al ÎPS Hrisostom al III-lea, Mitropolit de Mani
Acest proroc înfocat a trăit într-o perioadă foarte dificilă pentru istoria poporului israelian. În acei ani a avut loc o îndepărtare a israeliților de adevăratul Dumnezeu și a prevalat o cădere morală a poporului; în special, conducătorii poporului erau nelegiuiți, nedrepți și răi. De fapt, regele Ahab chiar a introdus închinarea la falșii zei Baal și Astarte. El a construit, de asemenea, altare închinate idolilor, astfel încât Sfânta Biblie scrie că „a lucrat vicleșug înaintea lui Dumnezeu mai mult ca toți împărații dinaintea lui”. Soția sa vicleană, Izabela, a contribuit și ea la propagarea idolatriei și a imoralității. Oamenii erau adânc cufundați în patimi de tot felul, crezând și aducând jertfe idolilor.
Dar cine l-ar fi putut ajuta și întări? Cine va fi oprit răul, eroarea, lipsa de respect? Cine ar fi putut vorbi oamenilor?
Cu toate acestea, la acea vreme restristă, Dumnezeu și-a trimis prorocul, pe Ilie Tesviteanul. Acesta, cu îndrăzneală, se înfățișează înaintea regelui Ahab și îi spune: „Viu este Domnul Dumnezeul oștirilor, Dumnezeul lui Israel”. Și continuă cu cuvintele sale cumplite: „Tu și familia ta și oamenii l-ați abandonat. Iar dovada că el este viu aceasta este: nu va ploua pe pământ în anii următori decât atunci când voi spune asta.” Și profeția s-a împlinit: nici nu a plouat, iar seceta a domnit în toată țara. Nici o picătură de ploaie în patruzeci și două de luni; pământul a rămas uscat, aducând prin aceasta toate consecințele pentru oameni și natură. În Epistola sa sobornicească, Iacov, ruda Domnului, ne spune foarte bine acest lucru atunci când el când vrea să arate marea putere a rugăciunii! „Omul Ilie era om de aceeași natură cu noi și s-a rugat cu ardoare să nu plouă și nu a plouat pe pământ timp de trei ani și jumătate și s-a rugat din nou și cerul i-a dat ploaie și pământul, rodul” (Iacov 5, 17-18). Prin această cumplită pedeapsă a îndreptat prorocul necinstea oamenilor. Dar oamenii s-au pocăit si au cerut mila lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat atunci? Înflăcăratul proroc s-a rugat din nou, l-a implorat cu smerenie pe Dumnezeu și rugăciunea lui aprinsă a adus o ploaie mare de bine, abundentă, pentru ca pământul să se ude, să crească și să rodească. Acest lucru a fost realizat prin rugăciunea fierbinte a zelosului profet Ilie.
Dar din nou porunca divină se îndreaptă către Ilie: îi cere să se arate din nou înaintea împăratului. Așadar, la palat vine profetul Ilie, iar dialogul care urmează este extrem de dinamic: „Tu ești cel ce îmi pervertești norodul?” întreabă regele. Și răspunsul profetului: „Nu. Eu nu pervertesc oamenii. Tu ești cel ce o faci. Tu și casa ta. Pentru că ai părăsit Dumnezeul părinților tăi și ai alergat după idolii lui Baal.” Și îi propune să se adune tot poporul împreună cu regele la Muntele Carmel: să fie tăiați doi boi, unul de preoții idolilor și unul de însuși prorocul; să fie tăiați în bucăți și aruncați pe altarul de jertfă neaprins. Iar Dumnezeul cel adevărat să trimită foc din cer celui ce îi este Lui credincios. Oricine va porni acel foc, al lui este adevăratul Dumnezeu. Așa s-a și întâmplat. Falșii preoți ai idolilor au început a se ruga, neîncetând rugăciunea lor de dimineață și până la prânz, dar fără vreun rezultat. Nimic. A urmat apoi rândul profetului Ilie: acesta s-a rugat cu ardoare, astfel încât ale sale cuvinte „ardeau”. Sfânta Scriptură relatează: „Și-a înălțat privirea Ilie și a zis: Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur ești Dumnezeu în Israel și că eu sunt slujitorul Tău” (Regi 3, 18). Și iată, minunea s-a arătat imediat: „și s-a pogorât foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot și lemnele și pietrele și țărâna și a mistuit și toată apa care era în șanț” (Regi 3, 38). Credința de foc a profetului Ilie câștigase. Idolii au dispărut. „Viu este Domnul”, adevăratul Dumnezeu.
Profetul Ilie a șezut înaintea oamenilor ca un profet autentic, uman și cinstit. A propovăduit pe Cuvântul lui Dumnezeu folosind cuvinte care au zguduit literalmente oamenii și au adus pocăință, dreptate și credință în adevăratul Dumnezeu. Cuvintele profetului au condus uneori poporul, alteori au zdruncinat necinstirea, alteori au mângâiat și alteori au încălzit sufletele oamenilor. Cuvântul lui Ilie a fost un cuvânt al adevărului, un cuvânt profetic. Aceasta înseamnă că nu a fost doar un cuvânt ce vorbea despre cele ce se vor întâmpla în viitor, ci mai presus de toate, a fost un cuvânt înfricoșător de vestire a poruncilor lui Dumnezeu.
De un astfel de cuvânt avem și noi astăzi nevoie să ascultăm. O omilie prorocească ce învață „cuvintele vieții celei veșnice”, cuvintele lui Dumnezeu, învățătura divină. Însă, în epoca materialismului și a nihilismului, a desacralizării și deprecierii principiilor și valorilor, cine va propovădui cuvântul adevărului, chiar și dacă simțim lipsa de cuvinte prorocești.
Trebuie să auzim un astfel de motiv și astăzi. Un cuvânt profetic care învață „verbele vieții veșnice”, cuvintele lui Dumnezeu, învățătura divină. Dar în epoca materialismului și a nihilismului, a desacralizării și deprecierii principiilor și valorilor, cine va propovădui acest cuvânt al adevărului, întrucât găsim uneori lipsă de cuvinte profetice. De aceea avem nevoie de voci profetice astăzi. Proroci, care mărturisesc pe Hristos cu îndrăzneală, și credință arzătoare, curată, neîntinată, care să fie gata să dea sânge și să primească duh, proroci care să se asemene, chiar și pentru puțin, celor ce șed înaintea altarului profeților, lui Ilie Tesviteanul.
