Tag

profesor universitar

Preşedintele Academiei Române, prof. dr. Ioan-Aurel Pop, a încântat marţi seară la Întâlnirile Matricei. Printre subiecte, Rostul Evului Mediu, pământul Patriei şi o vorbă cu tâlc a lui Inochentie Micu-Klein.

Profesorul Ioan-Aurel Pop e un om pe care nu îl poţi pune în cuvinte sau, dacă poţi, ai nevoie de un vocabular imens. Limba Română, îmi spune Profesorul după ce forfota conferinţei pe care Matricea Românească i-a găzduit-o marţi seară, parte a ciclului Întâlnirile Matricei, s-a terminat, are peste 200.000 de cuvinte. “Un om obişnuit foloseşte, în cursul vieţii sale, circa 5000 de cuvinte. Un om inteligent – 8000. Iar un om foarte inteligent – dacă ajunge la 30.000.”

Un singur cuvânt din aceste peste 200.000 îl descrie cel mai bine pe Profesorul Pop, omul de la care se speră că va restabili încrederea în Academia Română, că o va reconecta la actualitate: e vorba de “eleganţă”.

Ioan-Aurel Pop e un om elegant. E un om cu care, după ce vorbeşti, te simţi de parcă ai făcut un duş înmiresmat. E un om ce rămâne elegant chiar şi atunci când detractorii îi poartă sâmbetele: pentru că despre asta e eleganţa. Câinii latră, ursul merge înainte, zic românii. Aquila non capit muscas, spuneau romanii, din care ne tragem.

Multe se pot spune, şi pe acestea le vom scrie pe matricea.ro în perioada următoare, despre conferinţa marelui nostru Profesor, de marţi seară: “Rostul Evului Mediu”, un regal cultural ce ne-a fost dat – e în ADN-ul nostru – să îl făptuim împreună cu domnul Profesor.

Noi, în Transilvania, spunem “servus”, care se traduce “sunt sclavul tău”. La fel ca şi “ciao” în latină, la fel ca “szia” în maghiară… Grecii spuneau: “Pe cei pe care zeii vor să-i pedepsească, îi fac profesori, adică sclavi” ~ Profesorul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române

Însă nu despre asta e acest material. Ci despre o vorbă memorabilă – alături de multe altele, rostite marţi seara de Preşedintele Academiei Române, în Dumbrava Roşie nr. 10.

“Marele nostru patriot Inochentie Micu-Klein a cerut, cu limbă de moarte, ca rămăşiţele lui pământeşti să fie aduse în ţară. El a murit la 1768 la Roma şi a fost înmormântat două sute  de ani într-o biserică unită, acum a ucrainenilor (n.n., Biserica Santi Sergio e Bacco) – abia în 1997 a fost adus înapoi în ţară, unde se odihneşte la Blaj. Şi motivarea pe care a dat-o a fost următoarea: «Nu poţi învia cu adevărat decât din pământul Patriei!»

E o vorbă mare, la care trebuie să mediteze toţi cei care-şi iau bilet doar dus către zări – de la distanţă – mai bune.

Să ne bucurăm că România îl are pe Profesorul Ioan-Aurel Pop. Şi să ne mai rugăm pentru un lucru: ca România să-i onoreze eleganţa, să ştie să i-o aprecieze şi pună în valoare, pe lângă o indiscutabilă competenţă. În cazul domniei sale, Istoria pe care atât de mult o iubeşte şi o slujeşte ar face bine să nu se repete!

O istorie tulburătoare a lui Sandu Tudor, unul dintre părinții mișcării Rugul Aprins din România, care a căzut victimă în prigoana anticreștină din comunism, dar care a reușit să aducă credința în inimile oamenilor prin puterea cuvântului.

Credința adevărată se naște din veșnicile căutări ale smereniei, ale cucerniciei și ale adevărului. Acesta din urmă a devenit cauza cruciadelor, a nesfârșitelor bătălii dintre bine și rău, ale prigoanelor și răzvrătirilor. În comunism, aceste veșnice lupte au fost cu atât mai acute, cu cât a fost apărată virtutea de a fi om, de a crede, de a refuza cu osârdie orice blamare a credinței.

Daniil Sandu Tudor, pe numele său de mirean Alexandru  Teodorescu, a făcut obiectul unei analize oferite de către Prof. dr. George Enache, cadru didactic al Universității ”Dunărea de Jos” din Galați, în raportul său Critica comunismului, din perspectiva creștină, în România, după 1945, prezentat în cadrul Congresului Internațional de Teologie, desfășurat săptămâna trecută la București, la care Matricea Românească a fost invitat special.

Alocuțiunea profesorului universitar a început cu anumite clarificări legate de natura raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română și regimul comunist instaurat în România, după 1945. Cert este că acest ”motiv de sminteală”, așa cum a fost catalogat, de la tribună, insinuarea unei colaborări între mediul bisericesc și organele de stat comuniste, a dăinuit în mediul public, preț de câteva decenii.

Pilonul central al discursului a fost însă clădit pe imaginea și istoria lui Daniil Sandu Tudor. Acest ”personaj foarte controversat”, notează profesorul, ”a fost și ziarist, publicist, iar în perioada interbelică, el a fost calificat de stânga, chiar comunist, pentru ca imediat după 1945 să fie calificat drept legionar.”

Destul de incerte par lucrurile, iar domnul Enache se întreabă: ”Să fi fost chiar așa, sau să fi fost niște acuze gratuite?”. Dar să o începem cu începutul, căci așa se cuvine. Sandu Tudor a fost gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, cunoscut și sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mănăstirea Antim și Daniil de la Rarău. Fiu de intelectual, tatăl său fiind magistrat la Ploiești, Sandu Tudor a făcut liceul în oraș, remarcându-se la studii, dar mai ales la religie și filosofie, îndrumat de profesorul său de istorie Dacian. Vedem, încă din acea perioadă, înclinarea lui spre credință și virtute.

Daniil Sandu Tudor – monahul slovei scrise

Anii maturității l-au adus pe calea publicisticii, el inițiind săptămânalul Floarea de Foc (1932-1936) și cotidianul Credința (1933-1938), cărora le-a imprimat o orientare democrată, cu o tentă de stânga. Dar, așa cum a subliniat domnul profesor, ”în ceea ce îl privește pe Sandu Tudor, se conturează clasic o viziune de stânga, dar nu una identică cu a personalităților acelei vremi. În articolele sale, avem frecvente referiri la creștinism și la națiune, fapt care nu exista în alte viziuni de stângă din acea perioadă”. În aceeași ordine de idei, potrivit profesorului, activitatea lui a fost una integră,el abordând ”teme curente ale epocii, ușor recognoscibile și perfect încadrabile, pe care le înțelege și le analizează minuțios, creând imaginea de ansamblu, nu doar cărămizi singulare”.

Este clar că Sandu Tudor a avut o legătură cu un ziar care a fost finanțat de Patriarhie, dar care să nu fie al Patriarhiei și care să aducă în spațiul public anumite idei și anumite principii

George Enache a mai afirmat că ”pentru a înțelege viziunea lui Sandu Tudor, este importantă parcurgerea mai multor texte publicistice și să vedem dincolo de așa numitul oportunism al gazetarilor. Or, ceea ce este foarte interesant, în cazul unui om care este acuzat că este comunist și, după aceea, și legionar, că în articolele sale din perioada interbelică condamnă deopotrivă și o ideologie, și alta. De fapt este un personaj – printre puținele, rămase din perioada interbelică – care este un antitotalitar convins și denunță ambele ideologii ”. Totodată, în articolele sale regăsim ideile de român, românesc, popor, dar și accentul pus pe înnobilarea politicului prin dimensiunea spirituală.

Sandu Tudor a avut parte de critici în epocă , imputându-i-se faptul că activa la acel cotidian Credința, despre care se spunea că ar fi finanțat de Patriarhie. ”Acest lucru”, a punctat profesorul, ”nu se știe dacă este adevărat, dar sunt anumite indicii. Dar este clar că a avut o legătură cu un ziar care a fost finanțat de Patriarhie, dar care să nu fie al Patriarhiei și care să aducă în spațiul public anumite idei și anumite principii”. În definitiv, Sandu Tudor a devenit o portavoce a valorilor în care credea cu vehemență, iar grație acelei firi de ”polemist de mare forță, cu un caracter vulcanic, pe care și l-a păstrat neștirbit și când a devenit monah, Sandu Tudor a scris articole memorabile, în care se pronunță împotriva celor două mari calamități ale secolului XX: extremismul de stânga și extremismul de dreapta”, a mai notat profesorul George Enache. Deși trăia într-o epocă în care lumea era fascinată de acești doi poli, el îi condamna cu sânge rece, recurgând la o gândire trează, conștientă asupra lucrurilor. Articole precum Bestialitatea modernă, Veacul ucigătorilor lui Dumnezeu, Între sobor și soviet, Lecția proceselor de la Moscova sunt doar câteva dintre roadele analizei sale asupra problemei, care a luat deja turnură stringentă.

