Catedrala Națională din București, cunoscută și sub denumirea de Catedrala Mântuirii Neamului, este un proiect ambițios ce își propune să fie un simbol al unității naționale și al tradiției ortodoxe românești. Situată în centrul capitalei, această catedrală monumentală este destinată să devină locul principal de cult al Bisericii Ortodoxe Române și un punct de referință religios și cultural pentru întreaga națiune.

Construirea Catedralei Naționale a început în 2010, sub conducerea Patriarhiei Române și cu sprijinul autorităților naționale. Ideea construirii unei astfel de catedrale nu este recentă, ea fiind exprimată încă din perioada interbelică, în contextul dorinței de a ridica un monument religios care să reflecte importanța Bisericii Ortodoxe Române în viața spirituală și cultura țării. Totuși, proiectul nu a fost realizat decât după multe decenii, având în vedere constrângerile economice și politice de-a lungul timpului.

Catedrala Națională a fost concepută pentru a fi cea mai mare biserică din România și una dintre cele mai mari catedrale ortodoxe din lume, având o capacitate de aproximativ 5000 de locuri în interior și un număr impresionant de locuri în jurul lăcașului de cult. Unul dintre obiectivele sale esențiale este să servească drept loc de rugăciune pentru toți românii, indiferent de apartenența religioasă sau etnică.

Arhitectura Catedralei Naționale este un amestec de stiluri tradiționale românești și influențe bizantine, fiind realizată cu scopul de a reflecta identitatea culturală și religioasă a poporului român. Clădirea este dominată de elemente ale stilului arhitectural bizantin, dar și de influențe ale arhitecturii moldovenești și muntenești din secolele XVI-XVII, ceea ce îi oferă un caracter distinctiv și autentic.

Unul dintre cele mai impresionante aspecte al catedralei este cupola sa uriașă, care se înalță la o înălțime de 120 de metri și care poate fi văzută din aproape orice colț al capitalei. În interior, catedrala este decorată cu mozaicuri și fresce ce ilustrează scene din viața Mântuitorului Iisus Hristos, dar și imagini ale sfinților români și ale marilor personalități din istoria țării.

De asemenea, Catedrala este dotată cu un altar impunător și cu o serie de elemente liturgice menite să creeze o atmosferă de rugăciune profundă și respect față de divinitate.

Catedrala va găzdui evenimente religioase de mare însemnătate, cum ar fi slujbe solemne, canonizări ale unor sfinți români și alte evenimente liturgice majore. Un alt aspect important este că aici vor fi adăpostite moaște ale unor sfinți români, ceea ce va atrage pelerini din întreaga lume ortodoxă. În plus, Catedrala va deveni și un loc de educație religioasă, fiind deschisă vizitatorilor care doresc să învețe mai multe despre istoria și tradițiile Bisericii Ortodoxe Române.

În 26 octombrie 2025, Catedrala Națională urmează să fie sfințită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române. Conform Agenției Basilica a Patriarhiei Române, evenimentul marchează 140 de ani de când Bisericii Ortodoxe Române i-a fost recunoscut statutul de Biserică Autocefală și 100 de ani de când a fost ridicată la rangul de Patriarhie.

Lucrările de construcție sunt aproape finalizate, anul acesta urmând să fie instală crucea pe turla mare, să fie terminate instalațiile interioare, montarea vitraliilor exterioare și structura de rezistență a porticurilor de la intrarea principală. 220 de pictori lucrează la mozaic în ritm alert, depunând un efort uriaș, sub coordonarea pictorului bisericesc Daniel Codrescu. Lucrările de pictură continuă și ele, sub supravegherea atentă a Părintelui Patriarh Daniel, urmând un plan iconografic care respectă tradiția bizantină și se desfășoară pe o suprafață totală de 25.000 de metri pătrați. Catapeteasma pictată în mozaic, de peste 400 de metri pătrați, este cea mai mare de acest fel din lumea ortodoxă.

Sursă foto: catedrala-nationala.ro

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, un scurt mesaj pentru Postul Crăciunului.

Decorat de către președinte cu Ordinul Meritul pentru Învățământ în grad de cavaler de Ziua României, George Lili Berceanu poartă cu el promisiunea de a se îngriji de comunitatea în care trăiește. Este un om al oamenilor, dedicat lor, iar de aici își ia bucuria cea mai mare pentru suflet. Pune credință înainte de orice în tot ceea ce face. Reușește să se implice atât la școală ca director și dascăl, cât și la biserică și nu neglijează nicio parte. Comunitatea în care trăiește a crescut datorită implicării sale. Să-l cunoaștem!

Preot, dascăl și director, trei apelative care întruchipează același om. Cât de mult vă onorează aceste roluri pe care le aveți în societate?

Toate cele trei roluri mă onorează foarte mult și cred într-adevăr că am o responsabilitate anume în fața oamenilor pentru că fiecare aduce cu sine o slujire aparte și anumite așteptări pe care le am de la mine însumi. Toate trei obligă la  o activitate personală de implicare în comunitate, și deși au adresanți oarecum diferiți că vârstă  toate necesită obiective speciale, empatie și nu în ultimul rând credință, nădejde și dragoste. Căci ce poate fi mai mulțumitor sufletului decât un zâmbet și o lacrimă ștearsă pe față unui bătrân uitat de toată lumea și pe care nu îl mai vizitează nimeni, atunci când îi treci pragul o dată pe lună pentru a-l împărtăși și pentru a-i asculta supărările, sau un elev care îți mulțumește pentru că i-ai fost alături atunci când avea cea mai mare nevoie și că ceea ce este astăzi ți se datorează în mare măsură, sau chiar o comunitate întreagă care se schimbă în bine și tu ești parte importantă în această schimbare.

Ce au în comun acestea?

A fi preot, dascăl și director înseamnă a lucra cu oamenii și pentru oameni. Dacă școala a apărut în tinda bisericii și primii învățători au fost preoții înseamnă că încă din acele vremuri aceștia s-au implicat în dezvoltarea comunităților din care făceau parte, lucru valabil și astăzi.  Un preot trebuie să fie dascăl pentru că îi învață pe oameni cum să se apropie mai mult de Dumnezeu și ce să facă pentru a-și mântui sufletele și director pentru că manageriază întreaga activitate din parohie care presupune și o parte administrativă. Un dascăl trebuie să fie preot pentru că va reuși să aibă cele mai bune rezultate cu elevii săi doar atunci când va ajunge la sufletele și inimile  acestora și director pentru că fiecare clasă este o școală în miniatură. Și un director trebuie să fie preot pentru că are în grijă o întreagă comunitate (elevi, părinți, cadre didactice și autorități locale) alături de care trebuie să dezvolte o relație de colaborare care să aducă valoare adăugată activităților pe care le desfășoară și întregii comunități și dascăl pentru că interacțiunea cu fiecare din cei enumerați mai sus implică și pedagogie.

Dascălii, preoții, directorii, medicii sunt pilonii într-o comunitate. Dumneavoastră vă regășiți în primele trei categorii. Cum reușiți să vă exercitați meseriile?

Cred că fiecare dintre cele trei trebuiesc făcute individual și neamestecate atunci când este necesar acest lucru și în comun atunci când situația o cere. O planificare riguroasă a timpului și a obiectivelor propuse face ca fiecare din cele trei slujiri să poată fi făcute în așa fel încât fiecare să își atingă scopul.

Pe lângă credința pe care o așterneți în toate, ce alte ingrediente mai aveți la îndemână? Poate dragoste pentru comunitate?

Credința este foarte importantă pentru că ea atrage după sine faptele, dar pe lângă credință trebuie să fie nădejdea că tot ceea ce începem vom duce la bun sfârșit. Nădejdea că Dumnezeu ne va fi alături și ne va călăuzi să luăm cele mai bune decizii. Nu în ultimul rând este dragostea,  dragostea față de copii pentru că ei sunt scopul nostru principal și toți ne dorim că ei să își atingă potențialul maxim și  față de toți membrii comunității pentru că ne dorim ca fiecare să își găsească liniștea sufletească și să fie un bun creștin. În afara acestora cred că trebuie să mai fie dreptatea, curajul, cumpătarea și înțelepciunea.

Cum este comunitatea în care trăiți?

Comuna Contești este o localitate de mărime medie, cu 3000 de locuitori, oameni buni, muncitori, cu mult bun simț. Au fost întotdeauna aproape de școală și de biserica, ajutând de câte ori a fost nevoie. Tot ceea ce s-a construit în școală ( grupurile sanitare din interior, betonarea curții școlii, poartă de la intrarea mare, gresia din foișor, zugrăvirea claselor în fiecare vară s-au făcut cu ajutorul oamenilor din localitate, școala doar cumpără materialele necesare. Ca și credincioși își respectă biserica și tradițiile, iar că părinți sunt alături de copiii lor în toate activitățile școlii.

Alături de școală și de Biserica au fost întotdeauna și autoritățile locale sprijinind atât cât au avut posibilitate toate activitățile desfășurate de acestea.

Aveți rădăcinile aici sau ați petrecut alături de familia dumneavoastră în altă zonă?

Eu sunt de fel din localitatea Frumoasă, aflată pe malul celălalt al răului Vedea. Până am plecat la Seminarul Teologic de la Curtea de Argeș am copilărit doar aici, în mare parte la Frumoasa, dar am multe amintiri legate și de Contești, unde veneam cu părinții la rude sau la Bâlciul care avea loc în fiecare an la Florii și la Sfânta Parascheva.

Când suntem mici, îmbrățișăm prin exercițiul imaginației diferite roluri. Ba suntem pe rând polițișți, ba profesori, ba pompieri. Mai ține minte băiețelul George de-a ce se juca mai mult?

Băiețelul George își dorea să fie lucrător pe o macara. Da, poate sună ciudat dar îmi aduc aminte că atunci când domnul învățător ne-a întrebat ce vrem să fim atunci când vom fi mari, am zis că vreau să lucrez pe o macara. Văzusem una într-un abecedar, și am vrut să nu fiu că ceilalți colegi ai mei care își doreau toți să fie polițiști și doctorițe.

Dorința de a îmbrăca hainele preoțeșți când a venit?

Era tata prieten cu un preot de la Dâmbovița care fusese mai demult preot la noi și  care venea în vizită și îmi aducea mere. Îmi aduc aminte că pe lângă nelipsitele poezii pe care mă puneau ai mei să i le spun, mă ruga să îi cânt pentru că zicea că am vocea asemenea bunicului meu alături de care cântase în biserica noastră. Când m-am mai mărit, mi-a spus ce înseamnă să fii preot și că aș putea să fiu într-un viitor asemenea lui.

Din ce vă aduceți aminte sau din povestirile din familia dumneavoastră, șțiți cumva dacă ați petrecut mult prin biserici la vârsta copilăriei? Cine vă lua de mână și vă purta în lăcașurile sfinte?

Când eram mic, mergeam cu bunicii mei la biserică și îmi era tare drag să cânt alături de bunicul la Paște sau la Denia Prohodului. Țin minte că mă și împărtășeau la sărbătorile mari dar pe ascuns ca nu cumva să mă vadă unii profesori de la școală care de Paște erau pe stradă în fața bisericii  și îi certau și pe ei și pe mine.

Cu ce credințe și valori ați plecat la drum în viață?

Am plecat la drum în viață cu credință că trebuie să fii cinstit și bun. Că nu suntem singuri și că trebuie să ne ajutăm unii cu ceilalți pentru că numai împreună putem trece peste cele mai grele obstacole. De asemenea, mi s-a spus că prin muncă și perseverență poți să îți îndeplinești foarte multe dorințe, că încrederea se câștigă și că prietenia adevărată trebuie prețuită.

Ce valori transmiteți acum, la rând, copiilor de la școală, dar și propriului dumneavoastră copil? Ce să nu uite niciodată niciunul dintre ei?

Copiilor le spun să îndrăznească să viseze și să își facă părinții mândri. Le spun că  din propria mea experiență nu există nimic în lume care să se apropie că intensitate de momentele când am fost mândru de fata mea. Îmi aduc aminte de cât de mândri au fost ai mei când am intrat la seminarul teologic, sau la facultate, când am devenit preot sau când am fost decorat de președintele României.  Reușitele lor vor fi și reușitele părinților lor și în viața asta plină de greutăți acestea le vor fi alinare.

Cu ce gând vă treziți în fiecare zi?

În fiecare dimineață mă trezesc cu gândul la oameni și la  comunitatea din care fac parte, la școală și la biserica, la ce mai trebuie făcut pentru că această și aceștia să se schimbe în bine. Mă trezesc cu gândul la familia mea și la copilul meu pe care trebuie să îl susțin în tot ceea ce face.  Și mă trezesc cu gândul la Dumnezeu căruia îi cer ajutorul pentru că ceea ce îmi propun să fac să se și realizeze.

Găsim, părinte, liniștea la biserică?

Găsim liniștea la biserica dacă o și căutăm… și liniștea, și biserica. Depinde foarte mult de ceea ce ne dorim fiecare și cu ce gând intrăm în biserica. De asemenea, contează cât de des ajungem în fața bisericii și mai ales dacă avem credință că acolo găsim liniștea de care avem nevoie. Sunt convins că biserica va fi mereu pregătită și deschisă tuturor oferind fiecăruia posibilitatea de a-și găsi liniștea, credință, dragostea.

de Sf. Luca al Crimeii

„Atunci când examinăm știința modernă, așa cum a fost creată de oameni ca Lamarque și Darwin, observăm contrastul și aș spune, disonanța absolută care există între știință și religie, în privința unor probleme ce țin până și de cele mai de bază teme ale existenței și cunoașterii noastre. De aceea, o minte luminată și rațională nu poate accepta ambele produse concomitent și trebuie să aleagă între știință și religie”.

Aceste cuvinte au fost scrise de bine-cunoscutul zoolog german, Ernst Haeckel, un suporter ardent al lui Darwin. Acestea au fost bine primite și au părut a fi dovada faptului că este o absurditate credința. Așadar, Haeckel spune că oricine are o minte luminată trebuie să aleagă între știință și religie și că trebuie să urmeze uneia, sau celeilalte. Și el crede că este necesar ca acești oameni ar trebui să renunțe la religie, fiindcă oamenii raționali nu pot anula știința.

Dar este acest lucru chiar necesar? De fapt, nu, fiindcă știm că marii oameni de știință au fost oameni de mare credință. Un astfel de om, de exemplu, a fost astronomul polonez Copernic, cel ce a pus bazele întregii astronomii moderne. Copernic nu a fost doar un om credincios, ci chiar un slujitor. Un alt mare om de știință, Newton, întotdeauna își ridica pălăria atunci când pronunța cuvântul „Dumnezeu”. Și el a fost un om de mare credință. Marele bacteriologist, Pasteur, care a trăit nu cu multă vreme înainte (+1895), cel care a pus bazele bacteriologiei moderne, își începea toate eforturile științifice cu o rugăciune către Dumnezeu. Cu zece ani în urmă (1936), un mare om de știință și conațional de-al nostru, Pavlov, creatorul noii psihologii a creierului, a plecat din lumea aceasta. El, de asemenea, a fost un om foarte credincios. Ar putea Haeckel, astfel, îndrăzni să concluzioneze că toți acești oameni nu au avut o minte luminată fiindcă au crezut în Dumnezeu?

