fiind apoi servită în castel. Sus, la mansardă, locuiau servitorii permanenţi, iar dedesubtul bucătăriilor era crama, unde se țineau vinurile.

Conchide Sebastian, “sunt tot felul de inscripții care te îndeamnă la liniște, la studiu, la reculegere, la rugăciune. Deasupra ușii, pe exterior, este deviza familiei Sturdza, tot în latină: Utroque clarescere pluchrum, sau «Frumusețea strălucește pretutindeni» – și cea exterioară, dar și cea interioară. Mai este o maximă, cum gândeau ei: «Acolo unde este liniște și pace domnește armonia»”.

De notat este efortul local de a reînvia măreţia Miclăuşeniului şi de a-l repune pe harta culturii româneşti, acolo unde acest bastion al eleganţei spiritului merită cu prisosinţă să fie. La fiecare început de septembrie, se organizează aici Festivalul Castelului, cu tematica Belle Époque – interbelică. Este momentul în care sute de oameni (peste 3000 la ediţia a III-a, din 2016) vin costumați “ca pe vremea lui Caragiale – domniţele cu pălării sofisticate, domnii eleganţi. Toate mașinile sunt oprite la intrare și locul e împânzit de trăsuri, calești, mașini de epocă și de foarte multe spectacole și ateliere, precum atelierul de vals, cel de tango, de pictură sau de muzică.”

Dintr-o lume mai bună, Sturdzeştii zâmbesc şi aşteaptă să le reabilităm neegalatul vis de la Miclăuşeni.

Ilustrație deschidere: Ana Bănică

„Mort bietul cădea! / Iar unde cădea, / Ce se mai făcea? / O fântână lină, / Cu apă puțină, / Cu apă sărată / Cu lacrimi udată!” Versurile baladei populare „Monastirea Argeșului” reprezintă numai unul dintre exemplele de creații din literatura română ce conțin puternicul simbol al fântânii, considerate a fi „ochiul pământului în care cerul își oglindește fața”. Pe lângă faptul că săteanul depinde de fântâna cu apă dulce, dătătoare de viață, mediul din jurul ei este încărcat de magie. Acest sentiment l-au încercat și doi fotografi români, care au luat la pas județele Dolj și Mehedinți, pentru a identifica fântânile din patrimoniul local. Rezultatul s-a concretizat într-o expoziție în cadrul căreia pot fi admirate, până în 27 noiembrie, la Muzeul Național al Țăranului Român, aproximativ 40 de fântâni funcționale sau părăsite din zonele menționate.

Fotografii Dorian Delureanu și Cristian Bassa au fost temerarii care au pornit proiectul de cartografiere a fântânilor din regiunea Oltenia. Scopul lor a fost acela de a realiza o hartă a acestor monumente cu elemente specifice de identificare, iar traseul parcurs de către cei doi a fost deja indexat pentru realizarea unei posibile hărți electronice. Citind printre rânduri, putem spune că o astfel de hartă ne poate arăta și zonele care, odinioară, au fost locuite de către oameni pentru că, nu-i așa, apa înseamnă viață.

O fântână trăiește un veac

Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă de fapt o fântână, dar și pentru a afla ce presupune construcția acestei surse de apă, curatorul expoziției, Cristina Irian, împreună cu fotograful Dorian Delureanu, l-au identificat pe nea‘ Costică (72 ani) din satul Puțuri, județul Dolj.

Nea` Costică, fântânarul din satul Puțuri, județul Dolj Foto: Dorian Delureanu

Bătrânul fântânar a explicat că, dacă este îngrijită, o fântână poate trăi – și însufleți zona – chiar și un veac. În cazul în care „se strică” – adică au mușchi pe ele -, fântânile trebuie „sleite”, iar în acest fel, apa redevine potabilă. Sleirea (secarea și curățarea) unei fântâni poate fi un proces primejdios, întrucât există pericolul asfixierii din cauza lipsei de oxigen.

O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile

„Fântâni se construiesc şi vara şi iarna. Apa din fântână are în medie 11 grade. Diferenţa dintre temperatura din fântână şi cea de afară, de sus, poate fi periculoasă. O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile. Cele care au o cruce pe ele sunt, cum se zice, slobozite. Se alege locul pe unde mai vegetează un pom – e mai bine, acolo e izvorul mai tare, mai ţeapăn”, a povestit nea‘ Costică, un specialist care scoate apă la suprafață de la vârsta de 27 de ani. De menționat este că o fântână secată nu se dărâmă, ea trebuie să rămână „exactă”.

Fântânile întâlnite de către cei doi fotografi se deosebesc prin mecanismul care le pune în mișcare: cumpăna, roata, scripetele și bârna, pompa. De asemenea, unele dintre cele întâlnite pe parcursul proiectului aveau și un jgheab pentru animale, la o distanță „igienică” de fântână, sau chiar încă un puț alăturat, pentru adăparea necuvântătoarelor. Pe lângă utilitatea vitală, specialiștii au reliefat și o serie de alte atribuții ale izvoarelor, în care comunitatea credea – și încă o mai face – cu tărie.

„Sunt consemnate în Oltenia mai multe roluri ritualice ale fântânii, cum ar fi: fântână de pomană până la al șaptelea neam (cu cruci pe stâlpi), fântână de întâlnire, de nuntă, de hotar, fântână ca loc de ritual de purificare și de ștergere a păcatelor, fântână de descântec. Valoarea socială și ecologică înscrisă în memoria colectivităților o precedă pe cea de întrebuințare: chiar dacă ele devin nefuncționale sau dacă apa lor nu mai este potabilă, ele nu se dărâmă, acest lucru fiind considerat de rău augur pentru comunitate, la fel cum este interpretată și secarea apei fântânilor”, a explicat Cristina Irian. La nunțile din Oltenia, miresele și «cumnații de mână» merg la fântână, unde viitoarele soții trebuie să arunce apă din găleată, cu piciorul.

De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua

Revenind la esențiala și anevoioasa muncă a celor arvuniți pentru amenajarea acestei surse de apă, aflăm tot de la nea‘ Costică fântânarul cât de periculoasă este coborârea în fântână, acțiune invocată și de către unii scriitori români, pentru a evidenția ideea de renaștere, de regenerare (Ion Creangă, în „Povestea lui Harap-Alb”).

