poporul roman

Mehedinți este un specialist cu o temeinică așezare, cu stagii îndelungate în Franța și Germania, cu o dedicație exemplară față de domeniul său de bază. Dar este un intelectual de viță veche, preocupat de educație, așa încât este autor de manuale și întemeietor de școală pedagogică. Este interesat de bunul mers al lucrurilor în societate, scrie articole de opinie și se impune ca formator, întreține o revistă de larg impact, este membru al Academiei și este un creștin activ.

Date personale

S-a născut în 1868, la Soveja, Vrancea. Mama sa nu știa să citească, dar Simion va spune mai târziu că de la ea a dobândit vorbirea frumoasă. Nu mai puțin de 7 frați ai săi au murit în copilărie din cauza vărsatului. Simion a fost unul din cei patru care au supraviețuit. La începutul perioadei adulte a suferit de surmenaj fiziologic. S-a căsătorit la 34 de ani cu fiica unui oier ardelean și au avut un fiu și o fiică. Fiica a devenit soția istoricului C.C. Giurescu, iar fiul a devenit avocat. A murit la vârsta de 96 de ani, la București.

Studii

A făcut seminarul teologic la Roman și București. A făcut în continuare cursuri liceale complete la Colegiul ”Sf. Sava” din București. Cursuri la Seminarul Normal Superior, unde îi are profesori pe Titu Maiorescu și Alexandru Odobescu. Aici își consolidează înclinația pentru geografie.

Pământul este casa de educație a neamului omenesc (Simion Mehedinți)

Absolvă Facultatea de Litere și Filosofie din București. Continuă studiile de geografie la Paris (École Normale Supérieure) și apoi la Berlin. Virează apoi spre Leipzig, unde face doctoratul în etnografie, cu varianta ”antropogeografie”.

Controversă

A fost uneori acuzat de simpatii legionare. Totuși, este evident că dintre ideile legionare el a fost adept al celor care militau pentru educație și cultul muncii.

Patriot

În vremea studenției a redactat împreună cu Petre P. Negulescu un manifest politic în limba franceză, care a circulat în toată Europa.

Podoaba vieţii este talentul, cununa talentului este caracterul (Simion Mehedinți)

Fusese tipărit în nu mai puțin de 13.000 de exemplare și vorbea despre situația politică și socială a românilor din Transilvania.

Întemeietorul științei geografice la noi

În anul 1900 S. Mehedinți predă primul curs universitar din România dedicat geografiei. Cursul se ținea în cadrul Facultății de Litere din București. Susține teoria dezvoltării prin diferențierea învelișurilor telurice, respectiv litosferă, hidrosferă, atmosferă și biosferă.

Academician și ministru

Intră în Academie în 1915 (era din 1908 membru corespondent). Discursul de recepție va avea o temă de antropologie, confirmând deschiderea interdisciplinară a profesorului. Este numit ministru al învățământului în anul 1918 și ocupă acest post timp de 8 luni. În timpul acestui scurt mandat, el a inițiat o reformă profundă a învățământului de la sate. Cariera de politician nu-l tentează mai mult de atât.

Proprietarul Convorbirilor Literare

A fost director al revistei Convorbiri Literare timp de 16 ani și a devenit proprietarul acestei reviste, prin decizia Junimii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a donat revista Academiei Române.

Perioada Istanbul și sărăcia de după Război

Împreună cu ginerele și fiul, în timpul Războiului se stabilește pentru câțiva ani la Istanbul. Scopul oficial era să încerce deschiderea unui centru cultural românesc în Turcia. În acest timp, locuința din România i-a fost rechiziționată, iar biblioteca distrusă.

Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ (Simion Mehedinți)

Întors în țară, a trăit următorii ani în condiții de sărăcie umilitoare, în condițiile în care ginerele său fusese arestat, iar el fusese exclus din Academie din cauza neafilierii la doctrina comunistă. A fost găzduit de biserica Mavrogheni, în casa parohială. În cele din urmă și-a redobândit casa, dar starea în care ajunsese imobilul îl întristează și mai mult.

Valori personale

În utlima parte a vieții își ordonează astfel valorile în care crede: Armata, Biserica, Școala și Academia. Cât despre preocupările științifice, pe primul loc trece geografia, iar pe următoarele antropogeografia, etnografia și pedagogia.