Așadar, ce se întâmplă aici? Fiindcă, chiar astăzi, eu însumi știu cercetători care sunt profesori la universitate și, concomitent, oameni foarte credincioși. De ce, atunci, toții cercetătorii nu renunță la religie, ci doar cei care aderă liniilor de gândire ale lui Haeckel? Fiindcă cei din urmă cred doar în materie și resping lumea spirituală; ei nu cred în viața de după moarte; nu acceptă nemurirea sufletului; și, desigur, nu acceptă învierea din morți. Ei spun că toate vor fi dobândite prin știință și că nu există taină în natură pe care știința să nu o scoată la iveală. Ce răspuns putem da noi la acestea?

Vom răspunde după cum urmează. Aveți dreptate. Nu putem pune obezi asupra inteligenței umane care cercetează natura. Știm că astăzi, știința cunoaște doar parte din ce ar trebui să știe despre natură și știm că are și un mare potențial. Acesta este adevărul cu privire la care nu există îndoială. Atunci, de ce ne îndoim? De ce nu respingem și noi religia, asemenea lor, și de ce nu o considerăm ca fiind opusă cunoașterii științifice?

Doar fiindcă noi credem cu toată inima că există o lume spirituală. Suntem siguri că, în afara lumii materiale, există o lume spirituală infinită și incomparabil mai sublimă. Credem în existența făpturilor spirituale care au o cunoaștere mult mai avansată ca a noastră, a ființelor umane. Credem, cu toată inima, că în afara acestor două lumi spirituale și materiale, există un Dumnezeu Mare și Atotputernic.

Ne îndoim de dreptul științei de a-și folosi metodele pentru a investiga lumea spirituală. Fiindcă lumea spirituală nu poate fi cercetată prin aceleași metode folosite pentru lumea materială. Aceste metode rămân nefolositoare pentru lumea spirituală.

Cum știm noi că există o lume spirituală? Cine ne-a spus nouă că există. Dacă oamenii care nu cred în revelația divină ne vor întreba, vom răspunde: „Inima noastră ne zice acestea”. Fiindcă există două căi pentru oameni pentru a cunoaște lucruri. Prima este cea despre care vorbește Haeckel și este folosită de cercetători pentru a investiga lumea materială. Dar mai există o cale pe care nu o cunoaște știința și nu dorește să o cunoască. Această cunoaștere vine din inimă. Inima noastră nu este doar organul central al sistemului circulator, ci este și organul prin care ne cunoaștem unul pe altul și dobândim cea mai sublimă cunoaștere. Este organul care ne dă șansa de a comunica cu Dumnezeu și cu lumea de deasupra. Acesta este singurul aspect în privința căruia suntem în dezacord cu știința.

Atunci când vorbim despre marile reușite ale științei, nu punem sub semnul îndoielii importanța ei, nici nu limităm cunoaștere științifică. Tot ceea ce spunem cercetătorilor este aceasta: „Cu toate metodele la dispoziția voastră, nu aveți abilitatea de a investiga lumea spirituală, dar noi o putem face prin inimile noastre”.

Sunt multe fenomene care par a fi inexplicabile, dar care, în fapt, sunt adevărate (la fel de adevărate asemenea fenomenelor naturale) și acestea au de a face cu lumea spirituală. Așa sunt și fenomene pe care știința nu va fi vreodată capabilă să le explice, fiindcă nu abordează metodologia corectă.

Să ne explice știința cum au apărut profețiile care vorbesc de venirea lui Mesia și care au fost toate împlinite. Poate explica cum, cu 700 de ani înainte de nașterea lui Hristos, marele profet, Isaia, a prevestit cele mai importante evenimente din viața Domnului, pentru care motiv el este numit evanghelistul Vechiului Testament? Să explice ea darul perceperii pe care sfinții îl au și prin ce metode naturale l-au dobândit, atunci când, întâlnind un om pentru întâia oară, sfinții erau capabili să îi deslușească mintea și să îi înțeleagă cugetarea. Uneori, întâlneau pe cineva necunoscut lor și îl strigau pe acesta pe nume. Sau ofereau un răspuns în legătură cu o problemă care îl frământa pe vizitator, mai înainte ca cel din urmă să o fi amintit.

Dacă oamenii de știință pot explica asta, să o facă. Să explice cum sfinții au prevestit evenimente istorice care, pe parcursul timpului, s-au întâmplat exact după spusele lor. Să explice vizitele din lumea cealaltă și cum cei morți se înfățișează înaintea celor vii.

Niciodată nu vor putea explica fiindcă sunt departe de bazele religiei – de credință. Dacă veți citi cărțile acestor oameni de știință care încearcă să repudieze credința, veți vedea cu câtă superficialitate abordează ei problema. Nu înțeleg substanța religie, și totuși o critică. Critica lor nu atinge esența credinței, fiindcă ei nu sunt capabili a o înțelege, ci se restrâng doar la modul în care sentimentul religios este exprimat. Nu înțeleg substanța religiei și a credinței. Dar de ce? Fiindcă Domnul nostru, Iisus Hristos, zice: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6, 44).

Așadar, Tatăl nostru cel Ceresc trebuie să ne tragă și harul Duhului Sfânt să ne lumineze mințile și inimile. Sfântul Duh trebuie să sălășluiască în inimile și mințile noastre prin iluminare, iar cei care s-au învrednicit de acest dar trebuie să dobândească dragostea lui Hristos prin ascultarea de poruncile Sale. Singurii care cunosc esența credinței sunt cei care au dobândit Duhul Sfânt, cei în inimile cărora sălășluiesc Hristos și Tatăl Său. Ceilalți oameni, nu înțeleg nimic.

Filosoful francez, Emile Boutroux, a spus aceasta despre Haeckel: „Critica lui Haeckel are mai mult de a face cu exteriorul, decât cu substanța, iar pe acesta îl abordează printr-o viziune atât de materialistă și îngustă, încât nici măcar toți cei non-religioși nu o pot accepta. Critica lui Haeckel asupra religiei nu abordează nici măcar unul din principiile pe care religia le evocă”.

Așadar, aceasta este viziunea noastră asupra poziției lui Haeckel, a cărui cuvânt, până în ziua de azi, este „evanghelia” celor ce critică religia, care renunță la ea și o consideră a fi opusă științei. Vedeți cât de sărace și lipsite de greutate sunt argumentele pe care le folosesc? Nu fiți șocați atunci când auziți ce au ei de zi împotriva religiei, fiindcă cei ce vorbesc nu înțeleg substanța ei. Oamenii obișnuiți care nu au multe legături cu știința și care nu știu multe despre filosofie ar trebui întotdeauna să își amintească de principiul de care primii creștini erau foarte conștienți. Le părea rău pentru cei care cunoșteau toate științele, dar nu pe Dumnezeu. Și pe de altă parte, considerau pe cei ce îl cunoșteau pe Dumnezeu a fi binecuvântați, chiar dacă nu știau nimic din știința lumească.

Păziți acest adevărul ca pe cea mai de preț comoară a inimilor voastre, faceți-vă a voastră cărare dreaptă, fără a vă uita nici în stânga, nici în dreapta. Să ținem a noastră credință, care este adevărul etern și irefutabil. Amin!

Sursa

al ÎPS Hrisostom al III-lea, Mitropolit de Mani

Acest proroc înfocat a trăit într-o perioadă foarte dificilă pentru istoria poporului israelian. În acei ani a avut loc o îndepărtare a israeliților de adevăratul Dumnezeu și a prevalat o cădere morală a poporului; în special, conducătorii poporului erau nelegiuiți, nedrepți și răi. De fapt, regele Ahab chiar a introdus închinarea la falșii zei Baal și Astarte. El a construit, de asemenea, altare închinate idolilor, astfel încât Sfânta Biblie scrie că „a lucrat vicleșug înaintea lui Dumnezeu mai mult ca toți împărații dinaintea lui”. Soția sa vicleană, ​​Izabela, a contribuit și ea la propagarea idolatriei și a imoralității. Oamenii erau adânc cufundați în patimi de tot felul, crezând și aducând jertfe idolilor.

Dar cine l-ar fi putut ajuta și întări? Cine va fi oprit răul, eroarea, lipsa de respect? Cine ar fi putut vorbi oamenilor?

Cu toate acestea, la acea vreme restristă, Dumnezeu și-a trimis prorocul, pe Ilie Tesviteanul. Acesta, cu îndrăzneală, se înfățișează înaintea regelui Ahab și îi spune: „Viu este Domnul Dumnezeul oștirilor, Dumnezeul lui Israel”. Și continuă cu cuvintele sale cumplite: „Tu și familia ta și oamenii l-ați abandonat. Iar dovada că el este viu aceasta este: nu va ploua pe pământ în anii următori decât atunci când voi spune asta.” Și profeția s-a împlinit: nici nu a plouat, iar seceta a domnit în toată țara. Nici o picătură de ploaie în patruzeci și două de luni; pământul a rămas uscat, aducând prin aceasta toate consecințele pentru oameni și natură. În Epistola sa sobornicească, Iacov, ruda Domnului, ne spune foarte bine acest lucru atunci când el când vrea să arate marea putere a rugăciunii! „Omul Ilie era om de aceeași natură cu noi și s-a rugat cu ardoare să nu plouă și nu a plouat pe pământ timp de trei ani și jumătate și s-a rugat din nou și cerul i-a dat ploaie și pământul, rodul” (Iacov 5, 17-18). Prin această cumplită pedeapsă a îndreptat prorocul necinstea oamenilor. Dar oamenii s-au pocăit si au cerut mila lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat atunci? Înflăcăratul proroc s-a rugat din nou, l-a implorat cu smerenie pe Dumnezeu și rugăciunea lui aprinsă a adus o ploaie mare de bine, abundentă, pentru ca pământul să se ude, să crească și să rodească. Acest lucru a fost realizat prin rugăciunea fierbinte a zelosului profet Ilie.

Dar din nou porunca divină se îndreaptă către Ilie: îi cere să se arate din nou înaintea împăratului. Așadar, la palat vine profetul Ilie, iar dialogul care urmează este extrem de dinamic: „Tu ești cel ce îmi pervertești norodul?” întreabă regele. Și răspunsul profetului: „Nu. Eu nu pervertesc oamenii. Tu ești cel ce o faci. Tu și casa ta. Pentru că ai părăsit Dumnezeul părinților tăi și ai alergat după idolii lui Baal.” Și îi propune să se adune tot poporul împreună cu regele la Muntele Carmel: să fie tăiați doi boi, unul de preoții idolilor și unul de însuși prorocul; să fie tăiați în bucăți și aruncați pe altarul de jertfă neaprins. Iar Dumnezeul cel adevărat să trimită foc din cer celui ce îi este Lui credincios. Oricine va porni acel foc, al lui este adevăratul Dumnezeu. Așa s-a și întâmplat. Falșii preoți ai idolilor au început a se ruga, neîncetând rugăciunea lor de dimineață și până la prânz, dar fără vreun rezultat. Nimic. A urmat apoi rândul profetului Ilie: acesta s-a rugat cu ardoare, astfel încât ale sale cuvinte „ardeau”. Sfânta Scriptură relatează: „Și-a înălțat privirea Ilie și a zis: Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur ești Dumnezeu în Israel și că eu sunt slujitorul Tău” (Regi 3, 18). Și iată, minunea s-a arătat imediat: „și s-a pogorât foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot și lemnele și pietrele și țărâna și a mistuit și toată apa care era în șanț” (Regi 3, 38). Credința de foc a profetului Ilie câștigase. Idolii au dispărut. „Viu este Domnul”, adevăratul Dumnezeu.

Profetul Ilie a șezut înaintea oamenilor ca un profet autentic, uman și cinstit. A propovăduit  pe Cuvântul lui Dumnezeu folosind cuvinte care au zguduit literalmente oamenii și au adus pocăință, dreptate și credință în adevăratul Dumnezeu. Cuvintele profetului au condus uneori poporul, alteori au zdruncinat necinstirea, alteori au mângâiat și alteori au încălzit sufletele oamenilor. Cuvântul lui Ilie a fost un cuvânt al adevărului, un cuvânt profetic. Aceasta înseamnă că nu a fost doar un cuvânt ce vorbea despre cele ce se vor întâmpla în viitor, ci mai presus de toate, a fost un cuvânt înfricoșător de vestire a poruncilor lui Dumnezeu.

De un astfel de cuvânt avem și noi astăzi nevoie să ascultăm. O omilie prorocească ce învață „cuvintele vieții celei veșnice”, cuvintele lui Dumnezeu, învățătura divină. Însă, în epoca materialismului și a nihilismului, a desacralizării și deprecierii principiilor și valorilor, cine va propovădui cuvântul adevărului, chiar și dacă simțim lipsa de cuvinte prorocești.

Trebuie să auzim un astfel de motiv și astăzi. Un cuvânt profetic care învață „verbele vieții veșnice”, cuvintele lui Dumnezeu, învățătura divină. Dar în epoca materialismului și a nihilismului, a desacralizării și deprecierii principiilor și valorilor, cine va propovădui acest cuvânt al adevărului, întrucât găsim uneori lipsă de cuvinte profetice. De aceea avem nevoie de voci profetice astăzi. Proroci, care mărturisesc pe Hristos cu îndrăzneală, și credință arzătoare, curată, neîntinată, care să fie gata să dea sânge și să primească duh, proroci care să se asemene, chiar și pentru puțin, celor ce șed înaintea altarului profeților, lui Ilie Tesviteanul.

Sursa

În 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, au hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei Parascheva „pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei” (Țara Moldovei). Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci: Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei. Au ajuns la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie, unde au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. Moaștele au rămas în Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitorită de Vasile Lupu, până în 1889 când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană din Iași.

Sfânta Cuvioasă Parascheva  a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinții ei, oa­meni avuți și cre­dincioși, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. S-a oprit apoi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe și, urmând sfaturile aces­to­ra, a mers ulterior spre ți­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea, apoi a plecat spre Țara Sfântă. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului. Într-o noapte, la vârsta de 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: „Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit„. A plecat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, spune mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța…, cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Ți acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu„. Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc. A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Tradiția creștină spune că un păcătos a fost îngropat în apropiere de mormântului Paraschevei, iar sfânta s-a arătat în vis unui localnic cerând mutarea rămășițelor sale. Au fost duse la o biserică și îndată au avut loc vindecări în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște.