„Se coboară în fântână până la 37 de metri. De la 8-10 metri, se vede din fântână luna pe cer, ziua. La fântânile «de mână» se sapă de mână până la apă, apoi se montează un burlan şi se lucrează cu coşul de foraj. Se lucrează cu prese, cu cazane de săpat. E periculos dacă e pământul nisipos, se poate surpa. De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua.”

O parte din echipamentul folosit la săparea unei fântâni Foto: Dorian Delureanu

Fotografiile lui Dorian Delureanu și ale lui Cristian Bassa sunt imagini impresionante și reușesc să transmită – așa cum, de altfel, aceștia și-au dorit – farmecul locurilor vizitate. „Fântâna este mai mult decât un simplu loc unde se bea apă”, a punctat Cristian. Proiectul celor doi a fost remarcat și de către părintele Octavian Schintee, un preot român stabilit în Italia, care a ținut să exprime câteva gânduri referitoare la acest puternic simbol în cultura românească.

„Apa este elementul asociat cu feminitatea, maternitatea, fecunditatea. În viața satului, ea este un simbol cu profunde semnificații creștine. Izvorul care izvorăște în mijlocul Raiului din Cartea Facerii se împarte apoi în patru fluvii, care curg spre cele patru direcții ale spațiului: Fison, Gihon, Tigru și Eufrat: «Şi din Eden ieşea un râu, care uda Raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe» (Facerea 2, 10).

Aceasta este fântâna vieții sau a nemuririi sau a tinereții veșnice, dar și fântâna înțelepciunii. (…) Lângă fântână, se făceau rugăciuni pentru rod, dar și descântece pentru tămăduirea trupului și a sufletului. Ea devine un adevărat obiect ritual, ba chiar o ființă pe care o crește țăranul. El spune: «Fântânile sunt ochii pământului, în care își oglindește cerul fața».”

Pantofi lustruiți, haine călcate și o nuanță de parfum scump. Acestea sunt câteva dintre caracteristicile – definitorii, se pare – ale omului de la oraș, cel care își duce existența în „jungla urbană”, constituită din sticlă, beton și praf. Este ușor pentru mulți dintre noi să uităm, din varii motive, unele obiective, că românul s-a născut la țară, pe pământul curat, pe care l-a respectat încă de la începutul veacurilor. Vacanțele mult așteptate petrecute la bunici au fost înlocuite, odată cu bunăstarea orășeanului, de concediile pe plajele grecești sau de plimbările pe străzile londoneze, ceea ce a făcut ca însoritele case ale copilăriei să nu mai facă parte din planurile noastre. Uităm sau nu conștientizăm faptul că timpul macină nu numai viața omului, luându-ne de lângă noi bătrânii, ci și căminul, locul unde altădată întreaga familie se aduna, împlinită, în jurul sobei.

Preocupați de mediul rural al României, membrii Asociației Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană (MAIE) au demarat, în 2014, un proiect lăudabil, care și-a propus cercetarea pe teren a așezărilor țărănești. Mai exact, activitatea lor a fost dedicată studiului la fața locului al Geoparcului Platoului Mehedinți (întins pe o suprafață de 106.000 ha), declarat arie protejată de interes național. În 2016, atenția arhitecților din cadrul echipei fost concentrată asupra comunei Balta, unde aceștia au inventariat monumentele de patrimoniu ale zonei.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2012 Foto: Arhiva MAIE

Locul este de o frumusețe răpitoare, iar pentru cei care nu l-au vizitat încă, dovadă în acest sens stă expoziția de fotografie a proiectului, „Trecut pentru viitor”, deschisă recent la Clubul Țăranului Român. Concluziile la care a ajuns echipa, în urma cercetărilor de teren, a interacțiunii cu localnicii și a observării comportamentului lor, arată că zona se bucură de un patrimoniu cultural divers, important pentru țara noastră. Însă aceste avantaje, dacă nu sunt protejate și apărate cu încăpățânarea necesară, pălesc în fața punctelor slabe identificate, poate cel mai dramatic dintre ele fiind degradarea accentuată a caselor țărănești.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2014

„Așezările din Geoparcul Platoul Mehedinți, la fel ca majoritatea celor rurale din România, s-au dezvoltat în mod organic. Aici, omul a reușit să trăiască în comuniune cu natura, găsind un echilibru între a se adapta la condițiile mediului înconjurător și a-și adapta mediul la nevoile sale. Mediul înconjurător a modelat arhitectura, modul de viață și structura interioară a sătenilor, care au ajuns să construiască, să gândească și să trăiască în armonie cu natura. Arhitectura laică și religioasă întâlnită în acest spațiu geografic stă mărturie identității și tenacității locuitorilor. Modernizarea forțată din timpul regimului comunist a transformat categoric satul românesc, și a fisurat legătura dintre om și natură. În ciuda acestui lucru, echilibrul ce a stat la baza lumii rurale poate fi observat în arhitectura vernaculară, în meșteșugurile și în tradițiile locale, în ritmul vieții puținilor locuitori rămași”, a explicat coordonatorul proiectului, Bianca-Maria Bălșan.

Pe lângă faptul că surprinde, în câteva cuvinte, importanța mediului rural în viața țăranului, declarația Biancăi ne și responsabilizează, întrucât, așa cum a menționat aceasta la deschiderea expoziției de fotografie, multe dintre clădirile inventariate de către echipă sunt pe cale de dispariție.

Scenariul morții unei case bătrânești

Calitatea slabă a unor lucrări de intervenție realizate de-a lungul timpului, lipsa resurselor financiare, cât și interesul scăzut sau chiar inexistent al proprietarilor de a restaura și de a întreține clădirile de patrimoniu sunt numai câteva dintre pericolele identificate de către membrii MAIE. Iar analiza sociologică dezvăluie un fenomen prezent în satele românești de câteva zeci de ani încoace – populația este îmbătrânită, mai ales în contextul în care tinerii se mută la oraș sau chiar în străinătate. Acestea fiind spuse, nu este dificil să ne imaginăm un scenariu sumbru, care ar explica „moartea” caselor bătrânești, fie ele și declarate imobile de patrimoniu: bătrânii rămași singuri nu sunt, din păcate, nemuritori, iar după dispariția lor,  moștenitorii așezați la oraș nu îngrijesc casa părintească.