Idei de bază

• Pământul este ”casa de educație a neamului omenesc”.
• Crede în valoarea educativă a științei și în vocația specială a omului de știință, care compensează prin munca sa ”inconștiența și aiureala plebei politice și nepolitice”.
• Este un pedagog și antropolog credincios. A scris un volum cu titlul Creștinismul românesc, în care face o analiză a sufletului românesc pe firul credinței creștine.

Lucrări de istorie

Insula Șerpilor, Observări asupra Dobrogei; Dacia pontică și Dacia carpatică.

Lucrări de geografie

Problemele geografiei contemporane ca ştiinţă despre Cosmos, Eterogenitatea celor patru sfere, Asupra obiectului geografiei. Definiţiunea ei, Locul omului în geografie – Antropogeografia, Pământul ca operă a voinţei omeneşti, Asupra unui caz de morfologie geografică.

Lucrări de pedagogie

Altă creştere. Şcoala muncii; Trilogii: ştiinţa – şcoala – viaţa, cu aplicări la poporul român; Poporul – cuvinte către studenţi; Către noua generaţie; Creştinismul românesc, adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român.

Se fac mult prea multe miştouri, e prea multă băşcălie în România. Nu aşa facem treabă! Batem pasul pe loc! ~ Miodrag Belodedici, fost internaţional român, cu origini sârbeşti, pentru Matricea Românească

La români, libertatea este tihna de a spune bancuri. ~ Horia-Roman Patapievici

Despre băşcălia la români au mai vorbit oameni mult mai deştepţi şi mult, mult mai în vârstă decât mine. O conferinţă susţinută de Ana Blandiana ţine capul de afiş al căutărilor pe Google privind băşcălia la români. Însă subiectul e departe de a fi epuizat, fie şi pentru că pofta de băşcălie a românilor, alimentată de o realitate – culmea! – mai mult tragică decât comică, sporeşte pe zi ce trece.

O tornadă va lovi Aradul? Dacă merge la vest şi ia toată ungurimea, suntem pregătiţi!

De ce au parlamentarii români salariile aşa de mari? Pentru că prostia se plăteşte.

Ştefan cel Mare se adresează armatei: „Oşteni, mâine ne batem cu turcii. Bă, dar să veniţi, că am vorbit cu oamenii ăia!“

Dacă vrem să aibă un viitor asigurat, trebuie să ne dăm copiii la şcoală în Teleorman.

Şi lista poate continua.

Românul care face băşcălie (pleonasm, s-ar zice) are impresia că e regele lumii. Când, de fapt, rămâne un pion sau un arlechin disperat, o victimă care, deşi crede că are ultimul cuvânt dacă râde la urmă, râde degeaba.

Între umorul fin şi băşcălie e o linie nu fină, ci groasă, pentru că aşa e băşcălia: grosieră şi inutilă. Când ai decenţă, nu faci băşcălie: îţi canalizezi energia în muncă, nu în butade sterile care nu servesc nici unui scop practic. Românul care face băşcălie şi nimic altceva pune carul înaintea boilor: fură startul şi-o ia pe scurtătură, dar e descalificat de ontologie.

Sigur că e recomandabil să ai umor. Asta ne deosebeşte pe noi, oamenii, de animale şi de roboţi, dar şi pe noi oamenii / popoarele între noi. Nemţii, când şi-l exhibă, au un umor care-ţi dă fiori reci. Românii trăiesc cu snoavele sub pernă: e o pernă care ne-a fost vitală în istorie, dar nu mai are funcţie în post-istorie.

De ce facem băşcălie? Unii ar spune că din reflex. Alţii, că aşa echilibrăm jocul perfid şi inegal pe care ni-l propune viaţa pe aceste meleaguri. Că e o armă de apărare. Alţii spun că din impotenţă. Alţii, din contră, văd în băşcălie suprema superioritate. Adevărul e că nimeni nu ştie, dar efectele băşcăliei se văd – şi sunt corozive.