După ce au stat în această biserică vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, cinsti­tele moaște ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferință. Au ajuns, pe rând, la Târnovo, Vidin, Krușevaț și Belgrad, de unde au fost luate în 1521 din cauza asediului otoman. De acolo au fost duse la Constantinopol, unde au rămas până la mutarea lor în Moldova, la Iași. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinții Trei Ierarhi, unde au rămas până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lă­caș. Din acest motiv au fost mutate în pa­ra­clisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 de­cem­brie 1888, după slujba Vecer­niei, din nea­tenție, a rămas aprinsă o lu­mânare din sfeș­ni­cul de lângă racla din lemn în care erau așe­za­te cinstitele moaște. Peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni”. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și cre­dincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse – încă o mi­nune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Ridicate din mormanul de jar, moaș­tele Cuvioasei au fost adăpostite pro­vi­zo­riu în altarul paraclisului de la Mănăs­tirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mi­tropolitană din Iași, care fu­sese sfințită cu puțin timp mai îna­inte, la 23 aprilie 1887. Din 1641 până în prezent, doar de trei ori racla Sfintei Parascheva a părăsit Capitala Moldovei: din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada 10 aprilie – 27 octombrie 1944 moaștele Sfintei Parascheva au fost adăpostite la Mănăstirea ilfoveană Samurcășești, iar timp de 18 zile, moaștele au fost duse și la Catedrala Patriarhală din București; apoi, în vara anului 1947, credincioșii au solicitat Mitropoliei Moldovei să fie scoase moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și duse în procesiune prin satele pârjolite de secetă și afectate grav de război. Sfintele moaște ale Ocrotitoarei Moldovei au fost purtate prin localități din județele Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Neamț și Baia. Atunci a avut loc poate cea mai mare procesiune cu sfinte moaște de pe teritoriul Moldovei; ultima dată, în 2020 o procesiune la fel de importantă, dar mult mai discretă a avut loc pentru încetarea pandemiei de coronavirus. Traseul de aproape 500 de km s-a făcut fără închinarea credincioșilor la sfintele moaște, fără participare colectivă, fără slujbe oficiate, respectându-se măsurile luate de autorități. Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au trecut prin orașele Iași, Roman, Piatra Neamț, Târgu Neamț, Pașcani, Botoșani și Hârlău.

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Sfânta Cuvioasă Parascheva este consi­derată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor mol­dovenii au simțit în viața lor lucrarea mi­nunată a harului dumnezeiesc prin mijlo­cirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

Surse bibliografice: historia.ro, ziuaveche.ro, basilica.ro

Sursă foto: crestinortodox.ro

Sensul intrinsec al tradiției

Istoria ortodoxă este marcată în exterior de o serie de rupturi bruște: capturarea Alexandriei, Antiohiei și a Ierusalimului de către arabii mahomedani; incendierea Kievului de către Mongoli, cele două cruciade îndreptate împotriva Constantinopolului; revoluția bolșevică, în Rusia. În pofida acestor evenimente, chiar dacă ele au transformat forma exterioară a lumii ortodoxe, niciodată nu au reușit să pătrundă înlăuntrul continuității Bisericii Ortodoxe. Primul lucru cu care se confruntă un străin atunci când ia contact cu ortodoxia este, de obicei, aerul de antichitate, neschimbabilitatea ei aparentă. El (străinul) observă că ortodocșii încă se botează prin întreită afundare, la fel ca în Biserica Primară; încă sunt aduși copiii mari și mici pentru a primi Dumnezeiasca Împărtășanie; în cadrul Liturghiei, diaconul încă strigă: „Ușile! Ușile!” – aducând aminte încă de vremile în care intrarea în biserica era păzită cu strictețe, iar nimeni în afara membrilor familiei creștine nu putea participa la cult; Crezul este încă mărturisit fără vreo adiție.

Acestea sunt doar câteva trăsături exterioare a ceea ce prevalează în fiecare aspect al vieții ortodoxe. De curând, atunci când doi critici ortodocși au fost rugați să realizeze un rezumat al caracteristicilor distinctive ale Bisericii lor, amândoi au indicat același aspect: neschimbabilitatea, determinarea ei de a rămâne loială trecutului, sensul ei de continuitate vie cu Biserica din timpuri de demult apuse (Vezi Panagiotis Bratsiotis și Georges Florovsky, în Orthodoxy, A Faith and Order Dialogue, Geneva, 1960). Două secole și jumătate înainte, patriarhii răsăriteni spuneau aceleași lucruri Ne-juraților : „Noi păstrăm doctrina Domnului neatinsă și aderăm cu fermitate credinței date nouă, păstrându-o curată și departe de defăimare și blasfemie,ca o comoară împărătească, și o nestemată de mare preț, fără adăuga, nici a scoate ceva din aceasta” (Scrisoarea din 1718, în G. Williams, The Orthodox Church of the East at the Eighteenth Century, p. 17).

Ideea continuității vii este rezumată pentru ortodox într-un singur cuvânt, tradiție. „Nu schimbăm granițele de nestrămutat așezate de părinții noștri”, scrie Sf. Ioan Damaschin, „ci păstrăm Tradiția, exact așa cum am primit-o” (Despre Icoane, II, 12 – P.G. XCIV, 1297 B).

Ortodocșii întotdeauna vorbesc despre Tradiție. Și la ce se referă ei de fapt? O tradiție, spune Dicționarul Oxford, este o opinie, o credință, un anumit obicei predat de către străbuni posteriorității. Tradiția Creștină, în acel caz, este credința pe care Iisus Hristos a împărtășit-o Apostolilor, și care din timpurile apostolice a fost predată din generație în generație, în Biserica (vezi 1 Cor. 15:3). Dar, pentru un creștin ortodox, Tradiția înseamnă ceva mult mai exact și specific decât aceasta. Ea se referă la cărțile Bibliei, la Crez, la actele Sinoadelor Ecumenice și la scrierile Părinților; se referă la canoane, la cărțile de cult , la sfintele icoane – în fapt, la întregul sistem de doctrină, la guvernarea bisericii, la cult, la arta pe care ortodoxia a articulat-o de-a lungul anilor. Creștinul ortodox al zilelor noastre se vede ca un moștenitor și străjer a unei importante comori primită din trecut, crezând că este datoria lui să transmită această moștenire neîntinată celor ce vor urma.

Să nu uităm că Biblia formează o parte a Tradiției. Uneori, Tradiția este definită drept „învățătura verbală a lui Hristos, neînregistrată în scrieri de către ucenicii săi apropiați” (Dicționarul Oxford). Nu numai non-ortodocșii, ci și mulți alți scriitori ortodocși au adoptat această manieră de a vorbi despre, sau a trata Scriptura și Tradiția ca două elemente distincte, două surse distincte ale credinței creștine. Însă, în realitate, există doar o singură sursă, din moment ce scriptura există înlăuntrul Tradiției. Separarea și contrastarea celor două elemente înseamnă nulificarea ideii că ambele ar fi la fel.

Ortodoxul, primind această moștenire, din trecut, este foarte conștient că nu tot ce este primit din trecut este egal în valoare. Între numeroasele elemente ale Tradiției, o preeminență unică aparține Bibliei, Crezului, definițiilor doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice: pe toate acestea, ortodoxul le acceptă drept ceva absolut și de nestrămutat, ceva ce nu poate fi anulat, sau revizuit. Celelalte părți ale Tradiției nu au chiar aceeași autoritate. Hotărârile Ierusalimului nu sunt la același nivel cu simbolul de credință nicean, precum nici scrierile lui Atanasie, sau ale lui Simeon, Noul Teolog, nu ocupă aceeași poziție cu Evanghelia Sfântului Ioan.

Nu totul din trecut prezintă aceeași valoare, nici tot ceea ce este primit din trecut este neapărat adevărat. Precum a remarcat un episcop în Sinodul de la Cartagina din 257: „Domnul a spus: „Eu sunt adevărul.” El nu a spus, Eu sunt tradiția” (Părerea Episcoilor asupra botezului ereticilor, 30). Există o diferență între „Tradiție” și „tradiții”: multe tradiții din cele ce purced din trecut sunt umane și accidentale – opinii pioase (sau mai rău), dar nu o parte adevărată a singurei Tradiții, a mesajului creștin esențial.

Este necesar să punem sub semnul întrebării trecutul. În perioada Bizanțului și mai apoi, ortodocșii nu au fost suficienți de critic cu privire la atitudinea lor cu privire la trecut, iar rezultatul de multe ori a reprezentat o stagnare. Astăzi, această atitudine necritică nu mai poate fi păstrată. Standardele mai înalte de critică textuală, legăturile mai puternice cu ceilalți creștini vetici, pătrunderea secularismului și a ateismului, au forțat ortodocșii veacului de acum să arunce o privire mai dibace asupra moștenirii lor și să diferențieze mai cu atenție între Tradiție și tradiții. Lucrarea discriminatorie nu este deloc ușoară. Este necesar să fie evitată eroarea Vechilor Credincioși, precum și eroarea „Bisericii Vii”: cel dintâi grup a căzut într-un conservatorism extrem care nu a suferit nici o modificare în tradiții, iar cel de pe urmă, într-un modernism , sau într-un liberalism teologic ce a subminat Tradiția. Chiar dacă unii manifestă anumite handicapuri, ortodocșii de astăzi se prezintă într-o poziție mai bună de a deosebi necesarul de nenecesar, decât predecesorii lor; și de multe ori este vorba chiar de contactul cu Occidentul cel care îi ajută să vadă mult mai clar ce este esențial din propria lor moștenire.

Adevărata fidelitate ortodoxă față de trecut trebuie întotdeauna să fie o fidelitate creativă; căci adevărata Ortodoxie nu poate sta liniștită cu o desagă a „teologiei repetiției”, care, asemenea papagalilor, repetă formule acceptate fără a încerca să înțeleagă substratul acestora. Loialitatea față de Tradiție, corect înțeleasă, nu este un act mecanic, un proces plictisitor de înmânare către noua generație a ceea ce s-a primit mai demult. Un ortodox cu o gândire critică trebuie să vadă Tradiția dinlăuntru, trebuie să pătrundă în duhul ei lăuntric. Pentru a trăi în Tradiție, nu este îndeajuns să aderăm din punct de vedere intelectual unui sistem de doctrină; căci Tradiția este mult mai mult decât un set de propoziții abstracte – ea este o viață, o receptare personală a lui Hristos în Duhul Sfânt. Tradiția nu este doar păstrată în Biserică – ea trăiește în Biserică, este viața Duhului Sfânt din Biserică. Concepția ortodoxă asupra Tradiției nu este statică, ci dinamică, nu reprezintă o acceptare moartă a trecutul, ci o experiență vie a Duhului Sfânt, în prezent. Tradiția, care intrinsec este neschimbabilă (căci Dumnezeu rămâne același), își asumă în mod constant noi forme, care se adaugă celor vechi, fără a le înlocui. Ortodocșii de multe ori vorbesc de parcă perioada formulărilor doctrinare a luat cu totul sfârșit, însă nu este cazul. Poate că noi înșine vom fi contemporanii unor noi Sinoade Ecumenice, iar Tradiția va fi îmbogățită prin hotărâri proaspete de credință.

Ideea Tradiției drept o ființă vie a fost foarte bine exprimată de George Florovsky: „Tradiția este mărturia Duhului; revelația neîncetată a Duhului și predarea obiceiurilor curate. […] Pentru a accepta și a înțelege Tradiția, trebuie să trăim înlăuntrul Bisericii, trebuie să fim conștienți de prezența dătătoare de har a Domnului din interiorul ei; trebuie să simțim suflarea Duhului sfânt din ea. […] Tradiția nu este doar un principiu protectiv, conservator; ea este, în primul rând, principiul creșterii și regenerării. […] Tradiția este aderarea constantă a Duhului, și nu doar amintirea cuvintelor („Sobornicitatea: Catolicitatea Bisericii”, în The Church of God, ed. De E. L. Mascall, pp. 64-65. Vezi G. Florovsky, „Saint Gregory Palamas and the Tradition of the Fathers in the periodical Sobornost, tomos 4, ed. 4, 1961, pp. 165-76; și V. Lossky, „ Tradition and Traditions” în Ouspensky și Lossky, Semnificația Icoanelor, pp. 13-24. Ader cu desăvârșire acestor esee).

Tradiția este mărturisirea Duhului: în cuvintele lui Hristos, „Când Duhul Adevărului va veni, El vă va ghida întru tot adevărul” (Ioan 16,13). Această promisiune divină este cea care formează baza evlaviei ortodoxe față de Tradiție.

Sfânta Tradiție: Sursa Credinței Ortodoxe, de Ep. Kallistos Ware – partea II

Vineri, 26 mai, zeci de invitați s-au adunat la Mănăstirea Voroneț pentru a marca un eveniment cultural-religios de mare însemnătate – s-au împlinit 535 de ani de la ctitorirea lăcașului de către voievodul Ștefan cel Mare.

„Capela Sixtină a Estului” pentru fresca Judecății de Apoi, după cum este supranumită, Mănăstirea Voroneț este apreciată la nivel național și internațional pentru aerul special oferit de celebrul pigment albastru de Voroneț.

Doar trei luni și trei săptămâni

Într-un sat la poalele Carpaților, înconjurată de brazi, se poate admira o biserică simplă, cu pereți exteriori ornați cu fresce prin care pictorii anonimi și-au dorit să aștearnă sub ochii privitorilor învățătura Scripturii. Construită în 1488 în doar trei luni și trei săptămână, în perioada 26 mai – 14 septembrie, Biserica Mănăstirii Voroneț a fost ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt.

Realizată în stil arhitectural moldovenesc, corabie de piatră, plină de grație, simplitate și farmec, impune prin verticalitate, prin proporții armonioase, prin soliditatea structurii – astfel este descrisă Biserica Mănăstirii Voroneț de către prof. univ. dr. și istoric de artă Corina Popa.

Legenda Mănăstirii Voroneț

Despre Ștefan cel Mare se cunoaște faptul că a construit și renovat 48 de biserici și mănăstiri. În ceea ce privește povestea ctitoririi Voronețului, legenda originii Sfintei Mănăstiri Voroneț unește, pe vecie, pe voievod și pe Cuviosul Părinte Daniil, sihastru și duhovnic vestit al Moldovei.

„Iară Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii”, povestea cronicarul Ion NECULCE.

Cel dintâi sfetnic duhovnic și rugător către Dumnezeu al lui Ștefan cel Mare, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost înmormântat în pro naosul bisericii Mănăstirea Voroneț, urmând ca la 47 de zile de la trecerea în neființă să fie pictat ca sfânt pe fațada de miazăzi și în Calendarul Ortodox din pridvor. Vizitatorii pot admira chiar și în prezent pictura celui ce veghează în continuare buna lucrare ce schimbă cele vremelnice cu cele stătătoare și cele pieritoare cu cele ce rămân, conform spuselor arhimandritului Ioanichie Bălan.

Realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareș, frescele de pe pereții exteriori aparțin epocii acestui domnitor, fiind cele care dau, în mare măsură, strălucirea artistică și faima Voronețului și fac ca Mitropolitul Grigorie Roșca să fie considerat cel de-al treilea ctitor al Sfântului lăcaș.

Spectaculosul albastru de Voroneț, ce se remarcă printr-o intensă strălucire, este așternut pe fațade formând un mare covor de culori ce transpun privitorii într-o poveste.

Pe lângă arhitectura și pictura speciale, Mănăstirea Voroneț adăpostește la loc de seamă o bogăție de artă medievală – lespezi funerare ale mormintelor din pronaos și din privdor cu motive decorative deosebite, jilțul și stanele aduc ornamente din diferite stiluri armonios îmbinate, ce impresionează prin discreția cu care întregesc interiorul de arhitectură fără să tulbure spațiul. Adevăratele capodopere ale sculpturii în lemn sunt, însă, în tâmpla Altarului.

Până la finalul secolului al XVIII-lea, pentru mai bine de trei veacuri, Mănăstirea Voroneț și-a asumat o dublă misiune – culturală și educativă. Numeroși preoți, egumeni, monahi și dregători de țară au învățat carte și au deprins nevoința duhovnicească. O adevărată școală de caligrafi, miniaturiști și traducători de limbile greacă și slavonă, Mănăstirea Voroneț a fost locul unde s-a lucrat la formarea limbii naționale și la introducerea ei în cultul ortodox. Paginile a două dintre cele mai vechi manuscrise românești au fost așternute chiar între pereții sfântului lăcaș.

Monument istoric

În 1785, pe lista celor 23 de mănăstiri desființate după anexarea părții de nord a Moldovei Imperiului Austriac s-a regăsit și Mănăstirea Voroneț – călugării au fost obligați să plece, chiliile ajungând ruine. Foștii lucrători pe pământurile Mănăstirii sunt cei care au format satul Voroneț.

După Marea Unire, la început de secol XX, valoarea istorică și artistică a vechii Mănăstiri este readusă în atenția publică, sfântul lăcaș fiind declarat monument istoric.

Considerat muzeu al arhitecturii și picturii din vremurile lui Ștefan cel Mare, lăcașul trebuie ferit de degradare, astfel că lumânările și slujbele au fost complet interzise în Biserică, în perioada comunismului. S-au făcut, de-a lungul timpului, intervenții de restaurare pentru înlăturarea umezelii care punea în pericol anumite fresce, întărirea pardoselii sau consolidarea unor porțiuni de zidărie ce se degradau.

În 1991, după 206 ani, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât reînființarea Mănăstirii de Voroneț, ca mănăstire de călugărițe, moment ce marchează numirea Stravoforei Irina Pântescu în calitate de primă Stareță a Mănăstirii Voroneț.

Blândul și tăcutul Sihastru Daniil, făcătorul de minuni, unul din marii sfinți ai Moldovei și ai lumii ortodoxe, un ctitor al spiritului românesc, ne așteaptă la Sfânta Mănăstire Voroneț pentru a ne învăța să urcăm spiralele interiorității în lumina de un albastru orbitor a vieții trăite întru Duh și Adevăr. Albastru întemeietor. Albastru călăuzitor. Albastru răstignitor. Albastru purificator. Albastru iubitor – extras din Voroneț, Monahia Gabriela Platon, Mănăstirea Voroneț, Editura Thausib, 2007.

Sursă bibliografică: manastireavoronet.ro

Sursă foto: romaniamama.ro, wikipedia

Biserica se roagă pentru toți cei care au murit întru credință și cer iertare pentru păcatele lor, fiindcă nu există om fără de păcat, „chiar de ar fi trăit și numai o zi pe pământ” (Iov 14, 5). „De vom spune că noi nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este cu noi” (Ioan 1, 8). De aceea, indiferent cât de drept va fi un om, atunci când el se depărtează de lumea aceasta, Biserica îi împletește a sa plecare cu o rugăciune pentru el către Domnul. „Fraților, rugați-vă pentru noi”, spune Sfântul Apostol Pavel fiilor săi duhovnicești (1 Tes. 5, 25).

În același timp, atunci când vocea comună a Bisericii dă mărturie pentru dreptatea unui om care a adormit în Domnul, creștinii, în afara rugăciunilor pentru acela, sunt învățați prin puterea exemplului bunei sale vieți și îl așează pe acela drept un exemplu ce trebuie imitat. Iar atunci când, mai pe urmă, convingerea comună asupra sfințeniei persoanei decedate este  confirmată de anumite mărturii speciale, cum ar fi martiriul, mărturisirea fără de frică, lucrarea de sacrificare a propriei persoane pentru Biserică, precum și darul tămăduirii, și mai ales când Domnul confirmă sfințenia acelei persoane repauzate prin minuni ce au loc după moartea sa, atunci când el este amintit în rugăciuni, atunci Biserica îl sărbătorește într-un mod special. Cum ar fi cu putință ca Biserica să nu slăvească pe cei pe care Însuși Domnul îi numește „prietenii” Săi? „Voi sunteți prietenii mei, […],v-am numit pe voi prieteni (Ioan 14, 14-15), pe care El i-a primit în ale sale cerești cămări întru împlinirea cuvintelor Sale, „ca să fiți și voi unde sunt și Eu” (Ioan 14, 3).

Când acestea au loc, rugăciunile de iertare a păcatelor pentru cel ce a plecat și pentru odihna sufletului său încetează; ele lasă loc unor alte forme de comuniune a Bisericii cu acela, mai exact: mai întâi, prin lauda strădaniei acelui în Hristos, „căci niciun om nu aprinde o făclie și o pune sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă” (Mat. 5, 15); în al doilea rând, prin rugăciuni înălțate către acela, ca acela să se roage pentru noi, pentru iertarea păcatelor, pentru propășirea noastră duhovnicească. Pentru ca acela să ne însoțească în ajutor în durerile și nevoile noastre duhovnicești.

Scris este: „Fericiți cei morți, cei ce acum mor întru Domnul” (Apocalipsă 14, 13), iar noi cu adevărat îi fericim. De asemenea, zis este: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor”, iar noi le înălțăm imne de slavă, conform poruncii Mântuitorului. De asemenea, Mântuitorul a zis: „Cine primește prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua și cine primește pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei 10, 41). „Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă” (Matei 12, 50).

De aceea, trebuie să primim omul drept ca fiind un om drept. Dacă el este frate al Domnului, el trebuie să fie asemenea și pentru noi. Sfinții sunt frații, surorile, mamele și tații noștri duhovnicești, iar dragostea noastră către ei este exprimată prin comuniunea în rugăciune cu aceștia.

Apostolul Ioan scrie fraților săi creștini: „Ceam văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășanie cu noi, iar împărtășirea noastră este cu tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 3). Iar în Biserică, această legătură cu Apostolii nu este întreruptă; ea se duce către celălalt tărâm al existenței lor, în planul ceresc.

Apropierea sfinților de Tronul Mielului și ridicarea rugăciunilor lor pentru Biserica pământească sunt prezentate în cartea Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Și am văzut și am auzit glas de îngeri mulți, de jur împrejurul tronului și al ființelor și al bătrânilor, și era numărul lor zeci de mii de zeci de mii și mii de mii”, care laudă pe Domnul (Apocalipsa 5, 11).

Comuniunea în rugăciune cu sfinții este realizarea în plan real a legăturii între creștinii de pe pământ și Biserica Cerească despre care Apostolul vorbește: „Ci v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească și de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor și de duhurile drepților celor desăvârșiți” (Evrei 12, 22-23).

Sfânta Scriptură prezintă numeroase exemple ale faptului că, trăind încă pe pământ, cel drept poate auzi și vedea și ști multe din cele inaccesibile minții obișnuite. Cu atât mai mult, acela se învrednicește de acele daruri atunci când s-a depărtat de trup, fiind în adunare cerească. Sfântul Apostol Petru a văzut în inima Ananiei, conform cărții Faptelor (Fapte 5, 3). Lui Elisei i s-a arătat fapta cea fără de lege a servitorului Ghehazi (4 Regi 4, 2) și, ceea ce este cu atât mai remarcabil, lui i-au fost revelate toate intențiile secrete ale curții siriene, pe care acesta le-a comunicat ulterior Regelui lui Israil (4 Regi 6, 12).

Aflându-se încă pe pământ, sfinții penetrează în duh, lumea de dincolo; unii dintre ei au văzut coruri de îngeri, altora li s-a îngăduit să vadă imaginea lui Dumnezeu (Isaia și Iezechiel), iar alții au fost ridicați la al treilea cer și au auzit cuvinte tainice, de nespus. Cu atât de mult aceștia, acum aflându-se în Rai și fiind capabili să știe cele ce se întâmplă pe pământ și să audă rugăciunile celor ce se adresează lor, pot să le împlinească, întrucât sfinții din ceruri sunt asemenea îngerilor (Luca 20, 36).

Din parabola Domnului despre omul cel bogat și Lazăr (Luca 16, 19-31) știm că Avraam, fiind în ceruri, putea auzi plânsetul bogatului suferind în iad, în ciuda „adâncului” ce îi despărțea. Cuvintele lui Avraam despre frații bogatului, „îi au pe Moise și pe prooroci, să îi audă pe aceia” (Luca 16, 29), indică în mod clar că Avraam cunoștea viața poporului evreu pe care acesta a parcurs-o după moartea sa; el știe de Moise și de Lege, de prooroci și de scrierile lor.

Vederea duhovnicească a sufletelor celor drepți în ceruri, fără îndoială, este mult mai adâncă în comparație cu cea de pe pământ. Apostolul scrie; „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu ” (1 Cor. 13, 12). Biserica întotdeauna a ținut de învățătura legată de chemarea sifnților, fiind pe deplin convinsă că ei pot mijloci pentru noi înaintea lui Dumnezeu cel din Ceruri. Toate acestea le observăm în textele liturghiilor străvechi.

În Liturghia Sfântului Apostol Iacov se spune: „Mai ales, facem pomenirea Preasfintei, Preacuratei, Preabinecuvântatei Fecioarei Născătoare de Dumnezeu. Pomenește-o, Doamne Dumnezeule, și prin ale Sale sfinte și curate rugăciuni, iartă-ne și ne miluiește pe noi”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, explicând Liturghia Bisericii din Ierusalim, remarca: „Apoi pomenim (în oferirea Jertfei celei fără de sânge) pe aceia care mai înainte s-au despărțit de viața aceasta: mai întâi pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe apostoli, pe martiri, astfel că prin rugăciunile și mijlocirea lor, Dumnezeu să poată primi a noastră rugă”.

Multe sunt mărturiile părinților și învățătorilor Bisericii, mai ales începând cu sec IV, în legătură cu cinstirea sfinților de către Biserică. Dar deja din a doua jumătate a secolului al doilea, există indicații precise în literatura creștină străveche în legătură cu nădejdea rugăciunii sfinților din cer pentru frații lor pământeni. Martorii morții martirice a Sfântului Ignatie Teoforul (la începutul sec. II), spun: „Întorcându-se acasă în lacrimi, noi am ținut o priveghere de o noapte. […] Iar apoi, după ce am dormit puțin, unii dintre noi deodată l-au văzut pe binecuvântatul Ignatie stând și îmbrățișându-ne pe noi, și alții, de asemenea, l-au văzut rugându-se pentru noi”.

Multe alte mărturii, mențiuni ale rugăciunilor și mijlocirilor martirilor, pot fi găsite în textele ce relatează persecuțiile acelor vremuri împotriva creștinilor.

Iarăși, astăzi primim veștile cele bune, vestea libertății, o rechemare de la cădere spre viața reînnoită, o promisiune a bucuriei și a slobozirii din robie. Un înger vorbește cu Preacurata, pentru a nu mai vorbi din nou diavolul cu femeia. Spune Sfânta Scriptură: „Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat”.

A fost trimis Gavriil pentru a descoperi mântuirea universală a oamenilor, pentru a-i aduce lui Adam restaurarea sa sigură, pentru a preschimba necinstea cinului femeiesc în cinste, pentru a pregăti cămara mirelui, pentru a fi vrednică de Mirele cel neîntinat și pentru a uni creația cu al ei Creator, în palatul însuflețit al împărăției îngerilor. A fost trimis Gavriil, încă, la fecioara cea care era promisă (logodită) lui Iosif, dar menită lui Iisus, Fiului lui Dumnezeu. Cel fără de păcat a fost trimis la aceasta care nu a cunoscut stricăciunea. A fost trimis luminătorul, pentru a vesti pe soarele dreptății. A fost trimis Gavriil, pentru a vesti pe cel ce este din sânul Tatălui și în brațele mamei. A fost trimis Gavriil, pentru a-l arăta pe cel ce stă pe tron, dar și în peșteră. Eu o numesc pe aceasta taină, ceea ce prin credință se înțelege, și ceea ce nu poate fi cercetat prin erudiție. În a șasea lună, Gavriil a fost trimis la Fecioara și a primit aceste porunci de la Însuși Dumnezeu.

„Vino, așadar, arhanghele, fii slujitor al înfricoșătoarei și ascunse taine. Mă grăbesc datorită milei mele să cobor din cer și să îl cercetez pe Adam cel înșelat. Păcatul a stricat lucrarea mâinilor mele și a încețoșat frumusețea pe care am creat-o. Lupul îmi înghite creația mea, pustiu este locul ei în ceruri […] Îmi doresc să miluiesc pe omul cel necăjit și să-l încătușez pe diavolul-vrăjmaș. Îmi doresc ca această taină să nu fie cunoscută de toate puterile cerești, numai în tine mă încred. Mergi, așadar, la fecioara Maria, la cerurile cele cuvântate, la poarta răsăritului, în lăcașul cel vrednic al Cuvântului meu, la cel de-al doilea cer ce se găsește deasupra pământului, la norul cel iute și ușor. Spune-i ei de ploaia arătării mele, mergi în cămara Mirelui celui întrupat, în lăcașul cel fără de întinăciune al nașterii mele celei după trup. Vorbește urechilor chivotului cuvântător, pregătește-l ca să mă asculte fără să se sperie, și nici să se tulbure sufletul Fecioarei. Arată-te lumește înaintea templului meu însuflețit, spune acesteia mai întâi vestea cea îmbucurătoare. Tu să spui Mariei „Bucură-te, cea plină de har”, ca eu să miluiesc pe Eva cea istovită.”

Toate acestea le-a auzit arhanghelul, și după cum era firesc, a mărturisit: „Neauzită este această facere, care întrece orice gând ce s-ar fi spus. Cel de temut între Heruvimi, cel nevăzut de Serafimi, cel neînțeles între toate puterile cele cerești, promite o cuvântare separată fiicei, prevestind prezența sa personală […] Însă este cu putință ca pântecul omenesc să poată încăpea pe cel de necuprins? Cu adevărat, înfricoșătoare este taina aceasta!”.