Viața de publicist l-a tot purtat prin perindări, până când a înțeles că veritabila sa vocație este cea religioasă, iar călătoria la muntele Athos și salvarea miraculoasă dintr-un accident de avion îl fac să apuce calea credinței în Dumnezeu. După război, Sandu  Tudor își găsește refugiul la mănăstirea Antim, unde devine unul dintre principalii inițiatori ai asociației Rugul Aprins. Această întâlnire între intelectualii români ai veacului și Biserica Ortodoxă, realizată cu ajutorul unui călugăr sosit din îndepărtata Rusie, Ioan Kulâghin, cel care a adus binecuvântarea stareților de la Optina pentru practicarea Rugăciunii inimii, este considerată, până azi, unică de către unii exegeți.

Rugul Aprins – o controversată mișcare de renaștere națională

Mișcarea Rugul Aprins reprezenta un nucleu care își propunea păstrarea valorilor ortodoxe, a dreptei credințe, curățirea Bisericii Ortodoxe Române în vremuri de ateism comunist și circulația unor idei de valoare. În cadrul întrunirilor acestei mișcări, se citeau piese literare (comentate apoi dintr-o perspectivă teologică), texte scripturistice, patristice și filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea culturală, economică și socială imediată din România postbelică. Organizația va intra în vizorul Securității încă din anul 1948, ”pentru atitudinea protectoare și ocrotitoare manifestată față de refugiații ruși, în general, și față de Părintele Ioan Kulighin, în special”, dar și din cauza temerii organelor represive față de apropierea dintre Biserică și intelectuali. Deși propagau, în general, valorile morale ale poporului român, membrii Rugul Aprins au fost catalogați ca parte a unei  organizații „subversive și contrarevoluționare”, bănuite de legături cu mișcarea legionară. În consecință membrii mișcării, printre care și Sandu Tudor, au primit ani grei de temniță, sfârșind, în majoritate, în pușcăriile comuniste.

Părintele Daniil Sandu Tudor (stânga) și Părintele Ioan Kulâghin (dreapta), inițiatorii mișcării Rugul Aprins din România, rămași în istorie ca victime ale prigoanei anticreștine din comunism

Părintele Daniil Sandu Tudor (stânga) și Părintele Ioan Kulâghin (dreapta), inițiatorii mișcării Rugul Aprins din România, rămași în istorie ca victime ale prigoanei anticreștine din comunism

Deși controversele privind Rugul Aprins persistă, este cert că acest mic nucleu de spiritualitate a scris istorie în vremuri tulburi, când doar credința mai putea face lumină, iar memoria membrilor săi a rămas scrisă pe filele trecutului.

Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist în Drept Constituţional, ca, după un an lung şi încărcat cu experienţe intense, dar şi impunând timp de reflecţie, să redăm frumoasa noastră discuţie, despre limba română, perioada interbelică în Basarabia şi despre idealurile noastre comune româneşti.

Matricea Românească: Sunteţi un reputat specialist în Drept Constituţional. Cum vedeţi relaţia dintre cultura juridică şi cultura în sensul ei larg, mai ales că proiectul nostru cultural aparţine unei firme de avocatură?

Academician, profesor dr. Ion Guceac: Eu zic că şi cultura juridică este o parte a culturii sociale, sau a culturii pe care o îmbracă un individ şi societatea în ansamblu. Eu, venind din lumea Dreptului, sigur că în cea mai mare parte sunt concentrat pe sporirea şi ridicarea nivelului de cultură juridică a populaţiei, a concetăţenilor, fiindcă în ultimă instanţă de aici depinde şi cultura în sensul mare al cuvântului.

Avem probleme la acest capitol, mai ales că reformele din ultimul timp, şi în domeniul educaţional, au făcut ca din programul de învăţământ să dispară unele discipline. Dacă, anterior, în toate instituţiile, la toate facultăţile, se studiau cursuri cum ar fi “Bazele Statului şi Dreptului”, şi persoana primea anumite date formative, chiar și primitive, privind structura Statului, raportul dintre individ și Stat, drepturile și libertățile fundamentale, acum, cu aspectul acesta, nu se ocupă practic nimeni – nici la nivel de liceu, nici la nivel de instituții superioare de învățământ.

De aceea, chiar mi-am pus drept scop să vin cu câteva lucrări în acest domeniu. Cu câțiva ani în urmă am editat și o lucrare, Dicționarul drepturilor omului pe înțelesul tuturor (Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, 160 pagini.). Acum am un manuscris – şi cred că până la sfârșitul anului o să reușesc să pregătesc o lucrare, Omul și Statul, pornind de la instituția cetățeniei, pluralismul – sau, mai bine zis, pluralitatea cetățeniei -, drepturile, libertățile, îndatoririle fundamentale, sistemul electoral. La capitolul sistemul electoral avem lacune în ceea ce privește cultura juridică a electoratului luat în ansamblu.

Problema principală în jurul căreia mă axez eu este dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova. Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică. Dar eu vreau să spun că, în acea perioadă, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, au fost aplicate principiile clasice ale constituționalismului contemporan, cum ar fi separația puterilor, pluralismul politic, dreptul la proprietate, drepturile și libertățile fundamentale – cele naturale, social-economice, care erau consacrate în Constituția României. Fiindcă, după 1918, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova a fost aplicată Constituția României din 1866. Ulterior, în procesul de integrare a Basarabiei în cadrul structurilor de stat ale României, s-a solicitat – una dintre solicitările înaintate de reprezentanții Sfatului Ţării – elaborarea unei noi Constituții. Constituția din 1923 este și rezultatul solicitărilor teritoriilor care au revenit în componența României.

Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică

Matricea Românească: Au avut un aport, pentru că erau niște realități de care trebuia să se țină cont.

Ion Guceac: Da. Legea fundamentală trebuia să țină cont de aceste realități noi. Constituția din 1923, care a fost aplicată și pe teritoriul Republicii Moldova – până în 1938, pentru că atunci a fost abrogată, fiind înlocuită de către Constituția mai retrogradă, a lui Carol al II-lea – nu în zadar este considerată una dintre cele mai democrate Constituții din Europa de la acea perioadă. Ea a fost repusă în vigoare după cel de-al Doilea Război Mondial, pe un interval scurt. În Basarabia deja nu, căci noi făceam parte din componenţa altui sistem politic. Dar amprente importante în trecutul istoric al dezvoltării constituționale a Republcii Moldova au rămas. Chiar la capitolul controlul constituționalității legilor. Un control veritabil al constituționalității legilor noi l-am cunoscut  în Republica Moldova abia după ce a fost adoptată Constituția în vigoare, în 1994. Numai ea a prevăzut o Curte Constituțională. Dar, în perioada interbelică, și Constituția din 1923 prevedea controlul constituționalității legilor, prin așa-numita formă de control judecătoresc al constituționalității legilor. Iar noi, lucrurile acestea trebuie să le recunoaștem azi.

Cu părere de rău, și în discursul unor politicieni, dar și al unor persoane care sunt mai aproape de materia Dreptului, este ignorată această perioadă. În repetate rânduri, poți auzi că Republica Moldova își are istoria abia după declararea independenței şi suveranității, inclusiv și în dezvoltarea constituțională, ceea ce este absolut incorect. Dacă noi pretindem să ne impunem în fața civilizației contemporane cu anumite rezultate înregistrate de către înaintașii neamului nostru, trebuie să ţinem cont inclusiv de trecutul istoric, și de dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova, și de impactul pe care l-au avut asupra constituționalismului de aici, obiceiurile, legislația veche românească care a generat ulterior veritabile izvoare al constituționalismului contemporan.

Apasă pentru video: „De ce să ne ascundem trecutul istoric?”

Matricea Românească: A stat la baza unei tradiții.

Ion Guceac: Sigur. De aceea, prin această lucrare, Constituția la răscruce de milenii, eu vorbesc despre rădăcinile istorice, politice și chiar religioase ale Constituției. Fiindcă nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează și uneori noi nici nu conștientizăm acest fapt.