Românul care face băşcălie şi nimic altceva pune carul înaintea boilor: fură startul şi-o ia pe scurtătură, dar e descalificat de ontologie

Românul e ne-serios, ştie să se bucure de viaţă, şi asta l-a ajutat foarte mult. Suntem în patria “littleşilor”, a “deranjului” din Centrul Vechi. România e, cum spune o româncă foarte deşteaptă, “ţara ideală dacă vrei să spargi seminţe nederanjat”. Pentru că, afară, n-o să poţi face asta niciodată.

Tot spărgând, însă, seminţe, în nasul Istoriei şi hohotind până la urechi, nu câştigăm nimic, ci eşuăm. Generaţia care vine după noi, pe care o creştem, trebuie să fie nu sobră, nu ursuză, ci echilibrată. Adică să ştie când e timpul de glumă, şi când e timpul de muncă. Să ştie că nu se glumeşte oricând şi despre orice, dar mai ales că gluma e apanajul specialistului, nu al amatorului.

PS: de fiecare dată când facem băşcălie, mai adăugăm o înfrângere la istoria noastră, atât personală, cât şi ca neam

Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după istoricul 27 martie ce a consemnat unirea vechiului pământ românesc cu Ţara-Mamă, România.

Ce înseamnă să ai răbdare? Să fii corect? Sau poate să lași balanța evenimentelor să se miște în inerția firească? Nu am un răspuns univoc, și nici nu încerc să îl găsesc în acest moment. Mai degrabă îmi doresc să scriu despre aceasta vitală resursă omenească în contextul anului fundamental pe care îl traversăm: Anul Centenarului Marii Uniri.

De ce este important să avem răbdare? În primul rând, pentru că acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, cu multe goluri care trebuie să fie completate în mod urgent, indiferent că au sau nu un fundament istoric veridic. Spre marele meu regret, aceste manifestări plăsmuite pe avânt și pe perorații vor avea o urmă imperceptibilă, fără impact, dar și fără rezultate.

Acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, atât în Ţară cât şi în Basarabia

La rând vine și riscul apariției pseudo – istoricilor care fie ridică în slăvi trecutul, fie anulează cu o singură mișcare de condei realitățile evidente. O să fiți martorii apariției pe bandă rulantă a materialelor publicistice și editoriale care consecvent, în marș militar, vor suplini datoria noastră cucernică. La acest Centenar, fiecare român se va simți îndreptățit să arunce câte o pietricică, păcat însă că în mod haotic, neordonat și în lipsa unei constructivități colective, căci, spre marele meu regret, anume acea esenţială comuniune spirituală lipsește cu desăvârșire neamului nostru (nu vă grăbiți să mă judecați pentru aceste gânduri, doar observați ce se întâmplă în jur).

Veți avea nevoie de o neasemuită răbdare, pentru că acest Centenar vine la pachet și cu imixtiunea politică, în care se vor cumula tot soiul de „notorietăți” ale momentului. Cel puțin aici, în Basarabia, cu siguranță măcar un partid politic va transforma acest subiect într-un punct de pe lista priorităților electorale.

2018 va fi un an al încercărilor, al eșecurilor și al planurilor strategice în stilul inconfundabil al cincinalelor, căci fiecare instituție va trâmbița reușita stahanoviștilor în materie ideologie. O să regret nespus dacă anume acest moment istoric va deveni nimic altceva decât încă un produs publicitar, încă o manevră de captare a atenției și, de ce nu, a buzunarelor noastre.

Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Să ne punem totuși încrederea în bunăvoința și credința neamului românesc, care nu se va preta unui joc anapoda și va reuși să își mențină o linie fermă, renunțând la pomenile grase ale companiilor publicitare, în favoarea unui elogiu veritabil, de calitate, memorabil pentru multe generații viitoare. Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Îmi pun speranța că această răbdare se va materializa într-o dovadă a faptului că România și neamul românesc, în întreaga sa diversitate, va reuși să onoreze amintirea unui eveniment de o importanță majoră pentru noi, urmașii Romei.

Foto deschidere: Pinterest

Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937.

Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu ea însăș așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s’ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei rumânești, cari s’ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillée sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înoirii” există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, obligată a se ține deopotrivă departe atât de „științificitatea” inovatorilor, cât și de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precisie sensul și limitele acestei înoiri.

Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în cari a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice: infailibil, în problema „actualizării” bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe cari le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică sfânta tradiție a Bisericii.

1. Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Christos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și timporală, constitue într’un fel viața însăș a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într’o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el – sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță; care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Christos se adaugă, deci, într’un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătură rodită.

Astfel fiind însă, învățătura este un fapt, cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăș legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente, e ceia ce numim noi PREDANIE sau TRADIȚIE.

2. Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință, permanent, o asemenea definiție: a) se poate ca o învățătură să crească strâmb; b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanții împotriva unor asemenea primejdii, și cari ar fi ele?

Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume, iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într’o comunitate, – și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.

Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Christos e de natură conciliară, și nu rațională – rațiunea individuală neavând nimic de spus într’o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate, și cum în biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în cari trebue să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu.

Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire și a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă deajuns, atunci mai există încă o garanție.

În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puțin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebue să stea, structural, într’un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într’o curbă sau nu. Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație.

Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, – adică în concordanța ei cu tradiția.

3. Inaderența structurală a unui neam sau unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, – cari au luat drumul întoarcerii la origine.

Întoarcerea la origine este, însă, o operație imposibilă pentrucă ea însemnează pur și simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu și deci a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părânduți-se ție că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și… să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine protestanții ignorează faptul elementar că învățătura lui Christos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de sfinții părinți, de sinoadele ecumenice, – cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.

4. Acum știm însă ce e înoire: înoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice o fi înoire, – dar creșterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea bibliei, ca promovare a religiozității, nu e creștere firească, – pentru că nu biblia ne mântuiește, ci Biserica.

Știm, deci, acum ce e înoire firească, pentru că știm ce e predania, măsura ori cărei înoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.

1 Martie 1937

În episodul următor: “Muntenia care unifică” (1928)

Sursa: Nae Ionescu, “Ce e Predania”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST

Matricea Românească vă aduce un articol despre Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil din Durlești, Basarabia, un exemplu de credință și evlavie.

Credința este o virtute dăruită poporului românesc, întru regăsirea acelui punct de sprijin axiologic numit identitate națională. De-a lungul timpului, aceasta a parcurs transformarea de la una dintre puterile statale la statutul de ”exilat” în adâncurile trecutului. Despre această ultimă etapă se vorbește și acum cu anumite rețineri. Acest fapt este cu atât mai accentuat dincolo de Prut, în Basarabia, unde perioada comunistă mai face obiectul unei nostalgii de generație.

Și pentru că Biserica este exponentul principal al religiei ortodoxe, având prerogativa propovăduirii, a avut practic cel mai mult de suferit în perioada sovietică. Unde și unde pe harta basarabeană, au mai rămas locașuri neatinse, nepângărite de flamura roșie. Unul dintre aceste bastioane, care au supraviețuit cu demnitate și adevăr, este Locașul Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil* din orășelul Durlești, una dintre suburbiile cele mai mari ale capitalei Republicii Moldova.

Istoria lui, începută cam  pe la 1800, spune că pe locul actualei biserici a existat un locaș din lemn, timp de circa 60 de ani.

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, la 150 de ani de la târnosire, în 2015 Foto sursă: mitropolia.md

În anul 1863, preotul duhovnic Iacob Arviniev a adresat Consistoriului o cerere, prin care solicita acordul de a înălța o biserică din piatră. În document se nota: ”Consistoria duhovnicească a cercetat cererea şi a aprobat-o la 30 aprilie 1863, pentru ca biserica «Sfinţii Voievozi» să fie construită conform proiectului înaintat de arhitectul Lozinschi”. Documentul mai conține și faptul că locașul sfânt a fost construit în urma cererii locuitorilor, fiind amplasat lângă biserica veche, care era din lemn”.

Au urmat ani buni de slujire în fața Domnului întru credință și evlavie, până când asupra țării s-a înălțat pumnul amenințător al vecinului roșu, așa cum numeau comunismul oamenii de rând. Primii care au resimțit amenințarea au fost preoții, care în marea lor majoritate au fost arestați sau persecutați. Deși nu există o atestare în acest sens, se zvonește de prin bătrâni că, în acea perioadă, în apărarea preotului paroh al Bisericii Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil au sărit până și oamenii de rând, intimidându-i activ pe ofițerii sovietici.