Deși pe toate acestea le avea îngerul în a sa minte, Stăpânul său îi zice : „De ce te tulburi și te nedumerești, Gavriile? Nu te-am trimis mai înainte la preotul Zaharia? Nu i-ai trimis tu vestea cea îmbucurătoare a nașterii lui Ioan, nu i-ai impus preotului care nu ți-a dat crezare pedeapsa tăcerii, nu l-ai condamnat pe bătrân la nevorbire? Nu ai fost tu cel ce ai comunicat, iar eu, cel ce a confirmat? Nu a urmat oare veștii tale fapta? Nu a luat în pântec femeia cea stearpă? Nu a dispărut boala nenașterii de prunci? Nu s-a domolit inerția firii? Acum nu va purta în pântec cea care mai înainte era stearpă? Poate exista ceva imposibil pentru mine, Creatorul? Cum, așadar, te-a cuprins îndoiala?”

„Bucură-te, cea plină de dar, nu te rușina ca să nu fii motiv al pedepsei. Te vei face maică a celui ce a pedepsit și mântuit pe om. Bucură-te, maică neclintită a Mirelui Hristos în umanitatea orfană. Bucură-te, tu cea care ai înghițit în mitrasul tău moartea maicii omenirii, pe Eva. Bucură-te, biserică vie a lui Dumnezeu. Bucură-te, tu, cea care ești deopotrivă sălaș al cerului și al pământului. Bucură-te, loc întins al tainei firii. Datorită ție a venit vindecătorul oamenilor, soarele dreptății, pentru a lumina pe cei ce trăiau întru întuneric, ancora tuturor celor suferinzi și limanul cel sigur. S-a născut Domnul robilor, legătura păcii, mântuitorul celor în obezi, pacea celor aflați în război!”

Aceasta este pacea, bucuria și fericirea noastră. Cu toții să căutăm să ne bucurăm de aceste bunătăți, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a căruia este slava, cinstea și închinarea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Tradus

Să nu ne lăsăm posedați de acea teamă care are legătură cu lucrurile și situațiile acestei lumi deșarte. Să nu ne temem, adică, acolo unde frică nu există (I Ioan 4, 18). Fiindcă, ce frică omenească poate ajunge la asemănarea fricii dumnezeiești? Și care slavă omenească pieritoare poate să se asemenea cu măreția, puterea inexprimabilă și cu slava nepieritoare a lui Dumnezeu?

Dar, pentru că suntem copleșiți de lucruri pământești, nu putem, cu puterea credinței și cu luminarea cunoștinței, să îndreptăm mintea spre cele nevăzute. Dacă, deci, chiar și numai prin contemplarea lucrurilor celor văzute ne îndreptăm spre înțelegerea puterii negrăite a Dumnezeului celui nepieritor, să ședem înaintea lui cu frică și nemăsurată cinste.

De va vrea cineva să mute o stâncă, el însuși rege fiind, nu o va putea face în alt mod, decât folosind diverse pârghii și frânghii. Dumnezeu, însă, poate face pământul să tremure numai căutând cu a Sa privire (Ps. 103, 32). Nu rămâne a ta minte fără de cugetare? Numai cu a Sa privire Dumnezeu face ca munții să tremure și alte lucruri grele să se cutremure!

Acela vrea și binevoiește și sprijină toate cu al Său cuvânt! Nu te impresionează mai presus de toate lumina fulgerului și sunetul trăsnetului? Acestea, atât de surprinzătoare sunt, încât nu numai oamenii tresar de frică, dar, împreună cu ei, fiarele, vulturii și păsările. Cu toate acestea, oricâte am spune, nu putem prezenta măreția acestei teme de discuție.

Să îngenunchem, așadar, înaintea Lui și să strigăm (Ps. 94, 6) înaintea bunătății Sale, grăind din adâncul inimii și zicând: „Tu, Doamne, ești al nostru Dumnezeu și nimeni altul. Înaintea Ta am păcătuit și înaintea Ta acum cădem. De Tu vei vrea să ne mântuiești, Doamne, nimeni nu va putea împiedica a Ta decizie și nici nu Te va îngreuna.

Domnul este milostiv și bun. Și chiar de vom fi duși la rătăcire și vom fi păcătuit din nepăsare, să avem grijă să ne vindecăm prin pocăință. De iarăși, ca oameni, vom fi fost ademeniți de vreo anume patimă, să nu deznădăjduim întru totul, ci, știind care Dumnezeu ne-a chemat și având în minte a noastră chemare, să auzim cuvintele Celui ce spune: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mat. 4, 17).

El nu a definit pocăința ca un medicament, numai pentru unele păcate, excluzându-le pe altele. Pentru fiecare fel de rană, pentru orice păcat duhovnicesc, Vindecătorul cel Mare al sufletelor noastre, ne-a dat nouă leac spre vindecare.

Așadar, să dezrădăcinăm obiceiurile rele din sufletele noastre. Iar în locul gheenei, să ne folosim de frica de Dumnezeu, cu care putem să luptăm împotriva tuturor dorințelor greșite ce poartă înlăuntrul lor spinii păcatului. Să ne opunem cu cuget curat, tuturor celor dictate de cugetele cele lacome, fiindcă scris este: „fiți sfinți, căci eu sfânt sunt” (1 Petru 1, 16).

În așa fel, cu harul Mântuitorului nostru Dumnezeu, vom birui viața cea pieritoare.

Domnul pentru a noastră întoarcerea și a noastră pocăință sinceră ne va ierta și va șterge păcatele noastre, fiindcă El este milostiv și milosârd.

Iar dacă cineva dintre aceea care au impresia că s-au îndeletnicit mai mult în asceză și virtute, va murmura, din a Sa multă îndurare, Stăpânul Hristos, fiindcă am intrat foarte târziu în lucrarea cea bună și ne va da răsplată asemenea celor dintâi, va da răspuns Însuși Domnul și Făcătorul și va zice: „Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău și pleacă. Voiesc să dau acestuia care mai pe urmă a venit la lucrare, întocmai ce ți-am dat și ție, celui dintâi” (Mat. 20, 13-14).

Dumnezeu este cel ce judecă și răsplătește. Cine va putea să iasă înaintea Lui și ne va osândi? (Rom. 8,34)

Aceluia se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin!

Din cartea Cea dintâi Înviere, Ed. ETOIMASIA, Sf. Mân. a Cinstitului Înainte-Mergător, Karea, Grecia, 2004.

Apostolul spune: „Toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”[1]. Totul este clar înaintea ochilor lui Dumnezeu. „Ca Atotștiutor, cunoaște atât binele, cât și răul. El lucrează împreună cu binele și suflă asupra creației suflare bună, fiind străin de rău. Fiind străin răului, cum este posibil ca Acesta să ni-l predestineze nouă? Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, dându-le tuturor o predeterminare bună și sfântă”[2]. Prin urmare, nu există cineva sortit de Dumnezeu să fie rău. El devine rău prin el însuși, prin alegerile sale.

„Răul este problema, pe care religia noastră îl descrie într-un mod  minunat”, spune Dreptul, „neexistând altul mai bun. Care este explicația? Aceea că răul există și vine de la diavol. Înlăuntrul nostru avem duhul cel rău și duhul cel bun, care se luptă unul cu celălalt. „Căci pe unul va urâ și pe celălalt va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”[3]. Înăuntrul nostru are loc, cu alte cuvinte, o luptă continuă a răului și a binelui. Aflându-se în vâltoarea ei, omul este liber să decidă ce parte va alege. Așa încât nu Dumnezeu este cel care predestinează și hotărește, ci votul liber al omului”[4]. Omul este bine creat de Dumnezeu. Vine însă cel viclean și îi înaintează propunerea răutății și omul alege în mod liber fie să i se asemenea lui Dumnezeu, fie celui viclean, urmându-i lui.

„Dumnezeu, în atotcunoașterea Sa, știe în cele mai mici detalii, nu pur și simplu dinainte, ci de la plăsmuirea lumii că un anume va săvârși, să spunem, crimă, înainte de a împlini 30 de ani. Dar omul,  prin libertatea alegerii sale,  dar  dăruit lui de Dumnezeu și neluat în considerare de cel dintâi, acționează voluntar. Nu este Dumnezeu cauza, nici cel care l-a predestinat pe acela spre acel scop. Atotcunoașterea Sa nu ne obligă”, și nici nu n e  leagă. „El respectă libertatea noastră, nu o desființează. Ne iubește, nu ne face robi, ne dă valoare”[5]. Dacă Dumnezeu ne-ar fi silit la bine, prin necesitate, am fi făcut, voit, sau nevoit, lucrarea binelui, atunci binele nu ar mai  fi avut valoare, nu ar mai fi existat motiv să fim răsplătiți și moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, fiind obligați să facem toate cele bune. Și vom fi fost și lipsiți de acest minunat dar numit independență și libertate. Nu am avea chipul lui Dumnezeu, care este cu desăvârșire liber, ci am fi fost făpturi mult inferioare.

„Dumnezeu ne respectă libertatea, nu o desființează. El ne iubește, nu ne face sclavi, ne dă valoare. Nu interferează cu libertatea noastră, o respectă, ne dă libertate. Deci suntem responsabili, pentru că facem ceea ce ne-am dorit. Dumnezeu nu ne obligă. Este prevăzut și cunoscut lui Dumnezeu că vei ucide acea persoană, dar nu este aranjat de către Dumnezeu să faci asta. Cum este posibil ca Dumnezeu, care ne-a creat din iubire infinită și este El însuși iubire absolută și vrea numai iubire, să vrea să te conducă la rău și la crimă? Îți dă libertate și apoi ți-o ia?” Desigur că nu. Acționezi liber, decizi ce știe Dumnezeu dinainte fără să te forțezi și, prin urmare ești responsabil.

„Aceste chestiuni sunt foarte delicate”, spune Dreptul, „au nevoie de lumina divină, pentru ca omul să le poată înțelege. Sunt taine. Binele în creație este o taină.  Nu este frumoasă o floare cu numeroase culori, care te atrage și te face să o iubești? Te apropii de ea și îi simți mirosul atât de cucernic, delicat, ce te face să o iubești cu atât mai mult. Acesta este binele. Pai, da, dar nu este și aceasta o taină? Cum au ajuns acele culori să fie, cum s-a plăsmuit acea aromă? Același lucru îl putem spune și despre păsări, animale, și ape. Toate exprimă bunătatea lui Dumnezeu.

Mulți zic: „De ce să mă facă Dumnezeu să sufăr, de ce să mă facă să cad ușor în păcat, de ce să îmi dea mie aceste caracteristici?”. Și iarăși vă zic. Dumnezeu ne-a creat pe toți buni. Dumnezeu a dat omului tot ce a fost mai frumos și mai bun. L-a înzestrat cu toate datele ca să devină perfect”[6]. Predeterminarea noastră este desăvârșirea, îndumnezeirea, asemănarea cu Dumnezeu.

„I-a dat lui, însă, și libertatea și, astfel, depinde de el dacă va urma calea binelui, sau a răului. Pe de o parte, i-a dat iubirea lui Dumnezeu, și pe de altă parte, libertatea omului. Dragostea și libertatea merg mână în mână. Se unește duhul – al nostru – cu Duhul”, cu Sfântul Duh. „Aceasta este viața tainică, viața duhovnicească. Atunci când duhul se unește cu Duhul lui Dumnezeu, atunci lucrăm binele, devenind buni.

„Pentru patimile noastre”, pentru răutățile noastre, „de vină este altceva, libertatea noastră”, iar nu Dumnezeu. „Dumnezeu nu vrea să limiteze alegerile noastre, nu vrea să ne strâmtoreze, să ne impună cu forța. De noi depinde ce vom face și cum vom trăi. Fie vom trăi pe Hristos și vom avea experiențe divine și fericire, fie vom trăi în întristări și supărări. Situație și cale de mijloc nu există”[7] Am putea spune că întreaga umanitate este împărțită tocmai în două grupuri de oameni, sau în două tabere: în tabăra lui Hristos, care trăiește viața în Hristos, cu experiențe și fericire divine, și în tabăra celor răi, care trăiește cu melancolie, tristețe și depresie.

„Vei fi, sau nu vei fi. Unul, sau celălalt. Natura se răzbună, urăște vidul”. Nu poți fi gol. Vei fi umplut fie cu Duh Sfânt, sau cu duh al răului. „Totul poate fi așa, dar nici nu poate fi. Sărutul, de exemplu, poate fi sfânt, și poate fi rău. Dar asta îi dă valoare, ca omul să acționeze liber. Totuși, dacă ne-ar face neputincioși, ca niște roboți, și am face doar ceea ce a vrut Dumnezeu, nu ar fi libertate. Dumnezeu l-a făcut pe om să se ceară să fie bun, din propria voință, să-și dorească singur și să-și facă realizarea ca a sa, în timp ce în realitate vine din harul lui Dumnezeu. Ajunge mai întâi în punctul de a o dori, de a o iubi, de a-l dori”, adică își dezvăluie buna intenție „și apoi vine harul divin și face acel lucru să se întâmple”[8].

Desigur, mai este o întrebare. Sunt oameni care, din păcate, vor merge în iad. Și de ce, spun unii, i-a creat Dumnezeu pe acești oameni și nu a împiedicat crearea lor, plăsmuirea lor? Și la această întrebare răspunde Sfântul Ioan Damaschinul și spune: „Dumnezeu creează și aduce din inexistență la existență întâmplările”, tot ce există, „din bunătate, din dragoste, și știe dinainte ce se va întâmpla. Dacă nu ar fi fost creați, nu ar exista oameni răi, și nici Dumnezeu Atotștiutorul nu i-ar fi cunoscut înainte”. Dumnezeu știe dinainte ce se va întâmpla, nu ce nu se va întâmpla. Prin urmare, întrebarea este deplasată. „Dacă Dumnezeu ar fi creat lumea cu gândul că păcatul și răul vor birui pe Pământ și ar exista oameni care ar deveni răi din propria lor voință, atunci răul ar fi învins bunătatea lui Dumnezeu, atunci răul s-ar fi dovedit mai puternic decât bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu cel Atotputernic, deoarece aceasta l-ar împiedica și l-ar opri pe Dumnezeu de la a crea alte făpturi fericite și binecuvântate.