Ruina casei Aneta Anițescu, în august 2016

Casele uitate rămân pradă timpului și naturii, un exemplu în acest sens fiind casa din lemn „Aneta Anițescu” din satul Balta, comuna Balta. Casa, construită în anul 1902, potrivit informaților celor de la MAIE, „se află de-a lungul drumului principal care parcurge Geoparcul Platoul Mehedinți, în zona de intrare a satului Balta (venind dinspre Drobeta-Turnu Severin). Parcela conține două construcții: locuința și ruina anexei ansamblului gopodăresc – bucătăria de vară. Ansamblul este momentan părăsit și în stare de ruină. (…) Importanța numelui Anițescu în zonă este documentată în relație cu Tudor Vladimirescu, prin pedepsirea celui «mai notabil locuitor din comuna Balta, Anițescu», fiindcă nu participase la slujba de duminică la biserică. De asemenea, existența unei mahalale cu numele de Anițeasca atestă importanța numelui în zonă”.

Ruina casei Aneta Anițescu, în octombrie 2016

Deși studiul Asociației a fost îndreptat către Geoparcul Platoul Mehedinți, dispariția vechilor case bătrânești și a bisericilor locale din cauza nepăsării reprezintă o realitate dureroasă și o amenințare care, încet-încet, riscă să se extindă și să sufoce întreaga Românie rurală.

Expoziția „Trecut pentru viitor” poate fi vizitată până în 14 noiembrie la Clubul Țăranului Român.

Poporul român se poate mândri cu o istorie bogată, iar de cele mai multe ori, obiectele vechi sunt cele care reprezintă mărturia valorilor care ne fac cinste. Un astfel de artifact deosebit de important și cu o notabilă încărcătură istorică este Marea Camee a României, un obiect de artă de o extremă raritate, care se află, astăzi, în colecția Bibliotecii Academiei Române, grație donației admirabile a inginerului Constantin Orghidan, un colecționar numismat de notorietate mondială.

Mai jos, Matricea Românească vă oferă povestea acestei camee – o piesă încadrată în categoria monumentelor antice, precum și a ilustrului Constantin Orghidan, cel care a donat-o.

Marea Camee a României a încântat privirile publicului larg în urma celebrei donații din 1944, a inginerului Constantin Orghidan (1874 – 1944). Acest inginer, căruia îi țara noastră îi datorează onoarea de a deține piese rare, provenea dintr-o familie de comercianți aromâni. Deși a urmat drumul științelor reale, Orghidan a fost preocupat și de istorie, filosofie și arheologie, reprezentând un exemplu admirabil de antreprenor care înțelege și apreciază importanța culturii românești. Ba chiar unul care-și donează, spre studiu și expunere publicului larg, colecția care a reprezentat pasiunea de o viață a inginerului.

Constantin Orghidan, cel mai mare colecționar al României

Orghidan a fost un personaj cu un destin fabulos, fiind cel mai mare colecționar numismat pe care l-a avut vreodată țara noastră, a explicat un cercetător al Academiei Române consultat de către Matricea Românească. Unul dintre cei mai bogați oameni ai României anilor ’20, cu o cultură extrem de vastă, omul de afaceri își permitea să achiziționeze orice piesă deosebită, oricând, la orice preț. De aceea, de-a lungul vieții, Orghidan a creat o colecție extrem de valoroasă de monede bizantine din aur și argint, dar nu numai.

Inginerul Constantin Orghidan (1874 – 1944), un pasionat colecționar de artifacte Foto: ro.wikipedia.org

Potrivit aceleiași surse, Orghidan era atât de cunoscut pentru achizițiile sale de mare importanță, încât casele de licitații din Vest îi trimiteau anticipat, la București, cataloagele cu piesele care urmau a fi vândute, iar colecționarul trebuia să evalueze calitatea cataloagelor, dar și să își exprime dorința – dacă îl interesa ceva – de a cumpăra o piesă înainte ca aceasta să fie supusă „duelului” public al licitației.

Graţie importantei contribuţii pe care Constantin Orghidan a avut-o în crearea unui tezaur românesc, mormântul său, care se află în orașul Oțelu Roșu – fost Ferdinand -, din judeţul Caraș-Severin, este îngrijit cu sfințenie, de aproape 80 de ani. Ca o recunoaştere a acestei calităţi, pe piatra funerară a colecţionarului stă semnalat posterităţii un altfel de epitaf: „mormânt de importanță istorică”.

Biblioteca Academiei Române a primit din partea lui Constantin Orghidan aproximativ 10.000 (!) de artifacte valoroase adunate de antreprenor de-a lungul vieții, donate instituției în anul în care acesta a trecut la cele veșnice, 1944. Datorită lăudabilului gest – aproape de neconceput în zilele noastre -, românii îşi pot cunoaște istoria şi prin prisma numismaticii.

„Vedeta” colecției Orghidan, Marea Camee a României

Cea mai spectaculoasă și cunoscută piesă din colecția donată este Marea Camee a României (posibil secolul IV d.Hr.), a treia ca mărime din lume, potrivit Bibliotecii Academiei Române.

Marea Camee a României Foto: mihaigramatopol.ro

Cameea este realizată din sardonix policrom (are nuanțe de maro, brun-violet, verde-brun, alb și alb-roșcat) și reprezintă apoteoza unui cuplu imperial. Reprezentantul Bibliotecii Academiei Române opinează că, la origini, piesa a fost pictată, așa cum sunt și alte mari camee din lume. Dimensiunile spectaculoasei piese sunt rar întâlnite în cazul artifactelor similare – 17,5 cm x 13,6 cm x 13,6 cm și o greutate de 905 grame.

Marea Camee a României înfățișează două acvile cu aripile desfăcute, ținând în gheare o ghirlandă de frunze și fructe. Aceste două păsări susțin busturile celor doi soți imperiali, cel mai probabil Iulian Apostatul (331 – 363 d.Hr.) și Flavia Elena, sora lui Constantius II. Cei doi s-au căsătorit în anul 355, când Iulian Apostatul (ultimul împărat roman păgân) a fost învestit ca Caesar. Faptul că împărăteasa este reprezentată în această piesă arată că a murit înaintea soțului său și că cel din urmă nu s-a recăsătorit.

De fapt, interpretările privind personajele ilustrate variază de la un istoric la altul, dar cărturarul Mihai Gramatopol (cel care a început studiul asupra Colecției Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române în 1966) oferă explicații solide și bine argumentate privind identitatea cuplului, eliminând punctual interpretările celorlalți cercetători, ei înșiși nesiguri cu privire la propriile aprecieri lansate. Mai departe, observăm că, între cele două busturi imperiale reprezentate în această piesă, o avem pe Minerva, zeița înțelepciunii și a războiului drept, aici purtând casca, lancea și scutul.