Preotul Vasile Doncilă și-a găsit sfârșitul în Gulag

Cu toate acestea, cronica acelor vremuri cunoaște și istorii nefericite. Un caz aparte este cel fiului dascălului de la Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil, un anume Vasile Doncilă. Tatăl său a fost conducătorul corului bisericesc din Durlești de prin 1880. Fiul său, la fel, a mers pe linia duhovnicească, terminând Facultatea de Teologie din Cernăuți și fiind în 1917 înrolat în Regimentul I de Husari al Republicii Democratice Moldoveneşti. Un timp a fost protopop al Garnizoanei Chişinău. Preotul Vasile Doncilă a participat la lucrările Sfatului Ţării, dar nu a fost deputat în organul legislativ al Basarabiei. Acolo i-a cunoscut pe toţi liderii Sfatului Ţării, printre prietenii săi, numărându-se Pantelimon Halippa şi Anton Crihan. În 1926 a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar în 1928 a fost ales senator în Parlamentul României pe listele acestui partid. La divizarea partidului, în 1931, a aderat la gruparea condusă de Constantin Stere.

Vasile Doncilă a fost arestat la 16 iulie 1940. A fost acuzat de „agitaţie şi propagandă antisovietică“ şi „luptă împotriva clasei muncitoare“. A fost învinuit că păstrează literatură antisovietică: în urma percheziţiilor, la el a fost găsit un conspect al unei lecţii ţinute de către mitropolitul Nectarie Cotlearciuc, pe care a ascultat-o pe vremea când era student la Cernăuţi; cartea scriitorului rus Nicolai Markov „Războaiele forţelor oculte” apărută la Paris în anul 1928, o carte editată cu ocazia jubileului de 300 de ani al dinastiei Romanov în Rusia, precum şi câteva exemplare ale revistei „Învăţătorul de religie” din anul 1915. După arest, acesta a fost interogat vreme de doar trei zile, după care i-a fost formulat rechizitoriul  și a fost expediat în Gulag, împreună cu familia sa. Justiția oarbă a Femidei i-a făcut totuși dreptate, dar cu o întârziere de jumătate de secol, preotul Vasile Doncilă fiind reabilitat abia în 1988 de către Procuratura Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

Formularul preotului Vasile Doncilă, condamnat la Gulag Foto sursă: adevărul.md

Revenind însă la starea de lucruri a Bisericii în perioada stalinistă, este interesant să observăm unele focare de rezistență, de exemplu cazul unui anume Consiliu Bisericesc fondat în pripă de câțiva săteni și care, din umbră, continuau activitățile spirituale. Unde mai pui că, pe lângă Biserică, mai activa și organizația Oastea Domnului, mișcare fondată încă de prin 1923 și care reprezenta o părticică din Biserica Ortodoxă Română de atunci. Și dacă, după moartea în 1953 a lui Stalin, se considera că va începe un adevărat dezgheț, de facto am avut parte exact de contrariu, intensificându-se acut tăvălugul comunist și prigoana împotriva Bisericii.

Ordinul Oastea Domnului din Basarabia. Foto sursă: medaliireligioase.wordpress.com

Cu toate acestea, credința localnicilor nu a scăzut prea mult, ci dimpotrivă, a luat parcă un avânt. Din mărturiile localnicilor reiese că se respectau cu strictețe posturile și ritualurile. Una dintre enoriașele acelei vremi, ajunsă la frumoasa vârsta de 90 de ani, își amintește: ”Noi la părinți eram mulți copii, dar autoritatea tatei era de neclintit și când ne spunea cu asprime: «Pe mine nu mă interesează ce vă spun la școală – că Dumnezeu nu există, că nu trebuie să credeți. La școală ascultați ce vă spun învățătorii, dar acasă eu sunt stăpân și vorba mea e lege!», atunci știam că din cuvântul lui nu vom ieși”.