„Totuși, așa ceva nu se poate face, tocmai din acest motiv”, continuă Sfântul Damaschin, „Dumnezeu creează toate lucrurile bune. Fiecare om devine bun, sau rău, prin propria sa alegere și libertate. Domnul a spus, desigur, despre trădătorul Iuda „mai bine i-ar fi fost dacă acel om nu s-ar fi născut”[9]. Totuși, El nu a spus acest lucru reproșând ceva creației Sale, lucrării Sale, ci răului care a biruit creația, omului rațional, prin propria sa voință și neplăcere. Pentru că nerăbdarea lui făcut inutile toate bunătățile date lui de Creator”. Dumnezeu i-a dat existența, l-a făcut bun, dar nerăbdarea lui Iuda l-a făcut rău. „Cu alte cuvinte, s-a întâmplat întocmai ca în cazul cuiva care, luând avere și putere de la un conducător, își tratează binefăcătorul în mod tiranic. Atunci domnitorul binevoitor îl va  prinde pe bună dreptate și îl va pedepsi, dacă va vedea că cel care a fost beneficiat continuă să rămână la putere și insistă să-și ducă mai departe tirania”[10], adică nu se pocăiește.

Să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulțumim pentru bunătatea Lui care ne-a adus nouă bunătatea noastră proprie, căci din prea multa Sa bunătate, El ne-a adus pe noi din neființă la ființă, să-I mulțumim pentru Providența Sa divină iubitoare și să fim siguri că, întrucât ținem voia Lui, ne vom bucura întotdeauna de binecuvântările Sale divine și vom fi vrednici, de asemenea, de Împărăția Sa Cerească.

Dumnezeului nostru slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

[1] Evrei 4, 13.

[2]  Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[3] Matei 6,  24.

[4] Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[5] Idem

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Op.cit.

[9] Marcu 14, 21

[10] Ioan Damaschin, Învățătură de Credință Ortodoxă, Ed. Pournaras

Sursa

Atotcunoașterea lui Dumnezeu nu limitează libertatea noastră. Fragment din viața și cuvintele de învățătură ale Sf. Porfirie, de Arh. Sava Aghioritul – partea I

Astăzi, Biserica noastră cinstește pomenirea sfinților Trei Ierarhi și Învățători Ecumenici. Cu adevărat, de ce s-au învrednicit acești trei sfinți să fie atât de importanți încât să fie numiți „Învățători Ecumenici” (Οικουμενικούς Δασκάλους) și, desigur, să pretindă exclusivitatea din punct de vedere istoric drept protectori ai Scrierilor Sfinte și a întregii educații? Îndrăznesc să consider că răspunsul este decisiv în vederea unei înțelegeri mai profunde și esențiale a mesajului multiplu al sărbătorii de astăzi. În special, mesajul este multiplu, pentru că în el se poartă perspective și orizonturi de orientare pentru tineri și bătrân, și mai ales pentru cei direct implicați în încercarea minuțioasă de a realiza această Educație, adică profesori, păstori, părinți și copii.

Mai înainte de toate, secretul succesului colosalei lucrări a celor Trei Ierarhi constă în faptul că aceștia au reușit să îndrăznească să acceadă până acolo unde alții nici nu au îndrăznit să se aventureze, sau au eșuat. Iar îndrăzneala lor a constat în faptul că au adus la masa comună două lumi care, până la vremea acestora, existau și se comportau drept două lumi diametral opuse: pe de o parte, elenismul, existent încă din zorii antichității, și, pe de altă parte, creștinismul, care abia atunci părăsea persecuțiile și catacombele părintești. Cu toate acestea, ei nu s-au simțit a fi prejudiciați din cauza faptului că propovăduitorii înfocați și făptuitorii persecuțiilor nenumăraților martiri erau purtători ai duhului izvorât din elenismul antichității și ai idolatriei. În schimb, s-au aplecat și au vrut să privească mai adânc. Aceasta fiindcă învederat le-a fost prin duhul ascuțit care îi deosebea, că înlăuntrul și în spatele polemicii nemiloase a persecuțiilor se afla o sete nesățioasă de Adevăr și o poftă neobosită de a Sa trăire. Pentru aceasta, ei au îndrăznit, au avansat și au câștigat. Au studiat în profunzime și cu temeinicie filosofia antică și moștenirea greacă antică. Moștenitori fiind ei înșiși ai educației grecești, au cunoscut dinlăuntrul ei neputințele elenismului timpuriu, dar mai ales scopurile și căutările acestuia. Iar proiectul realizat de ei a constat în preluarea și botezul elenismului în țesele creștinismului. Și din acea cristelniță a izvorât o lume nouă, al cărei nume trădează atât originea, cât și pe creatorii ei, sau, mai exact, a apărut o nouă alcătuire – și aici v-aș ruga să îmi permiteți utilizarea unui termen-neologism: universalitatea Bisericii și dreapta credință, ortodoxia Bisericii. Aceasta este cea care a înflorit ulterior drept un mod de a exista, dar și ca un mod de a fi, la scară largă, în toată lumea. Cei Trei Ierarhi sunt cei care au reușit ontologic să alcătuiască această legătură ca fiind atât o Ortodoxie a vieții, cât și o Ortodoxiee a Bisericii. Cu alte cuvinte, ortodoxia ecleziastică o datorăm teologiei și învățăturilor lor. De-ar fi să-i întrebăm pe toți cei care au studiat și s-au cufundat în învățătura lor, ne-ar spune că toți cei trei au ajuns pe cele mai înalte culmi ale teologiei și nimeni dintre cei care au venit mai pe urmă nu i-a putut ajunge. Primii doi, Vasile și Grigorie,cei doi Capadocieni, cu lumina cea de Sus fiind luminați au lămurit toate aspectele cu privire la caracterul treimic al lui Dumnezeu, iar nimeni după ei nu a adăugat nimic nou. Același lucru este valabil și pentru cel de-al treilea sfânt, Ioan Gură de Aur. Nimeni după el nu a adus modificări la Dumnezeiasca sa Liturghie, nici nu a încercat să redacteze alta. Această Dumnezeiască Liturghie cristalizată în scrierile hrisostomice, rămâne a fi neîntrecută în Răsărit și Apus, până în zilele noastre și în veci, și este cea întru care ni se dăruiește arvuna Împărăției, unindu-ne chiar și în chip somatic cu aceasta. Acestea reprezintă două dintre nenumăratele exemple pe care le-am putea indica, care să constituie ceea ce am numit mai sus: Ortodoxia Ecleziastică a celor Trei Ierarhi.

Astăzi, însă, această universalitate ecleziastică,  această alcătuire patristică s-a transformat în spațiile noastre și în tradiția noastră într-o ideologie națională, o ideologie de stat, și, în fapt, într-o ideologie individualistă în timp ce aveam datoria mai presus de fire de a păstra compoziția și modul de a fi și de a trăi înaintea ochilor atâtor mulțimi de oameni și mai ales în ochii fiecărei noi generații. Dacă Ortodoxia Ecleziastică devine ideologie, chiar și dacă ea reprezintă un vector de coeziune a unui grup de oameni, nu va putea pentru mult timp să funcționeze astfel și nu va putea vreodată să devină un mod de viață universal. Iată de ce astăzi, deși se presupune că toți suntem legați de aceeași atitudine față de Biserică și Ortodoxie (dreapta credință), acestea două nu pot  să ne lege, să ne unească, să ne facă o singură gură, un singur duh, un singur popor și să continuăm astfel devenirea bisericească pe care Părinții noștri ni le-au lăsat drept moștenire.

Însă, ne consumăm în conflicte personale sau de grup de natură pur ideologică, astfel încât atât Biserica cât și Ortodoxia ei să fie transformate într-o utopie și într-o variantă de viață depășită. Uitați de ce astăzi, deși cu toții ne îndreptăm către exterior și către terți, luptându-ne sincer să manifestăm în lume aceste două indicatoare identice ale vieții universale, oamenii le resping cu ușurință ca fiind nepământești, o utopie, ca neavând nici un fel de mesaj pentru viața modernă.

Primii am fost, așadar, cei care am modificat măreția moștenirii Părinților noștri, a celor Trei Ierarhi, pe care astăzi îi sărbătorim, pentru că am modificat conținutul modului de viață pe care ei l-au făurit duhovnicește și cultural și au hrănit atâtea generații, dar de asemenea, atâtea „popoare, triburi și limbi, cu măreția lui Dumnezeu”. Iar această înstrăinare a avut o dublă consecință: nici ceilalți nu au putut trăi în suflarea acestui nou – în Hristos – mod de viață, nici noi nu am putut rămâne în mulțumire, astfel încât am ajuns să căutăm alte moduri de viață care să nu se potrivească nici cu moștenirea noastră, nici cu frământările noastre. Dacă, de exemplu, luăm în considerarea întâmplările recente din statul grec, în această formă de stat relativ recentă cu peste trei mii de ani de elenism în spate, vom vedea că suntem bătuți și chinuiți de o imitație incurabilă în întregul spectru de viață, fiindcă am abandonat moștenirea culturală creatoare a Părinților noștri și ne-am alăturat carului de luptă și, în consecință, căutărilor constante a unor standarde ontologice străine. Acești Trei Sfinți ne-au arătat a fi stindarzi, iar astăzi am ajuns a fi dezorientai și lăsați la urmă. De aceea, mesajul sărbătorii celor Trei Ierarhi este oportun, orientator, ne trezește și ne indică în mod infailibil cursul nostru.

Cei Trei Ierarhi au fost în primul rând stâlpi ai Ortodoxiei Ecleziastice, care Ortodoxie Ecleziastică, fiindcă trebuie încă o dată spus, nu are nimic de-a face cu naționalismele și etatismele ce înrobesc spiritul unor scopuri pur-omenești. Este vorba de o categorie spirituală, ontologică, culturală și eshatologică. Ea îmbrățișează întreaga lume. Ea nu cunoaște nici sexul, nici adunările, nici culorile, nici confesiunile religioase („ nu mai este nici iudeu, nici elin, nici sclav, nici liber, nici bărbat, nici femeie”). De aceea, istoria le-a dat numele potrivit de „Învățători ecumenici” și „stele luminoase ale cerului duhovnicesc”. Fiindcă au dat lumii nu numai „viața cea bună”, ci au deschis în primul rând drumul „vieții eshatologice celei bune”. Iar noi suntem gospodarii acestei moșteniri. A unei mușteniri ce nu poate fi comparată cu bogățiile, puterile și cu toată măreția lumii. Și iată de ce (și doar așa se explică de ce) : toți martirii și sfinții, pe care Biserica noastră îi prezintă zi de zi de-a lungul timpului ca modele și călăuze ale vieții noastre, au dat totul și, la sfârșit, însăși viața lor, pentru a deveni vase și părtași ai acestei măreții pe care cuvintele și limbile omenești nu reușesc a o descrie și defini. Dar cei Trei ierarhi nu s-au bazat pe construcții teoretice, ci au pășit mai adânc în acest principiu. În primul rând, au definit relația care guvernează profesorul  și ucenicul, o practică și o dimensiune a educației, care astăzi, din păcate, au fost peste putință de estompate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în mod caracteristic: „Nu este nimic mai bun care să ajute procesului de învățare decât ca învățătorul și cel ce este învățat să se iubească reciproc”. ”Nimic nu reglementează mai bine predarea decât iubirea, adică profesorul să iubească și să fie iubit de ucenic”. Nu vede nici un alt mijloc de predare Hrisostom decât iubirea pentru copil. Iată unde se găsește specificul învățătorului. În primul rând învățătorul iubește și această dragoste îl întoarce pe ucenic de la ignoranța materială spre orizonturi largi nu numai de cunoaștere, ci și de stil de viață. Iar modul de viață de care profesorul îl va face dependent pe copil nu este altul decât iubirea (agape)! Iar atunci când copiii noștri învață să iubească, atunci vor ști și să folosească în mod corespunzător cunoștințele dobândite și să trăiască armonios în mediul lor familial și social. Ne gândim adesea că profesorul discută dintr-o poziție de superioritate și autoritate. Cei Trei Ierarhi sugerează o altă poziție, cea a inimii de copil! Copilul percepe foarte ușor dragostea profesorului, atunci când el poate iubi, apoi îl așează pe acesta în sufletul lui, fără a putea ascunde dragostea sa față de el. Acceptare profesorului înseamnă în mod automat acceptarea tuturor celor ce lucrează împreună cu el. De aceea, iubirea precede întotdeauna furnizarea oricărei cunoștințe. Acei profesori care au început invers, fie nu au reușit să iubească copilul, fie au eșuat lamentabil în încercarea lor educațională. Nu există, poate, un moment mai frumos pentru profesor decât atunci când va simți că semănatul său pedagogic a dat rod atât în cunoaștere, cât și în iubire. Când va simți că elevii săi îl iubesc. Și copiii știu să iubească. Poate chiar atunci este și momentul realizării pentru profesor că ucenicul, fiecare copil, devine parte din sine, minte din mintea sa și inimă din inima sa, o fărâmă a existenței sale. Astfel, relația care guvernează profesorii și elevii este o relație de dragoste, o relație personală și o relație de reciprocitate. „Nimic nu este atât de instructiv ca să iubești și să fii iubit”.

Cei Trei Ierarhi adresează în mod exuberant mesaje și îndemnuri părinților. Părinților, spun ei, nu uitați că ai voștri copii sunt persoane, ca imagini ale Dumnezeului celui Întreit în persoană, ființe tandre și personalități complete. Fiecare acțiune a voastră are un impact profund asupra existenței lor sensibile. Mai presus de toate, însă, copiii se uită la adulți, la părinți, precum și la profesori, iar comportamentul adulților este cel ce determină morala și alcătuirea lor mentală, formarea concepțiilor ontologice și comportamentul lor ulterior. Pentru a simți mai bine greutatea acestor cuvinte, aș dori să citez expresia caracteristică a lui Grigorie, pe vremea când era arhiepiscop al Constantinopolului, despre prietenul său fratern, Vasile, comentând marea acceptare a cuvintelor sale de către oamenii din Capadocia, dar și din lumea-ntreagă: „Tunetul este cuvântul tău, iar steaua, viața” („vorbirea ta este un tunet, căci viața ta este un fulger”).

De aceea și noi, dragi părinți și dragi profesori, pentru ca al nostru cuvânt să fie tunător și auzit de copiii noștri, viața noastră trebuie să fie fulgerătoare, cristalină, dinamică și transparentă. Cei care, poate, cred că ai noștri copii ascultă doar cuvintele noastre și ignoră, sau sunt indiferenți față de morala noastră, se află în înșelare. Sfântul amvon dorește în acest moment să vă depună drept mărturie experiența sa de educator. Viața noastră este cea care devine purtătoarea cuvintelor noastre în fața ochilor cercetători ai copiilor și a lumii lor interioare-psihice de neatins. Acest lucru este cea care le confirmă autenticitatea. Fără o pedagogie adecvată, lucrarea noastră educațională nu are prestigiu înaintea ochilor copiilor. Cei Trei Ierarhi aici împărtășesc un scurt cuvânt al șui Hristos, pe când Acesta își trimitea ucenicii să învețe în lume, zicând laconic: „Faceți și învățați”. Aici este fundamentul doctrinei și învățăturii noastre. Mai înainte profesorul va face, iar apoi va preda. Mai întâi părintele va face și apoi copilul îi va urma exemplul. Cum se poate aștepta ca ucenicul să acționeze pozitiv, când exemplul adulților care îl cârmuiesc, părinți și profesori, este negativ? Cum va merge copilul în pace, când adulții cu al lor comportament negativ îi tulbură lumea armonioasă? Cum va îmbrățișa copilul dreptatea, atunci când îi vede pe adulții din jurul lui în mod flagrant, fără rușine, făcând nedreptate și aducând greutate celorlalți? Cum vor fi preocupați copiii de lucruri mari și înalte, când văd adulții risipiți în micimi sufletești și în digresiuni fără sens? Cum, în cele din urmă, va lucra unitatea și cooperarea, când vede pe cei mari sfădindu-se, împărțindu-se și subminându-se reciproc, nefiind de acord?„ Tunetul este discursul tău, dar fulgerul este viața”.