Nu în zadar [Samuel] Huntington, în cunoscuta lui lucrare, Ciocnirea civilizațiilor, atenționează asupra acestui fapt. Noi, dacă pretindem să devenim membri ai unei anumite civilizații, trebuie să avem poziție în raport cu statul pilon al structurii respective, dar această poziție este determinată, în mare parte, și de trecutul istoric. Eu mi-am consacrat mai mult timp acestei probleme, și cu mare plăcere am primit invitația colegilor de la Institutul de Cercetări Juridice din România, ca să particip la elaborarea acestor lucrări, în vederea transpunerii pe hârtie a acelor particularități care au influențat conținutul, forma Dreptului din Republica Moldova. Eu cred că este interesant și pentru colegii din România, și pentru cititorul din România, fiindcă prea puțin se cunoaște despre această perioadă. Spuneam mai devreme că nici autorii din România nu au reflectat. Dacă luăm şi manualele de Drept Constituțional și de istorie a Dreptului, se trece peste această perioadă. Dar noi trebuie să recunoaștem lucrurile așa cum au fost. De ce nu? De ce să ascundem?

Nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează

Matricea Românească: Ce ne puteți spune, în câteva cuvinte, despre Academia de Științe a Moldovei?

Ion Guceac: Academia de Științe a Republicii Moldova nu are un istoric atât de impunător precum Academia Română, care a sărbătorit anul trecut 150 de ani. Noi, în același an 2016, am sărbătorit 70 de la fondarea primelor instituții de cercetare în Republica Moldova, 55 de ani de la fondarea Academiei de Științe a Moldovei. Pe parcursul întregului an, am organizat diferite manifestații consacrate acestui eveniment, în cadrul căruia am fost gata să aducem la cunoștință comunității care sunt rezultatele înregistrate de către comunitatea științifică pe parcursul acestor decenii.

Academia de Științe a Moldovei ocupă un loc deosebit în întreaga infrastructură a comunității științifice și este un centru de atracție și în acelaşi timp de protecție a tuturor valorilor culturale, cum ar fi istoria, limba, tradițiile neamului românesc în zona respectivă, în procesul de evoluție istorică. Pe parcursul acestui an, noi am reușit să demonstrăm întregii comunități că Academia de Științe a Moldovei are un cuvânt greu de spus atunci când este nevoie.

Iarăși, dacă revenim la problema limbii, Academia de Științe a Moldovei încă din 1994 a recunoscut, printr-o hotărâre adoptată de către Adunarea Generală, că denumirea corectă a limbii vorbite este limba română. Ulterior, clasa politică nu a ținut cont întotdeauna de această hotărâre istorică a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, deoarece în procesul de adoptare a Constituției în vigoare a rămas sintagma “limba moldovenească”. Curtea Constituțională a adoptat recent o hotărâre prin care, iarăși făcând uz de această hotărâre a Academiei, a recunoscut Declarația de Independență ca fiind parte integră a blocului de constituționalitate. Astfel, s-a încercat să se facă lumină în ceea ce privește raportul dintre noțiunea de limbă română și limbă moldovenească, care deocamdată se conţine în articolul 13 din Constituție.

Mai sunt diferite situații în care intervine Academia, în raport cu interpretarea anumitor date și evenimente istorice. Această problemă, în ultimul timp, devine tot mai stringentă, mai ales cu schimbările care au avut loc în structura autorităților publice centrale, din punct de vedere al abordării unor aspecte mai mult ideologice. Aţi auzit ultimele propuneri care au fost vociferate de către președintele Republicii Moldova, domnul Igor Dodon, privitor la introducerea unei sărbători naționale, din perspectiva modificării legislației ce vizează drapelul de stat al Republicii. Este cunoscută și poziția partidului care l-a condus mai mult timp, vizavi de limba moldovenească, vizavi de tentativa de unionism pe care o promovează anumite partide. Dar, Academia de Științe a Moldovei, rămânând o instituție depolitizată, ea trebuie să pledeze întotdeauna pentru argumentarea științifică a adevărului istoric și să promoveze valorile culturale care, prin definiție, trebuie să dăinuiască în timp. În acest sens, noi dispunem de capacități în conformitate cu potențialul pe care îl deținem la acest moment. Noi încercăm să promovăm personalitățile care se consacră culturii, prin alegerea acestora în calitate de membri corespondenţi ai Academiei, prin oferirea titlurilor de doctor honoris causa, organizarea de diferite conferințe. În 2015, noi am organizat o conferință dedicată pământeanului nostru Constantin Stere, mare om de stat, profesor universitar, prozator. Acest eveniment a fost organizat împreună cu Academia Română, Institutul „Xenopol” din Iași. Avem, totodată, și lucrări editate.

Apasă pentru video: „Limba vorbită în Basarabia este limba română”

Matricea Românească: Care sunt relațiile cu Academia Română și cu instituțiile de profil din țară?

Ion Guceac: Noi avem un acord de colaborare cu Academia Română și, în virtutea acestuia, instituțiile încheie acorduri inter-instituționale. Avem relații foarte strânse și prodigioase, mai ales în ultimul timp, ținând cont că ai noștri colegi, ca și noi, sunt membri ai programelor europene de cercetare – și Programul Cadru 7, și actualul program Orizont 2020. În procesul de promovare a unor proiecte, şi colegii din Republica Moldova, și cei din România au nevoie de parteneri, așa că noi colaborăm în promovarea și organizarea proiectelor europene. Mai de succes sunt colegii care vin din domeniul științelor naturii, din agricultură. Noi, din domeniile social, economic, umanitar, avem mai puține realizări la acest capitol. Dar suntem optimiști, și am zis că suntem dispuși să accelerăm relațiile pe această dimensiune.

Avem un acord încheiat între Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Științe a Moldovei şi cel din România. Suntem în așteptarea unor evenimente concludente, care ar dezvolta dispozițiile acestor acorduri. Deocamdată, eu sunt optimist, şi consider că relația este bună. Ne bucurăm de sprijnul colegilor din România. Noi, la rândul nostru, contribuim cu tot ce putem – și cu potențial uman, și cu literatură, şi cu date istorice, cu documente de arhivă.

Matricea Românească: Îmi povesteați despre experiența Dvs. de la București, pe care ați avut-o în anii  ’90. Cum i-ați găsit pe români la momentul acela?

Ion Guceac: Și atunci, și acum, îi găsesc foarte binevoitori. Totuși, consider că este vorba și despre aportul pe care fiecare persoană îl are în această relație. Fiindcă întotdeauna un om sincer, onest, va fi tratat în egală măsură. Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România. Dar, sunt convins că forma şi conţinutul acestor relații depinde în mare măsură de cum tratăm noi și cum contribuim la dezvoltarea lor. Sunt convins că este loc de o apropiere și mai strânsă.

Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România

Matricea Românească: Vorbeați despre valorile culturii din Basarabia. Care ar fi acestea, pe scurt?

Ion Guceac: Vă vorbeam despre ceea ce mă interesează pe mine, cultura juridică. Dacă vorbim despre valorile cultural-spirituale ale poporului, sigur că sunt în mare parte tradițiile la care noi ținem foarte mult. Aceste tradiții sunt materializate în monumentele de cultură pe care le avem noi, în cultura materială, dar şi imaterială. Academia a contribuit la monumentele de cult păstrate pe teritoriul Republicii Moldova, care în ultimul timp strălucesc tot mai mult și mai mult. Este vorba despre biserici, mănăstiri restabilite. Avem și o serie de lucrări consacrate acestor monumente istorice. Avem rezultate frumoase și în domeniul muzicii, al artei. Îi menționez pe regretata Maria Bieșu, care a fost cunoscută în întreaga lume, pe Eugen Doga, un nume binecunoscut… Valsul lui, practic, este cunoscut în orice colț al lumii, și este primit călduros și la București. Anul 2017 este anul Doga în Republica Moldova. Știu că se pregătește un concert mare, care va fi organizat la București. Nemaivorbind de muzica populară, dansuri, ansambluri, jocuri, orchestra de muzică populară – bine primită și apreciată la București, condusă de către maestrul [Nicolae] Botgros.

Matricea Românească: Cum ați descrie Chișinăul, ca centru cultural de unde pleacă direcțiile în domeniu?