Marea Camee a României uimește prin caracterul insolit al esteticii și reprezintă o mărturie a artei romane, cu reverberaţii în istoria României. Piesa este totodată dovada concretă a faptului că în trecutul nostru au existat oameni deosebiți, colecționari pasionați, care şi-au făcut din susţinerea culturii o datorie de onoare.

Printre ruinele Brăilei, un Festival de Teatru se încăpăţânează să ţină sus steagul culturii româneşti. O discuţie purtată de Matricea Românească împreună cu directorul Teatrului „Maria Filotti”, domnul Lucian Sabados, despre cultură în vremea crizei – şi a crizelor.

Matricea Românească: După ce de curând am asistat la victoria Timișoarei în cursa pentru Capitală Culturală Europeană în 2021, iată că Festivalul de Teatru din Brăila îşi trăieşte în aceste zile a X-a ediţie. Un reviriment al provinciei în materie culturală?

Lucian Sabados: În ceea ce privește teatrul, nu este nici un fel de reviriment, pentru că provincia, în ultimii 20-25 de ani, a fost extrem de interesantă. E un punct de vedere obiectiv, nu subiectiv, pentru că am fost 21 de ani directorul Teatrului din Ploiești și acum sunt de trei ani la Brăila. Cel puțin în zona teatrului, experiențele au fost cu precădere în zona provinciei, pentru că, sigur, actorii poate cei mai importanți, cei mai cunoscuți, sunt în București. Însă modul în care se reușește coagularea acestor energii – jos pălăria! – deosebite, artistice, este discutabil. Se adună greu în București, dovadă că regizorii importanți ai țării lucrează foarte des în provincie.

În provincie, găsești răstimpul de a elabora puțin mai atent. Sigur că și în București sunt şi actori buni, și mai slăbuți… mediocri, ca și în afara Capitalei, dar eu mă refer la trupele importante din provincie, care au o voce extrem de puternică. Să ne uităm numai la ce se întâmplă la Sibiu, la Cluj – cu ambele teatre, mai nou, și mă bucur că au revenit în prim plan foarte puternic Mihai Măniuțiu şi Teatrul Național românesc. Nu mai vorbesc de Teatrul Maghiar din Cluj, care este deja un laborator excepțional.

Se întâmplă lucruri importante la Timișoara, s-au întâmplat lucruri importante la Ploiești, și vreau să se întâmple în continuare. Se vor întâmpla cu siguranţă şi aici, la Brăila. Sunt locuri privilegiate. Luni am început cu Radu Afrim, o premieră absolută. El s-a lansat în provincie și ulterior Bucureștiul l-a îmbrățișat. Acum, sigur, s-a clasicizat oarecum, pune în scenă destul de des în București, însă sunt numeroase succesele lui din provincie. Așa că, din punctul de vedere al teatrului, faptul că în provincie se întâmplă lucruri deosebite, nu mai miră pe nimeni. Vă propun un exercițiu foarte obiectiv: uitați-vă pe bilanțul ultimelor 10–15 ediții ale Galei UNITER și veți vedea că mai mult de 60% dintre premii sunt ale provinciei.

Matricea Românească: Ce reprezintă Brăila în peisajul teatral românesc?

Lucian Sabados: Reprezintă o certitudine. Sigur că orice trupă – și teatrală, chiar și de fotbal – are suișuri și coborâșuri. E normal. În viața fiecărei echipe apar lucruri foarte bune și lucruri mai puțin bune. Depinde și de vremuri, și de lideri, depinde și de administrații. Din punctul acesta de vedere, Brăila, în special după 1995, a reprezentat o permanentă provocare pentru București. Sunt numeroase turneele Teatrului din Brăila în București, cu ocazia unor premiere semnate de mari artiști – în primul rând, Cătălina Buzoianu. Suntem în fața acestui minunat spectacol, „Kira Kiralina”, din 1995, care după toate comentariile obiective ale criticilor din București rămâne, poate, cel mai important eveniment din cei 67 de ani de istorie instituționalizată a Brăilei.

Dar sunt numeroși regizorii care au creat spectacole care au tulburat, au șocat sau au impresionat Bucureștiul. Mă refer la turneele cu „Visul unei nopți de vară”, spectacolul lui Victor [Ioan] Frunză, care din 2004 sau 2005 este angajat la Brăila – puține teatre își permit să aibă angajat un regizor de talia lui Victor Ioan Frunză. Este un regizor excepțional. Ce să mai spun de Radu Afrim, care deja a dat peste cap Bucureștiul cu mai multe spectacole, cu „Adam Geist”, dar mai ales cu „Omul pernă”, care a devenit un spectacol ce în 2008 a creat baricade. A fost oprit, la un moment dat, în Brăila – și Bucureștiul și toată țara i-au luat apărarea. Sunt lucruri controlabile, verificabile.

Victor Ioan Frunză este, de peste zece ani, angajat la Brăila – puține teatre își permit să aibă angajat un regizor de talia lui

Radu Apostol, Sorin Militaru sunt regizori care, până în 2010, au adus plusvaloare și o imagine de trupă curajoasă, de avangardă – deci s-a făcut avangardă la Brăila. Din 2013, am venit eu. Sigur, având o experiență importantă, din 1991, ca director de teatru, se creează în timp niște relații frumoase, se realizează niște punți de comunicare. Așa că nu mi-a fost greu, pe scheletul unui teatru excepțional, al unui public foarte bun – publicul brăilean e un public foarte bun – şi mai ales al unei trupe puternice, să readuc în prim-plan teatrul brăilean, care a avut trei-patru ani puțin mai grei – nu mă opresc nici o secundă asupra aceste afirmații! Sigur că, atunci când zic „prim-plan”, mai am încă de lucrat puțin. Eu am avut și un ghinion, faptul că am avut doar şapte sau opt luni la începutul mandatului meu, din iulie 2013, în care am avut sălile valide, după care am intrat în reparație capitală. Ceea ce este, pe de o parte, foarte bine pentru clădire și pentru înfățișarea acesteia, dar pe de altă parte, pentru mine, ca director și regizor, a fost frustrant. Pentru că este foarte greu să creezi capodopere printre schele.

Însă am fost în parametri, adică am realizat 10 premiere până în acest moment – mă refer, ca producător. Las modestia la o parte, mai ales că exercițiul meu este unul critic și autocritic – am terminat Teatrologie la București, la UNATC, și vă spun că nu există nici un lucru bine, dar multe sunt foarte bine. Acum în sfârșit avem sala, ceea ce este foarte important – n-am avut condițiile propice.