La 1960, când încă mergea în plin toi furtuna comunistă și exterminarea bisericească, s-a mai încercat o dată închiderea bisericii, dar fără sorți de izbândă, deoarece a răbufnit populația localnică. Este demn de menționat, câtă virtute au avut localnicii, încât s-au găsit dintre cei curajoși care au tras chiar și clopotul ca să dea de știre despre pericolul iminent! Cităm din arhiva păstrată la Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil: ”Emilian Damian, un omuleț josuț și îndesat a tras clopotele Bisericii și s-a urcat pe scaun ca să se facă auzit și văzut la adunarea satului. Acesta a fost însoțit de alt consătean, Ilie Neagu. Deși Miliția se afla la porțile Bisericii, ofițerii sovietici nu s-au încumetat să pătrundă pe teritoriu”.

În ciuda tuturor acestor eforturi, puterea comunistă nu se lăsa bătută și continua asediul, invitând la Sovietul sătesc membrii Consiliului Parohial, unde încercau să îi intimideze, propunându-le să semneze o declarație anti-ecleziastică. Dacă persoana refuza, atunci era amenințată cu repercusiuni de ordin economic (că îi vor fi impuse taxe duble sau triple) sau social (că fiul sau fiica îi va fi exmatriculat/ă).

Puțini însă au căzut pradă acestor ispite. Seara, se adunau la părintele paroh de atunci, Gheorghe Belous, și făceau planuri de activitate, fiind îndrumați de Duhul Sfânt și de Bunul Dumnezeu. Răbdarea lor a fost răsplătită, Biserica numărându-se printre puținele care au ținut piept intemperiilor, fapt pentru care merită toată lauda, mai ales dacă ținem cont de faptul că aproape o mie de biserici și mănăstiri au fost închise în toată țara.

În prezent, Biserica este administrată de către părintele protoiereu Zosima Toia, care este și mâna dreaptă a Mitropolitului Moldovei. Acesta reușește în continuare să propovăduiască cuvântul Domnului și să atragă atenția la importanța educației în rândul fețelor bisericești.

*nota autorului: Denumirea de ”Voievozi” din titulatura Bisericii reflectă ierarhia militară a Arhanghelilor Mihail și Gavriil, și rolul lor de conducători ai cetelor îngerești

Foto deschidere: mitropolia.md

Când prezentul devine periculos de instabil, nici cei mai indiferenți români nu pot rămân neutri în fața posibilității de a-și vedea țara căzută pradă haosului şi neliniştii sociale. Pentru a înțelege actualitatea, dar și pentru a reflecta cu înțelepciune asupra acțiunilor sau comentariilor lansate pe marginea nemulțumirilor cotidiene, o privire în urmă la episoade din istoria modernă a României reprezintă sursă valoroasă de inspirație. De ce? Pentru că nu s-a modificat decât forma, fondul fiind – din păcate – neschimbat.

O lecție importantă poate fi deprinsă citind – mai ales printre rânduri – discursurile unor oameni politici sau intelectuali ai secolelor XIX-XX, ale căror vorbe sunt prețioase și astăzi. Unul dintre exemple, care se aplică fără echivoc și vremurilor tulburi pe care le trăiește România de astăzi, este cel al omului politic, avocatului și profesorului Grigore Iunian (1882 – 1940). Născut la Târgu Jiu, Iunian a fost, de-a lungul carierei sale, respectat atât de către colaboratori, cât și de către adversarii săi pentru fermitatea cu care și-a susținut convingerile.

Un discurs remarcabil, rămas moștenire posterității, este cel susținut de către acesta cu prilejul reformei agrare și electorale din România anilor ‘20.

„Și domnilor, țara ne va asculta și ne va crede, căci țara de mâine nu va mai fi țara de ieri. Țara a avut să sufere durerile răsboiului, țara a văzut pe cei mai buni fii ai ei pierind, dându-și tributul de sânge și viața lor cu abnegațiune și eroism pentru lărgirea hotarelor și înfăptuirea unității naționale; țara a văzut cum fiii ei cei mai buni mureau nu la hotare salvând onoarea neamului, ci decimați de epidemii… (…) Și atunci, domnilor, țara văzând toate aceste va înțelege, vor înțelege masele profund populare că au în ele putere destulă să guverneze prin ele însele”, a vorbit acesta în fața publicului secolului XX, dar şi a urmaşilor, potrivit volumului „Istoria oratoriei la români” (Editura Teşu, 2007), care a cules cele mai importante și mai puternice discursuri ale românilor exponenţiali.