Ion Guceac: Cu părere de rău, focarul cultural în Republica Moldova este Chișinăul. Cu toate că și municipiile Bălți și Cahul sunt orașe mari, centre culturale. Avem teatru și la Bălți, și la Cahul, dar ținând cont de relațiile economice, de situația economică a țării, mare parte se concentrează în Chișinău. Sper că acele strategii dezvoltate de către Guvernul Republicii şi tendința de regionalizare vor duce la răspândirea proporțională a eforturilor, în ceea ce priveşte susţinerea şi dezvoltarea culturii pe întreg teritoriul.

În mare parte, suferă localitățile rurale. Astăzi, noi ne confruntăm cu un proces de depopulare, consecință a problemelor demografice – migrația. Dar aceste consecințe apar și din cauza unor reforme realizate în cadrul Statului – precum, de pildă, optimizarea instituțiile de învățământ. Închiderea unor școli gimnaziale în localitățile rurale face ca populația să le părăsească și să se stabilească mai aproape de zonele cu instituții de învățământ, accesibile pentru copii. Paralel, se creează o infrastructură pentru acest scop, dar nu întotdeauna aduce rezultatele scontate. Mai avem probleme și cu infrastructura drumurilor. La fel, optimizarea instituțiilor medicale, a instanțelor judecătorești.

Ion Guceac vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei limba română interior 5

Academicianul Ion Guceac, un om de ştiinţă care nu admite falsificarea trecutului

Acest lucru face ca, în special, localităţile rurale să ducă lipsă de cultură. Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține. De aceea, cartea rămâne a fi sursa principală de culturalizare a populației și, de ce nu, întâlnirile care au loc nemijlocit între oamenii de știință, oamenii de cultură, cu populația țării. Noi mergem deseori în localități, avem acorduri de colaborare cu unitățile administrativ-teritoriale, cum sunt raioanele, Consiliile raionale. Acordăm sprijin și consultanță și în probleme ce țin de cultură, dar și de agricultură, tehnologie, dezvoltarea unor afaceri, prin intermediul instituțiilor subordonate Academiei.

Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține

Ce reprezintă Academia de Științe a Moldovei? Conform legislației, Academia de Ştiinţe a Moldovei este cel mai înalt for științific, este o instituție care se bucură de autonomie și una care se autoguvernează. Avem câteva organe colegiale. Este vorba despre Asamblee, care este constituită din membrii corespondenți ai Academiei și doctorii habilitați, aleși de către adunările doctorilor habilitați pe domenii de activitate. Juriștii își deleagă reprezentanții, economiștii la fel, medicii la fel, cei din agricultură la fel. Acest organ colegial alege președintele Academiei. La propunerea președintelui, se aleg vicepreședinţii și secretarul general, pentru a forma Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică. Acesta este un organ colegial executiv, care de fapt administrează toate relațiile în domeniul cercetării și inovării.

Matricea Românească: Câți membri aveți?

Ion Guceac: Avem 91 de membri. Zilele acestea, va demara un concurs pentru alegerea suplimentară a membrilor corespondenți și titulari.

Matricea Românească: Din câte știu, sunt și membri din România.

Ion Guceac: Avem și membri de onoare. Recent, în 2016, acest titlu înalt l-a obținut membrul corespondent, academicianul Ion Dogaru, și președintele Academiei Române, domnul academician [Ionel] Vlad. Sunt mai mulți, ca și viceversa. Președintele Academiei, Gheorghe Duca, este membru, recent şi academicianul Toderaș a obținut titlul de membru de onoare al Academiei Române. Ne apropiem.

Matricea Românească: Dacă ne uităm în urmă cu 20-30 de ani, cum considerați că a evoluat peisajul academic și cultural din Moldova?

Ion Guceac: A evoluat simțitor. S-a eliberat de îndoctrinare excesivă, este mai multă libertate în ceea ce ţine de promovarea interesului științific. Cred că Academia de Științe a venit mai aproape de popor, de interesele contribuabilului, și are o claritate referitoare la promovarea valorilor culturale și moral-spirituale autentice.

Matricea Românească: Treceţi, vă rog, în revistă marile obiective ale Academiei pentru 2017.

Ion Guceac: La nivel de instituție, pe parcursul anului 2017, ne-am propus să reuşim să promovăm o reformă pe care nu ne-am dorit-o, dar a fost impusă de guvernare. Reforma este în domeniul administrării științei și inovării. Unii consideră că Academia ar monopoliza întreg procesul de administrare în domeniu. Se pregătește o reformă, noi participăm activ, și sperăm că vom fi în stare să convingem clasa politică asupra conținutului acestei reforme, pentru a nu pierde ceea ce am realizat la acest capitol. Este foarte ușor să distrugi ceva. Mai greu este să construiești din nou. Sunt persoane care nu privesc cu ochi buni Academia. Fac trimitere la o experiență tristă, a unor foste state socialiste, cum ar fi Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, care au lichidat Academia de Științe, pierzând întregul potențial științific. Actualmente, restabilesc aceste instituții, dar efectiv nu au persoane, fiindcă le-au pierdut. Între timp, veriga intermediară a dispărut, și este o mare problemă. Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale.

Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale

Matricea Românească: Evocam, împreună, momentul pe care-l sărbătorim și noi, și Dvs. în martie – legăturile instituționale cu România, editarea de opere care să cinstească acest moment. Cum se trăiește aici 27 martie? E o emoție a zilei?

Ion Guceac: Iarăşi, depinde de gradul de documentare al celor vizați în acest domeniu. Sigur că cei care cunosc particularitățile legate de acest eveniment au retrăiri sufletești mai pronunțate, mai profunde. Cei care nu s-au intersectat niciodată, nu s-au documentat și nici nu au fost educați în acest context, evident că trec fără emoții. Numărul de organizații non-guvernamentale, de activiști civici care promovează, inclusiv în stradă, acest eveniment, care îl  serbează într-un anumit fel, sigur că nu rămâne fără rezonanță în conștiința socială. În plus, este vorba și despre atitudinea mass-mediei și despre suportul masiv pe care ni-l oferă partenerii noștri de peste Prut.

Matricea Românească: Vă rog să adresați un cuvânt publicului românesc, doritor de a cunoaște cultura Moldovei.

Ion Guceac: Dacă e să vorbim despre relația care nu a încetat niciodată, probabil, pe parcursul anilor, ea trebuie să dăinuie, și acest foc trebuie întreținut prin eforturile noastre comune. Sunt convins că, numai prin eforturi comune, vom ajunge la acel ideal pe care îl proslăveau poeții, pe care îl cântau în baladele lor strămoșii noștri. În acest context, îmi aduc aminte și de un cunoscut dicton din Antichitate: acta non verba. Să trecem de la vorbe, la fapte. Aceasta ar fi deviza care ne-ar ajuta foarte mult să soluționăm în sfârșit această îndepărtare care, deocamdată, persistă între noi.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ca un domnitor mitic din vremurile în care descălecatul era actul de fondare a unei ţări, maiestuosul Eminescu ne-a lărgit hotarele limbii şi ne-a arătat cine suntem cu adevărat. Poate de aceea îl iubim şi îl urâm atât de mult. O discuţie despre cum a „mărit” Eminescu limba română cu Directorul Memorialului Ipoteşti, doamna Ala Sainenco, dedicată celei de-a 128-a comemorări a “Poetului nepereche” al românilor, de joi, 15 iunie.

Matricea Românească: Vă rugăm să vă prezentaţi pentru publicul nostru.

Ala Sainenco: Sunt managerul Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”, din decembrie anul trecut.

Matricea Românească: Cum a fost perioada care s-a scurs în aceste câteva luni? Cum ați îmbrățișat noua funcție?

Ala Sainenco: A fost foarte intensă, cu multe activități. Bineînțeles că au fost foarte multe lucruri noi pentru mine, eu venind din alt domeniu decât cel al muzeografiei, în contextul în care avem aici şi partea de Muzeu.

Matricea Românească: Pentru că ne apropiem cu pași repezi de momentul comemorării poetului (15 iunie), ce pregătiți în această perioadă?

Ala Sainenco: Cel care a fost astăzi (n.r., pe finalul lunii mai), „Humuleștii la Ipotești”, a fost un eveniment în cadrul Zilei și Nopții Muzeelor. Iar pentru Ziua Eminescu, care în mod tradițional se desfășoară la Ipotești pe 15 ianuarie și pe 15 iunie, începem cu un colocviu științific „In Memoriam Dumitru Irimia”, un profesor din Iași, cunoscut foarte bine în lumea științifică și în eminescologie. Iar apoi, în data de 15 iunie, de Ziua Eminescu, avem anul acesta și un concurs de traducere și promovare a operei lui Eminescu. Acestea sunt două evenimente, din 14 și 15 iunie. Anterior acestor evenimente, avem câteva activități cu copiii, cu diferite școli, care se vor desfășura de asemenea în acest spațiu, începând cu 1 iunie.