Trebuie să ştiţi că regizorul Victor Ioan Frunză a realizat un spectacol, o bijuterie, „Liliom” de Molnár Ferenc, în aprilie 2014, în plin șantier – deci se bubuia, se auzeau rotopercutoare, era praf, era zgomot, era frig. Şi el a realizat o bijuterie. Sunt acte aproape de eroism – nu sunt patetic. Pur și simplu, mi se pare eroism ce s-a întâmplat. Eu mi-am propus în general patru, maximum cinci premiere pe an. În condiții extrem de grele, în șantier, am realizat continuu acest ritm, în care am ieșit cu premiere. Le-am jucat foarte des în teatre apropiate, fie că era Galațiul, fie că era Focșaniul, Ploiești, Buzău, Tulcea și mai ales la București.

Actul de donaţie a Teatrului „Maria Filotti”

Matricea Românească: Vă felicităm pentru ceea ce ați evocat. Venind la Brăila, am observat efervescența existentă în oraș. Există o stare de încântare observabilă în rândul brăilenilor. Ce înseamnă pentru comunitatea de aici faptul că există un festival pe care se pot baza și că există o predictibilitate în acest sens?

Lucian Sabados: Este foarte așteptat acest festival în fiecare an, dar de data aceasta, venim după o pauză destul de importantă, pentru că noi am jucat cât am putut până în noiembrie 2015, când, pe fondul tragediei de la Colectiv, s-au înăsprit cerințele impuse de ISU. E normal – noi am avut o situație și mai grea pentru că eram un șantier, iar concluzia lor este indubitabilă și este de neatacat. Fiind în șantier, nu aveam autorizația finală de funcționare. Atunci, a fost foarte greu. S-a creat un hiatus destul de important pentru publicul brăilean. Am încercat o chestiune care mi-a ieșit, dar care a compensat doar puțin absenţa noastră în fața publicului brăilean pe scena brăileană. Am încercat ceva ce mi-a ieșit foarte bine, dar care n-a asigurat decât 15-20% din publicul care dorea să ne vadă. E vorba de un contract pe care l-am avut între ianuarie și aprilie al acestui an cu Teatrul „Fani Tardini” din Galați. Noul director este Florin Toma, un actor drag mie. Am avut acest contract prin care am jucat la Galați, la doar 20 km, creând facilitatea pentru publicul brăilean să îl ducem gratuit la Galați, la spectacolele noastre, cu autocarul nostru nou, foarte elegant. Ceea ce a fost un gest simbolic important. Nu reușești să duci decât 53 de oameni, dar pe fondul unor spectacole-studio foarte bune ale noastre, în care capacitatea sălii era de doar 120 – 130 de spectatori, 53 de oameni erau foarte importanți. Brăilenii umpleau de fiecare dată autocarul.

Matricea Românească: Discutam cu Victor Ioan Frunză, pe care mi-l aminteați, și dumnealui spunea: „O comunitate – mai ales una notabilă, cum este Brăila – care nu are un teatru, nu are identitate”. Din punctul acesta de vedere, este o emblemă locală Teatrul „Maria Filotti”?

Lucian Sabados: Da. Este mai mult decât o butadă. Grație unei istorii economice, financiare deosebite a Brăilei înainte de Primul Război Mondial, în special între 1890 – 1915, a fost o stare materială excepțională. Brăilenii erau spectatorii răsfățați cu turneul celor mai performante trupe din Europa și din țară. Nu exagerez cu nimic. Se învârteau foarte mulți bani, pentru că mergeau foarte bine șantierul naval, comerțul fluvial și mai ales cerealele. Bărăganul producea. În 1912, prețul grânelor se stabilea în trei locuri în lume: la Chicago, la Amsterdam și la Brăila. În general, în Brăila s-a creat un public bun cunoscător, exigent, și foarte mândru. Nu poți să-l păcălești, pentru că își știe valoarea, plătește ca să producă… și acum se întâmplă, e o susținere importantă a administrației locale, pe fondul unui regres economic al Brăilei, ca și al multor altor zone din țară. Paradoxal, fondurile și susținerea către teatru, către cultură, e din ce în ce mai importantă. E un paradox care face cinste administrației brăilene.

Între 1890 – 1915, a fost o stare materială excepțională. Brăilenii erau spectatorii răsfățați cu turneul celor mai performante trupe din Europa și din țară

Matricea Românească: Cam despre ce cifre vorbim pentru realizarea unui festival de teatru într-un oraș ca Brăila?

Lucian Sabados: Vorbim de bani publici, și eu sunt foarte deschis. Eu, cu doar 200.000 lei, adică două miliarde de lei vechi, susțin şaptesprezece spectacole și trupe din București. Un spectacol de la București costă ceva bani, vă rog să mă credeți. Vorbim de actori de primă mărime, și costă. Cunosc teatre care folosesc 6 miliarde și aduc niște trupe discutabile din Occident. E problema lor.

Matricea Românească: Cum vedeți relația dintre bunăstare și cultură?

Lucian Sabados: Cultura nu e neapărat legată de bunăstare. Vă dau un exemplu: în perioada comunistă, în deceniul șapte–opt al secolului trecut, în cea mai aprigă perioadă de înflorire a comunismului și de înrobire a personalității umane, paradoxal, arta a fost extrem de efervescentă, mai ales în deceniul șapte. Dacă vorbim de reteatralizarea teatrului, de înnoirea limbajului teatral spectacologic în România, personalități de talia lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, David Esrig, Lucian Giurchescu – Dumnezeule, ce nume rostesc! – au înflorit în acei ani. E adevărat că ni s-a înăsprit cenzura comunistă, mai ales spre sfârşitul anilor ’70, și atunci au început să plece «pe rupte».

Deci școala românească, în cele mai grele timpuri, a produs regizori excepţionali. De pildă, în deceniul opt, pe care îl cunosc foarte bine, fiindcă am terminat facultatea în 1980. Vă dau cel mai bun exemplu: promoția de după mine, în 1981, în aceeași clasă a însemnat Tompa Gábor, Victor Ioan Frunză, Adrian Mihalache, Dominic Dembinski. Dumnezeule! În aceeași clasă a lui Mihai Dimiu, au terminat patru-cinci regizori de primă mărime. O școală puternică, cea românească. E adevărat că s-a înăsprit cenzura și, spre finalul anilor ’80, a apărut o formă esoterică, esopică, adică foloseam tot felul de fabule ca să putem să spunem niște adevăruri, ceea ce este frustrant pentru un artist. Ne ascundeam, dar cu atât mai mult eram fericiți cu cât publicul în sală recunoștea niște construcții ale noastre, recunoştea în spatele unor glumițe sau fabule, lucruri de o gravitate excepțională.