Având în vedere că transmit ecoul învățăturii celor Trei Ierarhi cu o schemă, aș putea spune că fiecare țară din lume este guvernată de doi factori, două autorități: politicienii de rang înalt și învățătorii, dar cu o mică diferență: politicienii guvernează fiecare țară de astăzi, dar învățătorii, fiecare țară de mâine. Fiind, așadar, „guvernatori” a unei noi generații ce se înalță în orizontul social globalizat, suntem toți chemați să trasăm o cale prin care va trece dezvoltarea istorică de mâine. Propria noastră atitudine și propriile noastre alegeri vor fi cele ce vor determina amintirea sau uitarea istoriei. Cei Trei Ierarhi ne-au lăsat moștenire un exemplu: au fost învățători ai lumii!

În final, vouă, iubiți copii, aș dori să vă adresez un ultim cuvânt. Dacă m-ați întreba ce indicator pe drumul vostru personal v-aș recomanda, v-aș răspunde fără rezerve: cei trei Ierarhi! Vă asigur că au toate caracteristicile specifice unui copil, unui adolescent, unui tânăr și vor împlini în mod desăvârșit așteptările voastre din zorii vieții. Vă invit să faceți ceva despre care vreau să cred că va fi o piatră de hotar în viața voastră.

Voi, iubiții noștri copii, care sunteți alinarea zilei de astăzi și speranța zilei de mâine, dați certitudinea tinereților, a expresiei „noi vom fi mult mai bun ca voi” dintr-un vechi dans spartanilor, bazându-ne pe arhetipul educației și universalitatea celor Trei Ierarhi. Luați-i așadar ca o busolă și mergeți cu îndrăzneală. Cei Trei Ierarhi sunt busola voastră, „busola Duhului”. Și fiți siguri că veți deveni luminători, luminători de viață, de cultură, ai noii culturi ecumenice europene și, mai presus de toate, luminători ai veșnicei Ortodoxii Ecleziastice.

Dacă, de la acest Dumnezeu smerit, ne aducem privirea spre a căuta în toată întinderea lumii, în care și pentru care se smerești, această hidoasă smerenie se prezintă prin cu noi aspecte, nu mai puțin surprinzătoare. Aici îmi vine în minte imaginea Cuvântului lui Dumnezeu coborât din cer în pământul Egiptului, cea pe care autorul cărții Înțelepciunii o înfățișează astfel: „Căci, pe când lina tăcere stăpânea peste toate și noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate, Cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înaltul cer și din scaunele împărătești, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ hotărât pieirii” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 14-15). Însă, și la coborârea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu în pământul lui Israel, nu a stăpânit noaptea, căci, în momentul nașterii Sale, „erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2,8)? Nu a fost oare o adâncă liniște pe pământ, din moment ce s-a auzit doar glasul unui păstor, pe care l-au auzit ceilalți păstori, în pustie? Ce surpriză îngrozitoare a Cuvântului răzbunător al lui Dumnezeu, coborând pe tragicul pământ al Egiptului pentru a plăti „pe toate de moarte” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 16), lovind pe toți întâii născuți ai Egiptului! Totuși, această lovitură neașteptată nu a diminuat, ci mai degrabă a mărit slava Dumnezeului răzbunător, care, fără vreun mijloc sesizabil, fără vreun act capturat în simțiri, ci prin simpla putere a unei singure porunci discrete, și chiar, am putea spune, numai prin întreruperea cuvântului său ce dă viață fiecărei făpturi, se împlinește pedeapsa nelegiuirii. Diferit, dar nu mai puțin cutremurător, este bruscătatea cu care Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, prin nașterea Sa cea după trup, vine să viziteze întregul pământ, un pământ putred, pernicios, fiindcă „toți au păcătuit  și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23). Nu mai vine însă ca un temut războinic, amenințând cu moartea orice ființă vie, ci ca un nou-născut, aducând la întreaga împărăție a morții speranța unei vieți renăscute. El vine, însă acest pământ nu merge în întâmpinarea Sa, nu îl înconjoară, nu îi aduce cinstiri, nu îl percepe ca al său Mântuitor, nu aude vorba tăcută a lui Dumnezeu înlăuntrul ieslei. Aproape deșartă toată slava pe care o avea „înaintea Tatălui, mai înainte de a fi lumea,” (Ioan 17,5), îl însoțește prin gura îngerilor, la intrarea Sa în lume, și ajunge cu El – chiar până pe pământ: pe acest pământ pernicios, unde aproape nu există urechi care să nu fie surde de grijile vieții, neputincioase în a-l auzi. Aproape la fel de zadarnică a fost și cea mai de Dumnezeu insuflată și luminată stea care a făcut o călătorie neobișnuită pentru a marca răsăritul, în mijlocul nopții adânci, a Soarelui Adevărului. Și abia s-au găsit doi-trei oameni capabili să înțeleagă acest semn și să îl urmeze, iar aceasta s-a întâmplat, desigur, între popoarele ce stăteau în întuneric și în umbra morții păgânismului, și între cei ce adorau stelele. Iar Iudeea, unde „cunoscut este Dumnezeu” (Ps. 75, 2)? Nici nu bănuie că „Dumnezeu s-a arătat în trup” (1 Timotei 3, 16). Și Ierusalimul, „orașul lui Dumnezeu” (Ps. 86, 3)? Nu se bucură împreună cu Hristos, cel ce vine spre a-l mântui, ci se necăjește împreună cu Irod, cel ce pregătește vărsarea de sânge. Și arhiereii, învățătorii, căci se cuvine mai ales ca ei să fie mai aproape de Dumnezeu și de tainele Sale, prin rugăciune și tâlcuirea legii? Ei răspund minunat la întrebarea filosofică: „Unde este să Se nască Hristos?” (Matei 2,4). Și cu privire la întrebarea aceasta îi mulțumește faptul că nu judecă drept necesară cercetarea posibilității nașterii în plan real.

Astfel, nu numai în întunericul nopții fizice, dar și în întunericul, la fel de adânc, al neștiinței și al uitării, în care trăiesc oamenii, pentru tine și alegerile tale, „Cuvântul cel atotputernic din cer și de pe scaunele împărătești, în mijlocul pământului secătuit” și fără a da importanță faptului că aproape nimeni nu L-a cinstit, nimeni nu Îl recunoștea, nici nu căuta să Îl recunoască, în loc să dezlănțuie a Sa judecată cumplită, tace întru îndelungă-răbdare, întru care cei pierduți își găsesc mântuirea. În acest fel, nu S-a smerit pe Sine  numai fiind după chipul lui Dumnezeu și asemenea cu Acesta, și fiind Dumnezeu, dar a adăugat încă o măsură a smereniei prin ignoranța și nepăsarea celor pentru care a primit să Se smerească!

Să admirăm, (iubiți) creștini, smerenia voluntară pe care a primit-o pentru noi marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru. Și aceasta ar fi puțin lucru. Să îngenunchiem înaintea acestei smerenii, și nici aceasta nu ar fi îndeajuns. „Gândul acesta să fi în voi, care a fost și în Hristos Iisus”, zice Apostolul. Să aveți aceleași simțăminte ca cele pe care le-a avut Hristos, aceeași atitudine către Acela. Ce înseamnă aceasta? Însuși Apostolul ne explică într-un cuvânt anterior celui de mai sus: „nimic din duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuși” (Filipeni 2,3). Este întru totul evident că ne învață aici, după paradigma lui Iisus Hristos, să nu ne ridicăm statura, să nu ne mândrim cu privilegiile noastre, oricare ar fi ele, ci să ne smerim pe noi, atât în noi înșine, cât și înaintea celorlalți.

Cel ce are robi, să își aducă aminte de Cela ce a luat chipul robului, și să nu se mai smerească cei ce au fost smeriți deja de a lor soartă, și după cum Acela a fost înălțat de Dumnezeu deasupra celorlalți, nici acesta să nu caute să se înalțe cu a sa aroganță. Cel ce locuiește într-o casă frumoasă, care doarme pe pene, care este îmbrăcat în mătase, să le compare pe acelea cu ieslea și grajdul și scutecele prost făcute, și să nu mai disprețuiască pe cei ce locuiesc în cabane, care dorm pe paie, care se îmbracă în cârpe, care, probabil, nu numai ca înfățișare exterioară, dar și din punctul de vedere al celei interioare, se aseamănă mai mult cu Hristos decât el însuși. Bogatul să se laude, zice apostolul Iacov, „întru a sa smerenie, pentru că va trece ca floarea ierbii” (Iacov 1, 10).

Cât despre tine care, după cuvântul Apostolului, „care te sprijini pe cuvântul legii și te lauzi cu Dumnezeu, și cunoști voia Lui și știi să încuviințezi cele bine, fiind învățat din lege” (Romani 2, 17-18), tu, „cel ce te lauzi în Domnul să te lauzi” (Corinteni I 1, 31)! Însă, „acela căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12)! Mai presus de toate, să nu condamne pe cei ignoranți, să nu ia în derâdere pe de cei ce cad. Hristos este lumina „cel ce luminează pe tot omul, venind în lume” (Ioan 1,9): poate că cei pe care îi vedeți șezând în întuneric și în umbra morții, repede se vor lumina mult mai repede ca voi, sau, poate, deja strălucesc în interiorul lor, în sufletul lor. Și, poate, și magii răsăritului păgân s-au grăbit mai mult ca voi în căutarea lor de Hristos, și mai repede s-au apropiat de El, ca voi. Poate „vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31).

Dulceața, simplitatea, smerenia, îngăduința sunt asemenea a celui din urmă dintre cei slabi, iar calmul smereniei, o răbdare ce se probează de fiecare insultă, „gândul acesta să fie în voi, care era și în Hristos Iisus”. Amin!

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea I

Traducere

„Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”

Dacă în Proverbele lui Solomon se spune: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” nu este astăzi timpul potrivit să cercetăm cu Sfântul Apostol chenoza dumnezeiască a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din moment ce Îl vedem smerindu-Se pe Sine până la mărimea unui prunc, să se deșerteze până la a ședea în iesle?

Oamenii, atrași de patimile lor spre realizările omenești, sunt adesea nedumeriți de smerenia lui Hristos. Însă, atunci când experiența atâtor veacuri a demonstrat că „Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,9-10), fiindcă din ziua Învierii Sale și a Înălțării Sale, nenumărați martori au văzut puterile cerurilor împlinindu-I fără pregetare orice voință, în timp ce cei ce stau împotrivă, în Numele Său, să fie trimiși întru adâncurile prăpastiei, iar mii de oameni și-au găsit fericirea, închinându-I-se tocmai acestui Nume.

Prin urmare, când vorbim oamenilor adunați să îngenuncheze înaintea numelui lui Hristos, putem fi liberați de grija de a apăra și a justifica smerenia Sa. Nimic nu ne împiedică să evaluăm această smerenia cu aceeași măsură a evlaviei pe care o datorăm măreției Sale.

Cu adevărat, cât de mult S-a smerit Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa! Iar această smerenie ne miră cu atât mai mult cu cât ea este insuflată de un fel de conformare contradictorie cu măreția originară a omului. Într-adevăr, nu fără scop, limbajul cultic folosește, pentru a descrie aceste poziții contradictorii, aceeași unică expresie: chip și asemănare. „Să facem om”, spune Dumnezeu-Creatorul, „după chipul și asemănarea Noastră”. Și Apostolul spune, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca om”.

Un om însemnat pe pământ, oricare ar fi fost acela, nu ar fi trebuit să se smerească prea mult pentru a se asemăna unui rob. Când, însă, marele și puternicul Dumnezeu, care face încă și pe robii Săi oameni importanți, se metamorfozează El Însuși după chipul și asemănarea robului, văzând înălțimea mărimii să sufere o asemenea nemăsurată smerenie și umilință, este cu neputință să nu ne încerce un sentiment de deosebită admirație care să ajungă până la emoție, sau groază. Într-o asemenea măsură s-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu prin a Sa întrupare.

Dar cu cât mai mult S-a smerit prin prisma circumstanțelor nașterii Sale pământești. A trebuit să aleagă un popor din care avea să se nască și a ales cel mai de jos popor al pământului, un popor ce nu a izbutit să aibă propria sa guvernare, care deseori a fost subjugat, sau s-a apropiat foarte mult de aceasta, care oarecând a fost binecuvântat, dar care sunt foarte aproape de a fi respinși. A trebuit să aleagă un oraș, și a ales Vitleemul, atât de mic încât un prooroc, dorind a-l lăuda, nu poate trece cu vederea categoria de care este vrednic,  și nu găsește a exprima această laudă decât prin  numele lui Iisus, a Dumnezeului celui ce S-a smerit, care avea să se nască acolo: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5,1).

A trebuit să aleagă o mamă și să ascundă încă o vreme de cei necredincioși taina întrupării, a trebuit să o alăture pe aceasta prin legături de ordin legal, iar nu trupești, unui pretins tată, și a ales să se nască, e adevărat, din neam împărătesc, pentru a se împlini toate promisiunile și profețiile, un tâmplar și o fecioară sărmană rămasă orfană. Dar toate acestea nu au fost îndeajuns. Dacă Domnul lumii s-ar fi născut într-o casă săracă deținută de Iosif, sau cel puțin închiriată lui. Sau dacă Maria l-ar fi născut într-un pătuț sărac, chipul robului, ce l-a luat, nu ar fi avut, probabil, aceleași caracteristici pe care le-a și avut, fiindcă ar fi putut să se găsească un rob și mai nefericit, inferior lui Iosif, precum și un legănel mai smerit decât cel al Mariei.

Ce a hotărât, așadar, mintea Celui Preamăreț în căutarea unei smerenii nesfârșite? Un decret imperial ce ordona „să se înscrie lumea întreagă” (Luca 2,1), care a mobilizat întreaga populație a Iudeii, astfel încât Iosif să nu poată rămâne în casa din Nazaret, și nici să găsească o casă de închiriat în Betleem, pentru ziua în care avea să se nască adevăratul Împărat al pământului. Astfel, smerit până la mărimea unui prunc, Domnul se smerește încă și mai mult până la punctul de a avea o iesle în loc de leagăn. „Și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”.