Matricea Românească: Dvs. veniți din Basarabia, dintr-un loc unde există un adevărat cult al lui Eminescu.

Ala Sainenco: Este adevărat, în Basarabia există un adevărat cult al lui Eminescu. Probabil pentru că Eminescu a fost cel prin care basarabenii au avut acces la literatura română. Eminescu a fost poetul care n-a fost interzis în perioada sovietică. Bineînțeles, nu cu întreaga operă a fost studiat acolo – s-a inclus în programele școlare și în programele universitare ceea ce era convenabil regimului. Dar este adevărat, acest cult al lui Eminescu există. Mă gândeam acum că, exact așa cum scrie Alecu Russo, dacă un monument mai nou este raportat în spațiul Moldovei la Ștefan cel Mare, iar ceea ce este mai vechi, la Decebal, noi ne raportăm în cultură la Eminescu.

Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc

Matricea Românească: Cum ați perceput numirea Dvs. la Ipoteşti și cum s-a produs ea?

Ala Sainenco: A fost anunțat un concurs pentru funcția de manager al Memorialului Ipotești, la care am participat, depunându-mi dosarul. Au fost un concurs de dosare, un interviu, după care a urmat aprobarea în Consiliul Județean. Deci a fost opțiunea mea să particip la acest concurs.

Matricea Românească: Ați perceput-o ca pe o misiune de viață, nu?

Ala Sainenco: Da. Am perceput-o și ca pe o schimbare în cariera mea, eu fiind universitar. Am venit aici de pe funcția de Decan al Facultății de Litere (a Universității de Stat Alecu Russo din Bălţi, n.r.), anterior fusesem șeful Catedrei de Limbă Română și Filologie Romanică, iar anterior Prodecan al acestei facultăți.

Matricea Românească: De ce trebuie să-l iubim în continuare pe Eminescu?

Ala Sainenco: Eminescu, într-un mod anume, fundamentează existența noastră. Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc, așa cum el poate nu există în realitate și spre care tindem.

O discuţie cu Ala Sainenco la Ipoteşti, lângă biserica nouă. În fundal, teiul plantat de către Eminescu la mormântul mamei sale

O discuţie cu Ala Sainenco la Ipoteşti, lângă biserica nouă. În fundal, teiul plantat de către Eminescu la mormântul mamei sale

Matricea Românească: Copiii ce pot învăța de la el?

Ala Sainenco: Copiii, pe lângă valoarea educativă pe care o are poezia lui Eminescu, învață și o limbă pe care a fundamentat-o poetul prin scrierile lui, învață muzicalitatea limbii române și să pătrundă în universul poeziei. Poezia lui Eminescu – la vârste diferite, aceeași poezie – este percepută foarte diferit. De la copilărie la bătrânețe, putem intra în acest univers al poeziei lui Eminescu în mod diferit.

Matricea Românească: La anul, în 2018, an plin de semnificaţii, ce anticipați că va fi la Ipotești? Va fi unul dintre centrele de simţire românească?

Ala Sainenco: Sperăm să fie așa. În 2018, ne propunem și noi mai multe activități culturale. Vă spuneam că avem patru programe culturale, iar în cadrul acestora, mai multe proiecte. În ianuarie 2018, aici la Ipotești se oferă un premiu, Opus Primum. Împlinim 20 de ani, deci va fi al douăzecilea premiu pe care îl oferim aici. Evident că va fi o manifestare – sperăm noi – de anvergură, dar și alte activități pe care le avem anual: colocvii, tabere, concursuri, burse de cercetare – diverse activități pe partea de cercetare și pe partea de promovare muzeală.

Limba este un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi

Matricea Românească: Cum înțelegeți conceptul de matrice românească, pe care noi îl susţinem prin acest proiect?

Ala Sainenco: Pentru că sunt lingvist, pentru mine este în primul rând o matrice a limbii române în care creștem, în care surprindem lumea care ne înconjoară. Pentru că, de fapt, prima imagine pe care o avem despre lucruri este imaginea lingvistică, având desemnări pentru obiectele care ne înconjoară într-un anumit mod, care ne spun anumite lucruri despre anumite feluri de a vedea aceste lucruri, limba fiind, în același timp, și un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi.

De altfel, se spune că, cu fiecare limbă, hotarele noastre se lărgesc –  pentru că ne oferă alte și alte informații. În această matrice, prin urmare, ne creăm perspectiva asupra lumii, asupra lumii noastre și asupra lumii altora.

Matricea Românească: Și, ca să conchidem, putem spune că Eminescu ne-a lărgit hotarele.

Ala Sainenco: Eminescu ne-a lărgit hotarele și ne-a luminat această interioritate a limbii române, punând-o în valoare.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Secolul XXI, cel al vitezei și al dorinței nestăvilite de cunoaștere și de mari descoperiri, este și unul al confruntării între știință și credință, două principii aflate – susțin unii – în totală antiteză. Dacă în Decalog Dumnezeu ne-a transmis, „Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”, putem observa că în mediul științific contemporan se inoculează tot mai mult ideea că cercetarea științifică exclude din capul locului practicarea credinței. Mai exact, cel care vrea să dobândească o vastă cunoaștere a științelor exacte trebuie să se îndepărteze de credința în divinitatea nevăzută, întrucât raționalitatea primează.

Prof. dr. Adrian Lemeni, conferențiar de Teologie Dogmatică și Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” din București, a explicat, în cadrul unei conferințe sub egida „Bulboacă și Asociații SCA” – Matricea Românească, faptul că se pot derula cercetări, din punct de vedere științific, fără a exclude credința în Dumnezeu.

Deși s-ar putea opina că punctul de vedere al profesorului este unul subiectiv, iar discuția, una dezechilibrată în absența unui om de știință, lucrurile nu stau deloc așa, deoarece profesorul Adrian Lemeni este absolvent de Politehnică.

Există o statistică potrivit căreia cei mai importanți savanți din secolele XVIII (cel al Iluminismului) și XIX (numit și cel al pozitivismului sau al ateismului) și-au asumat credința

În cadrul prelegerii cu tema „Relația dintre teologie și știință, în contextul actual” (15 martie), profesorul a explicat, cu exemple concrete și irefutabile, faptul că știința nu exclude credința. Conform lui Lemeni, există o statistică prezentată de către E. Dennert, în lucrarea Religia Fizicenilor, potrivit căreia cei mai importanți savanți din secolele XVIII (cel al Iluminismului) și XIX (numit și al pozitivismului sau al ateismului) și-au asumat credința. De exemplu, în secolul al XVIII-lea, din 56 de savanți, doar doi s-au declarat atei (matematicianul Joseph-Louis Lagrange și astronomul Edmond Halley, după care este numită celebra cometă) și patru s-au declarat agnostici. Restul erau credincioși practicanți. În secolul al XIX-lea, cifrele sunt cu atât mai impresionante: din 430 de savanți, șase și-au asumat poziția ateistă, zece, pe cea agnostică și o majoritate covârșitoare a recunoscut practicarea credinței.

„Dacă vorbim la nivel «de vârf», puține sunt situațiile unde un savant consacrat într-un anumit domeniu a manifestat ostilitate, opoziție, sau o separare radicală față de ceea ce înseamnă credința. (…) Nu e vorba de cantitate. Îi avem pe cei mai reprezentativi ca nume, ca valoare: [Michael] Farraday, [André-Marie] Ampère, [James Clerk] Maxwell, mari fizicieni. Toate vârfurile și-au asumat credința și au spus că, în niciun caz, credința nu le împiedică aprofundarea cercetării în domeniul științelor specifice, dimpotrivă.”

Surpriza lui Musceleanu

Mai mult, există, în acest sens, exemple și de oameni de știință români care, deși și-au dedicat viața cercetării și s-au îndepărtat de religie, au sfârșit prin a îmbrățișa credința în Dumnezeu, ajutați adesea chiar de experimentele întreprinse.