Sunt foarte adânc îngrijorat de toată situațiunea primejdioasă prin care trecem

Într-o altă luare de poziţie publică, Grigore Iunian și-a prezentat într-un mod curajos părerile față de programul de realizări ale Guvernului țării, în ședința Camerei din 2 martie 1934.

„Eu rămân la locul meu, indiferent de ceea ce s-ar întâmpla… rămân cu înțelegerea mea; rămân cu principiile mele; rămân cu credințele mele pe care le-am apărat cu aceeași statornicie și în mijlocul Dvs., rămân un răsvrătit permanent, care am luptat alături de generoșii din partidul Dvs. când aveam impresia că sunteți în culmea puterii; am plecat pentru o neînțelegere de ordin principal… (…) N-ați înțeles că toate aceste frământări cer o nouă înfățișare și a vieții politice și a vieții economice; ați rămas închiși mai departe, în casa Dvs. întunecoasă, ați rămas îmbrăcați în haina strâmtă a credințelor Dvs. de ieri, care astăzi iau înfățișarea unor prejudecăți… ați putut la un moment dat să vă recâștigați forțele și să înfățișați o nouă speranță în viața noastră politică. (…) Sunt pornit pe povârnișul vieții mele; îmi iubesc țara cum o iubește fiecare din Dvs. Sunt foarte adânc îngrijorat de toată situațiunea primejdioasă prin care trecem: primejdii din afară, stând în amenințările revizioniste care se manifestă din zi în zi, tot mai hotărâtoare, primejdii dinăuntru, trase din acea stare de spirit de nemulțumire, de răsvrătire, care ia în fiecare zi concretizări tot mai periculoase. Nu se poate contesta nici generației noastre, nici generației răsboiului orice merit; cum iarăși ea nu poate revendica pentru ea toate meritele. Avem greșeli pe care suntem datori să le recunoaștem, avem și unele merite, pe care suntem în drept să le cerem recunoscute…”

Avocatul și omul politic și-a încheiat discursul prin vechiul și imuabilul sfat, oferit de către toți românii de bună-credință: să ne înțelegem unii pe alții și să căutăm să reducem împotrivirile, spre binele suprem al României.

Grigore Iunian a fost avocat, profesor, primar la Craiova, politician liberal, senator, deputat de Gorj şi orator român.

Când urci pe Via dei Fori Imperiali, de la Colosseum (“Coloseu, Coloseu, toată ziua Coloseu!”, cum am auzit-o pe o adorabilă fetiţă româncă lamentându-li-se părinţilor ei hiper-turişti) către Piazza Venezia şi Il Vittoriano, încercând să faci noimă din afluxul de vizitatori care te calcă pe picioare şi pe nervi, sufocându-te dimpreună cu Roma, avalanşa de experienţe senzoriale la care eşti supus abia dacă lasă loc romantismului pe care numele Cetăţii Eterne îl sugerează. În realitate, nu e nimic romantic când încerci să-ţi croieşti drum printre mii de oameni, din toate seminţiile pământului, pentru care cultura (s-)a făcut “pop!” şi a devenit (încă un) produs de consum, iar istoria e doar caption-ul unui selfie. Cu Augustus sau cu Traian, alegeţi voi. “Important e like-urile”, vorba unui Rege – de data asta, român.

Via dei Fori Imperiali. În fundal, Columna lui Traian

“Triumfător în lupte, un nume de Traian!”

La o aruncătură de băţ de Palazzo Bonaparte, locul unde mama împăratului (Napoleon, nu Traian) şi-a petrecut ultimele decenii ale vieţii, Columna noastră se ridică maiestuoasă, şi totuşi cvasi-invizibilă pentru turiştii disperaţi să-şi bage selfie stick-urile în overdrive cu niscaiva building-uri ceva mai Instagram-worthy, ca să folosim slang-ul la modă inclusiv în rândurile puştimii române.

Columna nu e la fel de Insta-worthy precum Panteonul sau Scările Spaniole, mai ales că e pe «portrait», dar e al naibii de importantă pentru ceea ce suntem astăzi noi

Într-adevăr, Columna nu e la fel de Insta-worthy precum Panteonul sau Scările Spaniole, mai ales că e pe portrait, dar e al naibii de importantă pentru ceea ce suntem astăzi noi.