Matricea Românească: De ce le-ați recomanda bucureștenilor sau altor români să vină la Brăila să vadă teatru? Care sunt punctele forte?

Lucian Sabados: În primul rând ca să vadă clădirea teatrului, care este excepțională și care, anul trecut, într-un clasament al uneia dintre cele mai reputate firme de turism cultural, EasyGo Pass din Franța, a apărut în topul celor mai frumoase 20 de teatre din lume. Teatrul din Brăila e pe locul 16. Ce să mai spui? Că doar nu are nici o «pilă» la francezi…

Revenind: să vadă teatrul, să vadă o istorie extraordinară ascunsă în aceste ziduri – ecourile istorice sunt pregnante -, să vadă un public foarte interesant și mai ales trupa. Este o trupă puternică, sunt cel puțin 8-9 actori ai teatrului nostru care colaborează constant cu marile companii din București și apar în marile filme în roluri importante, cum a fost cazul lui Emilian Oprea, în „De ce eu?”, un film extraordinar. În cele trei roluri principale, erau trei actori de-ai noștri: Emilian Oprea, Alin Florea și Liviu Pintileasa.

Este o satisfacție. Eu încurajez genul acesta de colaborări, pentru că aduc plusvaloare. Este o trupă puternică și e o satisfacție reală faptul că am reușit în trei ani să vorbesc unei comunități pe care nu o cunoșteam. Teatrul îl știam foarte bine, dar comunitatea, nu. Are specificul ei. Nu e ușor. Ca orice oraș, Brăila are umbre şi lumini, și mituri, iar unul dintre ele este că primesc greu străinii, “Miticii”, cum suntem noi, cei de la București, de la Ploiești… Dar în momentul în care “Miticii” probează afecțiune, profesionalism, atașament față de comunitate, brusc devii brăilean. E un titlu frumos. Chiar dacă orașul o duce greu, nimeni nu îi poate lua Brăilei strălucirea de altădată și uriaşele sale personalităţi. De multe ori am făcut această statistică a oamenilor, din toate domeniile, pe care le-a dat Brăila. Este extraordinar, poate şi pentru că este un oraș multicultural.

Brăila are umbre şi lumini, și mituri, iar unul dintre ele este că primesc greu străinii -“Miticii”, cum suntem noi, cei de la București, de la Ploiești… Dar, în momentul în care “Miticii” probează afecțiune, profesionalism, atașament față de comunitate, brusc devii brăilean

Matricea Românească: În momentul acesta, câți profesioniști înseamnă Teatrul „Maria Filotti”?

Lucian Sabados: Sunt douăzeci şi patru stabili și avem şi trei colaboratori constanți, cu contracte speciale de prestări servicii, cu plată lunară – asta înseamnă un fel de anticameră a angajamentului viitor. Plus câțiva colaboratori constanți din București şi împrejurimi, la care apelăm, nume importante precum Constantin Cojocaru, Ionuţ Vişan de la Ploieşti, Corina Moise, care este una dintre cele mai bune actrițe din noua generație și pe care o considerăm „cam a noastră”, chiar dacă e colaboratoare, ca și pe Ionuț – el joacă în patru spectacole, vă dați seama. Sunt nume importante din noua generație care sunt atrase și care vor intra foarte curând în producțiile noastre. Nicholas Cațianis va intra în viitoarea noastră premieră. În general, eu sunt foarte aproape de noua generație și de lucrurile care se întâmplă.

Realitatea dureroasă a monumentelor istorice din țara noastră este aceea că multe dintre ele “plâng” din cauza nepăsării celor care le ignoră și care nu înțeleg că acestea nu vor fi întotdeauna acolo, pentru că timpul le macină încet dar sigur, ca o termită nemiloasă. Ei bine, un grup de artiști a încercat să își exprime nemulțumirea față de acest fenomen și a demarat un proiect mai mult decât inedit: aceştia și-au pus originalitatea în slujba unui scop nobil și au «colorat» clădirile bucureștene, pe cele triste, aflate în ruină.

Arina Bianca Rusu, cea care a dezvoltat proiectul, a efectuat o radiografie a clădirilor vechi din Capitală și a selectat un număr de 35 de imobile cu potenţial de “muză” a artiștilor, în urma unei documentații puse la dispoziție de către Asociația Rhabillage, prin arhitectul Loredana Brumă. Cele mai multe dintre clădiri „strigă în tăcere” după ajutor.

Artistul Laurențiu Dimișcă a fost cel care a avut inițiativa proiectului și cel care a stat față-n față cu noile sale surse de inspirație și a așternut pe pânză reacția sa la starea în care se află arhitectura bucureșteană. Dimișcă a pictat 30 de lucrări de mari dimensiuni, iar pentru realizarea celorlalte 5 picturi, au fost cooptați în urma unui proces de selecție tot atâția artiști debutanți: Aida Radu, Alma Benedek, Konrad Mihat, Marius Milea și Mihaela Cristina Șolga. Acești pictori nu au făcut doar să îi dea frâu liber penelului să le exprime starea vizavi de monumentele istorice, ci au redat și poveștile inedite ale fiecărei bijuterii arhitecturale în parte, care pot fi aflate și din albumul „Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine”.

Artistul Laurențiu Dimișcă și-a exprimat nemulțumirea față de starea clădirilor vechi prin intermediul picturilor sale Foto: Mihai Vladu

„Arta poate să fie un manifest. Întotdeauna, ea a arătat, mai mult sau mai puțin, latura la care populația ar trebui să aibă grijă. Eu privesc toată provocarea artei mele, vizavi de grija arhitecturii de patrimoniu, ca pe un manifest – realizat timp de șase luni, cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național – creionat de Arina.

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, să facem oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate

Vrem să demonstrăm că și noi, artiștii, suntem sensibili la fenomenul acesta și putem, prin reprezentarea plastică a operelor de artă, face oamenii să aibă grijă de patrimoniu și de propria identitate. Dacă dispare chestiunea aceasta, dispărem noi, ca originalitate a unui popor. Eu sunt doar executantul, dar rămân generațiile viitoare să analizeze ceea ce am gândit eu vizavi de ce are Bucureștiul, ca patrimoniu”, a explicat Laurențiu Dimișcă, pentru Matricea Românească.

Câte clădiri, atâtea povești

Este de prisos să menţionăm faptul că în spatele acestor picturi, care au putut fi admirate în cadrul unei expoziții încheiate recent la Galeria Contrast, se află o cercetare aproape titanică despre fiecare imobil în parte, aspect care a ajutat artiștii să aibă o viziune și mai clară înainte de a le reda culoare prin picturile lor.

„A fost interesantă interacțiunea, pentru că acesta este un proiect multidisciplinar. A fost o interacțiune între arhitectură – cercetare – și artă. Am lucrat la cum să găsim echilibrul, cât de mult să mergem în zona de arhitectură și cât în zona de artă. Am realizat o documentare, pentru a afla ce a fost în spatele clădirilor respective, cine a stat acolo, ce evenimente au fost”, a mai punctat Arina.

Arina Rusu

În privința întregului efort de a da viață proiectului Fundației Outsider Art (ai cărei membri sunt cei doi interlocutori), Laurențiu Dimișcă a fost mai mult decât mundan, acesta subliniind că totul „a fost o întreagă bătaie de cap”, dar care a meritat, mai ales pentru că pictorul a avut șansa de a trage un semnal de alarmă într-un limbaj aproape universal – prin artă.

Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează»

„Când citești toate poveștile și analizezi istoria clădirilor, rămâi cu un gust amar și cu o inimă tristă. Eu am ironizat puțin și am făcut multe parodii pe chestiunea aceasta. De exemplu, l-am introdus pe Superman: «Dacă noi nu reușim să ne salvăm clădirile, o să vină Superman, eroul american, și le salvează. Sau extratereștrii». Trebuie să învățăm de la alte țări cum să ne îngrijim patrimoniul. Practic, sunt niște legi simple care trebuie respectate. Dar, după cum suntem martori, vedem că peste noapte se dărâmă o clădire și se construiește un zgârie-nori. (…) Au fost mai multe abordări pe care am reușit să le «creionez» în pânze”.

Casa memorială Spiru Haret (strada Gheorghe Manu), astăzi imobil demolat parțial Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine

Casa Spiru Haret, ilustrată de către Laurențiu Dimișcă Foto: pagina Facebook Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine, autor Florin Mitrea

Atunci când pictura devine semnal de alarmă

Laurențiu Dimișcă și Arina Rusu au realizat un proiect inedit, demn de toată admirația, și ne-au demonstrat totodată că – din fericire – încă mai există oameni care privesc în jurul lor și care conștientizează faptul că suntem amenințați de pericolul de a ne pierde istoria (unele lucrări ilustrează și case deja demolate). Dar pentru că, așa cum spune un vechi proverb, în nefericire, omul se salvează prin speranță, pictorul este încrezător că lucrările sale îşi vor îndeplini menirea.

„Eu am finalizat o operă de artă pe care o să o vadă milioane de ochi și poate că o generație o să se trezească și să aibă grijă de propria casă. Dacă noi «dăm din gură» prin culoare, şi o mai fac și fotografii, și muzicienii, vor fi «omuleți» care vor ști să le protejeze, pentru că aceste clădiri sunt comune, sunt ale tuturor. Vom face manifeste, până ce povestea noastră va fi auzită. Dacă am merge pe ideea că totul e efemer, nu ne-am mai ocupa de nimic”, a spus artistul, subliniind că picturile sunt dedicate fiecărui oraș din țară, pentru că povestea imobilelor aflate în ruină este una fără sfârșit.

O clădire de care s-a ținut cu dinții, astăzi ruină

Deși toate casele pe care le-au adăugat cei doi în portofoliu au povești cel puțin interesante, clădirea care i-a impresionat cel mai mult a fost Casa Miclescu, situată pe şoseaua Kiseleff din Capitală.

Construită la începutul secolului XX pe baza planului arhitectului Ion Mincu, cel care ne-a lăsat şi Şcoala Centrală, casa a fost cumpărată de urmașul unei familii de boieri, Jean Miclescu, care a dat-o moștenire fiului său. Noul proprietar, colonelul Radu Miclescu, a locuit acolo cu Elsa, soția sa, o talentată sculptoriță. Din păcate, anul 1948 a însemnat pentru cei doi anul în care regimul comunist a decis să le confiște căminul, dar dârzenia colonelului, cel care a fost apropiat de generalul Charles de Gaulle, le-a pus bețe în roate ocupanţilor abuzivi.

Refuzând să plece, Radu Miclescu a petrecut trei zile în închisoare. Odată eliberat, i s-a interzis să locuiască în zona luxoasă a casei, acesta fiind nevoit să-și petreacă ultimii 40 de ani într-o baie aflată la subsolul imobilului. Chiar și după ce casa a fost avariată de un cutremur, colonelul a rămas în clădire, până în 1990, când s-a stins din viață la vârsta de 90 de ani. Frumusețea casei Miclescu nu a trecut neobservată, iar dovadă stă producția cinematografică „Felix și Otilia” (1972), regizată de Iulian Mihu, după romanul „Enigma Otiliei” al lui George Călinescu: în film, imobilul era căminul familiei Giurgiuveanu.

Casa Miclescu, astăzi Foto: bucharestheritage.files.wordpress.com

Casa Miclescu – o reinterpretare plastică

Unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură religioasă din țara noastră, Biserica Domnească din Curtea de Argeș, păstrează, între zidurile sale întunecate și răcoroase, peste 100 de fresce de importanță internațională, vechi de sute de ani – dar și rămășițe ale unor personalități ale istoriei noastre vechi.

Pereții reci ai lăcașului de cult situat la câțiva pași de Muzeul Municipal al Curții de Argeș cuprind trei straturi, produs al celor două restaurări din anii 1700 și 1800, menite să salveze biserica de la pieire, după ce aşezământul a luat foc de două ori. Deși, după incendii, construcția părea a nu mai avea nicio șansă și Primăria ar fi vrut să o dărâme, Carol I a avut viziunea salvatoare, prin care a instituit, înainte de 1900, Comisia de Restaurare, desemnându-l pe pictorul și restauratorul Dumitru Norocea să dirijeze salvarea bisericii.

Biserica Domnească, ce poartă hramul Sfântului Nicolae, este ctitoria lui Basarab I (~1310 – 1352, considerat fondatorul Ţării Româneşti, n.r.), dar diferite scrieri îl menționează și pe legendarul Negru Vodă, care ar fi continuat construcția lăcașului. Spectaculosul acestei construcții emblematice pentru arhitectura medievală românească reprezintă, prin frumusețea sa și a picturilor, dovada că „românii sunt cei mai credincioși ortodocși din Europa”, așa cum opinează reprezentantul Muzeului Municipal al Curții de Argeș, Lucian Piele.