„Christian Musceleanu a fost un om de știință format la București în atmosfera scientismului (ideologia ce spune că prin știință se poate explica orice, n.r.), care domina în mediul academic. El a ajuns să facă studii la Berlin și a avut ocazia să studieze cu Max Planck (1858-1947), cel care a jucat un rol important în dezvoltarea fizicii cuantice. Musceleanu se întâlnește duminică dimineața cu profesorul său, care îl întreabă: «Ce faci? Vii cu mine? Mă duc la biserică. Vrei să vii și tu? Ai altceva de făcut?». El a avut o jenă să nu-l urmeze pe marele profesor, dar în același timp – relatează el ulterior – a fost foarte șocat de faptul că acest titan al științei [mergea la biserică] Deci era o contradicție totală în «forul» lui interior: «Cum, acest titan al științei a rămas la obscurantismul credinței în Biserică? Dar asta este, îl urmez!». A relatat cât de șocat a fost văzându-l pe marele savant în strana bisericii și participând activ la slujba de duminică. Ulterior, și-a dat seama și el din cercetări că, de fapt, cu cât cunoști mai mult, cu atât te apropii de taina credinței.”

Deci era o contradicție totală: «Cum, acest titan al științei a rămas la obscurantismul credinței în ?Biserică?»

O încercare amplă de a înlătura dragostea pentru Dumnezeu în rândul românilor a fost practicată de către comuniștii care-și doreau cetățeni supuși doar doctrinei politice. Astăzi, deși ne bucurăm de libertatea de a alege și de fi creștini practicanți fără teamă, observăm o „alienare” a individului, potrivit profesorului Lemeni. Acesta și-a susținut teoria cu un exemplu mai mult decât elocvent.

Profesorul Adrian Lemeni a dat exemple de mari savanți ai lumii care și-au declarat credința

Profesorul Adrian Lemeni a dat exemple de mari savanți ai lumii care și-au declarat credința

„Îmi vine în minte o întâlnire pe care am avut-o cu tinerii de la un liceu din București. Spun sincer: comuniștii de pe vremea mea nu se pot compara, la nivel de eficiență cu cele ce se întâmplă azi, deși își doreau foarte mult să ne «formateze» într-un anumit fel. La vremea aceea, nu am avut niciun coleg care să-și asume ideologiiile de atunci. Am discutat cu 30-40 de tineri, de la clase de matematică, subiecte de profil, și apoi au venit cu afirmații, îndeobște cele promovate mediatic. Îmi aduc aminte că au menționat și Catedrala Mântuirii Neamului.

Am discutat deschis cu ei. Dar ce m-a frapat a fost faptul că, fără excepții, părerile fiecăruia dintre ei erau identice, fiecare crezând totuși că era propria sa idee. E o uniformizare totală. M-am gândit la anii mei de liceu, acum 30 de ani, când era o diversitate a opiniilor. Dacă comuniștii ar fi văzut rezultatul de astăzi, nu s-ar fi gândit că, într-un timp atât de scurt, o generație va fi atât de mutilată, de alienată”, a remarcat profesorul Lemeni, care a conchis, totuși, optimist, apreciind că într-o societate de oameni atât de inteligenți precum cea românească, știința și religia creștină pot coexista.

De ziua marelui Mihai Eminescu, Matricea Românească vă oferă o discuţie „la aniversară” cu profesorul George Ardeleanu, conferenţiar universitar doctor, titularul unui curs de Literatura Marilor Clasici la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, despre felurile în care îl putem cinsti pe Luceafăr în mod autentic, de mai mult de două ori pe an. „Eminescu ilustrează dimensiunea matriceală a culturii româneşti”, subliniază Ardeleanu.

Mihai Eminescu: "Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!"

Matricea Românească: Domnule profesor, pe 15 ianuarie îl aniversăm pe Mihai  Eminescu, cel care rămâne o figură de primă mână a culturii românești. Și, pentru că vorbim despre matricea românească, o să vă întreb ce înțelegeți Dvs. prin această sintagmă? Ce loc ocupă Mihai Eminescu în matricea românească?

George Ardeleanu: Mărturisesc că nu cunosc sensurile pe care le dați Dvs. acestei sintagme. Din punctul meu de vedere, sintagma «matricea românească» ar trimite la o dimensiune profundă a spiritualității românești, la esența ei, la ceea ce este esențial în această spiritualitate. Acea dimensiune profundă a spiritualității românești, la care, din punctul de vedere al unor exegeți, Mihai Eminescu are acces, în timp ce prietenul său, colegul său de generaţie, I.L. Caragiale n-ar avea acces. I. L. Caragiale având acces, în opinia acestora, doar la straturile de suprafață, superficiale, ludice, comice ale spiritualității românești. Matricea trimite aşadar la dimensiunea abisală, metafizică a unei spiritualități.

Probabil că știți că nu toată lumea este de acord cu ideea aceasta de esențialitate, de esențialism ş.a.m.d.. Există teoreticieni care sunt împotriva unei viziuni esențialiste asupra spiritualității românești şi asupra oricărei spiritualităţi – aceştia pledând pentru o viziune mai degrabă relativizantă, într-o permanentă schimbare, într-o veșnică metamorfoză. Uneori, perspectiva esențialistă este taxată drept o perpectivă conservatoare, dacă nu chiar niţel reacționară, asupra spiritualității. Aşadar, depinde de punctul de vedere în care ne plasăm. Dar, în raport cu intenţiile Dvs şi preocupările Dvs. culturale, sintagma este adecvată.

Pe Eminescu îl așezăm în perspectiva aceasta matriceală a culturii românești. În general, a fost situat aici. V-am spus: în general, cei doi mari clasici, Mihai Eminescu și I. L. Caragiale, au fost interpretați ca ilustrând două dimensiuni opuse – eu aș zice complementare – ale spiritualității românești. Mihai Eminescu ar ilustra dimensiunea aceasta matriceală, ca să preiau termenul Dvs., în timp ce I. L. Caragiale ar ilustra cealaltă dimensiune, relativizantă, de suprafață, tranzacțional-balcanică a aceleiași spiritualități. Sigur, putem să fim sau să nu fim de acord cu această perspectivă. Mai degrabă n-aș fi de acord cu această perspectivă în ceea ce-l privește pe I. L. Caragiale, pentru că există și o dimensiune abisală a operei lui I. L. Caragiale, mai ales în prozele sale. Sigur, Eminescu este și mai aproape de dimensiunea această matriceală a spiritualității româneşti.

Matricea Românească: Cum îl poate cinsti contemporaneitatea pe Mihai Eminescu?

George Ardeleanu: Aici e o mare problemă. De obicei, îl sărbătorim de două ori pe an: în 15 ianuarie și în 15 iunie. Sunt cele două borne omagiale ale valorizării cultului lui Mihai Eminescu. Îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…

Pe Eminescu îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…

Apropo de fenomenul acesta, aș vrea să vă dau un exemplu comic-tragic. Dacă intrați pe internet și dați o căutare cu sintagma „mâna statuii lui Mihai Eminescu de la Galați”, veţi afla că, înainte de 15 ianuarie,  mâna statuii lui Mihai Eminescu din parcul din Galați dispărea într-un mod misterios, în pofida tuturor măsurilor de precauție, de pază ș.a.m.d. Acest lucru se întâmpla mereu. Până la urmă, autoritățile, exasperate, au confecționat o mână prevăzută cu un filet, mână care se înfiletează în corpul statuii la 15 ianuarie, când au loc serbările, omagierile. După care, după ce totul se termină, după ce urmează petrecerea în stil… caragialian, mâna este luată frumos, este defiletată, pusă într-un sertar din birourile Primăriei sau ale Prefecturii, și Eminescu cade în uitare. În 15 iunie, din nou se recurge la mâna cu pricina. Această știre e reflectată în foarte multe feluri de diferite gazete.

Mi se pare că imaginea aceasta, care e o știre exactă, din păcate este emblematică pentru modul nostru de a ne raporta la Mihai Eminescu. Nu cred că acesta ar trebui să fie modul de a ne raporta la opera lui Mihai Eminescu. În primul rând, cred că actualitatea lui Mihai Eminescu, pentru că despre aceasta este vorba, este dată de lectura operei sale. În ce măsură Eminescu se mai citește? Și nu mă refer la lecturile obligatorii din școală sau din Universitate, ci la lecturile personale, cele private, lecturile voluntare. Or, aici mă tem că răspunsul nu este unul foarte îmbucurător. Ne rezumăm să citim textele care sunt obligatorii în programa de liceu, de Bacalaureat. Chiar şi la Facultatea de Litere – un student se rezumă tot la ceea ce are pentru examen. În acest act de lectură, de pildă, în permanență, postumele eminesciene sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor, ceea ce, iarăși, nu este corect. Fiindcă antumele, așa cum știm, nu țin de selecția personală a lui Mihai Eminescu, ci de selecția lui Titu Maiorescu. Ediţia princeps de Poesii din 1883 a fost îngrijită de Titu Maiorescu și ţine de selecția lui, id est de gustul, de viziunea literară a lui Titu Maiorescu.