Maiestuoasă, dar not-Instagram-worthy: Columna lui Traian

Şi, chiar dacă morala în-curând-aniversatului Eminescu rămâne valabilă pentru porţiuni “selecte” de românitate (“Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”), contemplând Columna încerci emoţii ceva mai pozitive. Ţi se desfăşoară, în faţa ochilor, un tablou al măreţiei ambelor părţi combatante, dar şi un mesaj peren despre originile noastre, ale românilor, imposibil a nu-ţi trezi sentimente de mândrie. La “poalele” Columnei, îi înţelegi nebunia “dacului” Badea Cârţan de a merge mii de kilometri pe jos să-şi vadă strămoşii, pentru că şi ţie îţi vine să iei în braţe Columna şi s-o strângi la piept ca pe o mamă (stră)bună. Şi, dacă ochiul – sau zoom-ul telefonului – se achită de datorie, distingi cu claritate mărturii, nu doar despre dârzenia, ci şi despre civilizaţia dacilor, aşa cum a fost ilustrată ea de către Apolodor din Damasc.

Ce e nespus de trist e că, în jurul Columnei milenare, nu se aud prea mulţi români. O bună parte sunt ocupaţi să strângă de pe mese, sau să facă paturile, în hotelurile Romei

Ce e nespus de trist e că, în jurul Columnei milenare, nu se aud prea mulţi români. O bună parte sunt ocupaţi să strângă de pe mese, sau să facă paturile, în hotelurile Romei, goniţi de o viaţă mai frenetică decât furnicarul de pe Via del Corso. Chiar şi aşa, Columna rămâne un dopaj de încredere, o lecţie obligatorie despre importanţa şi vechimea noastră ancestrală, ce ar trebui predată pe viu câtor mai mulţi români (Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, se aude?). Fiindcă poate, atunci, ei vor realiza de unde venim şi cine suntem cu adevărat, şi nu vor mai lăsa privirea jos în faţa nimănui. N-ai voie să ai complexe de inferioritate când te înalţi pe 2000 de ani de istorie.

La plecare, o compensaţie morală: un vânzător de suveniruri de pe Via Magnanapoli ne pune în vedere, de parcă lucrul e cel mai evident din lume: “La Colonna è romena!”.

(…)

La Musei Vaticani, în super-ticsita sală Chiaramonti, ne-ntâlnim cu mai mulţi daci de marmură, dar – graţie tuşei artistului – plini de viaţă, de patos şi dovedind o similaritate impresionantă cu avatarii lor din Maramureş şi nu numai. Nu trebuie să bei cidru dacic sau să porţi, epatant, tricouri care te certifică drept “pui de dac”, ca să fii unul – cât mai degrabă să ai o testa di dace, o căpăţână de dac, bine ancorată în realitate. Omenia, vorba unui proverb românesc, nu are filiaţie.

Nu trebuie să bei cidru dacic sau să porţi, epatant, tricouri care te certifică drept «pui de dac», ca să fii unul – cât mai degrabă să ai o «testa di dace», o căpăţână de dac, bine ancorată în realitate

Alături de noi, un neamţ le explică, savant, companionilor săi, ceva despre barbarischen-ii din Dacia pe care-i “admiră”. S-ar putea spune multe lucruri despre civilizaţie şi barbarie – dar suntem civilizaţi şi nu-i întrerupem discursul urmaşului lui Goethe, dar şi al lui Hitler.

Ieşim încă o dată în furnicarul din Piazza San Pietro şi, mai târziu, luăm ultima cină pe Via della Croce, serviţi – cum altfel – de către nişte români cel mai probabil “imuni” la minunăţia de Columnă care le explică viaţa de azi. Tu însuţi o picătură în oceanul hiper-aglomerat al Romei, realizezi repede că timpul dacilor a trecut şi că, dacă dacul din poveste a coborât, cum anunţau ziarele italiene de secol XIX, de pe Columnă, el s-a şi urcat repede la loc, conştient că lumea de azi l-ar mânca de viu.

Ceea ce nu trebuie să ne facă să uităm că, undeva într-o Cetate Eternă cu excedent de istorie, stă, ferit de efectul pernicios al blitz-urilor, nepreţuitul certificat de naştere al poporului român.