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea a II-a

Traducere

Acestea sunt doxologhisirile lui Ioachim și ale Anei. Acestea sunt cântările de imnuri de mulțumire. Acestea sunt mărturiile prezentate proorocului Zaharia. De aceea, preotul, drept prooroc al lui Dumnezzeu, a deschis Sfânta Sfintelor, și, văzând curăția din ochii Fecioareii, frumusețea chipului, noblețea sufletului, puritatea vieții, a mișcărilor ei, înfățișarea ei modestă și auzind imnurile ei, după ce a primit luminnarea Duhului Sfânt, a exclamat: „O, fiică curată, fecioară neîntinată, preafrumoasă tânără, slavă a femeilor, podoabă a fecioarelor. O, Maică, Preasfântă, Fecioară, tu, care ești binecuvântată de toate femeile, slăvită prin curăție și feciorie; cea care ești sfârșitul blestemului lui Adam, plata datoriei Evei, jertfa curată a lui Abel, jertfa cea fără de răutate a celor întâi-născuți, podoaba lui Seth. Tu vei purta în pântecele tău pe Fiul lui Dumnezeu și vei naște fără dureri. Tu, cea care ești nădejdea nesfârșită către Dumnezeu a lui Enos, fiul lui Cain; desfătarea lui Enoh, urmașul lui Adam și călăuza spre viața veșnică; chivotul lui Noe și împăcarea cu Dumnezeu a oamenilor de după potop; slava strălucitoare a împărăției și preoției lui Melchisedec; siguranța lui Avraam și motivul ascultării sale de promisiunea nașterii de prunci; jertfa cea nouă a lui Isaac și ofranda rațiunii. Tu ești scara pe care a văzut-o Iacov; tu ești cea mai măreață sămânță a celor douăsprezece seminții ale lui Israel; tu te tragi din neamul seminției lui Iuda; tu ești, preacurată, înțelepciunea lui Iosif și răsturnarea femeii egiptene, care simbolizează sinagoga iudeilor; tu ești dovada răbdării lui Iov în ispite și dublarea avuțiilor sale; tu ești cartea de Dumnezeu dată a legiuitorului Moise, pe care s-a scris pe plăci gravate cu mâna lui Dumnezeu taina refacerii, cu care noul Israel, adică Biserica, se va elibera din robia Egiptenilor. Atunci poporul israelit, în pustie, s-a săturat cu mană și și-a potolit setea cu apa ce țâșnea din piatră tare; această piatră era Hristos, care urma să se nască din pântecele tău și să se arate drept un mire ieșind din camera miresei. Tu ești toiagul lui Aaron care a adus lăstari. Tu l-ai lăudat pe Iisus al lui Navi, care s-a luptat cu cei potrivnici. Tu eștii fiica lui David despre care scrie că vei fi îmbracată cu podoabe de aur. Tu ești palatul de aur în jurul căruia se găsesc șaizeci de puternnici, cântând imnurile dumnezeieștilor scripturi. Tu ești înalțarea profetului Ilie și înlăturarea Izabelei. Tu ești binecuvântarea mărului lui Elisei cu care s-au despărțit apele Iordanului, și a trecut fără să se ude, aruncând sare în apă pentru a putea fi băută. Tu ești mântuirea lui Iona care a fost în măruntaiele chitului și pocăința și iertarea bogată a ninivitenilor.

Tu ești împlinirea profeților și desăvârșirea cuvintelor acestora. Pe tine profetul Iezechiel te-a numit „poartă închisă”, prin care nimeni nu avea să treacă decât Domnul Dumnezeu, Cel care o va și ține închisă. Pe tine te pomenește Isaia cel cu glas înalt când zice că ești toiagul lui Iesei din care va veni floarea, adică Hristos, care, după ce va smulge răsadul răutății va sădi pământul cu a lui Dumnezeu cunoaștere. Căci despre tine a spus Ieremia mai înainte, că „Vin zilele, zice Domnul, și voi face un nou legământ cu israeliții și cu seminția lui Iuda, pe care l-am făcut cu părinții acestora”, revelând arătarea Fiului tău prin nașterea ta și chemându-te spre a fi închinată de toate popoarele idolatre ale pământului. Pe tine avându-te model cei trei tineri din Babilon, înțelegând dorința fiului tău, au trecut prin văpaia de foc fără să sufere vreun rău și au dansat de parcă s-ar fi aflat într-o cămară. Pe tine, profetul Avacum, te numește Muntele Taiman, din care s-a arătat împăratul cu putere multe, de care tremură toți etiopienii și locuitorii Maidanului. Pe tine te laud, fiică preacurată, ție îți cânt și te preafericesc, ție îți înalț cântare de slavă, cea care te-ai arătat din toate neamurile a fi mireasa lui Dumnezeu; pe tine te laud, care te vei arăta cer nou; pe tine te ofer ca pe o comoară mult cinstită în templul Domnului; pe tine te laud ca pe un nou Legământ, prin care Hristos, Mesia, va desființa litera legii și va chema oamenii la viață în har, prin botez, va înceta obiceiurile legii mozaice și va trimite oamenilor pe Duhul Sfânt.

După ce Proorocul Zaharia a împodobit-o pe Maria cu aceste sfinte cuvinte, a călăuzit-o în altarul de jertfă și a dăruit-o Domnului și Dumnezeului. Atunci au plecat de la templu părinții ei, Ioachim și Ana, mirându-se, bucuroși, de prudența, blândețea și liniștea Fecioarei. Din moment ce aceasta a trecut de cuvintele copilăriei, s-a închinat doar Tatălui Atotputernic, și, primind, hrana cerească de la înger, a disprețuit-o pe cea omenească, și rămânând neîncetat în templu, a considerat viața lumească neînsemnată, asemenea unei pânze de păianjen. Câștigând fericirea cea cerească, a refuzat bogăția pământească. Participând zilnic la bucuria îngerilor, s-a dovedit superioară grijilor vieții de zi cu zi, și, văzând constant pe Duhul Sfânt, a alungat în mod nevăzut mulțimea de duhuri viclene.

Ce a făcut Fecioara rămânând în Sfânta Sfintelor? A primit de la înger hrană cerească. Și ca un porumbel neîntinat trăind feciorește, Creatorului templului, al cerului și al pământului, rugându-se cu mulțumire și cu mustrare a inimii, zicea: „Te laud, Atotputernice cel Preaînalt, pentru că ai înlăturat rușinea proto-mamei mele Eva și datorită milei Tale nespuse vei trimite pe Fiul tău cel Unul Născut pe pământ să se amestece cu oamenii și, pentru aceasta, voi deveni locuință a Sa curată”.

Cum vom numi, așadar, pe Maria? Cer? Fiindcă Făcătorul Cerului și al Pământului a primit pântecele său. Soare? Fiindcă aceasta era de șapte ori mai strălucitoare ca soarele, primind în ea pe Soarele dreptății. Lună? Pentru că avea o frumusețe incomparabilă, născând pe Hristos, Cel ce a întrecut pe toți în frumusețe. Nor? Pentru că ea ținea în brațele ei pe Cel ce ține norii? Lampă? Fiindcă a trimis lumină celor ce se aflau în întuneric și în umbra morții. Tron? Pentru că Cel care domnea înn mod nevăzut pe scaunul părintesc a primit a se sălășlui în ea prin Duhul Sfânt. Mărgăritar? Pentru că ea i-a îmbogățit pe oameni prin mărgăritarul cel preascump. Paradis? Fiindcă a deschis Edenul celor pedepsiți și îi conduce pe aceștia spre împărăția cea veșnnică. Munte? Pentru că pe cel ce face munții să fumege, asemenea Sinaiului, L-a primit să se sălășluiască în ea fără greutate. Pământ? Pentru că pe cel ce face pământul să tremure l-a îndurat fără durere. Masă? Pentru că pe cel care ne dă hrană, cu grijă de mamă, l-a hrănit cu lapte. Mare? Pentru că pe Cel ce adună toate apele într-o singură unitate l-a sărutat cu buzele ei.

Cine nu ar fi surprins? Cine nu s-ar minuna? Cine nu ar slăvi măreția tainei? Dacă au fost atât de mărețe lucrurile întâmplate înainte de venirea Harului, încât mintea și rațiunea nu le-ar fi putut cuprinde, cine ar putea tălmăci cele întâmplate odată cu venirea harului? Dacă au fost slăvite evenimentele epocii legii, adică a Vechiului Testament, care au trecut ca o umbră, cu cât mai slăvite sunt cele ce s-au întâmplat odată cu parusia Duhului Sfânt?

Să se rușineze ereticii, care încearcă cu ale lor blasfemii și guri pline de otravă să defăimeze pe Fecioara. Fiindcă slăvita Maria, care a devenit Maică a lui Dumnezeu, adică Theotokos, și l-a născut pe Hristos în forma umană, a născut în mod supranatural pe Dumnezeu-Omul. La icoana ei aducem noi o închinare de cinstire. Iar chipul Născătoarei de Dumnezeu, în icoana ei, ca Maică a lui Hristos, îl îmbrățișăm, fără a cinsti materia. Aducând cinste prototipului, credem cu bună dreptate. Noi nu pictăm chipul dumnezeirii în icoane, așa cum afirmați voi, cei orbi și lipsiți de lege, ci forma umană a Mântuitorului. Reprezentând icoana, propovăduim natura prin care a comunicat cu noi și a înviat din morți. Îl cinstim, așa cum trebuie, pe Hristos, cel ce a luat firea omenească și chipul Preacuratei Sale Maici, care este cu adevărat sfântă, pentru că a născut într-un mod ce nu poate fi descris, pe singurul sfânt. Dacă Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să sacrifice o junincă și o capră de trei ani pentru curățirea sufletelor, cum Fecioara, care a fost aleasă de la începutul creației și s-a arătat locaș curat și s-a dat jertfă în sfântul locaș al Dumnezeului celui Atotputernic, nu va fi o jertfă cinstită, curată, neîntinată și pură a firii umane?

O, Sinagogă Evreiască, care n-ai primit-o pe Fecioara ca pe Născătoarea de Dumnezeu, care a venit din neamul tău, dar cu buze murdare și în mod dizgrațios și batjocoritor, mișcat de invidie, ai acuzat-o de nedreptate și nelegiuire, cum ai primit pe Fiul cel mai înainte de veacuri al Tatălui, născut în zilele voastre din aceasta, ca pe un om? Și nu numai că nu te-ai făcut părtaș al slavei Fecioarei, dar nici al Fiului ei, fără ca Acesta Însuși să te pizmuiască, ci, din cauza propriei tale răutăți, te-ai depărtat și te-ai făcut ascultător al propriilor tale viclenii, nu ai adus slavă niciunuia. Fiindcă ați fost fără de rânduială și înainte și după ce ați vădit încercările răutăților voastre în toată lumea, după cum este și cuvântul Mântuitorului adresat vouă: „Adevărat vă spun vouă, dacă ați fi fost cu adevărat fii ai lui Avraam, ați face lucrările lui Avraam; fiindcă acela despre Mine a vorbit. Părintele pe care îl aveți este diavolul și tot ceea ce dorește tatăl vostru, pe acelea doriți a le face”. În alt loc zice: „Să nu credeți că vă voi judeca înaintea Tatălui; este Moise care vă acuză și în care nădăjduiți. Dacă ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și în Mine, pentru că el a scris despre Mine”. Și în continuare: „Dacă nu aș fi venit să le vorbesc, păcat nu ar avea, dar acum nu au nici o scuză pentru păcatul lor”.

Iară noi, care suntem poporul lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, aleasă adunare, mulțime de drept-credincioși, botezați în cristelniță, copii ai Harului, care sărbătorim Intrarea Maicii Domnului în templu, cu suflete curate și cu buze neîntinate, să cântăm în cinstea cuvenită sărbătorii fericite, cea dintâi sărbătoare, care este pentru îngeri motiv de bucurie și pentru oameni cinste de mult preț. Să-i adresăm Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu cu frică și bucurie (cuvintele -n.trad): „Bucură-te”, ale Arhanghelului Mihail.

Bucurăte, binecuvântarea Tatălui prin care adevărate cunoaștere de Dumnezeu a ajuns în toată lumea. Bucură-te, locaș al lui Dumnezeu, din care a ieșit Cuvântul Întrupat. Bucură-te, sălaș al Duhului Sfânt ce nu poate fi descris. Bucură-te, minune mult cinstită a îngerilor. Bucură-te, cea care ești mai sfântă decât Heruvimii. Bucură-te, cea care ești mai slăvită decât Serafimii. Bucură-te cea care ești mai înaltă decât cerurile. Bucură-te, cea mai strălucitoare ca soarele. Bucură-te cea mai luminată decât luna. Bucură-te, strălucirea mulțimii stelelor. Bucură-te, fulger ce luminezi dulce chipurile credincioșilor. Bucură-te, tunet duhovnicesc, ce liniștit răsuni în urechile oamenilor. Bucură-te, sfântă suflare, care a izgonit de pe pământ duhurile răutății. Bucură-te, cuvântul cel mare al proorocilor. Bucură-te, slava universală a Apostolilor. Bucură-te, mărturisirea slăvită a Martirilor. Bucură-te, lauda mult cântată a Patriarhilor. Bucură-te, preafrumoasă haină a drepților. Bucură-te, adevărata desfătare a Drepților. Bucură-te, lauda fecioarelor. Bucură-te, statornicia împăraților. Bucură-te, lucrarea cea mai înaltă a arhiereilor. Bucură-te, limanul cel nestrămutat al păcătoșilor. Bucură-te, mare conducător al celor de peste mare. Bucură-te, Stăpână, care ești îndreptarea celor păcătoși. Bucură-te, vindecarea fără de arginți a păcătoșilor. Bucură-te, ridicarea cea adevărată a celor morți. Bucură-te, pricina mântuirii tuturor oamenilor. Bucură-te, nespusă bucurie a lumii. Bucură-te, Împărăteasă aducătoare de pace. Bucură-te, Curată, slava maicilor. Bucură-te, locaș spațios al lui Dumnezeu-Cuvântul. Bucură-te, sprijin ferm al bătrânilor. Bucură-te, călăuză divină a tinerilor. Bucură-te, luminat protector al pruncilor. Bucură-te, mijlocitoarea tuturor oamenilor. Bucură-te, slăvită sărbătoare a cerului și a pământului. Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine. Cel ce a fost înainte de tine și s-a născut din tine și este împreună cu noi și către care se îndreaptă a noastră laudă, împreună cu Tatăl  și cu Sfântul și Bunul și de viață dătătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, la Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică – partea I

Traducere