Profesorul George Ardeleanu, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti: "În acest act de lectură a lui Eminescu, în permanență, postumele sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor"

Profesorul George Ardeleanu, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „În acest act de lectură a lui Eminescu, în permanență, postumele sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor”

Celelalte ediții care au apărut până la moartea poetului reiau ediția princeps cu puține modificări. O mare parte a creației eminesciene însă a rămas în manuscrise, fiind publicată după 1900, și reluată, evident, în ediția mare, ediția Perpessicius, volumele IV și V. Dar, din păcate, în ceea ce privește lectura, inclusiv valorizarea lor în spațiul didactic, postumele sunt mereu defavorizate de antume. Măcar dacă s-ar citi antumele, dar nici acestea nu sunt citite integral. Se citesc textele obligatorii.

Aşadar lectura autentică, personală, ar fi prima condiție (a cinstirii lui Eminescu, n.r.). Apoi, editarea operei eminesciene. Avem, evident, ediția Perpessicius, începută în 1939 şi terminată acum câțiva ani (în 2008, dacă nu mă înşel). Perpessicius a coordonat primele șase volume, după care ediția a fost continuată de către alți eminescologi – printre ei îl remarcăm pe Petru Creția, care chiar a scris o carte foarte interesantă pe această temă, Testamentul unui eminescolog. Avem aşadar ediţia academică, în 17 volume. E o ediție foarte serioasă, numai că nici aceasta nu este o ediţie perfectă. Petru Creția care, iată, face parte dintre continuatorii lui Perpessicius, în cartea menționată subliniază și defectele acestei ediții. Poate cel mai important defect este tot disjuncția aceasta între antume și postume. Adică primele trei volume conțin poezia antumă, următoarele două conțin poezia postumă. Or, pentru Petru Creția, o asemenea distincție este inoperantă și trebuie să se renunțe la tipul acesta de segmentare. E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat.  Nu e o ediție de popularizare.

Deci, editare. În culturile occidentale serioase, marii autori sunt mereu reeditați în ediții profesioniste, critice, nu doar în ediții de popularizare. Sigur, și cele de popularizare sunt importante, au rolul lor, nu putem să îi cerem unui om obișnuit să se ducă la ediția critică. Dar ele trebuie să existe, cel puțin pentru specialiști.

Matricea Românească: Reeditarea lui Eminescu ar fi o cale să ne reîndrăgostim de el? Sau este un cuvânt prea tare?

George Ardeleanu: Nu știu dacă acesta este termenul, de „reîndrăgostire”. Ar fi o cale de a aduce cultul lui Mihai Eminescu la normalitate. De a nu face din acest cult doar o emblemă gonflabilă, reprezentată de imaginea statuii despre care vorbeam.

O altă formă a actualizării operei lui Eminescu este exegeza critică. Trebuie să apară noi și noi exegeze. Sigur că s-a scris mult despre Eminescu – au apărut biblioteci întregi, dar puține cărți modifică realmente viziunile anterioare. Există în primul rând perspectiva lui Titu Maiorescu, din celebrul articol, Eminescu și poeziile lui, care pune bazele receptării operei eminesciene. Perspectiva oferită de Titu Maiorescu, în acest text relativ scurt, a funcționat până prin anii ’30-’40 ai secolului XX. Până în anii ’40, opera eminesciană era văzută prin grilă maioresciană.

În anii ’30-’40 apar cele două cărți ale lui G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu și Opera lui Mihai Eminescu, care modifică parțial perspectiva maioresciană. Mai degrabă o completează, în sensul că aceste cărți ale lui Călinescu explorează și postumele. Explorând și postumele, evident că se descoperă alte dimensiuni ale operei sale. Nu doar că se descoperă, dar descoperirea acestor noi dimensiuni duce și la o reconfigurare a percepției despre antume.

Poate cel mai important defect al ediţiei Perpessicius este disjuncția aceasta între antume și postume. (…) E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat

Apoi, avem celebra carte a lui Ion Negoițescu din 1968 – scrisă însă prin anii ’50, când nu putea să apară, deoarece Negoițescu era indezirabil pentru regimul comunist şi, de altfel, avea să treacă și prin închisorile comuniste – în care el insistă, „pedalează” tocmai asupra postumelor. Pentru Negoițescu, cea mai profundă dimensiune a operei eminesciene stă în postume, în acea „faţă plutonică” a creației poetului.

Evident, sunt și alte cărți, cartea lui Tudor Vianu, a lui Edgar Papu, a Ioanei Em. Petrescu – o carte extraordinară, Modele cosmologice și viziune poetică, şi altele. Dintre perspectivele mai recente, aș menționa trei cărți: o monografie a colegului meu Caius Dobrescu, publicată la editura Aula din Brașov,  carte foarte interesantă, în care sunt examinate două tipuri de imaginar ale operei eminesciene – imaginarul spațiului public și imaginarul spațiului privat. Tot o carte, a unui alt coleg, Iulian Costache, care acum se află la Berlin, Eminescu. Negocierea unei imagini, în care este analizată receptarea operei eminesciene din ultimele două decenii ale secolului XIX. Și o carte a Ilinei Grigori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, o carte în care se revalorizează experiența berlineză a poetului. G. Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi “ars gazul” de pomană pe acolo. Or, Ilina Gregori respinge această teză și arată în ce măsură experiența berlineză configurează imaginarul operei eminesciene.

Sunt puține cărţi, la nivelul unei întregi culturi, care, altfel,  stă sub semnul cultului lui Mihai Eminescu. Cam acestea ar fi căile: lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza. Acestea ar fi, din punctul meu de vedere, elementele care pot să îl țină pe Eminescu în actualitate.

"Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi «ars gazul» de pomană pe acolo"

„Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi «ars gazul» de pomană pe acolo”

Matricea Românească: Care credeți că ar fi reacțiile lui Eminescu referitoare la cultura anului 2017?

George Ardeleanu: Nu-mi dau seama. Dacă citim „Epigonii”, vedem că Eminescu este sceptic în raport cu literatura și cultura contemporană lui, aducând un elogiu culturii şi literaturii anterioare, un elogiu literaturii pașoptiste și pre-pașoptiste, în timp ce pe colegii săi de generație (inclusiv pe sine) îi consideră nişte epigoni. Viziunea este mai degrabă sceptică, pesimistă. Şi poezia aceasta trebuie reinterpretată. Evident că Eminescu pune în opoziție două generații poetice, însă opoziția nu e neapărat una de natură valorică în „Epigonii”. Eminescu nu sugerează că poezia precursorilor pre-pașoptiști și pașoptiști este valoroasă, în timp ce poezia contemporanilor, în rândul cărora se include, este lipsită de valoare. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică dacă vreţi. Poezia precursorilor este una optimistă, vizionară, idealistă. Precursorii consideră că literatura poate transforma realitatea, în timp ce poezia epigonilor, a contemporanilor, este una rece, sceptică, convinsă că modelul literaturii nu se poate constitui într-un model al realității.

E un scepticism generalizat. Numai că acest scepticism este în acelaşi timp și expresia lucidității. Scepticismul epigonilor provine din luciditate. Optimismul precursorilor provine și dintr-o anumită naivitate. E interesantă în acest sens o scrisoare pe care el i-a trimis-o lui Iacob Negruzzi, de la Viena, care însoțea poezia „Epigonii”, când a fost trimisă la Convorbiri literare, în care explică aceste lucruri. El vorbește despre precursori, menţionând „acea naivitate neconștiută cu care lucrau ei”. În timp ce contemporanii sunt sceptici, dar într-un fel mai lucizi: „noi suntem treji de suflarea veacului”. În fond, scepticismul epigonilor, pesimismul, criza existențială ilustrată în textele lor se poate compara cu criza din poezia franceză și germană a celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, „Mal du siècle” din poezia franceză sau „Weltschmerz” din lirica germană, despre care Eminescu vorbește chiar în acea scrisoare către Iacob Negruzzi.

Eminescu, iată, este în aparență sceptic atunci când e vorba de contemporanii săi. Nu știu cum ar fi în fața contemporanilor noștri. Dacă ar vedea, de pildă, spectacolul politic, cred că ar avea multe motive de scepticism, la fel ca în partea a doua a Scrisorii a III-a. În ce privește spectacolul literar și cultural, s-ar putea să fie și entuziasmat de sincronizarea care s-a produs între cultura română și cultura occidentală. Sincronizarea aceasta s-a produs, slavă Domnului.