Biserica Domnească din Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Această biserică vorbește despre identitatea Țării Românești, prin simbolistica frescei și prin modul de ridicare a monumentului, după lupta de la Posada. De asemenea, avem aici cea mai veche frescă din Țara Românească și, să ai o frescă de la 1360 în procent de 60%, este ceva rar în lume. Carol I, după ce a făcut o călătorie prin țară, când s-a întors a fost întrebat: «Unde ați fost?», a răspuns: «Să văd un loc unde să trăiesc – la Peleș, și un loc unde să mor – la Curtea de Argeș»”, a explicat Lucian Piele, înainte să de a ne anunța că privirile noastre vor se vor întâlni cu imagini unice în România.

Nebunul în flăcări, frescă după pilda bogatului nebun

Unicitatea și-a făcut simțită prezența încă din pronaos, unde regăsim mormintele a trei membri ai familiei Brătianu care au donat bani pentru restaurarea monumentului: Teodor și soția Elena Drăgoescu, și Dincă (Constantin). Tot în pronaos sunt observabile cele trei straturi salvatoare de pictură.

Biserica, gândită și ca un adăpost

Pășind ușor, spre naos, în partea stângă, am putut remarca o fereastră micuță care era, de fapt, o ascunzătoare fidelă pentru oamenii Domnului.

„Călugării intrau pe o scară de funie și ieșeau pe undeva prin zid, care are minimum 1.30 metri grosime, dar sunt și porțiuni mult mai mari. Biserica a fost construită ca un adăpost, cu ferestre mici, iar afară era un zid de piatră, cu trei rânduri de cărămidă. Era nevoie de așa ceva în vremea de atunci. Există și un tunel între Biserica Domnească și Sân Nicoară (biserică situată la 400 metri depărtare de cea Domnească, astăzi o ruină, n.r.)”.

După părăsirea pronaosului, a început pentru noi călătoria în universul frescei religioase extrem de rar întâlnite de către pelerin, întrucât multe dintre reprezentările din naos sunt unice în România și printre puținele existente în lume. Potrivit reprezentantului Muzeului, una dintre cele mai importante picturi o înfățișează pe Fecioara Maria însărcinată (foto deschidere), o raritate în ortodoxie: „Pictura cu Fecioara însărcinată este un aspect pe care foarte greu Biserica Ortodoxă reușește să-l păstreze pe pereții bisericilor, de aceea întâlnim doar trei monumente în lume care mai păstrează așa ceva. Îl mai întâlnim în Serbia, și la mănăstirea Chora, din Istanbul. Fresca ne arată recensământul lui Chirilus de la Betleem, reprezentat în pictură cu papirusul în mână. Îi mai vedem și pe Iosif și pe fiii acestuia din altă căsătorie.

Pictura cu logodna Fecioarei Maria

O altă raritate este și pictura cu logodna Fecioarei, când Ioachim, tatăl acesteia, i-o încredințează lui Iosif, la vârsta de 10-12 ani. Nu știu să mai fie păstrată o astfel de frescă în altă parte în lume. Mai avem și șapte episoade din viața Fecioarei. Aici și la Chora sunt singurele locuri din lume unde este redată viața Mariei. La Chora este mozaic”.

Fresca înfăţişând cele șapte episoade din viața Fecioarei Maria

Pictura „Cina cea de taină”, altfel față de cum o știm

Revelaţiile excepţionale despre comorile picturale pe care Biserica Domnească le adăposteşte cu devotament de sute de ani nu s-au oprit aici. O altă imagine nemaiîntâlnită este reprezentarea „Cinei celei de taină”, unde noutatea este relevată de poziția lui Iisus Hristos: Mântuitorul apare înfățișat în colțul mesei, nu în mijlocul apostolilor, așa cum vedem în tablourile «clasice». „La «Cina cea de taină» avem doar jumătate din frescă, pentru că partea de sus se află la Muzeul Național de Artă din București, și este cea mai importantă pe care instituția o deține”.

O altă reprezentare nepreţuită, despre care Lucian Piele a ținut să sublinieze că nu mai există în altă parte, este „Drumul Crucii”, în care Mântuitorul Iisus Hristos apare alături de cei doi tâlhari, „în pas vioi și împăcați. Nu sunt speriați”. În biserică avem și patru picturi care ilustrează momente din viața Sfintei Filofteia, ocrotitoarea Curții de Argeș.

„Catapeteasma nu a fost dintotdeauna aici, ci de la 1700. Bisericile ortodoxe vechi se construiau, în secolul XVI, cu altar deschis, iar încă de la intrare, fresca de atunci impresiona”.

Biserica Domnească Sfântul Nicolae păstrează și rămășițele unui conducător care se credea inițial că ar fi fost Vlaicu Vodă, dar cercetările au scos la lumină faptul că în mormânt s-ar afla un fiu de-al lui Basarab I. Este vorba despre mormântul numărul 10, cel mai important dintre cele 14 descoperite în urmă cu aproape 100 de ani în naosul bisericii, odată cu restaurarea acesteia.

Mormântul numărul 10

„Mormântul a fost descoperit în 1920 și conținea și numeroase obiecte valoroase: o pafta (cingătoare, n.r.) cu 271 grame de aur, 31 de butoni din argint aurit, și multe alte bijuterii din aur. De asemenea, era și un inel asemănător cu cel al Prințului Negru al Angliei. Pe mormânt se pot observa și câteva simboluri foarte vechi: copacul vieții, steaua lui David, crucea grecească și zodiacul”.

Biserica Domnească este împrejmuită de un zid gros, care cuprindea inițial și Biserica Sân Nicoară, dar pe care Carol I l-a înlăturat, pentru a construi drumul până la Mănăstirea Curtea de Argeș. Însă, puțini știu ce comori ascunde acest lăcaș de cult, care impresionează nu numai prin unicitate, dar și prin poveștile pe care le „spune” fiecare pictură în parte. Pentru a ajuta la conservarea acestui monument, autoritățile au dispus interzicerea slujbelor religioase în cadrul său. Din păcate, așa cum a subliniat cu amărăciune Piele, turiștii ajung aici „din greșeală, în căutarea lor a Mănăstirii Curții de Argeș”.