Opoziția din „Epigonii” nu e neapărat una de natură valorică. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică

Matricea Românească: Mai știm că patriotismul era o noțiune la care poetul se alinia. Ce însemna România pentru el?

George Ardeleanu: Dimensiunea patriotică este una esențială a creației sale, în „Scrisoarea a III-a”, „Memento Mori”, imaginea Daciei din „Memento Mori” etc… România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. Și aici, el vede lucrurile ca un romantic ce este. E un nostalgic. El este patriot, dar patriot în raport cu vârsta medievală, cu vârsta “de aur” a istoriei naţionale, cum ar spune Ioana Em. Petrescu – și sceptic în raport cu contemporaneitatea secolului XIX. Este patriot în raport cu dimensiunea dacică din „Memento Mori” etc.

Matricea Românească: Romantismul lui Eminescu, despre care vorbeați, mai are loc în lumea realităților reci, în care trăim?

 George Ardeleanu: Dacă vorbim de conceptul de «romantic» în sens larg, să ne gândim că după 1990, după Revoluție, am trăit cu toții o vârstă romantică. Gabriela Adameșteanu a publicat o carte, Anii romantici, referitoare la această perioadă, primul deceniu 1990-2000, în care am avut mari speranțe, mari proiecte. Aceia sunt anii romantici. Din păcate, multe dintre aceste proiecte s-au prăbușit. Poate că era bine ca vârsta romantică să persiste. Din punctul acesta de vedere, cred că romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură. Subliniez: romantismul înţeles în acest sens, nu ca fantasmă, utopie, iluzie. Romantismul ca formă de creaţie a proiectelor.

Pentru profesorul George Ardeleanu, căile către Eminescu sunt "lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza"

Pentru profesorul George Ardeleanu, căile către Eminescu sunt „lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza”

Matricea Românească: Eminescu ocupă vreun loc în lumea tinerilor de astăzi?

George Ardeleanu: Se mai putea vedea acum câțiva ani – dacă nu și acum – pe ziduri un anumit graffiti, Eminem-escu, o sinteză între Eminescu și Eminem…

Matricea Românească: Exista şi un film al lui Florin Piersic Jr., intitulat “De la Eminescu la Eminem”…

George Ardeleanu: Exact. La Facultatea de Litere, după ’90, au apărut mai multe reviste studențești. Din păcate, nu a existat o continuitate, apropo de proiecte. Apărea o generație, construia o revistă, termina facultatea, venea o altă generație care îşi construia altă revistă, nu o continua pe cea precedentă. Cred că în ’99, revista Litere nouă, la care scriau actualii critici ai generației 2000 – Paul Cernat, Costi Rogozanu, Luminița Marcu şi alţii – a scos un număr dedicat lui Mihai Eminescu. Îmi aduc aminte că, pe copertă, era un fel de Schwarzenegger având tatuat pe braț chipul lui Eminescu. Aceasta, ținând și de dimensiunea ludică a valorizării operei lui Mihai Eminescu, și ca reacție la perspectiva elogios-mumificatoare a viziunii asupra operei lui Eminescu.

Probabil știți că în 1998 a apărut un număr al revistei Dilema care a provocat un scandal imens, care nu s-a terminat nici până astăzi. E un număr care a împărțit România în două. De ce? Pentru că în acel număr s-a încercat interogarea mitului lui Mihai Eminescu. S-a încercat deconstruirea unor clișee în privința interpretării operei eminesciene. Numai că această deconstrucție a fost, din păcate, interpretată de unii ca un atentat la statura, şi la statuia poetului național, ca o formă de denigrare, de demitizare. Dacă citim acel număr, vedem că sunt multe nume care semnează. Pe de o parte, sunt scriitorii – studenți pe atunci, astăzi membri importanți ai generației 2000 –  Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Cezar Paul Bădescu, care a și îngrijit numărul, dar și critici și scriitori din generații anterioare, Nicolae Manolescu, Z. Ornea, Şerban Foarţă, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter şi alţii. E posibil ca unii dintre ei, dintr-un spirit juvenil, să fi sărit nițel peste cal. De pildă, Răzvan Rădulescu sau T. O. Bobe – repet, dintr-un spirit teribilist, altfel bun la tinerețe. Poate că au exagerat, uneori poate că e bine să exagerăm atunci când vrem să atragem atenția asupra unui fenomen. În schimb, și Nicolae Manolescu, și Ion Bogdan Lefter au scris niște texte foarte echilibrate.

Ei bine, scandalul a fost imens, indiferent de natura și de diferențele dintre aceste texte. Ba chiar Nicolae Manolescu a fost mai mult culpabilizat decât ceilalți. Atunci Leonida Lari, care era deputat din partea PRM, a ținut un discurs fulminant în Parlamentul României legat de acest număr din Dilema. A apărut apoi și o carte îngrijită tot de Cezar Paul Bădescu, Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, în care preia articolele din Dilema, apoi reacțiile la articolele din Dilema, apoi reacțiile la reacții ş.a.m.d. Este foarte interesant acel număr, pentru a vedea fenomenul în sine al mitizării, respectiv demitizării operei eminesciene. Apropo de chestiunea asta, în 2015 a apărut la editura Humanitas o carte a istoricului Lucian Boia, Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit.

Pentru Eminescu, România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. (…) Romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură

Matricea Românească: Cum vi s-a părut această carte?

George Ardeleanu: Am citit-o, cunoșteam unele dintre chestiuni. Vedeţi, dacă urmărim receptarea operei eminesciene, aproape din contemporaneitatea sa până astăzi, constatăm că aproape toate ideologiile au încercat să și-l aproprieze, să și-l facă al lor, să-l transforme pe Eminescu într-un precursor.

Aș vrea să dau doar două exemple paralele. În 1950, are loc sărbătorirea centenarului Eminescu. În 1950, suntem în plin realism socialist. A avut loc atunci, la Ateneul Român, o sărbătorire a poetului la care au participat delegați ai partidelor comuniste din toate țările comuniste din Europa. Au ținut discursuri mobilizatoare, în care Eminescu era făcut un precusor al socialismului. În aceeaşi zi (15 ianuarie, of course), în ziarul România Liberă au apărut niște caricaturi reflectând „realități” din actualitatea anilor ’50, având ca legendă texte din Eminescu. De exemplu, un muncitor care privește graficul fruntașilor în producție și nu se vede și pe el acolo, spune: „Pe lângă plopii fără soț, / Adesea am trecut / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut”. Sau, soția unui speculant burghez vine în vizită la închisoare la soțul său și privește dincolo de gratiile închisorii către el și spune: „Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești, / Numai tu de după gratii / Vecinic nu te mai ivești”. Ş.a.m.d. De un ridicol…

Iată deci cum, în 1950, Eminescu, care oricum era conservator, ideologic vorbind, devine un precursor al comunismului. Ei bine, tot în 1950, în exilul legionar de la Roma, apare o carte semnată de Constantin Papanace, unul dintre liderii legionari care se refugiaseră în exil. O carte cu titlul Mihai Eminescu, un mare precursor al legionarismului (la origine, o conferinţă susţinută cu prilejul… Centenarului), care s-a reeditat și după ‘90. Și toată teza sa este că Eminescu este un mare precursor al legionarismului. Iată cum, în același an, cu ocazia centenarului, Eminescu este revendicat ca precursor de două ideologii total opuse, care s-au exterminat reciproc, ideologia comunistă și cea legionară.

Matricea Românească: Ce îl face pe Eminescu atât de dezirabil, din punct de vedere ideologic?

George Ardeleanu: Sigur că revendicarea aceasta ține de valoarea poetului. Este clar că este perceput ca un scriitor de valoare, și atunci ne legitimăm prin astfel de valori, ni le apropriem uneori într-un mod fraudulos.

Am observat, apropo de numărul cu scandal din Dilema, că după acel număr, în spațiul didactic, inclusiv în cel universitar, a început să se cam renunţe la clișeele, la stereotipiile de analiză a operei eminesciene, care parazitaseră decenii întregi interpretarea. Măcar acesta este un element benefic al controversatului număr.

Bustul lui Mihai Eminescu, din holul Facultăţii de Litere din Bucureşti

Bustul lui Mihai Eminescu, din holul Facultăţii de Litere din Bucureşti

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Ion Guceac: “Academia a recunoscut, încă din 1994, printr-o hotărâre istorică, faptul că denumirea corectă a limbii vorbite este limba română”

26 Septembrie 2017 |
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist...